ÎN CARE PÃRINTELE PAISIE OLARU
NE RELATEAZÃ VIATA ÎMBUNÃTÃTITÃ
A UNOR MONAHI NECUNOSCUTI NOUÃ

Pãrintele Ghenadie era de loc din satul Flãmânzi, judetul Botosani. El a venit la mãnãstire fiind în vârstã, bãtrân peste 70 de ani, dar nu a fost cãsãtorit, cã din copilãrie a fost pe la oi. Dar a venit la mãnãstire printr-o împrejurare cam asa. Îmi aduc aminte cã în primãvara anului 1932 eram la Vecernie si numai dupã ce am tocat jos pentru Pavecernitã, vãd un bãtrân înalt, cu barbã si pãr mare cã, fiind descult, îsi stergea picioarele cu zãpadã. Mã uit la el, îl pândesc sã vãd ce are sã facã, vãd cã intrã în bisericã în pridvor, se pune în genunchi si se închinã la o icoanã a Domnului, face închinãciuni multe, multe, apoi la altã icoanã asemenea face, asa s-a închinat pânã la terminarea Vecerniei. Când, la iesire, îl opresc si îl întreb: "De unde esti bãtrânule si cum te cheamã", iar el zice: "Sunt de la Flãmânzi". "Ai vrea sã mergi la mine în sara asta?", "Da", zice, "merg". Asa cã îl iau la chilia mea, cãci voiam sã-l întreb de ce îmblã descult, asa cã dupã ce am stat putin la masã, l-am întrebat: "De ce frate îmbli descult? Ce, nu ti-i frig la picioare?", iar el zice: "Pãrinte, eu m-am pornit de la Ripiceni, încãltat dar de la Guranda am vãzut cã se încarcã opincele de glod, si hoitul nu le poate duce, asa cã am asternut sorica pe zãpadã si am închinat câteva mãtãnii, si am lãsat ca hoitul sã meargã descult, dacã nu-i vrednic sã-si ducã ochincile". Am fãcut eu socotealã, de la Guranda pânã la noi ar fi vreo 20 kilometri: "Bine frate, da nu-ti era frig?". "Nu", zice, "mie nu-mi era frig, dar hoitului, treaba lui, ce sã-i fac".

Asa cã dupã mai multã vorbã i-am pregãtit patul sã se culce, iar el zice: "Nu mã culc pe pat, Pãrinte, cã eu asa gios sunt învãtat, pe pat nu am dormit de când eram mititel, iartã-mã, cã mi-i fricã sã nu cad gios". Ce sã fac, i-am asternut jos, si ne-am culcat, eu în altã odãitã, ne despãrtea o perdelutã. Am adormit si ne-am trezit la niste bufnituri, ce sã fie, ascult dar stau linistit: el sãracul se închina, fãcea metanii în genunchi si îsi fãcea cruce, la frunte nu se auzea iar la piept, umãrul drept si stâng fãcea pocnituri, cã atingea bondita de cojoc, iar când atingea fruntea de pãmânt, dãdea de nãdejde. Mã apuc sã numãr sã vãd câte are sã facã, am tinut socotealã pânã la opt sute, si am adormit numãrând. Dimineata când m-am sculat s-a sculat si el, si "gata", zice, "plec la Sfântul Ioan la Suceava", iar eu zic: "dar sã te încalt, poate cã vei speria oamenii, si încã te-ar si mai necãji, ori vei cãdea si în mândrie", iar el zice: "Da ce-i aceea mândrie, ehe, pãrinte, eu am grija asta, cã eu am fost în Basarabia, si am vãzut acolo pe un frate, care îmbla descult si cu capul gol, si mânca numai prescuri, si l-au bãtut oamenii si gondanii, si într-o vreme l-au astupat cu zãpadã, si a stat toatã noaptea în zãpadã, iar a doua zi l-am gãsit foarte linistit, se topise zãpada împrejurul lui si din picioarele lui iesea abur, si când l-am lãudat eu, si am zis ferice de frãtia ta, frate Nicolai, el mi-a zis: ce zici frate Gheorghe? Are sã vie vremea sã mã puie la cazan, atunci se va vedea dacã voi putea rãbda". Asa bãtrânul meu musafir m-a bãgat în multe încurcãturi, dupã care a trebuit sã tac, iar la urmã i-am fãcut o propunere, cam asa: "frate Gheorghe, nu cumva ai vrea sã vii la noi în mãnãstire, eu te-as primi sã stãm împreunã, pânã la moartea noastrã", iar el zice: "Mãicuta Domnului cu noi pãrinte, mai am ceva datorii, si asa dupã ce-mi plãtesc datoriile voi veni...Rãmâi sãnãtos pãrinte", iar eu zic: "mergi sãnãtos frate Gheorghe" si asa ne-am despãrtit ...

