“Sã ne iubim unii pe altii, ca într-un gând sã mãrturisim!”

Prea Cuvioase pãrinte staret, cinstiti pãrinti si iubiti credinciosi.

Cuvântarea mea de acum am pus-o sub titlul “Porunca iubirii”. Si începutul l-am fãcut cu un îndemn de la Sfânta Liturghie pe care-l auzim de fiecare datã: “Sã ne iubim unii, ca într-un gând sã mãrturisim”. Îl auzim, îl trecem cu vederea, nu ne gândim dupã aceea dacã împlinim acest cuvânt, chiar si numai la Sfânta Liturghie, si cu atât mai mult dacã îl împlinim în cealaltã vreme a vietii noastre.

Sã ne iubim. Sã ne iubim unii pe altii. Sã ne iubim, sã nu ne urâm, sã ne iubim cu adevãrat, “sã ne iubim unii pe altii ca într-un gând sã mãrturisim”. Sã aducem mãrturie de credinta noastrã si prin iubire.

Credinta si iubirea sunt douã lucruri legate una de alta. Sfântul apostol Pavel, în epistola întâia cãtre corinteni, are niste gânduri în legãturã cu iubirea, în legãturã cu dragostea. Si spune între altele si aceasta: “De as avea credintã atât de multã încât sã mut si muntii, dacã nu am dragoste nimica nu sunt” – deci n-am nici o valoare. Chiar dacã as muta niste munti, prin credinta mea, dacã nu am si iubire la credintã, dacã credinta mea nu e lucrãtoare în iubire, dacã la credinta mea nu se adaugã iubirea, credinta mea n-are nici o valoare. Credinta are valoare, are însemnãtate atunci când o folosesti si este lucrãtoare în iubire; atunci când credinta e lucrãtoare, si dacã nu-i lucrãtoare, n-are valoare. Si mai ales n-are valoare dacã nu-i lucrãtoare în iubire.

“Vã arãt vouã cale” – zice sfântul apostol Pavel – “mai presus de orice altã cale: Toate limbile îngeresti si omenesti dacã le-as vorbi, dacã nu am dragoste m-am fãcut aramã sunãtoare si chimval rãsunãtor” – sunt ceva fãrã însemnãtate, sunt ceva care nu spune un lucru despre mine anume. Chiar dacã as avea daruri deosebite, dacã n-am iubire încã nu-i destul.

“Si toate limbile omenesti si îngeresti dacã le-as vorbi” – sã cunosc toate limbile pãmântului, sã cunosc limbile îngerilor, sã cunosc limbile oamenilor, dacã nu am dragoste, “m-am fãcut aramã sunãtoare si chimval rãsunãtor”.

“Si chiar de as avea darul prorociei” – sã fiu prooroc, sã stiu toate dinainte, sã le pot spune si altora – “dacã nu am dragoste, n-am nimica”.

“Si dar proorocesc de as avea si tainele toate de le-as cunoaste, si orisice stiintã, si dacã as avea credintã atât de multã încât sã mut si muntii” – sã fac minuni, minuni pe care nu le-a mai fãcut nimenea – “dacã nu am dragoste”, n-am nici o valoare, “nimica nu sunt”, s nimic, îs fãrã valoare.

Si gânditi-vã, iubiti credinciosi, cã astea-s cuvinte ale unui sfânt apostol, îs cuvinte ale unui sfânt luminat de Dumnezeu. Si el spune cã n-ai nici o valoare dacã n-ai iubire. Si zice mai departe:

“Si toatã averea mea de as face-o milostenie si trupul de mi l-as da sã fie ars, dacã nu am dragoste, nimic nu-mi foloseste” – n-am nici un folos.

Din aceste cuvinte se vede cât de însemnatã este iubirea, cât de însemnatã este îndrãgirea – pentru cã asta înseamnã iubire. Ce înseamnã sã iubesti? – Înseamnã sã-ti fie drag cel pe care-l ai în vedere, sã-ti fie drag de el. Dacã nu ti-e drag cineva, nu-l iubesti. Cuvântul iubire si cuvântul dragoste au aceeasi însemnãtate, la drept vorbind. Însã cuvântul dragoste spune parcã ceva mai mult, în întelesul acesta cã iubirea trebuie sã fie lucrãtoare în a-l apropia pe cel pe care îl iubesti, în a-l aduce în tine chiar. Dacã ai iubire esti apropiat de cel pe care-l iubesti, îl îndrãgesti, îti este drag. O vorbã popularã de pe la noi zice asa:

“Pe la poarta cui mi-i drag,

Treabã n-am si tot îmi fac.

