bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.


CONVORBIRI DUHOVNICEȘTI I

Parintele Arsenie Papacioc

 

Prea Cuvioase Părinte Arsenie, ce ați învățat în chip deosebit în viața mânăstirească din început până astăzi?
- După ce am intrat în monahism m-am simțit foarte mic și neînsemnat, dar încurajat puternic de importanța tainei acestei dăruiri. Am simțit imensa valoare a focului nașterii din nou într-o așezare smerită a ființei mele, lucru care în lume nu s-ar fi putut trăi și cunoaște, pentru că nu există crucea de aur a tăierii voii.
Aici, în viața monahală, ies la iveală multele neputințe din om și așa simți nevoia să te umilești, fermentul cel mai important pentru formarea personalității duhovnicești a omului nou - călugărul. Aici, cu darul lui Dumnezeu, se ascute mintea și se smerește inima și nu știi de unde cunoști lucruri ascunse ție până acum. Aici știi că omul smerit nu se vede niciodată smerit și fiecare are o măsură de umilință, care nu-i altceva decât o grozavă armă de apărare împotriva duhurilor rele, că este lucrarea darurilor date cu plăcere de mâna Stăpânului tău.
Aici, în viața de mânăstire, se descoperă la nesfârșit posibilități de viață curată și un fel de a fi prezent cu sufletul și a simți că "Dumnezeu vrea să-ți dăruiască mai multe bunătăți decât ceri tu", cum spune Fericitul Augustin, și ești îndemnat spre o mare nădejde, cum spune Solomon: Cine a nădăjduit spre Domnul nu s-a rușinat.
Dar cea mai mare mulțumire o am către nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, că ne-a dat și am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, apărătoarea desăvârșită a păcătoșilor. Spre a ne schimba viața ne trebuie numai o voință tare și o încredere mare în mila Maicii Domnului și în atotputernicul ei ajutor. În mânăstire mi-am aprins sufletul de bucurie, încredințându-mă rugăciuni-lor Maicii Domnului, apărarea neajunsă a noastră, a celor slabi.

Ce fapte bune se cuvine să facă un călugăr ca să dobândească din belșug nădejdea mântuirii?
- "Să știi să aduci pe Duhul Sfânt în tine", spune Sfântul Serafim de Sarov. Nu atât faptele noastre bune ne pot mântui sufletele, cât harul și mila lui Dumnezeu, care, cred eu, nu poate fi dat mai îmbelșugat pentru nevoințe, oricum ar fi ele. Ni se dau de sus pentru curățirea sufletului nostru de faptele rele ale aproapelui nostru. Să nu-l vorbești de rău, în tine, pe fratele tău și mai ales în afară de tine.
Aceasta să fie cea mai grabnică preocupare a noastră: iubirea, căci, trăind în această mireasmă, nici celelalte fapte cu chip frumos nu rămân neîmplinite. Și, chiar dacă ar mai rămâne unele, rânduiala divină nu-și va retrage harul de la tine. Motivul neapărat al mântuirii noastre este să iubim pe toți frații noștri, că toți sunt răscumpărați. Acesta va fi criteriul de judecată al vieții noastre la răspântia cea din urmă, care va începe cu această gravă întrebare: "De ce n-ai iubit, dacă ai purtat numele Meu în rânduiala vieții tale? De ce ai speculat iubirea altora, acoperindu-ți păcatele tale și de ce ai disprețuit pe cel neînsemnat, sărac, sau suferind, când Eu, însângerat, scuipat și bătut în cuie, am zis: Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul, nu să vă urâți sau să vă înstrăinați inimile față de celălalt? Și de ce n-ați dat, să izbăviți pe fratele vostru sărac de rușinea de a sta cu mâna întinsă?"
Iată, deci, unde trebuie să fie mai întâi atenția zilelor vieții noastre pentru înfricoșata Judecată.

Monahul care nu-și poate împlini tot canonul său călugăresc, nici făgăduințele date la tun-derea în monahism, ce fapte bune ar trebui să facă pentru a nu-și pierde sufletul?
- Să facă cu drag orice fel de ascultare, că mare este tăierea voii, sau măcar să nu se împotri-vească și să știe că este urâciune înaintea lui Dumnezeu cârtirea. Să lupte să vadă pe toți cu inimă de frate, să-i ajute în neputințe și să nu critice pe superiori și nici pe alții; dacă este începător, lucrul acesta este și mai grav. Să fie mulțumit cu ce are și să mulțumească cu umilință că stă în mânăstire, la atât de sigur adăpost.
Chiar dacă un frate sau monah nu este prea avansat în trăire, să stea cu toată statornicia în mânăstire și să se spovedească cu gând înfrânt și curat și nu se va pune problema pierderii sufletului, că nu este puțin lucru sau neînsemnat să stai în mânăstire hotărât și fără cârtire.
Spune în Pateric Sfântul Ishiron (pag. 121) că cei ce vor trăi în veacul din urmă și nicidecum lucrare nu vor avea, dar vor răbda până la sfârșit, aceia mai mari decât noi și părinții noștri se vor chema.
Oricum, va ști bunul Dumnezeu; dar nu vom îndrăzni să spunem că își vor pierde mântuirea. Statul în mânăstire cu drag, chiar dacă există neputință multă, dar își smerește inima, chiar dacă nu va primi după dreptatea divină și nici mila și darul nu le va avea, va avea însă marea milos-tivire a lui Dumnezeu la Judecată, căci mare este Dumnezeul părinților noștri.

