+ Pãrintele ARSENIE boca

CĂRAREA IMPĂRĂŢIEI

Capitolul 3: - Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor

  

Judecata milostivă

 

         De obicei oamenii nu se întorc la Dumnezeu, decât atunci când dau de primejdii, adică atunci când îi ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă, şi trebuie să dea seama de ce-au făcut. Nu e rău să te întorci la Dumnezeu nici chiar atunci, în ceasul al unsprezecelea, însă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie, la rosturile tale veşnice, şi nu tras de mânecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul, ne îmbie cu iubirea încă din dimineaţa vieţii, taina sfântă a pocăinţei, ca să nu ajungem, către seara vieţii, aşa de îmblătiţi în rele. Taina pocăinţei este judecata milostivă ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, când mergem noi, de bună voie, şi ne mărturisim greşalele.

         Mare este taina pocăinţei, nu numai că te face din rău, bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fără de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră a judecăţii după fapte, le trimite, coborând din Ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o înfricoşare, şi iarăşi să-i împace cu Sine.

         Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vină la mântuitoarea ei binefacere, aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de "ştiinţă", şi afumată de mândrie. Cum să poată veni ei, care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vină în genunchi înaintea unui simplu peot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi scârbele lor?! Nu, asta mândria n-o poate face să vie de bună voie la smerenie. De aceea ei dau de asprimea dreptăţii, care-i fierbe în zeama lor, până li se-nmoaie oasele trufiei.

         Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate păcatele: primul, prin care intrăm în obştea creştină, e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua, când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea botez e botezul pocăinţei sau al lacrimilor, pe care-l putem face, şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală de toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vreme de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii.

         Sfântul Chiril ne învaţă: "Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mântuieşte, afară numai de mucenici, care primesc Împărăţia şi fără de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă, ca să se boteze cu apă, cei ce se botează în vremea prigoanelor(?). Mântuitorul numeşte mucenicia botez, când zice: "Puteţi să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care eu mă botez?" (Marcu 10, 38).

         E lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti, se găsesc mii şi milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împărăţia Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte ...

         Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul sabiei la Împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru.