Invatatura despre Dumnezeu

Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Privita din perspectiva gnoseologica, Revelatia concentreaza in sine, ca intr-un focar luminos, intreaga teologie dogmatica, prinsa in unitatea ei integral-structurala ca un veritabil sistem organic spiritual. Partile componente ale sistemului - totalitatea adevarurilor spirituale descoperite de Dumnezeu cel Tripersonal persoanei umane - nu se afla in pozitie liniara, unele langa altele ca elementele marilor unitati mecanice, ci intrepatrunzandu-se, unele intr-altele, ca in marile ansambluri organice, pastrandu-si fiecare intacta si nestirbita unitatea ei. Relatia care exista intre adevarurile dogmatice, este de ordin perihoretic, aidoma relatiei existentiale dintre cele trei Persoane divine. Adevarul, dogma centrala sau axiala, in dogmatica crestina este cea referitoare la Dumnezeu Insusi privind existential, fiintial si personal - se intelege, atat cate este cu putinta omului sa sesizeze din lumea divina si din cele ce sunt imprejurul ei, prin mijloacele lui firesti de cunoastere: ratiunea si contemplatia sporite in puterea lor de patrundere si de comprehensiune perceptiva, de energiile necreate ale Fiintei infinite a lui Dumnezeu. Vom face o deosebire neta intre existenta lui Dumnezeu ca problematica rational - filozofica, apartinand teologiei rationale (apologetica sau teologia fundamentala) si intre modalitatea existentiala a lui Dumnezeu, atunci cand Il privim in raportul Lui cu lumea creata (cosmos si om), adica in raporturile Lui de Creator, Proniator si Desavarsitor al intregii creatii, cat si in raporturile Lui de adancime supraesential transcendenta, cand e vorba de Tripersonalitatea divina. Dumnezeu este "Unum et Trium".

Problematica filosofica a existentei lui Dumnezeu nu apartine dogmaticii, fiindca dogmatica se afla la nivelul inalt al ontologiei divine, depasind infinit teologia filosofica sau rationala in care capacitatile de cunoastere tin de structura rational-naturala a spiritului uman. Raporturile existentiale dintre Dumnezeu Unul in Sine, intreit intre Persoane si creatura tin de domeniul dogmaticii. La clarificarea lor se ajunge prin cunoasterea dogmatica. Incat teologia divina, ca dogma axiala, e dependenta integral de cunoasterea dogmatica (Revelatia). Aici, Parintele profesor Staniloae da dovada de o foarte adanca intuitie teologica, neoprindu-se la problematica filosofica a demonstrarii existentei lui Dumnezeu pe cale naturala. P.C. Sa intra direct in domeniul dogmaticii si, cum era firesc pune ca problema prima a teologiei divine, cunoasterea lui Dumnezeu din perspectiva credintei, a revelatiei naturale si supranaturale, nu a ratiunii pure. In cunoasterea dogmatica a lui Dumnezeu si a atributelor (lucrarilor sau iesirilor) Lui, P.C. Sa accentueaza, in consens cu intreaga traditie patristica rasariteana, o cunoastere rationala, catafatica, afirmativa si o cunoastere tainica, negraita, prin experierea interioara sau apofatica, veritabila cunoastere a lui Dumnezeu atat cat ii sta omului in putinta sa cunoasca din zona transcendenta a Divinului, prin ratiunea lui sporita in puterea ei perceptiv-comprehensiva de energiile necreate ale infinitei Fiinte spirituale a lui Dumnezeu Cel in Treime personal existent.

Dupa cum in cunoasterea filosofica, de nivel metafizic, se face de catre unii ganditori distinctie intre o cunoastere superficiala a realitatii, "circa rem" si una din profunzime a realitatii "in re", la fel in cunoasterea dogmatica s-a facut o distinctie sensibila intre o cunoastere a celor din jurul lui Dumnezeu cel necuprins, "circa Deum" si o cunoastere abisala, de mare adancime, a lui Dumnezeu, "in Deo". Prima e cunoasterea afirmativa sau catafatica, la care, prin efort sincer, au acces multi credinciosi; a doua este o veritabila cunoastere metafizic-transcendenta, de tainica coborare si de negraita experiere de catre spiritul uman a adancului supraesential si supraexistential al Transcendetei divine, considerata in infinita ei unitate fiintiala si in divina ei comuniune existential-tripersonala. Prin cea dintai dobandim o cunoastere a lui Dumnezeu ca Ratiune creatoare, proniatoare si desavarsitoare a intregii creaturi, logic exprimabila intr-o forma iteligibila pentru intelectul uman. Este vorba aici de Dumnezeu coborator, prezent in lume prin infinitele Sale lucrari care confera subsistenta, sens si valoare lumii create. In al doilea fel de cunoastere, ne gasim in fata lui Dumnezeu considerat in Sine, in fata infinitatii Fiintei si Esentei Lui suprafiintiale si supraesentiale. Aici avem de-a face cu o cunoastere complet inexprimabila, mai adecvat afirmat, cei care ajung la acest nivel de cunoastere, de adincime metafizica, experiaza doar Prezenta lui Dumnezeu, se bucura numai de o sesizare a Oceanului infinit al Fiintei lui Dumnezeu, care echivaleaza cu o experienta directa a Prezentei tainice a lui Dumnezeu prin energiile Sale infinite si infinit ctive in structura creatiei ca tot atatea ratiuni sau logosuri divine prin care se structureaza ontologic si axiologic existenta creata, din timp si spatiu. Cunoasterea catafatica se conciliaza perfect cu formularea logic-nationala, prin cuvinte, pe cand cunoasterea apofatica e dincolo de orice formulare logic-nationala. Cele doua feluri de cunoastere se intregesc; clarifica tot mai puternic Transcendeta divina ca suprem obiect al cunoasterii spre care aspira spiritul nelinistit al omului ca la unicul liman capabil sa potoleasca in integritatea ei, nevoia omului de a cunoaste existenta in totalul ei, considerata "sub specie aeternitatis", ca si destinul sau personal. Cunoasterea apofatica ca si cea catafatica porneste de la "lume", insa cea dintai urca dincolo de lume, spre Oceanul fara marginire al Fiintei divine. In cunoasterea apofatica omul se simte pe sine in mod pregnant persoana in fata lui Dumnezeu, "Persoana Suprema", a carei nebanuit de adanca taina omul o simte extrem "de accentuat, de profund si de presant". Clarificarea lui Dumnezeu ca Persoana suprema in cele doua moduri ale cunoasterii dogmatice, este asigurata de catre Revelatia supranaturala. Deosebirea intre ele consta in faptul ca cea catafatica este numai partial in conul de lumina proiectat de Revelatia supranaturala, pe cand cea apofatica se afla in intregul ei in lumina stralucitoare a Revelatiei supranaturale si ea implica de la persoana umana care a ajuns la acest inalt nivel de traire duhovniceasca, de cunoastere, nu intelectuala, ci de experiere tainica, un cat mai inaltator urcus in viata duhovniceasca. La crestinul credincios, cunoasterea apofatica, in intregul ei, este un Har activ al Mantuitorului nostru Iisus Hristos, prin lucrarea directa a Sf. Duh, in interiorul sau, motiv pentru care Sfintii Parinti ai Rasaritului denumesc cunoasterea apofatica pur si simplu unire - adica unirea omului - persoana induhovnicita cu Dumnezeu, Persoana suprema. Prin caracterul de unire, cunoasterea apofatica se deosebeste esential de actul cunoscator si obiectul cunoscut (intre om si obiectul metafizic al cunoasterii). In cunoasterea apofatica prezenta numai in Dogmatica crestina, nu exista unitate de esenta intre subiectul care cunoaste si obiectul metafizic care se cunoaste. Deosebirea intre subiect si obiect este, fiintial, infinita. Persoana suprema, Dumnezeu, Oceanul Infinit de Fiinta, de Putere si de Iubire, nu are nimic comun cu esenta creatului, deci nici cu spiritul uman cunoscator. Unirea, prin cunoastera apofatica, intre om-persoana si Dumnezeu-Persoana este numai de participare si este justificata de Oceanul de Iubire permanent activ a Tripersonalitatii divine fata de creatura. Intreg creatul este fara posibilitate existential-ontologic in sine in fata Creatorului. Intre creat, indiferent la ce dimensiuni ar fi considerat, si Creator, nu exista decat o singura punte de legatura: Intelepciunea, Atotputernicia si Iubirea divina care au facut posibila aducera intregii creaturi din non-existenta (nimicul) la existenta (totalitatea creatului cuprinsa in indefinibilitatea crono-spatiala). Din aceasta pricina cunoasterea apofatica este identica cu cunoasterea Fiintei lui Dumnezeu, ci se reduce in esenta ei, la o comuniune participativa, de iubire, intre persoana umana care urca inaltimea metafizica a relatiei de iubire comunionala cu Ea.

