Reprezentanti ai Patristicii rasaritene

Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Ignatie (98-117), episcop de Antiohia, Syria, condamnat la moarte sub imparatul Traian, trimis sub garda la Roma, in drum oprindu-se la Smirna, de unde adreseaza scrisori comunitatilor din Efes, Magnesia, Tralles si Roma, apoi la Troa, de unde scrie Bisericilor din Filadelfia si Smirna si lui Policrap al Smirnei. El introduce in circulatie notiuni de baza ale vocabularului teologic: <<Dumnezeu intrupat>> (Catre Efeseni 7, 2), <<Dumnezeu-Hristos>> (Catre Smireni 10,1), <<crestin>>, <<crestinatate>>, <<Biserica universala>> (<<Unde este Hristos, acolo este Biserica soborniceasca>> - Catre Smirneni 8, 2), <<leacul nemuririi>> (=Euharistia) (Catre Efeseni 20, 2). Ignatie a facut o descriere completa a structurii ierarhice a Bisericii: fara episcop – care reprezinta grupul apostolilor, si fara diaconi – care sint imaginea lui Hristos, nu poate exista Biserica (Catre Tralieni, 3). <<Dupa cum Domnul Iisus Hristos n-a facut nimic fara Tatal, tot asa nu trebuie sa facem nimic fara episcop si preoti>> (Catre Magnezieni 7, 1). Ignatie subliniaza discontinuitatea dintre crestinism si iudaism (Catre Magnezieni 8, 1), desi recunoasteca profetii au anticipat Evanghelia in predica lor (Catre Filadelfieni 5, 2). Impotriva gnosticismului, el afirma autenticitatea umanitatii lui Iisus (Catre Tralieni 9-10) si a suferintei Sale (Catre Smirneni 2-4). Ignatie este episcopul-martir, prin excelenta. Crestinul este <<purtator de Dumnezeu>>, (<<Teofor>>), discipol gata sa devina <<framintatura lui Dumnezeu>> (Catre Romani 2, 2; 4, 1), prin suferinta extrema.

Didahia, sau <<Invatatura celor 12 Apostoli>>, scrisa probabil in Siria, catre anul 100, un fel de rezumat al Traditiei apostolice, cuprinde doctrina celor <<doua cai>>, a vietii si a mortii, reguli cu privire la cult si la falsi profeti.

Herma, sclav convertit, autorul scrierii <<Pastorul>>, pe care Irineu (In Contra ereziilor) o considera ca avind autoritatea cartilor biblice, cu toate ca altii I-au negat aceasta autoritate. Sfintul Atanasie, in Scrisoarea de Pasti, 9373), in care stabileste canonul Noului Testament, o enumera printre cartile acceptate de Biserica. In cele din urma <<Pastorul>> lui Herma n-a fost acceptat in canon.

Iustin, († cca 165), pagin din Palestina, filozof convertit, a predat la Roma, unde a fost si executat in fata prefectului Rusticus. Autor al celor doua <<Apologii>> si al <<Dialogului cu iudeul Trypho>> (scrise intre 110-117), Iustin face cea dintii prezentare personala a teologiei crestine, pe baza mesajului primit de la apostoli. Pentru a sustine continuitatea dintre Vechiului si Noul Testament, el recurge la teologia Logosului: Hristos este Logosul divin vesnic, ale carui <<seminte>> se gasesc in filozofiile precrestine, in profetiile si legea Vechiului Testament. Centralitatea Logosului in creatie, in istorie, in religie si ratiunea umana este argumentul pentru a sustine universalitatea crestinismului. Sfintul Iustin ofera cele dintii dovezi despre Tainele si ritul crestin. Botezul se savirseste in numele Sfintei Treimi (I Apologie, cap. 61). Euharistia est <<trupul si singele lui Iisus intrupat (Idem, cap. 66), piinea consacrata prin rugaciune (epicleza)>>. Institutia bisericeasca, Euharistia si elementele fizice formeaza o unitate indisolubila, deoarece reprezinta relatia dintre Intrupare si trupul si singele lui Hristos.

Clement al Alexandriei, de origine din Atena, este succesorul lui Pantem, dupa 180, la conducerea scolii catehetice din Alexandria. Din nevoia de a introduce credinta crestina in cercurile intelectuale ale vremii, el compune cele dintii prezentari sistematice teologice, folosind termenii filozofiei pagine: <<Protrepticul>>< <<Stromatele>> (Miscellanies), <<Pedagogul>>. In acest sistem, Sfinta Scriptura are un loc central. Teologia isi trage toata seva, viata si respirati ei din Scriptura (Stromate 7, 1, 1). Totusi crestinismul trebuie inteles ca adevarata <<gnosis>>. Spre deosebire de Tertulian, care pune in antiteza Evanghelia cu filozofia, <<maica tuturor ereziilor>>, Clement are o atitudine pozitiva fata de speculatia filozofica. Filozofia este o pregatire posibila pentru Evanghelie.