Cum putem scăpa de mulțimea grijilor pă-mântești, ca să dobândim mai mult timp de rugăciune?
- Părinte Ioanichie, mare este rugăciunea din inimile și gurile tuturor către Dumnezeu! Rugă-ciunea este ca o săgeată ascuțită cu care au tras de mii de ani toți sfinții și chiar cei mai simpli creștini. Rugăciunea a pătruns inima cerurilor - care erau poate mâhnite pe pământeni -, și pe aceleași urme au venit răspunsurile salvatoare și așa s-a contribuit la menținerea în viață a credin-ței pe pământ, din neam în neam.
Frate creștine, ai și tu istoria ta, ești încadrat într-o mare unitate creștină, Biserica, și ești răs-cumpărat de jertfa Mântuitorului pentru totdeauna. Prețuiești, deci, atât de mult și ai o răspundere atât de mare și de nobilă. Cât de greu este să cerem fiecare cât de puțin, simplu și direct, ca Dumnezeu să ne ajute în atâtea necazuri și doriri, și să-I mulțumim!
Cine este acela care nu are nimic de cerut Domnului nostru Iisus Hristos și Maicii Domnului? Se spune că Maica Domnului este supărată pe toți aceia care nu-i cer niciodată nimic! Ea este o nouă lume și cât poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea. Arată-te, deci, a fi un fiu cu inimă de copil al Maicii Domnului!
De grijile pământești nu putem scăpa, decât dacă nu vrem. Ca suflete dăruite, se impune mai multă voință de a nu ne lăsa aglomerați și copleșiți de grijile acestea pământești până într-atât. Ne rânduim viața ca oameni care gândim mai înalt și cu multă răspundere. Se spune că dacă am putea întreba pe cei de sus, adică pe cei mântuiți: "Ce v-a costat pe voi de ați ajuns la atâta fericire?", ne-ar răspunde: "Timp, puțin timp petrecut bine!" Iată, deci, că nu avem cu nici un chip altă vreme să ne împlinim sufletele chemate, dăruite și plecate cu atâta hotărâre.
Trebuie să ne gândim că ne numim "cin înge-resc". Îngerii se roagă neîncetat, în toată veșnicia.

Cum să putem birui mai ușor războiul desfrâ-nării și al gândurilor trupești?
- Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat ajuns la o biruință totală. La început fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul este cu putință.
Începutul acestei lupte este:
a) Să vrea neapărat să scape de acest război;
b) Să se roage cu toată inima la Dumnezeu și la Maica Domnului să-l ajute;
c) Să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile;
d) Să nu primească în minte momelile care vin și care pot părea a fi nevinovate și încep să se concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându-și mintea în rugăciune, dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele proprii, chiar dacă n-au cuvinte.
Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleșitor, să suspine la Maica Domnului și să nu cedeze atacului. În faze avansate, să se mărturisească înfrânt și curat, fără menajamente și fără învinu-irea momentului, împrejurării sau a persoanelor. Mărturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte mult.
Duhovnicul îl va înțelege, îl va iubi, îl va asigura că nu e singur, dar nici nu-l va lăsa în motivările lui, "că ar fi necesar și prea firesc". .
Duhovnicul să aibă râvnă și bunătate să-l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă și cu multe capete. Se recomandă lectură, cărți și orice cu subiecte pregătitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greșeala, prin pocăință, și aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să creadă că fără de pocăință s-ar cunoaște vreo iertare. Păcatul acesta face să nu puteți vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevărat, și la aceasta ar trebui gândit și meditat mai mult.
Pentru cei ce au așezare duhovnicească și totuși sunt răniți mai mult sau mai puțin și trec prin baia pocăinței, li se consideră drept accidente și vor avea motive serioase să intre cu adevărat într-o smerită smerenie, și aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu față de cel care are părerea de sine că nu e căzut.
Nu este un paradox, ci este și o dreptate și o mare milostenie divină. El, Stăpânul și Păstorul cel bun, a lăsat stâna de oi și a mers să caute oaia rătăcită și a purtat-o pe umeri fericit, ducând-o la staulul împărăției slavei. Citeam ceea ce vă spun acum: "Sunt, frate creștine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ cu plăceri trecătoare și vinovate și în cer a împărăți cu Iisus Hristos". Atunci fărădelegea își va astupa gura sa (Psalm 106, 42) "Nebunule, acel timp de care abuzezi îți sapă groapa și ziua de mâine va fi veșnicia!" Spunând acestea, gândesc că ar putea încuraja pe cei ce luptă cu atacurile din afară și cu firea dinăuntru.

Cum putem birui și alunga de la noi slava deșartă și cugetul mândriei?
- Urâtă și necurată patimă! Toate relele pescu-iesc în balta aceasta! Să nu audă Dumnezeu de omul mândru! Îi ia darul întreg, ca să se potic-nească, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.
Îl părăsește, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului, îl lasă rătăcit și haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemănare și nici discernământul conștiinței. E adevărat cum spun unii Sfinți Părinți: "Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat". Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria.
Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea și cu grozavele împrejurări ale vieții, dar mândria nu se poate apăra cu nimic! Ea are nesuferita cutezanță să stea lângă orice virtute și chiar, la cine poate, se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit și, întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: "E smerit mândrulețul!"
Fiind atât de primejdioasă și atât de prezentă la toate vârstele și rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat, căci și în el se ascunde Hristos, și chiar să-l întrebe, pentru a-i cere o părere, măcar și convențional, și acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.
E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că, cine știe, harul lui Dumnezeu se sălășluiește mai mult în cei simpli și nebăgați în seamă. Pleacă-te măcar pentru smerenie trupească, cum se zice, că tot este un sunet plăcut și vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăiești și să te vezi și te vei convinge în drumul vieții că înțelep-ciunea stă sigur mai mult unde este smerenie, pentru că acolo este Dumnezeu.
Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreață numai prin două cuvinte: "Eu sunt...", și, căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că fără o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăția de unde au căzut îngerii! Iată, la repezeală, gândurile și îndemnurile mele ca să poată cineva delibera că Dumnezeu ne-a făcut frumoși singur numai pentru El!