In expunerea, pe cat de profunda si de comprehensiva, pe care o face Parintele prof. Staniloae asupra celor doua moduri ale cunoasterii dogmatice a lui Dumnezeu, catafatica si apofatica, tot pe atat de clara si de simpla spre a fi inteleasa de cititorul serios, se evidentiaza autentica lor fundare: partial, revelatia naturala, integral, Revelatia supranaturala. Asa au sesizat cunoasterea dogmatica, din Sf. Scriptura si din Sf. Traditie, printr-un efort de patrundere comprehensiva Sfintii Parinti ai Rasaritului: Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nysa, Dionisie Aeropagitul, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Simeon Noul Teolog si Sf. Grigore Palama. Incat, cine intrepatrunde pe indelete si cu rabdare lectura capitolului consacrat doctrinei ortodoxe despre Dumnezeu surprinde usor nazuinta autorului peste tot stralucind, de a face accesibil tezaurul Revelatiei supranaturale, tuturor. Adica, planul lui Dumnezeu din etern gandit asupra creatiei si asupra intregii lui desfasurari spirituale, din aurora istoriei pana la implinirea ultimului stadiu: desavarsirea sau indumnezeirea, expresie specifica Ortodoxiei rasaritene. Parintele prof. Staniloae a intuit admirabil structura celor doua specii ale cunoasterii lui Dumnezeu, deosebirea dintre ele ca si dinamismul lor interior, cu precadere asupra specificitatii apofaticului in spiritualitatea ortodoxa a Rasaritului.

Cunoasterea catafatica, afirmativa si negativa, in mod obisnuit, se fundeaza pe Revelatia supranaturala, partial insa si pe cea naturala: evidenta lui Dumnezeu in lume! Superioara si deasupra catafaticului, se afla cunoasterea prin credinta cu fundamentul in Revelatia supranaturala, care da fermitate, limpezime si largime cunoasterii catafatice, fiindca ea presupune si o experienta constienta a prezentei personala a lui Dumnezeu de catre persoana umana. Prin purificare de patimi, credinciosul se poate bucura de o participare la cele comunicate de Dumnezeu, Cel mai presus de orice cunoastere. La acest nivel urcata, cunoasterea din credinta este o necunoastere sau o cunoastere apofatica superioara apofaticului din credinta ca si catafaticului sensorial ori mental. Nu se confunda nici numai cu presiunea prezentei Persoanei supreme. Cel care s-a invrednicit cu acest urcus spiritual e constient ca Dumnezeu este deasupra existentei, e dincolo de orice vedere si traire. El ajunge la trairea relatiei cu Dumnezeu ca Persoana nedefinibila, fiind integral apofatica.In Ortodoxie intalnim aceasta traire apofatica a lui Dumnezeu in taine si in Sf. Liturghie, fiind aidoma cu simtul misterului care nu exclude nici ratiunea si nici sentimentul.

Celor doua moduri de cunoastere a lui Dumnezeu, catafatica si apofatica, Parintele prof. Staniloae le conexeaza si cunoasterea lui Dumnezeu din imprejurarile concrete ale vietii. Prin admiterea acestui al treilea mod de cunoastere a lui Dumnezeu, P.C. Sa se ridica la inaltimea intelepciunii teologice, fiindca modul de cunoastere a lui Dumnezeu din bucuriile si amarurile vietii, din pornirile pacatoase care ne stapanesc si din purificarile de patimi prin care ne subtiem spiritual, cultivand in noi cu o nemicsorata osardie intregul arbore al virtutilor crestine, ne formam (ne plasmuim interior) ca fii ai lui Dumnezeu, avandu-l ca model pe Fiul lui Dumnezeu inomenit. Iisus Hristos, Logosul lui Dumnezeu si Logosul lumii, privit in viata Sa concreta, este Pedagogul si Calauza noastra spre Imparatia lui Dumnezeu. Prin El noi ne formam ca fii ai lui Dumnezeu, aceasta fiind aspiratia noastra nepotolita in viata terestra, prin care ne eternizam fiinta in Imparatia Iubirii in care convietuiesc fiintial Cele trei Persoane divine ale Sfintei Treimi. Aceasta este cunoasterea practica a lui Dumnezeu, permanent cultivata de toti Sfintii Parinti ai Rasaritului, prin asceza si truda, prin bucurie, caritate si rugaciune continua.

Fiinta si lucrarile necreate ale lui Dumnezeu in general. Raportul lor cu Fiinta Lui.

Dumnezeu care se descopera pe Sine Insusi Omului, in "actul revelatiei", act identic cu planul divin din etern gandit, realizat insa in timp, ca baza metafizica permanent activa si creatoare a intregii existente cosmice si istorice, nu este o Fiinta pe care omul o poate deduce pe calea abstractiei, din principiile cele mai generale ale gandirii umane, sau sa induca cu usurinta din putinta lui de a observa atent, precis si total intreaga cratia desfasurata in intinderea nedefinita a spatialitatii geografice sau in aceea a temporalitatii istorice. In Crestinism, Dumnezeu nu se identifica cu ceea ce marii ganditori denumesc "Principiul ratiunii suficiente" al intregii existente, fiindca El depaseste infinit atat gandirea umana, cat si existenta crono-spatiala. El nu este o suprema esenta metafizic inactiva, ca in filosofia antica, ci este Fiinta din Sine si in Sine existand, infinit activa in propria Sa zona de existenta, ca si in iesirile si lucrarile Ei in afara de Sine, prezenta Ei stralucind infinit de activ, temporal si spatial, cu toata fiinta Ei, fara a se confunda in infinitatea Fiintei Sale cu vreuna din infinitele ei iesiri sau lucrari in afara de Sine. Este o caracteristica fundamentala a gandirii patristice rasaritene, deosebire pe care o fac toti Sfintii Parinti intre Fiinta in Sine si energiile, lucrarile sau iesirile lui Dumnezeu in afara de Sine. Problema aceasta o pune cu un pregnant accent Dionisie Areopagitul in sec. al V-lea d.H., insa amploarea teologica si filosofica o reliefeaza Sf.Grigorie Palamas in sec. al XIV-lea, cu toata precizia pe care o dovedeste capacitatea lui de a gandi teologic. Parintele prof. Staniloae a aprofundat pe ambii Sf. Parinti teologi. Din studiul lor a dobandit intuitia clara, pe cat de adanca, tot pe atat de comprehensiva, asupra deosebirii dintre Fiinta lui Dumnezeu si infinitele ei lucrari necreate, in Ortodoxia rasariteana. Dumnezeu este Unul in Fiinta Lui; lucrarile Sale in afara sunt infinite. Accentueaza insa ca Dumnezeu este intreg cu infinitatea Fiintei Lui in fiecare lucrare. Lucrarile Lui sunt infinitatea Fiintei Lui in fiecare lucrare. Lucrarile Lui sunt infinite, fiecare din ele designind un aspect din multiplele aspecte pe care le prezinta creatia. Deci, fiecare aspect al lumii create isi are cauza sa <<intr-un mod simplu si neinteles in Dumnezeu>>. Lucrarile sunt atribute ale lui Dumnezeu in miscare, <<sau Dumnezeu Insusi Cel infinit simplu in Fiinta Sa infinita>>. In fiecare lucrare a Lui in afara de Sine se afla Dumnezeu intreg activ si mai presus de lucrare sau miscare. Lucrarile lui Dumnezeu din creaturi ne descopera insusirile lui Dumnezeu in Sine, ele fiind in creaturi infinit inferioare lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu este, dupa cugetarea lui Dionisie Areopagitul, deasupra oricarui nume si in acelasi timp intreg prin multe nume. Dumnezeu este intreg in toate actiunile Lui indreptate spre lume, dar, in acelasi timp, si mai presus de aceste lucrari. Noi cunoastem atributele lui Dumnezeu numai in dinamismul lor din Cosmos si in masura in care ne impartasim de ele. Lucrarile care designeaza insusirile lumii isi au izvorul lor metafizic in Dumnezeu cel vesnic activ si infinit creator. Toate cele dumnezeiesti se cunosc de noi numai prin participare, <<in temelia si obarsia lor fiind mai presus de toata mintea, esenta si cunostinta>>. Crestinul nu-l poate experia pe Dumnezeu in Fiinta Lui, ci numai in feluritele Lui Lucrari din lume, la baza carora se afla ca matca metafizica a lor, Fiinta suprafiintiala si Esenta supraesentiala care este Dumnezeu, Oceanul infinit de Fiinta, Putere si Iubire sesizat spiritual de catre credinciosi ca un <<Mister insondabil>>.