A trecut mult timp, si chiar eu uitasem de acest frate, si numai cã prin 1940, primãvara, mã pomenesc cu un flãcãuas, care se recomandã a fi nepotul lui fratele Gheorghe, si zice: "eu Pãrinte Paisie sunt nepotul lui mosu Gheorghe Avãtãmãnitei, si m-a trimis la sfintia ta, ca sã-i spui dacã nu-i pãcat sã se ducã la un doctor, cã sã stii pãrinte cã mosu Gheorghe, de un an de zile nu vede deloc, si stã la noi, si te roagã pe Sfintia ta dacã poti sã-l primesti, aici la Sfânta Mãnãstire". Aceste cuvinte auzindu-le eu, mi-am fãcut socotealã sã-l primesc, dar dacã nu vede deloc, ce fac eu? Sã-l pierd prin pãdure sau, Doamne fereste, cade în vreo groapã si zic bãitãnasului: "mãi bãiete, du-te si spune-i lui mosu Gheorghe sã se ducã la spital la doctor, cã si doctorii sunt lãsati de Dumnezeu si dacã va vedea cât de putin sã vie, iar dacã nu va vedea, tot sã vie, cã îl primesc oricum...".

Si îndatã mi-am prins a face planuri cum sã fac, m-am sfãtuit cu Pãrintele Staret ca cu binisorul sã-mi ieie ucenicul pe care îl aveam, care era acum cãlugãr, si deja aveam eu ceva nemultumiri cu el si care era cam contra de a mai primi pe un altul cu noi si încã nu se mutase ucenicul, si mã pomenesc într-o zi cu doi bãtrâni, înalti, cu capetele goale, albi amândoi si unul cam plesuv; iar unul ducea de mânã pe celãlalt, si cum ajung în casã se pun în genunchi, si cu lacrimi în ochi zice fratele Gheorghe: "Mãicuta Domnului cu noi pãrinte Paisie, te rog cu toatã inima sã mã ierti cã nu te-am ascultat sã vin atunci când m-ai chemat. Dacã faci bunãtate sã mã primesti amu, cã drept voi spune, am fost la Iesi la operatie, si amu vãd oleacã", atunci eu i-am cuprins pe dupã cap, si cu lacrimi de bucurie am zis: "bine ati venit fratilor, bucuros te primesc tãtãcutule, dar va trebui sã avem amândoi rãbdare, cã vrãjmasul o sã ne facã stingherealã", asa cã ne-am fãgãduit înaintea lui Dumnezeu sã rãbdãm pânã la sfârsit. Asa cã ne-am pregãtit de rãbdare amândoi si ne-am apucat de treabã, eu mai cu ascultarea la bisericã, iar fratele Gheorghe mai mult sã se roage si ce mai putea el sã facã. Asa cã sãracul bãtrânel, de bucurie cã l-am primit, se apuca el singur sã facã câte ceva, fãrã sã-i spun eu, asa cã se apuca de mãtura casa, mai scutura toalele, spãla blidele si altele, cãci îi plãcea curãtenia bãtrânului cã în vremea lui, a fost cioban si baci, de toate, încã se si spãla singur, odatã m-a întrebat: " asa, Pãrinte Paisie, oare nu-i pãcat dacã mai spun ce am fost si ce am mai fãcut în viatã?" Iar eu i-am zis, "Dacã nu te lauzi si nu te mândresti, nu-i pãcat, cã câte odatã este de folos pentru altii", apoi începe a spune: "Eu Pãrinte din mica copilãrie am plecat de la pãrinti si am îndrãgit oile, pânã mai anul trecut. Am botezat 50 de copii si la toti le-am dat câte o oaie, am ajutat fratii si nepotii încã si la streini, am crezut cã fratii si nepotii mã vor ajuta si ei pe mine asa cã acum îmbolnãvindu-mã, li era rusine cu mine, sã mã ducã la Sfânta Bisericã". Asa cu lacrimi îmi spunea bãtrânul, cã avea darul lacrimilor. Când auzea de Dumnezeu, de Maica Domnului, de sfinti, apoi vãrsa lacrimi multe, multe; pentru aceasta îl iubeam, cã nu mã mai sãturam de vorba lui. Câteodatã mãtura prin casã, si fiindcã nu vedea asa bine, mai rãmânea câte o dârã de gunoi, iar eu voiam sã mãtur a doua oarã: vai ce mai plângea sãracul; iarãsi odatã, am pus la murat foi de ceapã, am strâns mai multe cã punându-le într-un chiup mare de lut, nu au încãput toate. Ci au mai rãmas, le-am lãsat ca tot eu sã pun în alt chiup. Am plecat la ascultare, si când am venit am gãsit chiupul crãpat în douã , iar foile de ceapã stãteau ca un cot de lup, în sus, iar pe fratele l-am gãsit la paraclis unde se închina plângând. Ce se întâmplase: vãzând foile rãmase a fortat chipul sã încapã toate, si apãsându-se pe chiup, a crãpat si s-a despicat în douã. Asa sãracul acum trebuia sã verse lacrimi pentru a-si ispãsi pãcatul; l-am gãsit plângând si acolo i-am zis: "Lasã, nu mai plânge, cã doar nu-i o vacã"; si l-am iertat.

