Şantajul, dintre toate, e fărădelegea cea mai odioasă şi mai respingătoare (alături de turnătorie), a-i face jocul e tot una cu a-l aproba, a-l răspândi, a i te face părtaş. Hegel şi Platon au deplină dreptate, formularea lor este aspră însă diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezistă când e atacat ori individului care pentru a scăpa cu viaţă (ori nerănit ori nebătut) dă ascultare pretenţiilor unui bandit li se potriveşte de minune calificativul care lui Popper i se pare exagerat. Nu şi lui Brice Parain, filologul francez pe care nu mă satur a-l cita: “Trebuie să ştii să plăteşti: dacă vrei să fii liber se impune să nu-ţi fie frică de moarte.”

Dar înţelepciunea? Nu-şi însuşeşte ea adagiul “capul plecat sabia nu-l taie”? Nu cred că înţelepciunea – care este mai bună decât pietrele preţioase şi locuieşte împreună cu prevederea şi stăpâneşte ştiinţa şi buna chibzuială – va fi propovăduit vreodată asemenea inepţie, care e şi falsă. Istoria ne arată că de nenumărate ori capetele plecate au fost tăiate, năpristan ori cu oarecare întârziere. (Istoria contemporană ne oferă pilda lui Karl Severing şi a social democraţilor germani care la 20 iulie 1932 au găsit de cuviinţă să aplice dubioasa zicală –consecinţele se cunosc.) “Plecăciunea” (închinarea, cedarea, capitularea imediată) iscă – de data aceasta fără greş – alt rezultat: măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte. O lege inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare: neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă ca sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea puterii căruia va fi contribuit şi el, victima.