Pe la care mi-i urât,

Am treabã si nu mã duc”.

Deci oamenii stiu când iubesc si când nu iubesc. Nu trebuie sã ne învete cineva, nu trebuie sã ne spunã cineva “Uite, acum iubesti. Uite, acuma nu iubesti”. Tu singur stii dacã iubesti.

Ori noi avem poruncã de la Dumnezeu sã ne iubim unii pe altii. Cea mai mare poruncã din câte porunci sunt este porunca iubirii. Domnul Hristos a fost întrebat de cãtre farisei: “Care-i cea mai mare poruncã?” Si a zis Domnul Hristos asa – dupã ceea ce-i scris în sfânta evanghelie de la Marcu: “Ascultã Israele! Domnul Dumnezeu este singurul Domn. Sã nu ai alt dumnezeu în afarã de El si sã-L iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu din toatã inima ta, din tot sufletul tãu, din tot cugetul tãu, din toatã puterea ta. Aceasta este cea dintâi poruncã. Si a doua, asemenea acesteia, este: Sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti”. Si fariseul care l-a întrebat pe Domnul Hristos despre porunca cea mai mare, despre cea dintâi dintre porunci, a zis cãtre Domnul Hristos: “Bine ai zis, Învãtãtorule. Pentru cã unul este Dumnezeu si a-l iubi pe El mai presus de orice si a iubi pe aproapele tãu ca pe tine însuti este mai mult decât toate arderile de tot si decât toate jertfele”. Oamenii pe vremea aceea aducea jertfã, aduceau jertfe de animale. Si Domnul Hristos a spus: “Duceti-vã si vã învãtati ce înseamnã: Milã voiesc, iar nu jertfã.” – deci: “vreau sã ai milã fatã de oameni; sã ai milã si nu mã intereseazã jertfele de animale. Astea n-au nici o valoare acuma, s-au împlinit toate. Învãtati-vã, oameni buni, învãtati-vã ce înseamnã: Milã voiesc si nu jertfã”. Jertfa de animale n-are nici o valoare. Are valoare jertfa din iubire, dar pentru asta trebuie sã fii binevoitor fatã de omul de lângã tine, sã ai milã fatã de el.

Stiti cã a spus Domnul Hristos o pildã cu samarineanul milostiv, în împrejurarea aceea cã a întrebat un fariseu, un învãtãtor de lege pe Domnul Hristos: “Ce sã fac sã mostenesc viata de veci?”. Si Domnul Hristos a zis: “În lege ce-i scris? Cum citesti?” – Cititi si voi, iubiti credinciosi, lucrurile acestea, în sfânta evanghelie de la Luca, în capitolul 10. Si învãtãtorul de lege a fãcut un rezumat al legii – se vede cã a fost un om iscusit, un om învãtat, un om cu inteligentã – si a zis cã-n lege-i scris asa: “Sã iubesti pe Domnul Dumnezeul tãu din tot sufletul tãu, din tot cugetul tãu, din toatã inima ta, din toatã puterea ta si pe aproapele tãu ca pe tine însuti”. Si Domnul Hristos i-a zis: “Drept ai rãspuns. Fã aceasta si vei fi viu”. Vrei sã ai viatã ? – Sã ai iubire! Unde-i iubire îi viatã, unde nu-i iubire îi moarte. De unde stim? Pãi dacã citim epistola întâia a sfântului apostol Ioan, evanghelistul, stim de acolo cã cel ce urãste pe aproapele sãu, pe fratele sãu, este în moarte, si cel iubeste este în viatã. Are viatã cel ce iubeste si în moarte este cel ce urãste. De ce ? – Pentru cã, spune sfântul evanghelist Ioan: “Dumnezeu îi iubire”. Nu în întelesul acesta cã ori iubirea ori Dumnezeu e acelasi lucru. Nu, iubiti credinciosi. Ci în întelesul cã cea ce face Dumnezeu pentru oameni aratã cã Dumnezeu este iubitor de oameni. Ce câte ori zicem noi la slujbã: “Cã bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mãrire înãltãm”! Ce câte ori zicem noi la slujbã: “Cã milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie mãrire înãltãm”! Îl stim pe Dumnezeu iubitor de oameni, pentru cã Dumnezeu îi iubire. Si iubirea primeste în sine, iubirea se revarsã, iubirea îi binevoitoare.