Ce să facem să ne putem stăpâni limba și să dobândim darul tăcerii?
- Cu adevărat, mare este nestăpânirea limbii, cum spun sfinții: Mare este căderea prin limbă. Vorba multă este mai mult deșertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta, dar și pe lumea cealaltă. Se zice că cei mai mulți din osândiții iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău!
Trebuie să-l iubești, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuito-rului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învățăturilor Sale, ca singura cale spre mântuire - iubirea - și a urmat neuitata și sfâșie-toarea Golgotă!
Trebuie făcută educație de amănunt a răspun-derii ce o avem pentru viața noastră, singurul timp pe care îl avem să ne punem pază limbii și să ne curățim inima de răutate. Sfântul Grigorie Teologul spune: "De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rușinos" și, cu atât mai grozav, de orice cuvânt ucigător! Patericul va fi de mare folos la capitolul "Folosul tăcerii" (pag. 242). Sfântul Isidor Pelusiotul spune: "Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar dacă este întărită cu lucrare, este încununată". "Că viața fără cuvânt mai mult folosește, iar cuvântul și strigând supără. Iar dacă și cuvântul și viața se vor întâlni, face o icoană a toată filosofia" (pag. 108).
Închide pe Domnul în inimă și fii cu luare aminte acolo și să stai acolo înaintea Domnului fără să ieși. Atunci îți vei da seama de orice fir de praf. Așa începe învățătura tainică. Ea înseamnă o oglindă pentru minte și o făclie pentru conștiință. Ea usucă desfrâul, înăbușă furia, alungă mânia și ridică mâhnirea, înlătură cutezanța, nimicește deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smerește cu adevărat și ai cugetare fără lingușire; rănește pe demoni, curăță trupul și nu este părtașă, ci străină de orice lucru spurcat.
Cugetă mereu: "La cine mă voi duce? Sunt vierme..." Aceasta și altele care țin de gândul morții și al veșnicelor așezări, aparțin de învățătu-ra tainică.

Cum putem dobândi darul smereniei și al lacrimilor la rugăciune?
- Smerenia nu are cum să vină singură, fără ca tu, în mersul duhovnicesc al vieții, să cugeți că nu poți nimic fără darul lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: Fără de Mine nu puteți face nimic! Canonul 124 din Cartagina zice: "Și dacă totuși cineva zice că poate ceva - fără Hristos -, anatema să fie".
Frate, nu știi că, dacă ești cu păreri de sine, mândru, ești părăsit de ajutorul lui Dumnezeu?! Că zice: Dumnezeu, celor mândri le stă împo-trivă, iar celor smeriți le dă har. Gândește-te, deci, că fără harul lui Dumnezeu ești praf și cenușă. Și dacă socoți că ai fost răbdat până acum și așa va fi mereu, ia aminte, cu mare teamă, că Dumnezeu îndelung rabdă, dar și înainte apucă!
Fiule, gândește-te că în singurul timp al acestei vieți, cu râvna ta, cu dorirea ta de a fi cu îngerii în cer, caută să te smerești, că numai așa dai valoare acestor frumuseți ce ți le-ai căpătat, ca să nu fie aceste bogății sufletești - vai! - pieirea ta în foc. Ia aminte, frate, că dacă vei cugeta că Dumnezeu te poate cerceta chiar acum, că vei muri, el, cugetul, te va învăța ce să faci, știind că în ce te va găsi - Hristos -, în aceea te va judeca.
Fără de smerenie nu este nici o nădejde de mântuire! Și "dacă n-ai, frate, umilință în inima ta, atunci să pricepi că ai oarecare înălțare în inima ta". Dar să înțelegem că Domnul ne cere atât de puțin pentru ca să moștenim împreună cu El !... Umilință, umilință și iar umilință!

Mulți credincioși spun că au slăbit în rugăciune și nu se mai pot ruga. Ce să facem să avem râvnă și evlavie la sfânta rugăciune?
- Nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu mintea. Aceste momente de vid, ori de urcuș sau coborâș se constată și-n lumea sfinților, pentru smerenia lor. Dumnezeu cumpănește darurile cu fiecare, pentru un echilibru duhovnicesc. Unii pierd din calitatea rugăciunii, altora, care s-au rugat cu smerită inimă, le-a venit un fel de mângâiere și, apoi, cu părerea de bine, se roagă numai să le vină mângâieri, dar este o simplă amăgire, un fel de a ne târgui, și astfel de mângâieri pot veni și de la diavoli, că simți falsa satisfacție a amăgirii. Diavolii sunt bucuroși să te țină în starea aceasta de falsă liniștire, ca tu să rămâi insensibil față de adevărata mângâiere a unei rugăciuni ruptă din inimă, fără interes și fără oprire. Roagă-te smerit să aduci pe Dumnezeu în inima ta, decât să te înalți cu mintea și să te rătăcești cumva pe sus, că mai bine este să nu fii nimic, decât să fii eroul altcuiva și nu al lui Hristos.
De rugăciune avem nevoie fără de nici o încetare, pentru că este cuviincios să fim mereu cu Dumnezeu și apoi suntem pândiți, de aseme-nea, de cel rău, fără de nici o încetare. Mila lui Dumnezeu este cu noi; să nu se teamă nici o ini-mă plecată, căci suntem răscumpărați cu Sângele Mântuitorului și prețuim, deci, cât prețuiește El.
Sunt mulți, care, dacă se roagă cineva din ai lor sau mulți alți trăitori creștini, se amăgesc să creadă - măcar că vor trăi într-o continuă nepă-sare -, că vor avea și fericita binecuvântare a acelora. E bine să se știe din vreme că "prin florile lor, buruienile câmpului se roagă în zadar să fie iertate de coasă" (Iorga). "Nu este rușinos pentru un om de a cădea strivit de dureri, ci este rușinos de a muri nepăsător și istovit de plăceri" (Pascal).