Istoria literaturii crestine cunoaste un alt Clement, episcop de Roma, cel care a scris cea mai veche scriere crestina dupa Noul Testament, <<Epistola catre Corinteni>> (scrisa catre 95). Catre 170, Dionysius, episcop de Corint, face cunoscut episcopului de Roma, Soter, ca scrisoarea lui Clement a sosit si se citeste public in biserici.

Eusebiu de Cezareea – Palestina (26/265-339/340), cel dintii istoric crestin, erudit, apologet, filolog, a colectionat toate documentele si datele privind evenimentele si institutiile bisericesti, autori, scriitori si martiri ai Bisericii primare. In <<Istoria bisericeasca>> el a strins nu numai cel mai important material istoric despre crestinismul primar, dar a transcris fragmente de texte, comentarii si acte de mare valoare pentru reconstituirea traditiei postapostolice. In <<Cronica>>, sau <<Canoane cronologice>> el prezinta un tablou sintetic cu date din istoria sacra si cea profana. El a formulat propria lui conceptie despre istoria lumii si a Bisericii, folosind ca argument <<pedagogia>> lui Dumnezeu in procesul istoriei, care sustine totdeuna <<Biserica triumfatoare>>. In acest proces al Bisericii triumfatoare se inscrie si victoria imparatului Constantin, caruia ii face biografia in <<Viata lui Constantin>>. Persoana si institutia imperiala nu sint altceva decit reflexul terestru al suveranitatii divine. Colaborator al lui Pamfile, bibliotecarul din Cezareea, discipol al lui Origen, sustine la inceput pe Arie, dar dupa Niceea devine partizanul ortodocsilor. In <<Pregatire pentru Evanghelie>> el releva patrimoniul religiilor necrestine.

Atanasie de Alexandria († 373) cel mai tenace aparator al hristologiei ortodoxe in controversa provocata de erezia ariana. In contextul celui dintii sinod ecumenic, unde a jucat un rol mare, el subliniaza deofiintimea Fiului cu Tatal si sustine ca Logosul constituie unitatea persoanei lui Iisus. Este cel dintii teolog care subliniaza semnificatia soteriologica a Intruparii. In <<Despre intruparea Cuvintului>> (scrisa c. 316-318), el afirma nu numai ca mintuirea implica o Intrupare autentica, ci si ca Intruparea inseamna mintuire. Mintuirea este opera Cuvintului intrupat, Care S-a facut om din <<condescendenta>>, adica pentru a arata iubirea Sa (Despre intrupare, cap. 8). Desigur, Intruparea, Rastignirea si Invierea formeaza un tot in procesul mintuirii, care este conceputa ca un act de restaurare. In <<Impotriva paginilor>>, sfintul Atanasie combate idololatria si teoria demiurgica despre originea lucrurilor ca fiind facute dintr-o materie preexistenta. Dumnezeu a creat lumea din nimic, prin cuvint (Evrei 11, 3). In 367 stabileste lista cartilor Noului Testament (cea mai veche lista a cartilor Noului Testament s-a pastrat intr-un fragment dintr-un vechi manuscris – catre 170 - , numit <<Canonul Muratori>>, descoperit de invatatul italian Ludovico Muratori, in 1740).

Chiril al Ierusalimului este nu numai conducator de Biserica, intre 341 si 387, ci si autorul <<Catehezelor>>, model unic in istoria teologiei si a instruirii crestine, pe care le-a tinut incepind cu anul 349. Se crede ca Crezul Bisericii din Ierusalim, pe care il explica in catehezele sale folosind un vast material biblic, sta la baza Simbolului de credinta promulgat de catre al doilea Sinod ecumenic (Constantinopol, 381). De altfel, sfintul Chiril subliniaza in mod deosebit rolul Bisericii in cunoasterea si identificarea canonului Scripturilor, adica a cartilor inspirate si citite public in Biserica. Nu numai doctrinele de credinta, ci si Tainele Bisericii formeaza obiectul instructiei catehetice. Cele cinci <<Cateheze mistagogice>>, in care explica simbolismul botezului, mirungerii si Euharistiei, formeaza un compendiu de teologie sacramentala. El da o mare importanta Tainei mirungerii: <<Cind trupul tau e uns cu untdelemn vazut, sufletul tau e sfintit de Duhul Sfint>> (Cateh, mist., 3, 3).

Parintii copadocieni – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si Grigorie de Nyssa – au jucat un rol decisiv in perioada post-niceeana, mai ales in teologia trinitara. Ei clarifica notiunea de <<hypostasi>> ca mod personal de existenta a dumnezeirii comune, nu ca mod de relatie.