Din Dumnezeu omul poate cunoaste doar dinamismul Lui coborator in lume, in Sinea Lui adanca ramanand integral apofatic. Ca fiinta subzistind personal, Dumnezeu ramane dincolo de toate insusirile, lucrarile si manifestarile Lui dinamice in lume. El fiind mai presus de orice intelegere, in simplitatea inefabila a Fiintei Lui. In mod rational, schematic, il cunoastem pe Dumnezeu din atributele lui; mai concret ni-L redau lucrarile Sale in lume. Dumnezeu ni se comunica cu osebire prin lucrarile Lui in lume, infinit de bogate si de variate. Realitatea fiintei personale a lui Dumnezeu (Tripersonalitatea divina) e dincolo de orice cunoastere inteligibila (prin cuvinte). Insusirile si atributele lui Dumnezeu pot fi socotite ca avind o existenta <<de sine>>. <<Existenta de sine>> fiind una cu esenta, isi are obarsia numai in <<existenta personala a fiintei divine>>. Fundamentul lucrarilor si al atributelor lui Dumnezeu este Tripersonalitatea divina. Dumnezeu Cel tripersonal este <<Cel ce este>>, in El gasindu-si temelia si obarsia toate lucrarile Lui infinite. Dumnezeu cel Triipostatic este izvorul tuturor insusirilor atributelor si iesirilor din Sine. Persoana suprema este suprafiintiala. Ea nu exista pentru nimic, ci toate sunt pentru Ea. Persoana suprema reprezinta cel mai profund mister al Transcendentei divine; ea este mai mult decat existenta considerata la superlativ, este <<existenta supraexistentiala>>, independenta de totul, totul depinzind numai de Ea. Dumnezeu, persoana suprema, este in intregime act si putere. Toate atributele, lucrarile, actele si energiile Lui provin din infinita lui intelepciune si iubire, toate identice in adancul neajuns al Oceanului de infinita Fiinta care este Dumnezeu. Lumea in totalul ei e dependenta numai de Persoana suprema, singura care poate fi cu toate ale ei <<de sine>>. Libertatea este esenta persoanei; deci persoana umana este libera, insa nu prin ea insasi, ci prin decizia Persoanei supreme cu care persoana umana se afla in raporturi fiintiale voite de Persoana suprema. De la sine, in sensul suprem, exista numai Persoana suprema. Tot ceea ce exista e dependent de Persoana divina care este existenta reala, nu numai gandita, din Sine subzistenta, adica existenta ipostatica si absoluta, integral libera de orice sistem de referinte. Ea se afla deasupra ordinii fiintei create; este suprafiintiala, supraexistentiala. Adica este Transcendenta intregii creatii. Ea asigura orice existenta creata, explicind si existenta persoanelor umane care sunt inzestrate cu o oarecare libertate fata de sistemul de referinte concrete, datorita numai lui Dumnezeu. Singura Persoana divina exista <<de la sine>> cu toate atributele ei, mijlocind si persoanelor umane calitatea <<de la sine>> a ei si a actelor pe care le implineste ea. Intr-o cugetare foarte fina pe care o consemnam, apartinind Pr. profesor Staniloae, se face aceasta precizare de ordin metafizic: <<Dumnezeu n-ar avea ce face cu existenta <<de la sine>>, daca n-ar avea o posibilitate de a o primi si de a o comunica. De unde o poate primi? Raspunsul ni-l da Revelatia supranaturala in invatatura despre Sf. Treime. In Dumnezeu, Unul in Fiinta, sunt trei persoane: Tatal, Fiul si Sf. Duh. Fiecare ipostas are aceeasi fiinta infinita. Fiecare primeste fiinta una de la alta si si-o comunica reciproc in acelasi Ocean de Fiinta infinita, fara a primi ceva din afara lor si fara a se confunda una cu alta, fiindca se afla intr-o miscare si comuniune a Fiintei si a iubirii. Comunitatea interpersonala totala intensifica in gradul suprem caracterul personal al lui Dumnezeu.

Persoana divina e dincolo de toate atributele ei; ea este realitatea prin excelenta apofatica. Ori, in raza cunoasterii intra intreaga existenta. Persoana divina fiind apofatica, e dincolo de orice existenta. Subiectul personal este supraexistent. Un fel de caracter supraexistential, apofatic, il are si persoana umana, chipul creat al lui Dumnezeu Cel necreat. Fiind supraexistential, Dumnezeu este indefinibil; el are Existenta <<de Sine>>, este izvorul oricarei existente; este realitatea personala suprema care se va defini pe Sine Insusi, <<Eu sunt Cel ce sunt>> (Exod, III, 14), fiindca exista prin Sine, avind prin si din Sine suportul existentei de Sine. Deci, Dumnezeu, realitatea personala suprema, este suprafiintial si supraexistential. Este Persoana suprema complet apofatica, fiindca este in mod eminent supraexistenta. <<Dumnezeu este ipostazierea fiintei supraexistente divine>>. Subzistind ca realitate personala suprema, supraexistenta dumnezeiasca exista in Sine, prin Sine si pentru sine. <<Numai persoana exista pentru ea insasi si numai ipostasul este prin excelenta supraesential>>. Realitatea personala e suportul supraexistent al existentei de Sine; ea poate sa produca fara a se epuiza, existenta din toate planurile accesibile. Izvorul existentei crono-spatiale este Persoana supraexistenta. Tripersonalitatea esentei divine creeaza, sustine si desavarseste intreaga existenta, fiindca este intreitul ipostas al supraesentei divine. Subiectul uman este ipostazierea unei naturi a carei parte esentiala e spiritul, singurul dintre esentele create de Dumnezeu care e chipul supraesentei divine, ipostaziata de Persoanele treimice. De aceea subiectul uman are caracter de persoana si are stabilitate eterna prin care se deosebeste de toate naturile create. El este apofatic ca si Persoana divina, fiindca nu se epuizeaza in acte si fiindca actele nu se identifica cu esenta ca la obiecte. Esenta naturii umane e dupa chipul esentei divine: permanenta ca si ea si poate sa invieze cu trupul. Datorita ipostasului naturii noastre putem comunica etern cu intreitul ipostas divin. Intocmai ca si existenta definibila pe care o explica numai realitatea personala suprema, supraesentiala si persoanele umane participa in grade diferite la supraexistenta, la absolutul si apofaticul Persoanei supreme. Fara persoana suprema n-ar exista nici o persoana umana, chemata la o comuniune de viata perfecta si eterna, adica libera, cu Persoana divina. Transcendenta Persoanei divine face posibila existenta persoanelor umane. Altfel si ele ar fi supuse legilor naturii si mortii. Dar, fara existenta persoanelor umane, lumea creata ar fi fara sens. Rostul lumii create nu e acela de a face posibila manifestarea puterii creatoare a lor asemenea lui Dumnezeu ci serveste ca mijloc de comuniune intre persoanele umane si intre ele si Persoana divina. Prin persoana umana lumea creata poate intra in orizontul relatiei personale divino-umane. Persoana suprema ca existenta de Sine (absoluta), nu e <<mono-personala>>, ci o comunitate personala supraexistenta, suprafiintiala, absoluta, Ea fiind izvorul tuturor actelor si realitatilor existente.