Sfântul apostol Pavel spune mai departe în epistola cãtre corinteni: “Dragostea rabdã îndelung, dragostea-i plinã de bunãtate, dragostea nu stie de pizmã”, adicã de invidie, nu-i nemultumitã de binele cuiva, “dragostea nu se laudã, dragostea nu se trufeste”, dragostea nu-i împinge pe oameni într-o parte si alta ca sã-si facã loc – asta înseamnã “dragostea nu se trufeste”.

“Dragostea nu se poartã cu necuviintã”, zice mai departe sfântul apostol Pavel, “nu cautã ale sale”, hai sã zicem noi “nu cautã numai ale sale”, pentru cã si ale sale trebuie sã le caute omul. Dar sfântul apostol Pavel zice cã “dragostea nu cautã ale sale”… Si zice mai departe: “dragostea” – fiti atenti! – “nu se aprinde de mânie, nu pune la socotealã rãul, nu se bucurã de nedreptate, se bucurã de adevãr. Dragostea toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le rabdã. Dragostea niciodatã nu cade”. Deci cine are iubire are bunãtate, cine are bunãtate n-are pomenire de rãu, cine are iubire are trecere cu vederea, cine are cu iubire iartã, cine are iubire îi îngãduitor, cine are iubire îi întelegãtor, cine are iubire îi rãbdãtor, cine are iubire îi cuviincios, cine are iubire are si nãdejde, cine are iubire întemeiatã pe credintã are si credintã; si chiar dacã n-are credinta aceea ca sã mute muntii si are si iubire, are si valoare: credinta si iubirea, credinta lucrãtoare în iubire!

Cândva, la o spovedanie, Dumnezeu sã-l odihneascã pe pãrintele meu duhovnic de odinioarã, Pãrintele Serafim Popescu, a zis cãtre mine: “Sã te depãsesti si sã te dãruiesti!” N-am vorbit atunci cu Pãrintele despre cuvântul acesta pe care mi l-a spus – mi l-a spus pentru cealaltã vreme a vietii mele, nu pentru vremea pânã mã mai spovedesc o datã. Zice: “Mãi frate, sã te depãsesti si sã te dãruiesti!”. Ce înseamnã asta “sã te depãsesti si sã te dãruiesti”? Înseamnã: sã nu fii multumit cu cât ai fãcut pânã acuma, sã vrei sã faci mai mult, sã cauti mai mult, sã fii mai bun dacã esti bun, sã fii mai iubitor dacã esti iubitor, sã te silesti sã fii mai îngãduitor dacã esti îngãduitor, sã fii mai iertãtor dacã esti iertãtor. Asta înseamnã “sã te depãsesti”. M-am gândit eu asa cã-i vorba sã mã depãsesc în credintã; sã mã gândesc la Dumnezeu; sã-L am pe Dumnezeu în prim-planul vietii mele; sã mã gândesc întâi la Dumnezeu si apoi sã mã gândesc la om prin gândul la Dumnezeu. “Sã te depãsesti” – sã nu fii multumit cu putin, sã nu fii multumit cu cât ai fãcut, sã nu zici cã “am fãcut destul”; sã te depãsesti, sã vrei mai mult si mai mult. Pentru cã stiti cã Domnul Hristos a spus: “Fiti desãvârsiti precum Tatãl vostru cel din ceruri desãvârsit este”. În ce sã fim desãvârsiti? Ne spune Domnul Hristos: în iubire; sã iubim chiar si pe vrãjmasii nostri: “Iubiti pe vrãjmasii vostri, faceti bine celor ce vã urãsc, rugati-vã pentru ei ce vã blastãmã si vã prigonesc, ca sã fiti fiii Tatãlui vostru celui din ceruri”. Si spune Domnul Hristos cum îi Tatãl nostru cel din ceruri: “care rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi...” – deci nu numai peste cei buni, ci “si peste cei rãi” rãsare soarele. Nu zice: “Peste cei buni aduc soarele, peste cei rãi nu aduc soarele”. “Rãsare soarele peste cei buni si peste cei rãi si trimite ploaia peste cei drepti si peste cei nedrepti”. Asa face Dumnezeu. Asa trebuie sã facã si omul, dacã vrea sã se asemene cu Dumnezeu: sã trimitã iubirea sa, soarele iubirii sale peste cei buni si peste cei rãi, peste cei drepti si peste cei nedrepti; sã fie întelegãtor fatã de neputinta omeneascã.

