Andrei,
Arhiepiscopul Alba-Iuliei

Rând pe rând, dispar dintre noi fiinte deosebite, cu care te-ai obisnuit si care dãdeau un sens harababurii dimprejur. Câtã vreme trãiau nici nu realizai ce rol imens aveau. Abia dupã ce pleacã simti cã esti tot mai singur si cã-i tot mai pustiu, desi te înconjoarã mii de oameni. Un asemnea om era Pãrintele Paisie Olaru.

În vremuri incerte, când cãlãtoream pe un drum ce nu-mi era propriu, dar îl cãutam cu încãpãtânare pe cel autentic, m-am sprijinit si de Pãrintele Paisie ca de un stâlp puternic.

Lucram ca inginer si, trãind cu nostalgia preotiei în suflet, în câteva toamne, când frunza rugunitã din Muntii Neamtului te predispunea la meditatie, am ajuns în chilia încântãtor de simplã a Pãrintelui Paisie de la Sihla.

Nu se poate relata prin cuvinte linistea sufleteascã cu care ieseai de sub patrafirul pãrintelui. Îmi amintesc si acum cã, aievea, simteai harul lui Dumnezeu cum te pãtrunde. Nu mã îndoiesc cã era harismatic.

Avea o smerenie autenticã. Nu era nimic artificial în ea. Nu se smerea conventional. Te întreba atât de firesc: "Ai fost la Pãrintele Cleopa?" Si-i rãspundeam: "Nu încã, urmeazã." Pãrintele completa: "Apãi eu ti-am dat numai ceai. Hranã de-adevãratelea o sã-ti dea el."

Acum, când mã uit în jur si simt cã-i greu, am nostalgia anilor '70 si mi-e tare-tare dor de Pãrintele...