Multe strãchini mi-a stricat cãci el le spãla, altãdatã le punea pe masã si numai de marginea mesei, le atingea si cãdeau jos, se stricau , iar lua hârburile si le azvârlea peste gard, iar când venea vreun cunoscut, îi ruga sã-i dea ca împrumut bani, sau sã-i aducã strãchini, în loc. Mã întreabã odatã: "Pãrinte, oare cam câte mãtãnii sã fac eu pentru un leu", iar eu am zis: "Cred cã ar fi potrivit 10 metanii pentru un leu", iar el, "Ba nu pãrinte, eu fac o sutã de metanii pentru un leu, cã îmi mai dã si mie cineva câte un ban, si eu as vrea sã fie plãtit, cã poate mai dau si eu la vreun sãrac, si as vrea sã fie osteneala mea ..." Asa era de corect bãtrânul meu, cã nu vrea sã fie dator cu ceva. De la o vreme mai vedea câte o leacã, si se ducea si la bisericã singur, iar când venea îmi spunea: "Pãrinte Paisie, eu mai dau bunã ziua si la câte un par, la cioate, si altã datã zic si la femei blagosloviti, si nu vreau sã-mi rãspundã, ca nu cumva sã se mândreascã cioatele si femeile, pentru cã eu am crezut cã-s oameni, sau pãrinti ..." Asa spunea iubitul meu bãtrânel cam glumind, dar era foarte sincer.