Am fost odatã la Pãrintele Arsenie Boca – Dumnezeu sã-l odihneascã! –, la Bucuresti, cu un student la teologie de atunci, care acuma-i preot – au trecut anii peste toti de-atunci… a fost asta în 1965 –, si Pãrintele vorbind cu el, desigur sã aud eu, i-a spus un cuvânt care mi-a rãmas mie pentru cealaltã vreme a vietii mele si cred cã si pentru vesnicie. N-am sã-l uit niciodatã! Zice: “Uite, mãi frate. O sã fii preot. Sã fii întelegãtor fatã de neputinta omeneascã!” Nici nu vã puteti închipui cât m-am gândit eu la cuvintele acestea, de atunci încoace; cât le-am urmãrit în viata mea si în viata oamenilor. Si mi-am dat seama cã neputinta omeneascã e o realitate. Sunt atâtia oameni rãi în lumea asta, si nici ei nu vor sã fie rãi… Si-s rãi, si noi trebuie sã întelegem rãutatea lor de pe pozitia noastrã, din situatia noastrã. Sã întelegem cã ei nu pot mai mult, cã ei ei însisi sunt nemultumiti de rãutatea lor – “Pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îi scris în Psalmi: “pe cel rãu rãutatea îl ucide”, îl nimiceste, rãutatea îl nemultumeste. Pomenirea de rãu spun pãrintii cei duhovnicesti cã e o rãutate fãrã margini, e o rãutate ca o ruginã care mãnâncã fierul, asa mãnâncã sufletul; rãutatea-i cui înfipt în suflet. Pomenirea de rãu, nemultumirea, neiertarea este viermele mintii. Un pãrinte spune cã “rãul sã-l scrii pe apã”.

De aceea sã ne gândim la lucrurile acestea, cã sfântul apostol Pavel zice cã iubire nu existã mânie. Dacã existã mânie înseamnã cã nu existã iubire; se contrazic iubirea cu mânia: asa cum nu poate fi întuneric unde-i luminã si unde-i luminã nu poate fi întuneric, se contrazice lumina cu întunericul; poate fi întuneric unde nu-i luminã, dar unde-i luminã nu mai poate fi întuneric. Deci unde-i iubire nu mai poate fi pomenire de rãu. Unde-i iubire nu poate sã fie neiertare. Unde-i iubire nu poate sã fie nemultumire. Iubirea, dragostea toate le rabdã, toate le crede, toate le nãdãjduieste, toate le poartã.

Când a zis Domnul Hristos sã ne iubim unii pe altii, când a spus Domnul Hristos: “Poruncã nouã vã dau vouã: Sã vã iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi!” Iubiti credinciosi, a vrut Domnul Hristos când a spus cuvintele acestea sã ne facã fericiti. Nu existã mai mare fericire în lumea aceasta, în nici o privintã, decât fericirea care vine din iubire.

Uite, sunteti aici tineri. Vedeti si voi: la tinerete când sunteti deschisi cu iubire unii fatã de altii mai mult decât dup-aceea. O sã vedeti cã dupã-aceea cumva se împutineazã iubirea.