Ce rugăciuni și cărți de rugăciune recomandați călugărilor și mirenilor?
- Nu mă gândesc să amintesc aici atât de rugăciunile tipicului zilei, care se fac, ci e bine să mă gândesc mai mult la ceva permanent, nu atât la a înșirui cuvinte, cât la a te educa și antrena iubirea, într-o stare de simțire, de vibrație a sufletului tău. Această tresărire cu finețea unui suspin aș încerca să o recomand.
Sfântul Agaton zice: "Cine se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă". Este vorba, deci, de a-l face simțit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului și pe oricare sfânt, cu inima ta, cât mai continuu. Aceasta ar ține luminița sufletului tău aprinsă și va fi mai greu ca acel suflet să fie atacat. Trebuie știut că mult se teme diavolul de omul treaz, cât mai treaz! Rugăciunea este un mijloc neapărat folositor, dar trezvia este un scop atins.
Recomand rugăciuni către scumpul nostru Mântuitor, către Maica Domnului, mai ales paraclisele, mângâierea neadormită a sufletelor noastre; rugăciuni către sfântul înger păzitor și, la nevoie și evlavie, către orice sfânt.
Cărți de rugăciune, pentru oricine, cele care sunt; că de altfel, este nevoie mai mult de inima ta!

Ce cărți sfinte recomandați pentru citit călugărilor și mirenilor?
- Recomand călugărilor, mai întâi, Sfânta Scriptură, după care, neapărat, Patericul egiptean și Patericul românesc, pentru că sunt Părinții pământului tău și-ți dau îndemnuri nebănuite și râvnă să cunoști și să împlinești. Apoi: Viețile Sfinților, scrieri ale Sfinților Părinți, Filocalia, Urmarea lui Hristos etc.
Pentru cultură generală recomand scrieri despre artă ortodoxă, pentru stil și armonie mai ales. Și pentru oricine, orice carte sau publicație religioasă, mai ales cu pregătire la moarte.

Care sunt marile foloase ale Sfintei Liturghii?
- Nu poate explica mintea omenească minunea, valoarea și foloasele Sfintei Liturghii, măcar în parte. Domnul nostru Iisus Hristos este de față în Sfântul Altar. Și, dacă ar fi cu putință să se vadă cerurile deschise, nu s-ar putea vedea nimic mai mult în cer, de cum este în Sfântul Altar, la Sfânta Liturghie.
Că: "Tu ești Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primești și Cel ce te împarți, Hristoase, Dumnezeul nostru!"
Iată o taină nepătrunsă de mintea omului: Domnul împrumută chipul, glasul și mișcarea preotului. Repet, El este Cel ce săvârșește, dând omului prin hirotonie, mai presus de fire, bogăția darului preoției, sâvârșindu-se marile prefaceri ale pâinii și ale vinului în Trupul și Sângele Mântuitorului, ca să-L avem văzut prin credință permanent, ca noi să ne împărtășim, adică să mâncăm Trupul și Sângele Lui. Că de nu veți mânca Trupul Meu și nu veți bea Sângele Meu, nu veți avea viață întru voi. Iată, deci, folosul cel mai desăvârșit: că având în toată ființa ta pe Hristos Biruitorul, vei fi luminat și de temut pe tot drumul, de mare răspundere, al mântuirii tale și al semenilor tăi.
La Sfânta Liturghie primești într-un fel deosebit harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creștinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru viața și lupta împotriva stăpânitoarelor puteri ale întunericului.
Iată, deci, că viața noastră este cu adevărat condiționată numai de această mare Taină a Îm-părtășirii cu Trupul și Sângele Domnului. Această Sfântă Liturghie care se săvârșește într-un chip atât de nepătruns, cu cinste, evlavie și binecuvân-tare, are rânduite rugăciuni și prefaceri adânci pentru salvarea de la pieire a lumii întregi, vizând direct pe cei pomeniți pentru sănătate, luminare, frumusețe și tăria nelimitată asupra duhurilor rele.
Este atât de necesară și de obligatorie parti-ciparea la Sfânta Liturghie, mai mult chiar decât ne sunt necesare lumina și aerul. Dumnezeu ține pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie care se săvârșește pe El! Liturghia este cea mai mare lucrare pe pământ și folosul dincolo de închipuire al întregii creații a lui Dumnezeu.

Cum pot contribui călugării la mântuirea, povățuirea și catehizarea mirenilor?
- Întâi printr-o comportare cuviincioasă, ne-smintitoare, iubitoare și cu râvnă în toate, în biserică și în afară de biserică; o râvnă fără alt interes decât mântuirea. Apoi, în contact direct cu mirenii, prin liniștea, bucuria mare și așezarea lor, că, prin harul lui Dumnezeu, au plecat cu totul la sfatul Evangheliei, la slujire și sârguință neînceta-tă pentru Hristos.
Apoi, să le vorbească smerit despre iad și despre Rai cu toată convingerea și să-i sfătuiască, fără să-i judece, că viața aceasta este prea scumpă pentru a o petrece numai în deșertăciuni, că ei pot trăi în lume ca niște creștini, căci au destule îngăduințe pentru neputințele lor, dar să nu-și înstrăineze sufletele de la Hristos. În foarte multe cazuri tot pilda vieții călugărului vorbește mai puternic inimilor nepăsătoare sau chiar împietrite ale mirenilor. Sfântul Vasile spune: Să nu rușinăm pe cei ce-și pun nădejdea în noi. Să nu-i smintim.
În general, viața de mânăstire cu slujbe mai trăite și îmbogățite, precum și rânduială în toate sectoarele mânăstirii, făcute cu un sentiment și o dorință îngerească, ca pentru Hristos, ar putea să-i folosească și să-i determine să vrea să gândească mai mult.