3. Atributele care tin de supraesenta lui Dumnezeu si raportul participativ al creaturilor la ele

Dumnezeu este Fiinta spirituala infinita si creaturile sunt fiinte finite. In marginirea lor creaturala, ele au posibilitatea de a intra in comuniune cu Fiinta infinita a lui Dumnezeu prin iubire, comuniune prin care se manifesta o serie de atribute ale Creatorului. Atributelor divine dinamice, le corespund in fiinta creata atributele create finite. Esenta creaturii se explica prin supraesenta lui Dumnezeu. Dinamica atributelor finite ale creaturii se explica numai prin dinamismul atributelor infinite ale Creatorului. Fiinta creata si atributele ei se ridica, prin participare harica, la atributele divine.

a) Infinitatea este unul din atributele infinite ale supraesentei divine, prezenta in lucrarile infinite ale lui Dumnezeu, prin care sunt pregnate crearea, sustinerea si desavarsirea lumii. Indumnezeirea lumii e un act din etern voit de Dumnezeu. Lumea e patrunsa de energiile divine si nu poate exista in afara infinitatii divine, atribut caruia ii corespunde in ordinea creatiei marginirea. Marginirea noastra exista numai prin infinitatea divina la care participa si de care ea este penetrata. Creatura devine infinita, participind haric, la infinitatea divina. Menirea creaturii este de a ajunge la infinitatea lui Dumnezeu prin participare harica. Izvorul infinitatii este supraesenta divina ipostaziata treimic. Omul-persoana este esenta marginita, ca si comuniunea interpersonala a oamenilor. Tot creatul exista numai prin infinitatea divina, triipostatica. Prin participarea creatului la infinitatea treimica, isi dobandeste si el o infinitate, nu de fire, ci de har. Infinitatea realului nu este identica cu o aspiratie continua, ci cu o plenitudine. <<Totul e posedat intr-un prezent continuu>>. Persoanele create trebuie sa ajunga prin efort permanent, depasindu-si granitele, la trairea acestei plenitudini. Dorul infinitatii din fiinta noastra dirijeaza timpul spre eternitate. In fata noastra se afla <<zarea infinitatii>>, afirma atat de plastic Pr. profesor Staniloae in consens cu cugetarea adanca a lui Maxim Marturisitorul (Raspunsurile catre Talasie, 65). Ne ridicam la infinitate fara a ne identifica cu Dumnezeu. Astfel, vom ajunge sa depasim polul uman al marginirii care, in relatie cu Subiectul divin infinit, va cunoaste comuniunea maxima cu Creatorul si se va bucura de experienta plenara a Subiectului divin. Comunitatea maxima a subiectului uman cu Subiectul divin nu este o identificare cu Fiinta infinita triipostatica, ci numai o comunicare directa prin Iubirea Subiectului divin triipostatic, fiintial infinit. Aceasta comuniune divin-umana este inaccesibila cugetarii noastre, limitata la obiecte, si fara acces la lumea subiectelor divine si umane. Relatia intima cu un subiect te apropie puternic de el. Relatia cu subiectul divin este mai si adanc simtita. Ea se prezinta ca o experienta simpla, dar plenara, a vietii infinite a subiectului divin, care se manifesta direct, prin iubire, in subiectul uman. Pr. prof. Staniloae accentueaza deosebirea intre Infinitatea lui Dumnezeu ca ambianta, prin care e posibila comuniunea Persoanei supreme cu persoanele umane si comuniunea din sanul subiectului triipostatic. Comuniunea triipostatica a subiectelor divine (Dumnezeu ca subiect suprem) e deasupra Infinitatii divine, fiind izvorul ei. Numai comuniunea triipostatica este inepuizabila si ea asigura subiectelor umane bucuria, comuniunea cu Persoanele divine. Subiectul uman isi face proprie experienta infinitatii lui Dumnezeu numai in comuniunea cu Dumnezeu ca Persoana suprema, pastrindu-si neatinsa firea lui. In acest fel e posibila iradierea Infinitatii lui Dumnezeu in persoanele umane. Experienta eternitatii divine de catre om e posibila si in viata terestra ca o pregustare. Numai la invierea lui Hristos, umanitatea Sa a realizat participarea suprema la infinitatea Dumnezeirii, fiindca atunci infinitatea energiilor divine necreate au strabatut integral energiile naturii umane. Prin unirea cu Hristos, toate subiectele umane, care cred in El participa la Infinitatea divina.

b) Simplitatea sau unitatea lui Dumnezeu si participarea creaturii la ea. Al doilea atribut fundamental al lui Dumnezeu este unitatea Fiintei Sale, care poarta in simplitatea ei, fara a suferi vreo diviziune, distinctia existentiala a tripersonalitatii divine, izvorul tuturor lucrarilor prin care lumea compusa si diversificata, este creata si permanent sustinuta in existenta prin elanul unei neostoite desavarsiri. Existenta tripersonalitatii divine si infinitele energii creatoare, sustinatoare si desavarsitoare ale lumii, nu afecteaza cu nimic unitatea si simplitatea Fiintei Divine, unica, unitara si infinita in fiecare ipostas treimic si in fiecare energie sau lucrare a lui Dumnezeu. In Dumnezeu nu exista compozitie fiindca cele trei Persoane sunt unite in Tatal, izvorul lor unic, iar energiile divine prezente activ in fapturi, izvorasc unitar din Fiinta infinita si unica comuna Celor trei Persoane divine. Diferentierea lor este implicata numai de referinta activa a Fiintei divine la Creatura. Modul de existenta perihoretica a celor Trei Persoane in unitatea Fiintei divine este dincolo de orice intelegere a spiritului omenesc. Procesiunile divine (energiile infinit creatoare) se cunosc numai din participari; modul lor de existenta in obarsia si fundamentul lor e dincolo de orice esenta si de orice cunoastere, ele izvorind din <<ascunzimea suprafiintiala si supraesentiala>> a lui Dumnezeu in lumea creata, aparind aici ca viata, existenta, lumina, ratiune, Pr. profesor Staniloae face o stralucita comparatie intre unitatea subiectului uman, simplu in sine si totusi producator de atatea cugetari, sentimente si voiri si intre simplitatea mai presus de esenta si de fiinta a intreitei si comunei subiectivitati divine. Lumea compusa este creata neinteles de simplitatea subiectului divin triipostatic. La baza fiecarui element care intra in structura lumii se afla un <<logos>> divin etern si o lucrare speciala (energie) a lui Dumnezeu. Baza si fundamentul lumii in a carei structura exista un sir indefinit de elemente este Ratiunea divina, una, unitara si simpla, Logosul divin ca lucrarea unitara, obarsia unica a intregii existente. La baza lumii create exista o unitate activa, o lucrare unitara si diversa a lui Dumnezeu, fundamentul unitar al tuturor gandurilor si lucrarilor Lui. Creatia este prefigurata intr-un ansamblu de ratiuni eterne ale lui Dumnezeu, ramificate din unitatea lor in crearea si desavarsirea lumii, ratiuni care se reintorc in unitatea lor fiintiala, conducind lumea spre o unitate eterna in Dumnezeu. Matca dinamica a lumii e Dumnezeu, existind mai presus de ratiunile interne ale lumii, neinteles si inexprimabil, dupa cugetarea Sf. Maxim Marturisitorul (Ambigua, P.G., 91).