Dar când iubesti pe cineva parcã îi îngãdui toate, parcã esti fericit. Te gândesti la el si când îi de fatã si când nu-i de fatã. Tot asa trebuie sã ne gândim si noi la Dumnezeu. Tot asa trebuie sã-L avem si noi în vedere pe Dumnezeu. Si asa sã-i avem în vedere pe oamenii din jurul nostru. Sã ne fie milã de oameni. Când Domnul Hristos a spus cã o zis bine omul acela cã într-adevãr asa trebuie, sã iubesti pe Dumnezeu din toate puterile si sã iubesti pe aproapele tãu ca pe tine însuti, omul acela a zis: “Doamne, dar cine-i aproapele meu?” Si a zis Domnul Hristos pilda cu samarineanul milostiv: despre un om care a cãzut între tâlhari, pe lângã care au trecut doi oameni nepãsãtori – un preot si un levit –; dup-aceea a trecut un samarinean milostiv si i s-a fãcut milã de el si l-a ajutat si l-a dus la o casã de oaspeti si i-a legat rãnile si s-a interesat de binele lui si i-a purtat de grijã. Si la urmã zice Domnul Hristos cãtre învãtãtorul de lege: No acuma care din ãstia trei care au trecut pe lângã cel cãzut între tâlhari, care a fost aproapele celui cãzut între tâlhari. Si a zis omul acela: Cel care a avut milã de el. Si a zis Domnul Hristos: Du-te si fã si tu la fel. Iubiti credinciosi, noi nu trebuie sã avem milã numai de oamenii care-s neputinciosi, care-s nãcãjiti, care n-au ce le trebuie. E bine sã avem milã de ei. Dar noi trebuie sã avem milã si fatã de oamenii care sunt neputinciosi în cele ale sufletului: de oamenii care n-au rãbdare, de oamenii care au rãutate, de oamenii care fac lucruri pe care n-ar vrea nici ei sã le facã. Si de aceia trebuie sã ne fie milã, si pentru aceia trebuie sã ne rugãm, si pe aceia trebuie sã-i ajutãm, dupã puterile noastre, cu bunãvointa noastrã, cu dragostea noastrã, cu învãluirea noastrã – pentru cã iubirea-i învãluitoare. Si bineînteles cã lucrurile acestea nu le putem face din puterea noastrã. Le putem face cu ajutorul lui Dumnezeu dacã-L iubim întâi pe Dumnezeu.

Sã ne cercetãm pe noi însine dacã-L iubim pe Dumnezeu. Si de unde stim noi dacã-L iubim sau nu-L iubim pe Dumnezeu ? Mai întâi de toate ne-a spus Domnul Hristos cã “cel ce mã iubeste pãzeste poruncile Mele”. Cel care pãzeste poruncile lui Dumnezeu iubeste pe Dumnezeu. cel care nu pãzeste poruncile lui Dumnezeu, chiar dacã i se pare cã-L iubeste pe Dumnezeu, de fapt nu-L iubeste.

Deci, iubiti credinciosi, sã nu uitãm niciodatã cã noi avem o poruncã de la Dumnezeu sã ne iubim unii pe altii. Avem poruncã de la Dumnezeu sã iubim pe Dumnezeu. Avem poruncã de la Dumnezeu sã fim milostivi unii fatã de altii. Avem poruncã de la Dumnezeu sã iertãm. Avem poruncã de la Dumnezeu sã nu urâm pe nimeni. Toate acestea tin de învãtãtura Mântuitorului, de starea noastrã de crestini.

Astãzi s-a citit în sfânta evanghelie despre iubirea lui Dumnezeu fatã de oameni. Si anume a zis Domnul Hristos cã: “Asa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Sãu cel unul-nãscut l-a dat ca oricine care crede în El sã nu piarã, ci sã aibã viatã vesnicã. Cã n-a trimis…” – fiti atenti! – “Cã n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Sãu sã osândeascã lumea, ci l-a trimis sã mântuiascã lumea”. Fiecare dintre noi trebuie sã fim un mântuitor al celor dimprejurul nostru. Fiecare dintre noi trebuie sã ducem în jurul nostru bucurie. Fiecare dintre noi trebuie sã aducem fericire în jurul nostru. Sã ne silim sã facem asa, si atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi si fericirea noastrã va fi tot mai mare, pentru cã înaintãm în iubire si înaintãm si în fericire.

Iubiti credinciosi, dar oare ce se-ntâmplã în lumea asta cã asa putinã iubire si asa o iubire nerânduitã dupã voia lui Dumnezeu. În Filocalie, în volumul II, este o scriere a sfântului Maxim Mãrturisitorul despre cele 400 de capete despre dragoste, si el spune acolo cã sunt 3 feluri de dragoste: o dragoste mai presus de fire, când îi iubim pe toti la fel, care se întemeiazã pe porunca lui Dumnezeu; al doilea fel de dragoste este dragostea dupã fire, pe care o binecuvinteazã Dumnezeu, si anume cum îsi iubesc pãrintii copiii, cum îsi iubesc copiii pãrintii, cum se iubesc fratii între ei, cum se iubesc prietenii, e o iubire fireascã pe care o binecuvinteazã Dumnezeu; si este o iubire împotriva firii, iubire pe care o au cei pãtimasi fatã de cei care ãi ajutã sã-si împlineascã patimile, si pe aceasta n-o binecuvinteazã Dumnezeu.