Care este marea misiune și răspundere în fața lui Dumnezeu a unui păstor de suflete?
- Este nemărginit de mare. Cu cât este mai mare sufletul decât trupul, cu atât mai mare este răspunderea unuia ca acesta decât a oricărui conducător din lume. Căci sufletul este omul, nu trupul.
Misiunea păstorului de suflete este una singură: fără abatere să-i ducă la Hristos. Nu e ușor, dar are puterea Aceluia, Căruia I S-a dat toată puterea în cer și pe pământ, a Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cu el. Nu i s-a dat păstorului de suflete, preotului, puterea pentru o deșartă mărire personală, ci ca să poarte cu inimă de părinte toate slăbiciunile fiilor săi sufletești, în chip egal. Să sufere pentru ei în momente de căderi și rătăciri de tot felul și să știe că sufletele lor din mâna lui i se vor cere la judecată, zice Scriptura. Și Scriptura nu se poate desființa.
Conducătorul de suflete să gândească smerit despre el, despre toiagul și haina pe care le poartă, căci cei care-l ascultă, îl ascultă pentru Hristos. Deci ei fac tot ce fac ca eroi ai lui Hristos. Să nu se interpună, el, conducătorul, că, vai, este o mare și gravă rătăcire, că adică ar zice că el este Cel ce este.
Un conducător de suflete să aibă credință și nădejde că nu-l va lăsa Domnul neajutat, dacă-și iubește fiii duhovnicești și înțelege, cu suspine, că mântuirea lui este condiționată exclusiv de mân-tuirea fiilor lui.
Dojana va fi necesară, sigur, dar nu aceasta este singura metodă în formarea lor. Aceasta rămâne poate un simplu accident. Tot blândețea și înțelegerea crește și zidește, căci nu trebuie să-i iei libertatea de a gândi la Hristos până într-atât încât să nu rămână și pentru el ceva; să poată cugeta și merge, să înțeleagă și să-și poată forma personalitatea duhovnicească.
Conducătorul trebuie să fie în toate un mare exemplu. Sfântul Ioan Scărarul spune că "păcatul cu gândul al păstorului de suflete este mai greu în ziua Judecății decât păcatul cu lucrul al ucenicu-lui".
Și mai departe spune același sfânt: "Cu cât te are cineva mai mult la evlavie, cu atât ești mai mult dator a te iscusi întru cunoștința dumnezeieș-tilor Scripturi, a-i folosi pe ei prin pilda vieții".
Sfântul Grigorie Teologul zice: "Tot atâtea suflete ucidem, câte, din vina noastră, le lăsăm să se osândească". Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune, pentru conducătorii de suflete: "În zilele de pe urmă puțini preoți se vor mântui. Cei mai mulți se vor osândi. Măcar că vor scăpa de păcatele proprii, dar nu vor scăpa de păcatele celor care i-au avut să-i păstorească".

În ce constă responsabilitatea duhovnicului?
- Pentru aceasta Marele Vasile hotărăște în ce chip este duhovnicul și zice: Duhovnic se numește cel ce nu mai viețuiește după trup, ci de Duhul lui Dumnezeu se poartă și fiu al lui Dumnezeu este și s-a făcut asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu.
Nu este lucrul tuturor a povățui pe alții, ci cărora li s-a dat dumnezeiasca alegere, după cum zice și Apostolul: Alegerea duhurilor care des-part pe cel rău de cel bun cu sabia cuvântului.
Deci, toată puterea jertfei Mântuitorului pe Cruce de a ierta păcatele oamenilor, a dat-o duhovnicului și a întărit-o, pecetluind această putere, zicând Apostolilor: Iată, vă dau vouă putere: ce dezlegați voi, dezleg și Eu și ce legați voi, leg și Eu.
Răspunderea de duhovnic este neînchipuit de mare, gândind că mântuirea creștinului este condiționată de a fi dezlegat de păcate.
Ce imensă obligație ai, să nu piară vreun suflet, căci și tu ești chemat să-i rânduiești zilele! Răspunzi nu numai de cei care sunt bolnavi, bătrâni și care poate așteaptă sfârșitul; trebuie să se gândească asupra tuturor vârstelor, că toți au nevoie de harurile divine pentru puterea de a cunoaște, de a lupta cu răul din ei și din afară și de a se forma și a fi mereu în binecuvântare.

Ce trebuie să facă un duhovnic pentru a zidi și a mântui cât mai multe suflete?
- Duhovnicul este și el un om. Ca om întru totul cu dorințe, cu slăbiciuni, primește darul acesta al iertării păcatelor prin mărturisire, iertare pe care numai Dumnezeu poate să o dea. Se cuvine, pe lângă acest mare dar al Duhului Sfânt, să ceri și tu în continuare de la Dumnezeu îndoit dar, ca proorocul Elisei, să poți avea neapărat o viață curată, de sfințenie, mai aleasă și mai deosebită decât a celorlalți oameni, cu patimile vindecate, povățuindu-te numai de îndemnurile Sfântului Duh, dacă voiești să ai numele de duhovnic adevărat, unit cu fapta. În toate să fii exemplu. Dacă vei posti, vor posti și fiii tăi; dacă te vei smeri, se vor smeri și ei; și-n toate vor fi după buna rânduială a lui Hristos, pentru că ei cred mai mult în cele ce văd la tine cu lucrul, decât ce aud din gura ta! "Că ochii sunt mai încrezători decât urechile" (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Deci, duhovnicul trebuie să fie iubitor și înveselitor cu toată lumea. Să se vadă că ești primitor și înțelegător și când au venit la tine, să-ți vadă blândețea, bunătatea, iubirea și că ești sincer doritor să-i ajuți în procesul lor de conștiință pentru lucrul cel mai de preț - mântuirea. Să fii, ca duhovnic, popular, să-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar îngrijora: că păstrezi taina spovedaniei lui cu prețul vieții tale. Ferească Dumnezeu să fie altfel! Că discuția este omenească, dar lucrarea divină. Că ești martor cinstit cu puterea de a dezlega sufletul lui de orice păcat mărturisit și că, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatele mărturisite "nu se mai iau în vedere nici la vămi, nici la Judecata de Apoi. Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul mărturisirii lui".
Să-l convingi că omul nu este acela care a greșit, ci este acesta care se căiește și se spove-dește acum. Și dacă a căzut în apă adâncă și e salvat cu darul lui Dumnezeu și răsuflă liniștit, nu-l mai ceartă nimeni că de ce este ud: bine că a scăpat de la pieire.
În felul acesta blând și de la inimă, dându-și seama că se săvârșește cu el Taina iertării păcate-lor, își deschide sufletul cu totul; să nu facă o mărturisire rea, cumva - care l-ar primejdui mai mult -, să nu-i rămână nimic, nici păcatele mari și grozave și nici cele mici, care se cred a fi neînsemnate. Dar e un lucru foarte înșelător să crezi așa ceva, pentru că: "nu este lucru mic în viață răul cel mai mic". Îți va cere ajutor, să-l cercetezi după o oarecare rânduială și să o faci cu toată inima, că e fiul tău. Și să-l asiguri că la răspântia cea din urmă, cândva, veți fi de față și îngerii noștri se vor bucura și, cu ei o dată, rudele, lumea și toată creația lui Dumnezeu.
O astfel de lucrare duhovnicească va avea ecou și în alte suflete și vor cerceta Biserica și va străbate peste munți Duhul lui Dumnezeu, încura-jându-ne spre unitate în dragoste creștină, căci credința noastră, a creștinilor, este iubire.
Duhovnicul, arătându-și întru totul și întru toate dragostea de părinte adevărat, se socotește că moartea cu fiii lui e mai dulce decât o viață fără dânșii.