Vasile de Cezareea († 379), teolog, ascet, predicator, episcop, autor al liturghiei, studiaza la Cezareea Capadociei, Constantinopol si Atena, unde cunoaste pe Grigorie de Nazianz, asimilind o vasta cultura istorica si filozofica. Mare admirator al culturii clasice, el va scrie <<Discurs catre tineri, despre folosirea literaturii grecesti>>. Inclinat spre asceza, practica monahismul, pe care il concepe ca o viata comunitara (cenobitica). Mai tirziu, va scrie <<Regulile monastice>>, iar impreuna cu Grigorie de Nazianz va alcatui <<Filocalia>>, colectie de texte despre <<frumusetea divina>>, din scrierile lui Origen. Hirotonit preot in 364, el se consacra problemelor pastorale si sociale. Creeaza la Cezareea, in favoarea saracilor, instituii de binefacere si de asistenta socialaL refugii, azile, spitale, cantine populare, cunoscute sub numele de Vasiliada. Tot acum scrie <<Hexaimeron-ul, noua predici in care comenteaza, dupa metoda literala, referatul biblic despre creatie. La moartea lui Eusebiu (370), sfintul Vasile este ales episcop de Cezareea. In afara activitatii lui sociale, el va deveni aparatorul principal al ortodoxiei de la Niceea, preluind astfel rolul sfintului Atanasie. El se va opune nu numai celor care refuzau sa accepte divinitatea Sfintului Duh, pentru care scrie <<Tratatul despre Duhul Sfint>>, dar si imparatului Valens. In toate disputele teologice, el face apel la Biblie si la Traditia acceptata in comun, care s-a transmis atit sub forma dogmelor, cit si a propovaduirilor. Dar acolo unde Biblia tace, si teologia trebuie sa taca. Misterul Treimii este insondabil. Dumnezeu e necunoscut in esenta Sa, din cauza transcendentei acestei esente; de aceea El trebuie adorat. Acesta va fi obiectul celor <<Trei carti contra lui Eunomie>>, discipolul lui Arie, care afirma ca omul cunoaste pe Dumnezeu asa cum el insusi se cunoaste. Pentru sfintul Vasile, o definitie pozitiva, catafatica, a lui Dumnezeu, ar insemna o limitare a fiintei Sale. El a lasat o colectie de scrisori, in care trateaza subiecte teologice, pastorale si sociale, de o mare actualitate pentru vremea noastra.

Grigorie de Nazianz sau Teologul († 390), mare orator si poet crestin, pasionat pentru cultura si poezie, studiaza la Cezareea, Alexandria si Atena, unde se imprieteneste cu sfintul Vasile. Este botezat si hirotonit preot de catre tatal sau, Grigorie, care moare in 374. Hirotonit episcop in 371 de sfintul Vasile pentru eparhia Sasimei, nu se acomodeaza cu aceasta slujire; de aceea ramine la Nazianz, unde il ajuta pe tatal sau. Intre timp, este chemat la Constantinopol de imparatul Teodosie, pentru a conduce <<Hagia Sofia>>, care fusese luata in stapinire de eretici. In aceste imprejurari, imparatul convoaca (mai-iunie 381) al doilea Sinod ecumenic, la care participa si el. Tot in aceasta perioada sfintul Grigorie scrie <<Cele cinci discursuri teologice>>. Dupa sinod trece prin Nazianz, apoi se retrage la Arianz, de unde scrie o serie de <<Scrisori teologice>> contra ereziei apolinariste (Cuvintul, asumindu-Si firea umana, ar juca rol de suflet in trup). A cultivat genul epistorlar, iar in teologie – pe care o considera ca o meditatie asupra misterului lui Dumnezeu, pornind de la experienta personala – a introdus un vocabular poetic.

Grigorie de Nyssa († 394), fratele sfintului Vasile cel Mare, profesor de retorica, este hirotonit in 371 ca episcop de Nyssa, in Capadocia, Asia Mica. Ia parte la Sinodul ecumenic din 381, unde este unul din cei mai mari predicatori. In 383 scrie <<Cuvintul catehetic>>, o prezentare pedagogica a doctrinei ortodoxe acceptata de sinod, lucrare care a avut o mare influenta asupra intregii literaturi catehetice ulterioare. Opera lui cuprinde lucrari polemice: Contra lu Eunomie si Contra lui Apolinarie (Antirrheticos); biografice: Viata surorii sale, Macrina, consacrata monahismului; teologice, <<Despre crearea omului>> si <<Viata lui Moise>>; exegetice: despre Fericiri si Rugaciunea domneasca. Contributia lui teologica este importanta, mai ales in capitolele despre indumnezeire>> (Theosis), adica schimbarea radicala a naturii noastre prin intruparea Fiului; despre <<epectaza>>, adica plenitudinea vietii spirituale prin inaintarea in cunoasterea lui Dumnezeu; despre <<Trupul euharistic>>, care se da ca hrana, ca substanta noua care creeaza omul nou.