Si noi constatãm, bãgãm de seamã cã în lumea asta e putinã iubire. De ce-i putinã iubire? Stiti de ce, iubiti credinciosi? Ia gânditi-vã. Ar trebui sã stiti dacã cititi evanghelia… În capitolul 24 din sfânta evanghelie de la Matei este scris cã “din pricina înmultirii fãrãdelegilor, iubirea multora se va rãci”. Deci de ce-i putinã iubire? – Pentru cã-i multã rãutate, pentru cã-s multe pãcate, pentru cã-s multe patimi.

Si-atunci ce-i de fãcut? Cum putem noi sã înmultim iubirea? – Sã ne facem rânduialã în suflet, sã ne curãtim sufletul si dacã ne curãtim sufletul se înmulteste iubirea si iubirea înmulteste fericirea.

Si atunci Fiul lui Dumnezeu n-a venit degeaba în lumea aceastã, ci a venit si pentru noi, a venit sã înmulteascã iubirea noastrã, a venit sã ne ajute sã ne înmultim iubirea, a venit sã ne dea fericirea din iubire. Si aceasta este un dar de la Dumnezeu.

Prin urmare, iubiti credinciosi, sã nu uitãm cã Dumnezeu ne iubeste. Sã-L iubim si noi pe Dumnezeu. Sã împlinim poruncile Lui. Sã nu uitãm porunca Mântuitorului de a ne iubi unii pe altii. Sã nu uitãm porunca Bisericii, care zice: “Sã ne iubim unii pe altii ca într-un gând sã mãrturisim!” Sã ne cercetãm dacã suntem în iubire. Domnul Hristos a spus ucenicilor Sãi: “Dupã aceasta vor cunoaste oamenii cã sunteti ucenicii Mei, dacã veti avea iubire unii cãtre altii”. Unde nu-i iubire nu-i ucenicie, nu-i urmare a lui Hristos. Unde-i iubire e nãdejde de mai multã iubire, e nãdejde fericire, e nãdejde de dar de la Dumnezeu. Dacã ne iubim unii pe altii atunci arãtãm cã Domnul Hristos este învãtãtorul nostru, cã tinem seama de Domnul Hristos. Si dacã nu ne iubim unii pe altii înseamnã cã Domnul Hristos nouã ne vorbeste degeaba, degeaba stim cã Dumnezeu îi iubire, degeaba stim cã cea mai mare poruncã îi porunca iubirii, degeaba stim cã unde-i iubire-i fericire, pentru cã pentru noi nu-i iubire, pentru noi nu-i fericire, pentru noi îi iubire întâmplãtoare, si atunci darul lui Dumnezeu nu ne duce acolo unde trebuie sã ne ducem. Iar dacã Îl avem pe Domnul Hristos ca Învãtãtor, Îl avem si ca Mântuitor, si ne ajutã, si ne ajutã, si ne apropie de El, vine El, vine El la noi, ne asteaptã si pe noi sã mergem cãtre El.

Zicea Pãrintele Serafim de la noi de la Mãnãstire – Dumnezeu sã-l odihneascã! – cã: “Dacã facem noi un singur pas cãtre Dumnezeu, Dumnezeu face pasi nenumãrati cãtre noi”.

Iar Pãrintele Arsenie a zis o vorbã cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! –, si anume o zis asa: “Iubirea lui Dumnezeu fatã de cel mai mare pãcãtos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt fatã de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeste Dumnezeu pe cel mai mare pãcãtos; si-l asteaptã; si vrea sã-l primeascã; si aleargã înaintea lui, dupã cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune cã tatãl nu l-a asteptat pe fiul care se întorcea; l-a asteptat într-un fel, dar când l-a vãzut cã vine, nu l-a mai tinut locul: a alergat înaintea lui, ca sã-l primeascã, sã-l îmbrãtiseze, sã-l sãrute, sã-l ajute, sã-l aseze iarãsi în starea din care a plecat. Pentru cã din inima lui fiul n-a plecat niciodatã! El a rãmas în inima tatãlui asa cum rãmânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depãrtati am fi, oricâte rele am face. Pânã trãim în aceastã viatã Dumnezeu nu ne pãrãseste. Noi putem sã pãrãsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate sã ne pãrãseascã pe noi.