Unitatea ontologica a lumii se afla in Dumnezeu, fiindca structura existentiala a lumii depinde de ratiunile eterne care o structureaza unitar, asigurindu-i, desi diferentiata si diversificata, identitatea, prin Ratiunea eficienta de la baza ei, care-i de provenienta divina. Lumea creata este compusa si totusi unitara, datorita ratiunilor divine care o structureaza subzistent si desavarsitor, prin lucrarea unitara si totusi diversa a Creatorului, Unul in Esenta Sa, obarsie unica si unitara a tuturor gandurilor si lucrarilor Lui. Unitatea ontologica a lumii in Dumnezeu o vadeste faptul ca unitatile care compun lumea poseda identitate reala, fiind in relatie unele cu altele si toate laolalta cu Dumnezeu, Creatorul si Desavarsitorul lumii, Cel care se afla mai presus de orice relatie. Elementele care compun lumea poseda o identitate reala prin identitatea unica, Ratiunea eficienta a lumii - Dumnezeu. El este Ratiunea generala a lumii cu toata infinita ei varietate de genuri, de specii si de indivizi. Toate acestea sunt cuprinse intr-o unitate creata spirituala, subiectul uman in care putem sesiza unitatea intreg Creatului. Omul e inelul de legatura, e centrul ontologic al lumii, avind menirea, prin creatie, sa conduca lumea prin desavarsire la temelia si obarsia ei: Dumnezeu. Ultimul dintre Creaturi, omul are sarcina divina sa unifice Creatura si s-o urce in slava negraita a lui Dumnezeu. Splendida menire i-a dat Dumnezeu omului: sa uneasca pe toate cele create intre ele si intreg creatul unit sa-l uneasca cu Creatorul. De aceea Parintii Rasaritului au numit omul <<lumea mica>>, prin aceasta aratind ca omul poate cuprinde si stapani spiritual intreg creatul. Prin pacatul lui Adam omul a abdicat de la aceasta menire divina, ceea ce a atras dupa sine necesitatea intruparii Logosului, Dumnezeu-Omul care a desavarsit in Sine unitatea creatului si unirea creatului cu Dumnezeu. In Hristos, omul s-a unit haric cu Dumnezeu, devenind, prin har, nu prin identitate de fire, tot ce este Dumnezeu. Opera de unificare a lumii cu Dumnezeu are la baza adancimea, Inaltimea si largimea Iubirii lui Dumnezeu-Viata Sf. Treimi, care prin jertfa lui Iisus Hristos i-a dat omului prilejul de a implini el unificarea lumii cu Dumnezeu, unificand in sine trupul cu sufletul, pe sine unificat cu semenii sai, lumea umana cu lumea creata si creatura cu Dumnezeu, sau Cosmosul creat cu Cerul, cu Imparatia Slavei lui Dumnezeu. Omul trebuie sa se simplifice pe sine pana la simplitatea lui Dumnezeu. Subiectivitatea pluripersonala a omului se va uni prin virtute, cunoastere, iubire si har cu Subiectivitatea divina tripersonala. In aceasta unire este subiectivat tot universul creat. Dispare fisura intre persoanele umane, intre ele si creaturi, realizindu-se unificarea intreg creatului, conform planului lui Dumnezeu. Se va realiza desavarsirea sau indumnezeirea intregului cosmos. Sfartecarile pacatului pricinuite in creatura, devin unificarile iubirii lui Hristos in creatura indumnezeita.

c) Eternitatea lui Dumnezeu. Teologia divina este capitolul in care straluceste mai concret, mai amplu si mai profund gandirea teologica a Pr. prof. Staniloae, pastrindu-se riguros in cadrul autenticitatii Ortodoxiei rasaritene asa cum au gandit-o si au trait-o Sfintii Parinti ai Rasaritului. In cadrul teologiei divine, gandirea Parintelui Staniloae pare a ajunge punctul culminant in modul in care P.C. Sa aprofundeaza atat de patrunzator si de amplu, una din cele mai importante insusiri ale Fiintei divine: eternitatea divina, privita in contrast cu temporalitatea creatului. Aici scoate in relief autorul mai clar, conceptia ortodoxa, modul de intelegere comprehensiva a lui Dumnezeu, Fiinta infinita, etern neschimbabila si totusi etern activa, dind o expresie sintetica conceptiei antice despre Dumnezeu ca existenta neschimbabila si conceptiei biblice, dupa care Dumnezeu este Viata, este Iubire si atotputernicie, fara limite. Dintre Sf. Parinti, Sf. Grigorie Palama, in secolul al XIV-lea, a reusit in modul cel mai eminent aceasta definitie sintetica despre Dumnezeu, care este deodata <<Deus absconditus>> si <<Deus revelatus>>; Dumnezeu privit in neschimbabilitatea Fiintei lui infinite - deci Transcendenta absoluta, si Dumnezeu privit in infinitele Lui energii lucratoare, - deci intors spre creatura, adica Transcendenta divina, definitie care se apropie de formularea occidentala a lui <<Deus ad intra>> si <<Deus ad extra>>. Sigur, conceptia palamita despre Dumnezeu pune in evidenta caracterul personal al Sau, existenta Sa pe un dublu registru: al existentei in sine si al existentei pentru altul, in afara de Sine, existent insa numai prin Sine. Posibilitatea de a exista pe mai multe registre deodata este o insusire caracteristica numai existentei personale. Eternitatea lui Dumnezeu se evidentiaza prin caracterul inepuizabil al existentei de Sine a Lui. Fiindca existenta nu poate proveni din neant, existenta de Sine este existenta personala suprema, in Sine inepuizabila, izvorul neistovit al tuturor actelor de viata. Dumnezeu fiind supraexistent, e dincolo si de eternitate. Omul Il experiaza pe Dumnezeu ca etern, fiindca Dumnezeu a intrat in relatie cu omul din iubire daruitoare. Eternitatea nu e o calitate de ordinul substantei, fiindca ea presupune interioritate. Dimensiunea ei esentiala este inepuizabilitatea, e plenitudinea vietii libere si constiente. Ea se identifica cu subiectivitatea desavarsita care este <<total incoruptibila>>, infinit inepuizabila, avind o infinita noutate in manifestarea ei, din cauza interioritatii si a vointei libere. <<Numai subiectul este total necompus, inepuizabil in posibilitatile sale si liber>>. Insa viata adevarata presupune si comuniune. Iar plenitudinea vietii este prezenta numai in comuniunea perfecta intre subiectele perfecte. O substanta neschimbabila ca si o devenire continua, sunt, dupa crestinism, o falsa eternitate. Eternitatea autentica este numai a Sfintei Treimi. Tripersonalitatea divina e comuniunea perfecta, care explica metafizic totul, etern neschimbata in Iubirea Sa. Or, iubirea este Viata. Eternitatea este viata e o miscare deasupra oricarei miscari. Daca Dumnezeu ar fi imobil (Miscatorul nemiscat al lui Aristotel) ar fi egal cu moartea. Viata nelimitata si eterna se afla numai in comuniunea perfecta a subiectelor inepuizabile, in interioritatea reciproca a infinitatii lor. Iar persoanele care participa la o astfel de comuniune, participa la viata eterna (Ioan, XVII, 3). Viata subiectelor e o plenitudine eterna. E o iubire fata de o alta subiectivitate eterna, intr-o unire desavarsita cu ea; e iubirea eterna. Subiectul divin - Persoana suprema, se contempla etern prin iubire in alt subiect etern. Iubirea intre persoanele divine este nesecata. Aceasta e viata dumnezeiasca; e iubirea unei persoane infinite fata de o persoana demna de o iubire infinita, in interiorul aceleiasi subiectivitati. Viata dumnezeiasca este plenitudinea infinita continuu prezenta, este prezent etern fara trecut si fara viitor, pururea in plenitudine vie, adica in continua miscare. Numai persoana umana e pasibila de depasire, fiindca e capabila sa participe la o existenta personala suprema. De aceea persoana umana e chinuita de setea eternului si a infinitului. Viata divina nu e incremenire, ci este comuniune vie intre subiectele supreme. Dumnezeu, dupa Dionisie Areopagitul, nu este un mod oarecare de existenta, ci in Sine este simplu si indefinibil. El cuprinde si anticipeaza in Sine propria Sa existenta. Fiind prin Sine plenitudine libera de orice devenire sau determinare, crestere si descrestere, Dumnezeu a putut crea o lume al carei destin este participarea harica la eternitatea divina, adica la o plenitudine a comuniunii interpersonale.

Pr. prof. Staniloae ajunge in felul acesta la cea mai adanca definire a lui Dumnezeu ca eternitate autentica, tocmai pentru ca eternitatea este o comuniune perfecta, dincolo de orice limitare, intre Cele trei Persoane supreme. Prin comprehensiunea eternitatii ca si comuniune perfecta, ajungem la intelegerea timpului si a relatiei lui cu eternitatea. Timpul in care se afla creatura nu este o cadere din eternitate (Platon) si nici o eternitate in neintrerupta desfasurare orizontala. Timpul nu se afla in raport de contrarietate cu eternitatea divina, viata plenitudinara, dialog al iubirii eterne si desavarsite intre subiectele interioare unul altuia. Timpul este posibilitatea creaturii de a participa prin har la Dumnezeu; este actualizarea prin har a comuniunii creatului cu Dumnezeu Cel necreat. Dumnezeu ca si comuniune personala eterna intra in relatii de iubire cu fiintele create (temporale). Prin aceasta se implineste scopul creatiei: impartasirea prin har (nu prin fire) de eternitatea divina, transcendenta naturii create. Dumnezeul crestin se afla, in acelasi timp, intr-un dublu raport cu creatura: unul de transcendenta absoluta, dincolo de creatie, de timp, si altul de transcendenta creatoare, sustinatoare si desavarsitoare a creaturii, adica de coborare prin prezenta activa a infinitelor Sale energii in orizontul creaturii temporale. In aceasta prezentare a raportului dintre eternitate si timp, justificata prin comprehensiunea lui Dumnezeu ca fiind deodata Transcendenta absoluta si Transcendenta creatoare si desavarsitoare, la baza careia se afla comuniunea de iubire perfecta dintre subiectele divine perfecte, teologul roman se gaseste pe linia cugetarii teologice a Sfantului Grigore Palama (sec. XIV), a Sfantului Maxim Marturisitorul (sec. VI) si a lui Dionisie Areopagitul (sec. V), pilonii de baza ai gandirii teologice, ai Patristicii rasaritene.