Odatã m-am dus cu el la Târgu Sulita pentru cã trebuia sã fac mutatia în comunã, si din nefericire, ne-am întâlnit cu seful de jandarmi pe stradã, care nici una nici douã, mi-a luat bãtrânul la rost, învinuindu-l sau probându-l a fi hot; eu am crezut cã seful glumeste, dar vãzând cã îl ia în serios, i-am zis jandarmului: "nu glumi sefule cu bãtrânul, cã nici nu vede bine; eu am venit sã-i fac mutatia". Dar seful mi-a luat bãtrânul la post, zicând: "lasã cã scot eu tâlhãriile din el". Vai, bietul bãtrân ce mai plângea sãracul si zicea: "Domnule sef nu am furat nimic". "Nu se poate, trebuie sã te leg , ca sã spui cine a furat banii, si unde i-ai dat". Nu am avut ce face, plângeam si eu de mila lui, sã vezi un bãtrân cu barbã albã... Am mers si eu pânã la post, si vãzând cã nu are gând sã-i dea drumul am lãsat bãtrânului o pâine si vreo câtiva bani, si m-am întors plângând acasã. A doua zi, mã pregãteam sã merg la târg, sã-mi vãd bãtrânul, numai cã pe la ceasul 9 vine bãtrânul acasã bucuros. "Bine ai venit frate Gheorghe, ce ai pãtit? Ai scãpat? Te-a fi bãtut", iar el zâmbind zice: "Mãicuta Domnului cu noi, pãrinte! Nu m-a bãtut, dar dupã cum ai vãzut sfintia ta m-a bãgat în cancelarie, si am stat acolo pânã seara, se mai rãstea la mine, a scris pe hârtii si zicea cã mã trimite la Botosani, iar eu vãzând cã nu are în gând sã-mi dea drum am început a închina metanii, iar seful vãzând cã mã închin, a strigat la mine: "Ce faci mosule acolo?" Eu am spus cã mã închin. A strigat tare, încât a auzit femeia lui, si venind femeia , si vãzând cum mã închinam a zis bãrbatului: "Vasile, dã-i drumul mosneagului cã avem copii" , iar el: "Nu-i dau drumul cã-i hot".

Era aproape noapte acum, si vãzând cã nu încetez de a mã închina, a deschis usa si a strigat: "Iesi hotule afarã, si sã nu mai vii pe aici! Pleacã!", iar eu am început a plânge, vãzând cã era noapte, si am zis: "Dar unde sã mã duc eu acum? Cã nu vãd bine nici ziua...". Atunci m-a dus un alt gondaci la o casã, si am stat pânã dimineata, si m-a adus Mãicuta Domnului sãnãtos. L-am întrebat: "Cam câte metanii ai fãcut?" Iar el zice: "Cam peste trei mii". Asa am zis si bogdaproste si Dumnezeu sã-i deie sãnãtate sefului si sã-l ierte ...

Mult mã luam cu bãtrânul meu cãci câteodatã îmi mai spunea si câte o glumã cam de râs, dar el o spunea serios. Zice: "Pãrinte, eu odatã m-am nimerit la o înmormântare, ducea pe un mort la groapã; când sã deie mortul în groapã eu m-am repezit si i-am luat cãciula din cap si o am dat la un sãrac, cãci m-am gândit: la ce sã putrezeascã cãciula bunã, si cum sã steie el la judecatã cu cãciula în cap. Ce zici , Pãrinte, oare mare pãcat am fãcut?"

Se întâmpla câteodatã cã rãceam, si îl puneam sã-mi facã frectie, iar el zicea: "Lasã pãrinte cã îti fac frectie pânã ce a curge apa din podele..." Odatã l-am pus sã mã batã cu urzica pe spate, iar el asa de încet purta urzica, parcã nu ar fi îndrãznit sã mã atingã; sãracul zicea: "Lasã pãrinte sã creascã urzicile", si plângea cum se plânge.