Astăzi, când creștinii nu mai pot ține după sfintele canoane postul și viața morală, în ce condiții îi putem împărtăși?
- Creștinii trăiesc și ei momentele lor istorice și nu sunt lipsiți de dorințele și de grijile vieții, dar sâmburele de adevăr ce există în om nu se poate să nu răscolească și să nu le trezească acea voce a ființei superioare din ei - conștiința. Nu cred că există vreun creștin care să nu aibă un sentiment și suspin de tresărire, care să nu se închine când aude bătaia clopotelor, legată de o tradiție religioasă sau un eveniment deosebit. El știe, cu acea scânteie divină din el, că acest sunet sobru, sacru și pătrunzător al clopotelor cheamă viii, plânge morții și împrăștie viforele năprasnice.
Canoanele rămân valabile ca niște mari faruri de orientare, să se vadă, mai ales gravitatea păcatelor, ele având însemnările și subînsemnările lor, dar trebuie cunoscut că au și elasticitatea lor. Lupta mare este să-i vindeci rana, nu să-l lași singur ani întregi fără marile haruri ale Sfintelor Taine. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: "Ani vrei să-i dai? Trebuie să-l însănătoșești!" Să ajungă la o cunoștință de sine și să intre singur în marile bogății ale harurilor cerești. Să știe că venirea Mântuitorului, Care "S-a pogorât până în adâncu-rile mizeriei omenești, nu ca să anihileze făptura Sa, ci pentru a o transfigura", că marea jertfă a Mântuitorului s-a făcut ca să fim iertați prin pocăință de toate păcatele și el, creștinul, să rămână într-o mare nădejde fără să se teamă. Căci "nici o nenorocire nu înseamnă ceva și nimic nu este pierdut atât timp cât credința rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou și cât timp sufletul nu abdică" (Maeterlink).
Nu trebuie apăsat pe o puternică nevoință prin canonisire, ci mai mult pe o intensitate a ei. Nu timpul poate decide, ci calitatea viețuirii printr-o continuă dispoziție sufletească, nedând loc la amărăciuni opace. O sinceră și apăsată părere de rău îi va aduce o mai adevărată smerenie, atât de primită spre iertare și atât de binefăcătoare spre viziuni noi și descoperiri mai presus de rațiunea omenească, cu care dragostea lui Dumnezeu îm-bogățește pe omul smerit, iar nu pe cel încorsetat într-o aspră nevoință. Iisus Hristos Se dăruiește mai cu plăcere unei inimi rănite, dar căită și smerită, decât unei inimi care postește și se roagă, dar care desigur, își cere dreptul. "Nici văduva și nici fecioara n-au altă treaptă în cer decât aceea pe care o fixează umilința".
Deci duhovnicul nu greșește, micșorând timpul pocăinței în marea lui răspundere, că spune Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 74: "Cel care are putere de a lega și dezlega nu se canonisește micșorând timpul pocăinței, pentru cel care se căiește de bunăvoie spovedindu-se, că unul ca acesta ajunge degrabă la iubirea lui Dumnezeu".
Cine iubește pe fiii lui și mântuirea lor, ar trebui să știe că eforturile și mărturisirea lor nu înseamnă chiar nimic, pentru ca tu să nu fii în inima lui și să nu poți face pogorământ, împărtă-șindu-l. Iisus Hristos, milostivul nostru Stăpân, S-a bucurat să bage primul om în Rai, un tâlhar, care L-a mărturisit; același Hristos, Care a mustrat cu asprime pe mai-marii sinagogilor pentru împietrirea lor. Le-au luat-o înainte desfrânatele, tâlharii și vameșii, iertați cu blândețe și rămâneau încurajați, sfințindu-și sufletele.
Iată, deci, cum Iisus Hristos, cu aceeași iubire și blândețe, dorește să se dăruiască fiilor Lui și este iarăși amânat de rigoarea și asprimea "Legii". Dumnezeu este milostiv și caută pricini să umple pe creștini de bogăția harurilor Lui. Duhovnicul trebuie să-și cerceteze fiii cu ochi pătrunzători și mână ușoară, cum spune Ilie Miniatis: "Sufletul omului nu-și poate întinde aripile aici pe pământ dacă nu se simte înconjurat de iubire, veșnicie și nemărginire".