La aceasta nebanuita inaltime a eternitatii perfecte, au izbutit sa urce unele persoane umane - sfintii - sa urce, nu prin fire, ci prin deprindere si har si sa se bucure in timp fiind, de o <<pregustare a eternitatii lui Dumnezeu>>. Ei izbutesc, macar pentru cateva clipe, sa se elibereze de <<omenescul>> din ei, marginit si limitat de timp, si sa se uneasca haric intregi cu Dumnezeu intreg; din om muritor, devenind dumnezeu nemuritor, va spune Sf. Grigorie de Nyssa. In planul temporalitatii, numai sfintii ajung sa guste eternitatea, in unele clipe fugare ale timpului; in planul eshatologic, insa toti cei care au crezut si au vietuit prin efort ascetic dupa voia lui Dumnezeu, se vor afla in comuniune perfecta cu Dumnezeu cel necreat. Dumnezeu a creat omul si lumea pentru eternitate, insa eternitatea se dobandeste numai prin o miscare voluntara si energica, desfasurata in timp catre Dumnezeu. <<Timpul este modul prin care Dumnezeu conduce creatura spre odihna in eternitatea Sa>>. Creatura nu putea de la inceput sa fie eterna (ar fi insemnat sa fie eterna prin fire ca Dumnezeu). Ea trebuia insa sa ajunga in eternitate printr-un efort propriu sustinut de energiile divine (de Dumnezeul transcendent). Si acest lucru implica cu necesitatea miscarea si timpul. Fiintele rationale au o anumita traiectorie axiologica de strabatut; de la existenta simpla la existenta buna si de la existenta buna la existenta perfecta, fericita, adica la comuniune harica cu Dumnezeu. La odihna in eternitatea divina se ajunge prin efort si in timp. Aceasta echivaleaza cu trairea in Iubirea perfecta a lui Dumnezeu. Omul e deplin al lui Dumnezeu si Dumnezeu deplin al omului. Dupa judecata de apoi, timpul va fi instalat in eternitate, incepind sa fie timp, adica miscare, ci eternitate ca si concentrare a timpului. La instalarea timpului in eternitate contribuie eforturile oamenilor care colaboreaza cu voia lui Dumnezeu, eforturi strabatute de energiile indumnezeitoare ale Persoanei supreme. Omul se va afla in comuniune deplina cu Dumnezeu. Spiritul onestitatii il obliga pe Parintele Staniloae sa precizeze deosebirile dintre eternitate, timp si eon. Timpul incepe odata cu lumea creata si existenta lui e dependenta ontologic de preexistenta eternitatii perfecte (comuniunea fiintiala, din iubire, intre cele trei ipostaze divine). Eternitatea preexista timpului si ii explica existenta care provine din Ea si se reintoarce in Ea la Judecata de apoi. Inainte de creatie, timpul era prezent in eternitate ca eon virtual. Prin intoarcerea creaturii temporale in interiorul eternitatii, timpul devine eon, <<actualizat si eternizat>>. Timpul in care se afla creatura este un eon in desfasurare, el este conditia urcusului spiritual al intregii creaturi in sanul eternitatii divine, devenind eonul concentrat. In acest moment creatura se uneste cu Dumnezeu in o <<maxima intimitate>>. Precizarea teologica a raportului eternitate, timp si eon isi are un rost bine definit, fiindca ne arata legatura sau relatia dinamica neintrerupta a Creaturii cu eternitatea lui Dumnezeu. Eternitatea divina e prezenta lui Dumnezeu in lumea creata prin energiile divine care reprezinta iubirea Persoanei supreme fata de creatura, asteptind reintoarcerea ei la matca sa autentica: comunitatea prin iubire cu eternitatea divina necreata adica cu Tripersonalitatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu este prezent in creatura din chiar momentul temporal al creatiei. Lumea creata, cosmos si om, transpusa in planul orizontal al temporalitatii, nu e in starea unei desavarsiri incremenite. Universul crestin este din chiar momentul genezei lui deschis unei permanente cresteri interioare intru desavarsire, deci orientat pe axa verticalitatii Transcendentei. In fata universului se afla iubirea lui Dumnezeu care corespunde chemarii lumii create spre El, spre Lumina, spre Slava si Iubirea Lui. De la crearea sa, omul se afla asezat in zarea infinita a iubirii lui Dumnezeu spre care el trebuie sa se straduiasca intru inaintare in desavarsire, urcind cu sine intreaga creatura, spre a dobandi ceea ce din etern Dumnezeu a dorit pentru intreaga creatura: indumnezeirea. Urcusul spre zarea infinita a indumnezeirii este etern si infinit intocmai ca eternitatea si infinitatea lui Dumnezeu Cel triipostatic. Asa se explica existenta dimensiunii ontologice a spiritului uman: aspiratia fara istov a omului spre etern si infinit, adica: indumnezeirea sa. Dumnezeu este vesnic in fata noastra, asteptind de la noi raspunsul pozitiv pe care-l cere. Iubirea sa infinita: strabaterea urcusului spre El. Aceasta strabatere si urcus spre indumnezeire este dimensiunea ontologica si axiologica a timpului in care este plasat omul impreuna cu intreaga creatura, pe care el are misiunea s-o conduca, s-o indrume si s-o urce in zona infinita, fara adancime si fara inaltime, fara largime si fara lungime, fiindca este zona eternitatii comunitare a Tripersonalitatii divine. Dumnezeu este prezent la poarta inimii noastre, in asteptare, adica in atitudine katabasica, de coborare, iar inima noastra in fata chenozei voluntare a Lui, trebuie sa se afle permanent in atitudine anabazica, adica de urcare indumnezeitoare spre Cel care s-a numit pe Sine: <<Eu Sint Cel ce sint>>, adica Eternul si Infinitul. Aici se intrevede realitatea si scopul timpului in care e cufundata creatura. Noi trebuie sa fim permanent in stare de tensiune cautatoare, de inaintare si de depasire a noastra dincolo de ceea ce suntem in fiecare moment, in stare de epectaza, cum se exprima Sf. Grigorie de Nyssa, a caducitatii si a lipsei necesitatii ei existentiale, atata timp cat nu izbutim sa graim cu Fericitul Augustin: <<Inquietum est cor nostrum Domine, donec requiescat in Te>>. Timpul este un simplu interval si noua nu ne este permis sa zabovim in interval, ci sa concentram intreg timpul in inima Eternitatii si sa ne zidim in eternitatea netrecatoare, nu pe nisip, ci pe roca de granit, cetatea noastra etern statatoare, in Imparatia lui Dumnezeu. Odata cu aceasta pozitivitate de valoare a timpului pe planul eshatologic al creaturii, se evidentiaza si necesitatea de valoare pozitiva a libertatii care devine inima metafizica a existentei omului ca persoana. Comuniunea interpersonala, intre persoanele umane si intre ele si Persoana suprema ne demonstreaza ca <<timpul este real, pozitiv, progresiv si creator>>. Timpul este miscarea si deplasarea persoanelor umane in orizontul vertical si pluridimensional al Persoanei supreme. Prin depasirea timpului, daruindu-ne liber si total fiinta noastra spirituala, semenilor nostri si lui Dumnezeu, evitam miscarea mecanica si orizontalitatea timpului si urcam in verticalitatea fara sfarsit, etern mobila si suitoare a Dumnezeirii. Sigur, timpul fiind legat de libertatea cu dubla ei posibilitate de actiune: pozitiv, urcare si ameliorare; negativ, coborare si injosire, va crea un caracter ambiguu, depinzind de atitudinea sufletului nostru la chemarea iubirii lui Dumnezeu. Raspunsul pozitiv la iubirea divina aduce cu sine ridicarea si concentrarea timpului in eternitate - timpul va fi inzestrat cu realitate eonica; raspunsul negativ la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu ofera timpului continut eonic, adica evitind eternitatea divina, el devine imobilitate intunecoasa si chinuitoare. De aici dialectica vietii umane privita in perspectiva eshatologiei crestine, rai si iad, lumina si intuneric, bucurie inspicata de gloria divina si chin satanic sfasietor fara liman de odihna. Iadul e timpul golit de slava si iubirea lui Dumnezeu, pe cand raiul va fi timpul inspicat de slava si comuniunea de iubire cu Persoana divina a persoanei umane.

La aceasta considerare crestina a timpului au ajuns si unii straluciti ganditori ca: Jean Grenier, Louis Lavelle, Maurice Nedoncelle, Nicolae de Cusa, Henri Bergson, Maine de Biran, pentru care timpul n-are pur si simplu o valoare pur gnoseologica ca in conceptia kantiana, ca simplu cadru aprioric al sensibilitatii umane; pe langa valoarea gnoseologica el poseda si una efectiv ontologica si axiologica, fiind o conditie optima oferita de Creator creatului spre urcarea prin ameliorare desavarsitoare si implinitoare de fiinta, pana in <<zarea fara marginire>>, adica infinita a lui Dumnezeu Cel in Trei Ipostaze existent. Aceasta este temporalitatea umpluta de eternitate pe care o ofera omului spre crestere si implinire, Mantuitorul nostru Iisus Hristos prin umanitatea Sa atotsfanta, supusa cu intreaga sa natura, Ipostasului divin al Logosului. Dumnezeu deplin dupa fire si Ipostas, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu deplin si omul deplin, sub lumina rationala si voluntara a ipostasului Logosului, devine pentru omul credincios, Cale de strabatut, Lumina de contemplat, Adevar de intuit si Viata de convietuit.

Timpul si spatiul sunt cadrele generale in care Creatorul a instalat <<ab initio>> intreaga creatura. Filosoful Kant a acordat o atentie deosebita, sub aspect filosofic, acestor cadre comune existentei, le-a considerat ca fiind cadre formale, forme apriorice, apartinind nu realului, ci sensibilitatii umane, mijlocind treapta cea mai de jos a cunoasterii umane: cea sensibila. Desigur, teologul se ocupa de aceste cadre numai in raportarea lor la Dumnezeu-Creatorul si la creatura. Dumnezeu este aspatial, nu poate fi cuprins de spatiu in nici un fel, El fiind prezent cu toata fiinta Sa infinita in orice punct al spatiului, indiferent de dimensiunea lui. Spatiul margineste orice creatura, pe cand Dumnezeu este nemarginit; El este Nemarginitul, Infinitul, Cel fara de limita, fiind dincolo de orice referinta spatiala sau temporala. Temporalul limiteaza evenimentele istorice in devenirea lor limitata, iar spatiul limiteaza obiectele create in formele lor creaturale limitate. Dumnezeu Cel infinit, Eternul si Aspatialul, nu este cuprins de nici o forma creaturala, spatiala sau temporala, fiindca ele sunt limitate. Insa Creatorul este prezent cu intreaga Lui fiinta, eterna si aspatiala, in oricare din obiectele in devenire si spatiale, indiferent de marimea lor cronospatiala, care nu poate fi decat limitata. Dumnezeu este supraspatial si etern, fiind supraexistent si apofatic. Supratemporal si supraspatial, El e prezent in infinitatea Sa, in toate cele temporale si spatiale, depasindu-le infinit pe toate, fiindca toate exista numai prin El. Subiect suprem, e dincolo de orice compozitie, este apofatic, fiind in comuniune perfecta cu subiectele supreme, infinite. In el e cuprinsa atat putinta spatiului, cat si putinta alteritatii persoanelor finite, care sunt atrase in comuniune cu El. Persoanele finite nu sunt de la inceput intr-o comuniune perfecta cu El si nici intre ele, distanta care le desparte de comuniunea perfecta ia forma spatiului si a timpului. Spatiul este forma relationala dintre Dumnezeu infinit supranatural si supraspatial si persoanele finite. Aceasta relatie dintre ele face posibila miscarea lor unele spre altele ca si spre Dumnezeu pe care-l gasim numai in comuniune cu alte persoane. Trebuie sa accentuam gandirea atat de profunda a Parintelui Staniloae referitoare la cugetarea teologica asupra spatiului. Intre ingeri, subiecte create spiritual si Dumnezeu, distanta e numai temporala; intre subiectele intrupate - oameni - si Dumnezeu, distanta este si temporala si spatiala. Timpul justifica libertatea subiectelor create, iar spatiul miscarea subiectelor create in trupuri. Timpul si spatiul fundeaza ontologic <<dorul>> si <<dorinta>> prin care subiectele se cheama intre ele sau se departeaza cand nu se iubesc. Intre Persoanele divine si cele umane exista raporturi de comuniune. Sfanta Treime devine vizibila in ele. Chipul Sf. Treimi straluceste in persoanele create, care exista intr-un spatiu comun. Spatiul, ca mediu comun al persoanelor umane, e in legatura cu Sf. Treime. Originea spatiului si a unitatii lui se afla in Sf. Treime, corespunzind deodata deosebirii persoanelor si unitatii dintre ele. Totalitatea persoanelor umane ca subiecte personale sunt in legatura cu tot spatiul si-l pot cuprinde si depasi spiritual fara a putea depasi si cuprinde pe Dumnezeu ca Subiect suprem, care este infinit, mai presus de spatiu. Unitatea persoanelor umane se afla dincolo de spatiu. De aici intelegem ca persoanele umane sunt purtatoare ale chipului lui Dumnezeu, Unul in fiinta si intreit in Persoane. Spatiul nu trebuie privit din o perspectiva individualista, fiindca nu numai persoanele ci si comunitatea persoanelor sunt centre ale spatiului. Spatiul e conceput si creat de Dumnezeu cel Triipostatic, fiind strans legat de comuniunea interpersonala. Ca si timpul, spatiul este interval, dar si legatura comunionala intre persoanele umane; ca atare el poate fi marit sau micsorat pana la desfiintare, cum este cazul si cu timpul. Intocmai ca timpul, el este o relatie interpersonala, o realitate existentiala. In structura lumii privit, spatiul e o realitate care trebuie depasita prin comuniunea umana interpersonala dupa chipul asemanarii Sf. Treimi. Originea si sfarsitul lui e ca si al timpului, in Sf. Treime. Ca esenta el este distanta, dupa cum timpul este durata, intre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul omului la aceasta chemare; de aceea ele fiind un interval intre om si Dumnezeu, se cer a fi depasite ambele. Ontologic, omul e mai presus de spatiu, fiind persoana - subiect intrupat - , de aceea are misiunea sa depaseasca spatiul prin vointa si prin har. Dumnezeu e iubire si din iubire cheama omul - persoana la Sine. Intervalul intre chemarea omului la iubire de catre Dumnezeu si raspunsul adevarat al omului la aceasta chemare, constituie durata temporala si distanta spatiala, adica distanta dintre lume si Dumnezeu pe care omul are datoria s-o depaseasca pana la gradul desfiintarii ei totale, realizind unirea intre om-cosmos si Dumnezeu. In perspectiva duratei temporale, Dumnezeu este eternitatea; ca distanta spatiala, El este ubicuitatea. Ele reprezinta puntea care atrage pe oameni unii catre altii si pe toti catre Dumnezeul cel Triipostatic. Omul fiind spirit intrupat, invinge spatiul prin unirea tuturor laolalta si cu Dumnezeu care e Duhul pretutindeni existent cu neamul omenesc. Invingerea spatiului ca distanta se face prin efortul fizic al omului, iar depasirea duratei temporale si urcarea ei in eternitatea divina se face prin efortul spiritual al omului care urmareste in viata lui cu ardoare dumnezeirea. Pentru cei uniti spiritual, spatiul (distanta) nu exista. Durata temporala indepartind mai profund pe oameni unii de altii, e mai dificil de invins. El (timpul) trebuie concentrat in eternitate, transformat in eon, in momentul depasirii lui finale. El trebuie sa inceteze definitiv de a exista, pe cata vreme distanta spatiala prin indumnezeirea oamenilor, este umpluta, e coplesita de atotprezenta divina, fara a fi desfiintata. De aci darul Sfintilor de a vedea prin veacuri si peste veacuri, cele ce se vor petrece in veacuri, prin energia infinita si necreata a lui Dumnezeu care umple tot spatiul si toate veacurile. Invins timpul prin spirit de catre sfinti (prin efortul lor fizic si spiritual) spre desavarsire si prin har (energia divina) si spatiul este invins, e coplesit prin spiritul nostru. Durata exterioara (spatiul) e mai usor de invins in raport cu durata interioara (timpul) care, presupunind din partea omului deprindere, efort personal si harul lui Dumnezeu, e foarte greu de biruit. Timpul se invinge prin copersonalizarea persoanelor, pe cand spatiul se biruie prin coexistenta umana personalizata in interiorul lui. Invingerea timpului se realizeaza prin copersonalizarea persoanelor umane dupa chipul perfect desavarsit al Copersonalizarii celor trei Persoane divine care cuprind fiecare din Ele deodata intreaga Fiinta divina infinita, perfecta si absoluta, pe cand invingerea spatiului e posibila prin coplesirea lui de catre bogatia spirituala a persoanei umane.