De multe ori fiind eu bolnav, sta în genunchi lângã patul meu si se închina; se temea sãracul sã nu mor, cã zicea cã nu ar dori sã rãmâie el de mine. Se îmbolnãvea si el câteodatã, iar eu i-as fi fãcut si lui vreo frectie pe spate, iar el zicea: "Pãrinte Paisie eu de când sunt pe lume, nu a pus nimeni mâinile pe mine, dar nici injectie si zicea: lasã cã-mi fac eu singur frectie". Asa cã se punea în genunchi, si se închina pânã ce curgea sudoarea din tot trupul, si numai cã venea si zicea , "Iaca Pãrinte cã mi-am fãcut si eu frectie..." si se arãta voios... În ultimul timp, s-a îmbolnãvit mai tare, dar încã putea sã umble. Eu m-am dus la bisericã cã era priveghere înspre o zi mare, l-am lãsat acasã, în pat, nu am stat pânã la terminare cã aveam grijã de bãtrân. Când vin acasã, mã duc în odaia unde l-am lãsat; nu-l gãsesc si strig: Frate Gheorghe, încoace, frate Gheorghe încolo, numai cã îl gãsesc în altã odaie, obosit sta pe un pat acolo. "Frate Gheorghe", îl întreb, "da ce faci aici"? Iar el zice "Mãicuta Domnului cu noi, pãrinte! Dupã ce ai plecat mata la bisericã, eu am vrut sã ies afarã si m-am rãtãcit, si am umblat prin toate odãile si prin paravan, si nestiind unde sunt, am strigat cu lacrãmi la Maica Domnului, si numai cã a venit Mãicuta Domnului cu douã lumânãri aprinse, si mi-a zis: "Taci, nu te teme"; si m-a luat de mânã si m-a adus aici, si nu-i de mult de când a iesit din chilie. Nu te-ai întâlnit cu dânsa? Atunci eu nu am zis nimic, auzind acestea , mi s-a pãrut cã aiureste.

Cam trei zile a stat asa cam în agonie. Multe îmi spunea: "Pãrinte, sã vezi o droaie de gângãnii... si fac scamatorii, joacã înaintea mea, altii se învãlãtucesc cu toalele de pe paturi, si se dau de-a tãvãlugul prin casã, iar când aud usa cã vii mata se sperie si zic "iar vine", si fug care încotro..." Asa vãzând eu slãbiciunea lui, l-am fãcut cãlugãr, cu numele Ghenadie; si dupã cãlugãrie s-a împãrtãsit si s-a îndreptat. Încã a mai trãit un an si mai bine, fãcând ascultare la ce se pricepea el cu toatã dragostea, iar în toamna anului 1945 s-a îmbolnãvit mai tare, a cãzut la pat, pãtimind câteva zile de o boalã de pântece. Am mai stat pe lângã el si cu ce puteam îl ajutam. Asa cã înainte de ceasul sfârsitului s-a cerut afarã. L-am scos, cu tolul, încã cu un frate, s-a cerut sã-l ducem prin împrejurul casei, iar când am ajuns în dreptul usii a zis: "Lãsati-mã aici". L-am lãsat pe iarbã verde sã se odihneascã, si întorcându-l cu fata spre rãsãrit s-a linistit s-a adormit somnul de veci...

Dumnezeu sã-l ierte! ...Avea peste 70 de ani.

Pãrintele Nicon, de locul lui natal era din satul Avrãmeni, judetul Dorohoi. Nu pot sã stiu prin ce an ar fi venit în mânãstire, dar stiu cã l-am gãsit în mânãstire cam în vârstã si diacon. În tot timpul cât am trãit cu el, niciodatã nu l-am vãzut slujind Sfânta Liturghie, cã se oprise el singur pentru smerenia lui. Doar la câte un Sfânt Maslu se îmbrãca. Acest Pãrinte era foarte muncitor de pãmânt, semãna multã ceapã, usturoi, fasole si altele, pe care le vindea si îsi agonisea existenta sa. Se înfrâna mult, postea, cã o datã în zi si mânca, iar mâncarea o mânca a doua zi seara; cânta frumos la stranã, nu era notist, dar se întrecea cu notistii, iar cu mãrturisirea mergea la Sfântul Ioan la Suceava. De multe ori cânta si în chilie câte un axion. Era om duhovnicesc. De la o vreme nu s-a mai folosit de ochelari, cred cã pentru înfrânarea lui. Multe as avea de spus despre Pãrintele Nicon , dar ca sã nu se supere pe mine, pentru cã îl stiam cam serios si pentru cã nu prea suferea el glume, am sã mã mãrginesc la câteva puncte care ne apropie de sfârsitul vietii lui.