Duhovnicul care face pogorământ la Sfânta Împărtășanie și nu urmează asprimea sfinte-lor canoane, se poate mântui?
- De la început să se știe că aceste pogorăminte ce se fac să se poată împărtăși cu Sfintele Taine, nu într-un timp prea îndelungat, cum spun unele canoane la diferite păcate mai grele, se fac cu multă și smerită chibzuială, cu acoperirea tot a unor canoane: 74, al Sfântului Vasile; 102, al Sinodului VI Ecumenic; 4, al Sfântului Grigorie de Nyssa și cu îndemnurile pline de duh ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cu experiența multor Sfinți Părinți care înțeleg că întreaga Sfântă Scriptură este o dulce și frumoasă armonie, chiar dacă acești Sfinți Părinți nu au canoane date, dar nu sunt lipsiți de autoritate - să zic juridică - în Biserică (vezi însemnările Canonului 87 al Sfântului Vasile cel Mare, din care se înțelege că orice cuvânt al Sfinților Părinți are putere canonică).
În afară de aceste acoperiri și binecuvântate și motivate procedee, spune și sfânta cumpănire din ființa ta să nu depărtezi cu asprime, dar nici să încălzești cu toleranțe vinovate.
În marea ta răspundere, când vorbești de la inimă la inimă și, bineînțeles, de la ins la ins, vei înclina mai mult să crezi că bunul Dumnezeu te va îndemna mai repede spre îngăduință. Nimeni nu va tolera, însă, o dezlegare la întâmplare și, mai ales, fără o angajare a fiului duhovnicesc, ca el să iasă din dezordinea sufletească pentru a ajunge la o cunoștință de sine. Acest procedeu nu zidește pe fiul duhovnicesc, ci, mai mult, amă-gește și el rămâne căldicel sau împietrit la lucruri mari. Se spune că cerbul pentru două lucruri nu aleargă bine: când e prea gras, sau când e prea slab. Adică nevoința multă s-ar putea să-l slăbească și nepăsarea și neangajarea s-ar putea să-l îngrașe. Să ții cont că fiecare ins are particularitatea lui și vei avea în vedere cât poate purta.
Dar, oricum, lucrul de valoare de care trebuie să se țină seama este că inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Acesta-i marele punct de plecare, părinte duhovnic, și acesta-i răspunsul la această întrebare care s-a pus. Și nu numai că nu vei fi certat de Biserică sau de Dumnezeu, ci ți se va socoti ca o mare înțelepciune, dacă ai reușit să trezești în fiii tăi bunătatea creștină.
Nu poate fi nimic ușor, de nu va fi bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu și rugăciunile Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu cu noi cu toți.

Cât timp opriți de la Sfânta Împărtășanie pe cei ce fac avort? Dar pe cei ce fac desfrânare și adulter? Dar pe cei ce practică paza și nu vor să nască copii?
- În cuprinsul Canonului 4 al Sfântului Grigo-rie de Nyssa se spune: "Când unul din aceștia își va cunoaște păcatele și se va mărturisi de bunăvoie (de sineși), arătând căință, să i se aplice canonul cu iubire de oameni"...
Pravila Bisericească a Părintelui Nicodim Sachelarie spune: "Pentru cei sârguincioși spre pocăință și a căror viață înclină spre mai bine, stă în puterea celui ce aplică canonul ca, pentru folosul Bisericii, să scurteze timpul ascultării și să-i întoarcă mai curând și tot acesta poate a-i și împărtăși. Că precum este oprit mărgăritarul înaintea porcilor, tot așa necuviincios este a lipsi de cinstitul mărgăritar pe omul curățit prin pocăință de păcat". Și pentru că sunt întrebat cum aplic eu canoanele, răspund că din început îl pun în cunoștință de cauză. Arăt, cu pravila în mână, să vadă și să știe cât este de grav păcatul lui. Arătându-i aceasta, îl încurajez și consider prima săgeată binefăcătoare în inima lui și-mi dau seama că, necunoscând păcatul, l-a făcut cu ușurință, căci neștiința este cea mai de seamă pricină care pregătește calea adevăratei păcătuiri. Sfântul Agaton zice: Rădăcina tuturor răutăților este neștiința.
În canonisire efectiv am procedat cu teamă, dar am ținut cont de toate sfaturile de ușurare canonică arătate mai devreme și am dat pentru avort trei ani. Dacă au făcut farmece, fără circum-stanțe ușurătoare, dau mai mult de trei ani. Dacă au omorât prunc după naștere, cu voie, de la șapte ani în sus. Se ține cont și de data de la care n-au mai făcut.
Pentru desfrânare, în afară de năpastă și de atâtea alte situații și împrejurări fără ieșire, sau de nu a participat încurajând păcatul, dar i-ar fi adus necazuri majore, canonisesc de la un an la trei ani; cum e cazul de adulter, fie ambii soți sau numai unul din ei. Cei ce fac fraudă conjugală și atentat la planurile lui Dumnezeu, adică cei ce se păzesc să nu nască copii, până într-un an.
Am răspuns mai mult așa, pentru orientarea lucrurilor, dar mulțimea feluritelor căderi schimbă datele și nu poți scrie despre fiecare, dar oricum rămân credincios celor scrise la alte întrebări mai sus: "Inimă caldă și inimă ușoară".