Zice undeva în cartea proorocului Isaia: “Oare va uita mama pe fiii sãi? Oare va uita mama pe fiii pântecelui sãu?” Si zice mai departe: “Chiar dacã mama va uita pe fiii sãi, Eu nu te voi uita niciodatã Ierusalime”. Si mai pomenesc odatã cuvântul acela al Domnului Hristos: “Ierusalime, Ierusalime, care ucizi pe prooroci si cu pietre omori pe cei trimisi la tine. De câte ori voit-am sã adun pe fiii tãi, cum adunã gãina puii sãi sub aripi, si n-ati voit. De aceea, iatã, vi se lasã casa voastrã pustie, iar pe Mine nu mã veti mai vedea pânã ce nu veti zice: Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” Deci Domnul Hristos ne ocroteste cum ocroteste gãina puii sãi sub aripi. E o imagine minunatã. Ce putin ne gândim noi la lucrurile astea! Ce putin ne gândim noi cã Dumnezeu îi tatãl nostru! Ce putin ne gândim noi cã Dumnezeu ne iubeste! Ce putin tinem noi seamã de învãtãturile Domnului Hristos! Ce putin ne gândim noi cã Domnul Hristos si-a jertfit viata, s-a rãstignit si si-a vãrsat sângele pentru noi! De câte ori ne gândim noi, iubiti credinciosi la sângele Mântuitorului vãrsat pe Cruce si pentru noi si pentru mântuirea noastrã! Dacã ne-am gândi mai mult, am avea mai mult izvor de fericire, am avea multumire în suflet, nu ne-ar mai fi fricã cã nu ne primeste Dumnezeu, pentru cã sigur ne primeste Dumnezeu, dacã vrem noi sã fim cu Dumnezeu. Si dacã nu vrem nu ne primeste cã nu ne poate primi, cã nu ne simtim noi bine lângã Dumnezeu. Dar Dumnezeu vrea sã ne simtim bine lângã El si de aceea credinta noastrã este mai mult decât orice altceva în lumea aceasta. E credintã care mutã muntii – munti de rãutate din sufletul nostru –, ne face buni, ne face îngãduitori, întelegãtori, iertãtori, ne face binevoitori, ne face sã ne aplecãm fatã de omul de lângã noi, si ã fim fericiti din darul lui Dumnezeu. Asta-i lucrarea credintei. Asa zicea Pãrintele: “Sã te depãsesti si sã te dãruiesti” – adicã sã mã întãresc în credintã si apoi sã-mi dãruiesc odatã cu binele pe care-l fac si inima mea.

Zice undeva sfântul Isaac Siril cã atunci când faci un bine, când dai cuiva ceva, veselia fetei tale sã întreacã darul pe care-l dai. Sã nu-l cobori pe omul pe care îl ajuti, ci sã-l ridici; sã-l ridici, sã-l cuprinzi în sufletul tãu si atunci el face parte din tine, tu faci parte din el si Dumnezeu ne învãluie pe toti.

Sã ne gândim la lucruri de felul acesta si sã stiti, iubiti credinciosi, cã asa vrea Dumnezeu: sã fim fericiti, sã fim multumiti, sã fim cu iubire. Asa ne vrea Dumnezeu. – Pentru cã El ne iubeste, pentru cã El ne primeste, pentru cã El ne cautã, pentru cã si noi trebuie sã-L cãutãm pe El. Si dacã facem asa darul lui Dumnezeu va fi cu noi, binecuvântarea Domnului va fi peste noi, folosul sfintelor slujbe îl vom avea si noi, rugãciunile ne vor face mai buni, mai deschisi pentru Dumnezeu, sfintele taine ne vor ajuta tot mai mult si mai mult, si aceasta mai ales prin înmultirea iubirii. Sã înmultim iubirea între noi, sã înmultim iubirea dintre noi, sã atârnãm cu iubirea noastrã de iubirea lui Dumnezeu.

Sã ne rugãm sã facã Dumnezeu ce nu putem face noi, dar sã fim totusi preocupati sã ne iubim unii pe altii ca într-un gând sã mãrturisim, sã iubim pe oameni cu iubirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos – “Poruncã nouã dau vouã: Sã vã iubiti unii pe altii precum si Eu v-am iubit pe voi” – si fãrã îndoialã cã în felul acesta ne vom bucura de cer, ne vom bucura de Dumnezeu, de acum si pânã-n veac, amin.