CUVIOSUL GHERMAN DIN DACIA PONTICA

Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Pana in anii din urma nu s-a scris nimic despre un vrednic fiu al Dobrogei noastre, despre Cuviosul Gherman daco-romanul, desi numele sau era mentionat adeseori in opera literara a prietenului sau, Sfantul Ioan Casian. Abia in anul 1989, mitropolitul Antonie al Transilvaniei l-a scos din uitare si i-a facut cunoscut chipul luminos de teolog si de calugar induhovnicit. Putine date despre viata si cultura acestui mare straroman se gasesc in cartea lui Ioan Casian intitulata Convorbiri cu Parintii. De aici aflam ca ei “se imprietenisera inca de cand erau copii de scoala, apoi in oaste, precum si in viata calugareasca”. Inseamna ca si Gherman era tot un daco-roman din Scythia Minor – ca si Ioan Casian – ca invatasera intr-o scoala din regiune – probabil manastireasca – si ca si-au facut impreuna serviciul militar in armata romana. Iar in alt loc, Ioan Casian scria: “Amandoi eram nedespartiti din vremea primelor lupte din oastea duhovniceasca; am vietuit impreuna atat printre cenobiti, cat si in pustie si fiecare – pentru a ne arata prietenia stransa unul fata de altul si scopul comun – aveam obiceiul sa zicem ca nu eram decat o minte si un suflet in doua trupuri”. Din alte relatari ale lui Casian, se desprinde ca era mai in varsta decat el, deci se nascuse prin anul 355.

In jurul anului 380 cei doi prieteni – si cu sora lui Ioan Casian – au plecat intr-o calatorie in Orient, in dorinta de a cunoaste Locurile Sfinte in care a trait si a propovaduit Mantuitorul Iisus Hristos. S-au asezat, pentru inceput, intr-o manastire de langa Betleem, in apropierea locului in care s-a nascut Iisus, iar dupa cinci ani, cei doi prieteni s-au indreptat spre pustiurile Egiptului, unde traiau multi monahi cu viata aleasa, pentru a primi de la ei cuvinte de invatatura si a le urma nevointele duhovnicesti. Au ramas acolo ani indelungati – doar cu o scurta intoarcere in Betleem – cautand mereu modele de viata si mari parinti ai pustiei.

Sfantul Ioan prezinta cu multa nostalgie viata lor in indepartatele pustiuri ale Egiptului, fiind “aprinsi de dorul de fiecare zi al inimii, sa ne intoarcem in provincia noastra si sa ne revedem parintii. Ceea ce ne reaprindea mereu dorul era amintirea credintei si a evlaviei lor…”. Mai departe scria de “mosia strabuna a stramosilor nostri”, de frumusetea peisajului Scythiei Minor, de “dorul de patrie”.

In aceeasi lucrare a lui Ioan Casian sunt redate mai multe convorbiri ale lor cu mari Parinti ai pustiei, ca Moise, Avraam, Isaac, Serenus. Dar in aceste Convorbiri, cel care punea intrebarile era Gherman; deci el conducea discutiile, ca un adevarat “dascal”, cata vreme Casian se prezenta mai mult ca “ucenic”. Valoarea Convorbirilor scrise de Ioan Casian se datoreaza- in mare masura – tocmai maiestriei cu care punea Gherman intrebarile. El apare astfel ca un adevarat coautor. Erau intrebari sau teme de telogie adanca, mai ales de spiritualitate, dar si de filosofie si psihologie. Amandoi erau interesati sa cunoasca parerile Parintilor pustiei despre lupta cu pacatul, prin post si alte mijloace, despre desavarsire, despre rugaciune, despre unirea crediciosului cu Dumnezeu si altele. Cercetand intrebarile lui Gherman, mitropolitul Antonie a ajuns la constatarea ca acesti doi daco-romani au fost primii isihasti de la noi, mai ales datorita rugaciunii neincetate pe care au practicat-o in chiliile lor. “Toate aceste lucruri – scria Mitropolitul Antonie – sunt de mare importanta, pentru ca fixeaza profilul cultural si spiritual al lui Gherman, atat in constiinta lui Ioan Casian, cat si a epocii, precum si a urmasilor”.

In jurul anului 400 cei doi prieteni au venit la Constantinopol, capitala Imperiului roman de Rasarit, unde pastorea Sfantul Ioan Gura de Aur. Acesta l-a hirotonit pe Gherman preot, iar pe Casian diacon. Au ramas in preajma marelui Parinte al Bisericii pana la primul sau exil, in anul 404. In anul urmator, au plecat la Roma, pentru ca sa ceara sprijinul papei. Misiunea lor in capitala Imperiului roman de Apus este prezentata de istoricul bisericesc Sozomen (sec. V), care scria ca ei, fiind cei mai devotati prieteni ai Sfantului Ioan, au dus la Roma o scrisoare a clerului si a credinciosilor din Constantinopol, catre papa Inocentiu I, prin care-i cereau sprijinul in vederea readucerii lui din exil. De la Roma, stirile despre Gherman inceteaza. Probabil a murit aici, dupa anul 405. Inainte de anul 415, Ioan Casian a plecat la Marsilia, in sudul Galiei, unde a intemeiat doua manastiri – una de calugari si alta de calugarite -, carora le-a dat randuielile de viata ale calugarilor din pustiurile Egiptului. Acolo a trait, singur, pana in jurul anului 435. Si tot acolo si-a scris lucrarile sale teologice, intre care si Convorbirile cu Parintii pustiei.

In aceste Convorbiri, Gherman este prezentat ca “sfant”, ceea ce arata ca Ioan Casian i-a pastrat aceeasi admiratie si pretuire chiar si dupa moarte. Fara indoiala ca si alti contemporani care l-au cunoscut pe Gherman, l-au socotit tot ca un “sfant”, atat pentru cultura lui, cat mai ales, pentru sfintenia vietii sale. Din aceste motive, in 1992 Sfantul Sinod a hotarat ca daco-romanul Gherman sa fie trecut in sinaxarul sfintilor romani, alaturi de Sfantul Ioan Casian si de Cuviosul Dionisie Smeritul sau Exiguul. Sunt trei calugari carturari care au facut cinste neamului nostru si care au adus un aport de seama la formarea teologiei patristice si a spiritualitatii rasaritene.

“Facandu-va calugari, v-ati daruit lui Dumnezeu, si luminand cu faptele voastre cele bune, cuviosilor Casian si Gherman, ca soarele ati stralucit cu lumina invataturilor voastre celor dumnezeiesti luminand inimile celor care pururea va cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul rugati-va lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce va lauda pe voi cu dragoste fierbinte”. (Condacul glas 4 la Utrenia din 29 februarie).

"Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 55-57.