Ce sfaturi duhovnicești mai de folos dați credincioșilor și călugărilor care vin la sfinția voastră?
- Ca pentru niște fii ai lui Dumnezeu, am încercat să spun la cât mai mulți despre o poziție de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputința lui mare asupra noastră este că noi suntem și dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Diavolul țintește acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu.
Nu-i va fi ușor să o facă direct, că așa s-au încununat mulți creștini care au simțit în ei puterea credinței, știind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu și nu se pot despărți de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândește ca indirect să poată despărți pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, și, dacă reușește, nu înseamnă că și-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca și când nu mai poate fi iertat și, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, și, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmașul.
Nu trebuie să-ți pleci capul și să abdici, oricare și oricum ar fi păcatul. Recunoaște-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credință de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, și poate slăbiciunea ta, te-au înșelat, dar inima nu i-ai dat-o lui și numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai șters. Așa păcătos cum ești, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor și, pentru că-L recunoști, mult milostiv și iertător. Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrățișa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână și te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziție duhovnicească și atunci marile tale căderi în viață rămân simple accidente.
Recomand o nesfârșită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturisește că ești cu Iisus Hristos în inima ta și-n respirația ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta și de veselă liniștire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai și numai de la diavol.
Ar fi bine ca lumea creștină, mai ales, să prețuiască mai mult singurul timp ce-l avem pentru pregătirea la moarte și să-și păstreze cu strășnicie inima, că dintru aceasta sunt ieșiri de viață, cum spune la Pilde (4, 23).
"Cu nematerialnicie la Cel nematerialnic gândește și vei pricepe!" "Când interesele și conștiința se află în luptă, conștiința trebuie să învingă, ca să rămâneți fii ai luminii, fii ai zilei, fii ai harului!" "Mulți se plâng că le lipsește harul; mai cu drept ar fi dacă harul s-ar plânge că el lipsește de la mulți".
Dumnezeu nu cere nimic imposibil, ci, prin poruncile Sale, te îndeamnă să faci ce poți, să ceri ceea ce nu poți și El te va ajuta ca să poți face voia Lui.

De ce a slăbit credința și viața morală în rândul credincioșilor și cum să le sporim credința și trăirea în Hristos?
- Aparent pare că este slăbită credința, dar nu până într-atât. Oamenii au zilnic obligații familiale, profesionale, sociale mai urgente și nu pot participa regulat la slujbele bisericești. Însă nu sunt puțini care să nu aibă un fior de înviorare și să nu se închine când aud bătaia clopotelor, ca un strigăt de chemare a viilor, ca un plâns al morților, ca o putere care împrăștie în tot felul fulgerele.
O mărturisesc șirurile nesfârșite de credincioși la marile hramuri în țara noastră, care, cu o adâncă nerăbdare, își așteaptă fericiți rândul, ceasuri lungi, ca să se închine, să sărute Sfintele Moaște. Aceștia sunt toți credincioși tăcuți, anonimi și liberi. Într-o comunitate mare, sunt și oi albe și oi negre și o credință mai firavă și nimeni nu poate spune că e neprihănit.
Trebuie slujbe zilnic la biserici, peste tot, cu predici calde, neobositoare și exemplificatoare și să nu fie cu nici un chip prilejuri smintitoare. Nimic nu va fi mai frumos ca un slujitor al lui Hristos cu viață plină de așezare duhovnicească, nevinovat, senin, blând, cu ochi de lumină în-gerească. Un copil în brațele tatălui său a strigat tare, în biserică, spre uimirea tuturor, când a ieșit preotul în veșminte din altar: "Tată, iată un Doamne-Doamne viu!" (nu ca cei de pe perete).
Inima curată, nevinovată, a acelui copil a arătat simplu, dar tare, că Dumnezeu, Care ne iubește ca pe lumina ochilor, ne cercetează peste tot, ne caută peste tot, ne cheamă: Veniți la Mine cei osteniți și împovărați și adăpostiți-vă la blânda și smerita mea inimă, că eu sunt singura Cale, singurul Adevăr, și singura, nesfârșită și fericită Viață!
Pe lângă cuvinte libere folositoare să li se recomande cărți folositoare, mai cu deosebire pe cele ce amintesc de fericirea sfinților cu îngerii de sus, de viforul ispitelor, precum și de grozava și nesfârșita ardere a iadului. Și cine va avea din înțelepciunea cea mare, i se vor lumina inima și calea!
Fericitul Augustin spune: "Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive, pentru cel ce nu vrea, n-am nici unul! Singurul motiv este moartea!"

De ce ne temem de moarte și cum putem spori în noi bucuria vieții veșnice?
- Se tem de moarte doar cei care nu s-au pregătit deloc de viața cu Hristos. Dar nu este rău că se tem, că prin aceasta se recunoaște viața veșnică și frica e un început de înțelepciune. Și așa vor pune pași spre cunoaștere și mireasmă, adunând flori din grădina duhovnicească a Bisericii lui Hristos. Se spune că sunt trei categorii de creștini mântuiți. Întâi, este categoria fiilor care fac voia lui Dumnezeu din iubire. A doua, este categoria negustorilor care fac fapte bune pentru plată de la Hristos. A treia, este categoria robilor care fac de frică cele ale lui Dumnezeu. Ce bine ar fi să ne depășim mereu, să ne silim, că este singura vreme când bătaia inimii noastre poate cuceri întreg cerul!...
Ce zici, frate creștine? Te prinzi să te silești la o alergare atât de salvatoare și la o ajungere atât de lăudată de nesfârșite cete îngerești și să vezi slava Maicii Domnului, care, neștiută de tine, te-a plâns și te-a ocrotit și, în cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise, te va încununa ca pe un biruitor Hristos Domnul?
Cu adevărat, spune Sfântul Pavel: Că nu sunt vrednice suferințele de acum față de bucuriile ce ni se vor descoperi nouă. Iar "sfârșitul filosofiei este să știi că trebuie să crezi" (Geibel). Să știi să mori liniștit!

Ce sfat și cuvânt de folos îmi dați mie și fiilor duhovnicești ai Prea Cuvioșiei voastre?
Să ne iubim cu adevărat unii pe alții!
Să încercăm să iubim pe toată lumea, și pe aceea care se zice că e rea.
Să iubim, să iubim mult și să iubim frumos.
Să iubim rana și pe cel care ne-a făcut rana.
Să știm să furăm pe Hristos de la dușmanii noștri. El stă ascuns la cei care ne sunt dușmani. Nu poți fi gazda lui Hristos dacă nu-ți sunt dragi cei care Îl țin ascuns, dacă inima ta nu este un mic cer al iubirii.
Lui Hristos I se cuvin primele roade ale tuturor lucrurilor, dar mai cu seamă primele roade ale iubirii!
Iar pentru răspunsurile mele date în grabă, dar cu cel mai bun gând, atât spun: Milostiv fii mie, Doamne!