Odatã m-a chemat la el, si cam în tainã îmi spune: "Pãrinte Paisie, am sã te rog un lucru, sã fii bun si sã primesti rugãmintea mea, sã ai grijã de mine si sã mã îngropi asa cum l-ai îngropat pe Gheronte". "Da", i-am rãspuns, "dar Pãrintele Gheronte mi-a fãcut un fel de testament ca si cum m-ar fi împuternicit, sã nu se amestece altii în treaba mea; asa si sfintia ta sã faci" ."Am sã-ti fac mai îndelung când voi vedea cã slãbesc". Dupã o lunã mai bine, mã pomenesc cã sunt chemat de Pãrintele Staret care luase în seamã schitu în proaspãt si zice: "Pãrinte Paisie, ia sã mergem la Pãrintele Nicon, cã nu-i semn bun, de vreo douã zile nu l-am mai vãzut pe afarã". Ne-am dus la chilia lui dând sã intrãm în chilia încuiatã pe dinãuntru, strigãm la usã , ne uitãm pe geam, nu se vede nimic, nici nu se aude, asa vãzând am scos usa din tâtânã si am intrat noi trei, cu Pãrintele Staret. Când colo Pãrintele Nicon era cãzut jos mai mult rece, dar nu mort ci în agonie, îl ridicãm pe pat, l-am spãlat si si-a revenit putin, l-am mãrturisit si împãrtãsit si foarte putin a gustat...

Asta a fost vineri. Sâmbãtã m-am mai dus pe la el, si i-am spus de testament iar el zice: "Dacã mã îndrept, voi face". L-am rugat sã mã ierte, iar el zice: "Dumnezeu sã te ierte!", dar zice: "Pãrinte Paisie nu te mai trudi, ci ia si mã încuie pe dinafarã cu cheia si sã vii mâine la ora opt sã cântãm împreunã cu îngerii Aliluia". Asa am fãcut, m-am dus acasã si ocupându-mã cu alte treburi, am uitat sã mã duc duminicã la ora opt. Când mi-am adus aminte, trecuse de ora opt, era aproape jumãtate de ceas trecut, am alergat la el, fãrã sã tin socotealã de ora opt si de cântatul îngerilor. Când am intrat în casã, l-am gãsit pe pat cu fata în sus, mort de-a binelea. Încã era cãldut... El s-a tinut de cuvânt de ora opt si a cântat fãrã de mine, ci numai el si îngerii.

Dumnezeu sã-l ierte! Era si de peste 70 de ani, în toamna lui 1948.

În 1948, când am venit aici în Sihãstria, am gãsit aici pe un maistru pictor care picta paraclisul. Un om în vârstã era acest pictor, dar neîntrecut de multi. Era un om ca de pe altã lume. Bun, blând, smerit si tãcut. Cã nu prea sta de vorbã cu nimeni, douã, trei vorbe si gata. Ori plecai , ori te lãsa si pleca. Odatã m-am suit si eu pe schele sus, la boltã, el era în lucru. Si când mã vede zice: "Dacã ai venit aici eu plec". Asa cã a trebuit sã cer iertare si sã plec. Dupã aceea m-am gândit eu cã lucrarea lui era dumnezeiascã si cã mintea trebuia sã-i fie la acel pe care cu mintea si cu mâna îl închipuia. Icoanele fãcute de el sunt naturale, vorbitoare si vii. El lucra cu evlavie si cu credintã, încât cred cã si lui Dumnezeu îi plãcea lucrarea lui. Cãci odatã zicea el, asta în secret, cã într-o noapte i s-a arãtat Maica Domnului si i-a zis: "Sã stii Ioane cã îmi place lucrarea ta".

Acest bãtrânel pictor iscusit, lucrând la picturã s-a îmbolnãvit, si nu dupã multe zile a murit, rãmânând câteva icoane numai desenate si neterminate care se vãd si astãzi în paraclisul Sihãstriei. Înainte de moarte a cerut el sã se facã cãlugãr cãci merita dupã o viatã curatã cu lucrul lui Dumnezeu.

Dumnezeu sã-l ierte! Nu l-am apucat în viatã când m-am întors de la Slatina. Avea aproape 70 de ani.