Spatiul exista prin relatia dintre persoane; insa existenta deplina si-o dobandeste numai ca mediu de comunicare a lui Dumnezeu cu persoanele umane. El e creat de comuniunea Persoanelor supreme, nu pentru Ele, ci pentru persoanele umane care trebuie sa traiasca intr-o comuniune asemanatoare comuniunii Persoanelor supreme. Spatiul e mediul de comuniune al persoanelor umane cu Dumnezeu si al persoanelor umane intre ele, dupa chipul comuniunii triipostatice. Comuniunea intratreimica e fara interval, fiindca e perfecta. Cea dintre persoanele umane nefiind perfecta, presupune interval intre ele. Tinta comuniunii noastre este apropierea de comuniunea intratreimica perfecta, fara interval. Trebuie sa depasim spatiul spre a intra intr-o comuniune perfecta cu Dumnezeu, desfiintind intervalul dintre noi si Dumnezeu. Ceea ce este posibil numai prin coborarea comuniunii perfecte triipostatice intre noi prin har. Dumnezeu e omniprezent in spatiu ca Treime iubitoare si izvor al iubirii intre noi si intre noi si Dumnezeu. In felul acesta, se realizeaza unitatea ontologica in diversitate, in lumea spatiala diversificata. Desigur, distanta dintre Persoanele Treimice si fiecare om-persoana, e diferita. Idealul este ca toate persoanele umane sa urce impreuna cu creatura diversificata in sanul comuniunii treimice perfecte. Numai atunci vom fi in eternitate si in infinitatea divina. Si spatiul si timpul vor fi depasite si ridicate in Dumnezeu cu intreaga creatie. In viata viitoare, vom realiza unirea deplina cu Dumnezeu prin iubire, depasind orice interval temporal sau spatial existent intre persoanele umane si Persoanele divine. Omul e factorul dinamic care trebuie sa unifice lumea, adica sa depaseasca spatiul si timpul, el fiind adevaratul <<macrocosm>>. El este inelul lumii, fiindca e legat, mai ales prin ratiunea sa, de partile constitutive ale lumii. Lumea, pentru Parintele profesor Staniloae, este un sistem de ratiuni plasticizate pe care ratiunea omului il aduna unificator in ea insasi. Aceasta este menirea plenara data omului de Creator. Pacatul l-a impiedicat sa-si implineasca menirea. De aici nevoia intruparii Logosului ca sa implineasca El, ceea ce n-a facut omul, dar care poate face dupa moartea si invierea Domnului, prin efortul sau fizic si spiritual de a se curati de patimile care separa oamenii intre ei si de a se conduce pe sine si intreaga creatura spre unirea cu Dumnezeu. Prin harul lui Hristos, omul <<credincios se elibereaza de separarea lui de semenii sai si de intreaga creatie (lumea sensibila), pe care adunind-o in sine si spiritualizind-o, unind pamantul cu raiul si pe om cu ingerii, adunind in el intreaga creatura, o uneste si cu Dumnezeu. Unirea oamenilor cu lumea si cu Dumnezeu o implineste mai intai Hristos, Logosul divin care restabileste ratiunea umana in unitatea ei originara, nesfartecata de pacat. Hristos unind firea creata cu cea necreata (Sf. Maxim Marturisitorul) prin iubire, o va arata ca fiind una si aceeasi dupa deprindere prin har, omul fiind intreg interpatruns cu Dumnezeu si intreg devenind prin har ceea ce este Dumnezeu, nu prin identitatea de fire.

Atributele lui Dumnezeu care tin de supraesenta Lui alcatuiesc baza pe care s-a fundat intreaga metafizica a Europei occidentale cu toate temele ei fundamentale. Ultimul atribut este atotputernicia lui Dumnezeu. In sine infinit si simplu, supratemporal si supraspatial, prin coborarea Lui energetica in lumea crono-spatiala, Dumnezeu intra in relatie cu intreaga creatura. Dincolo de orice putere, El devine cel atotputernic; este izvorul oricarei puteri din lume, fiind prin vointa Lui personala de Subiect suprem, Cel Atotputernic (Dionisie Areopagitul). In Dumnezeu, Binele coincide cu Fiinta, din care izvoraste orice faptura si existenta cu viata din lume. De esenta persoanei tine noutatea. Persoana divina este vesnica noutate in planul eternitatii ei. La Persoana divina, puterea de a crea este infinita pentru ca ea are o vointa absoluta. Atotputernicia este definita de Pr. prof. Staniloae drept puterea unei persoane de a face toate cate vrea. Dumnezeu fiind <<binele subzistent>>, toate cate le face sunt bune. Si fiind infinit in puterea Sa, nu poate inceta niciodata in atotputernicia Lui de a face binele. Binele absolut este fiinta desavarsita sau Dumnezeu, e iubirea perfecta intre Persoanele divine care coincide cu comunitatea de Fiinta infinita. Binele etern este Sfanta Treime. Actele de putere ale lui Dumnezeu, indreptate in afara de Sine, sunt conforme Fiintei Lui (Binelui), ca si comuniune interpersonala si se reduc la crearea de persoane inzestrate cu miscare spre El ca sa intre in legatura cu Sine (comuniune) nu de fire, ci harica, adica sa le conduca de la existenta buna la existenta vesnic buna si de la existenta vesnic buna la existenta vesnic fericita. Atotputernicia lui Dumnezeu e puterea cu care inzestreaza fapturile create, personale, ca sa urce haric la puterea lui necreata, la energiile sale divine infinite. Fiindca Atotputernicia divina e indrumarea necurmata a creaturii spre deplina comuniune cu Sine, Ortodoxia rasariteana il numeste pe Dumnezeu <<Atottiitorul>>, nu Atotputernicul ca in crestinismul apusean. Termenul occidental de atotputernic semnifica putinta lui Dumnezeu de a lucra si contra lumii, nu pentru a o nimici, ci a o limita si domina, ca sa aiba permanent constiinta nimicniciei ei. In Rasarit, atotputernicia divina este izvorul indumnezeirii creaturii, deci inzestrarea ei cu putere divina prin har, nu prin fire. Apusul intelege atotputernicia ca o pavaza a lui Dumnezeu de a se impotrivi creaturii, pe cand in Rasarit Atotputernicia este Slava lui Dumnezeu care desavarseste si indumnezeieste lumea creata, introducind-o in deplina comunitate de iubire harica cu Sine. De aceea, puterea duhovniceasca, in Rasarit, depaseste puterea fizica sau lumeasca, apreciata foarte mult in Apus. Puterea infinita a lui Dumnezeu e de ordin fizic, pe care o poate oricand coplesi cu puterea Lui spirituala. Prin cunoastere si iubire omul poate cuprinde in spiritul sau intreg universul. Orizontul existentei umane este trairea si tensiunea desavarsirii. Invierea lui Hristos este indicatia atotputerniciei divine; si Invierea lui Hristos este identica cu Slava sau Gloria lui Dumnezeu. Puterea lui Dumnezeu iradiaza in intreaga Creatie, insa in Inviere ea este prezenta infinit mai mare si mai plina de sens.