Ioan Hrisostom († 407), cel mai eminent predicator din istoria Bisericii, mare ascet si reformator, este nascut in Antiohia, unde isi face studiile sale teologice in cadrul scolii de exegeza biblica, ce era condusa de Diodor de Tras. Tot la Antiohia este hirotonit diacon si preot (385). Ca diacon, scrie <<Despre preotie>>, o lucrare neintrecuta pina azi; ca preot, se consacra activitatii predicatoriale. Predica zilnic, asupra tuturor subiectelor, dar mai ales asupra eticii personale si sociale, aparind pe saraci si eploatati, condamnind pe cei boghati si pe cei care detin puterea. In <<Omilii despre statui>>, sustine pe cei care se revoltasera impotriva familiei imperiale. Compune omilii exegetice asupra tuturor cartilor Vechiului si Noului Testament. Il atrag in special epistolele pauline. Datorita reputatiei sale de predicator, este ales in 397 episcop de Constantinopol, unde va intra curind in conflict cu Eutropiu, ministru la curtea imparatului Arcadius, si cu imparateasa Eudoxia, deoarece el propunea o reforma totala a modului de viata, atit in Biserica, cit si la curtea imperiala. Cu complicitatea patriarhului Teofil al Alexandriei, sfintul Ioan este depus de un sinod local, in 402. Revine din primul exil, dar in cele din urma Eudoxia il exileaza la Cucuz, unde moare in 407. De aici scrie cea mai mare parte a scrisorilor, in special cele 17 <<Scrisori catre Olympiada>>.

Sfintul Ioan Hrisostom a avut un mare respect fata Sfinta Scriptura si de Sfinta Liturghie. Duhul Sfint a inspirat Scriptura si Duhul o interpreteaza prin iluminare personala, de aceea citirea Bibliei este mijloc de a primi harul. Intreaga sa teologie este dominata de ideea de sinergie: citirea Bibliei si iluminarea Duhului, ritualul Tainelor si lucrarea Duhului, credinta ca dar si faptele ca raspuns al omului. Credinta nu este suficienta pentru mintuire, deoarece Dumnezeu nu sileste, ci atrage pe cei ce voiesc sa fie atrasi. De asemenea, in savirsirea Tainelor, ritualul sau materia nu sint suficiente, ci este necesara invocarea Duhului Sfint. In etica sa sociala, el a subliniat ca iubirea aproapelui, a celui sarac, este o adevarata taina.

Chiril al Alexandriei († 444), nepotul si succesorul patriarhului Teofil al Alexandriei (412) care l-a depus pe sfintul Ioan Hrisostom si I-a eliminat numele din dipticele liturgice. Exeget si teolog profund, Chiril prefera stilul polemic, demascind erorile adversarilor sai cu tenacitate si intransigenta. A participat la respingerea ereziei lui Nestorie, condamnat la sindoul de la Efes, deoarece a refuzat sa atribuie Fecioarei Maria titlul de Nascatoare de Dumnezeu (Theotokos). In 430, in numele sinodului Bisericii din Egipt, impotriva lui Nestorie, face un rezumat al docrinei ortodoxe, la care adauga <<Anatematismele>>, adica douasprezece opinii teologice nestoriene pe care le condamna. In a treia scrisoare dogmatica scrisa lui Nestorie, el sustine ca in Hristos, Cuvintul si trupul nu sint asociata sau conjugate, ci unite intr-un ipostas. Unirea ipostatica este o unire autentica si adevarata. El vede unitatea nu numai dintre jertfa de pe cruce si Euharistie, prin care devenim partasi ai Trupului si Singelui lui Hristos, ci si dintre hristologie si soteriologie, deoarece martea pe cruce are sens mintuitor numai daca este a Fiului lui Dumnezeu-insusi in trup. Formula sa hristologica: <<O unica natura a Cuvintului intrupat>>, prin care vrea sa explice unitatea persoanei lui Hristos, a fost retinuta de monofizit, dar n-a fost acceptata de Sinodul de la Calcedon (4510 ca deplin ortodoxa. Acestea nu inseamna ca hristologia lui Chiril deviaza de la traditia ortodoxa in general, pentru ca in conceptia sfintului Chiril, notiunea de <<fire (physis) corespundea total cu aceea de persoana, care si-a gasit locul mai tirziu in hristologie. Deci formula lui Chiril nu implica monofizismul lui Eutihie, iar Sinodul din 553 condamna scrierile lui Teodoret de Cir, in care ataca <<Annatematismele>> lui Chiril. De asemenea, imparatul Zeno, in <<Henoticon>> (482), provlama <<Anatematismele>> ca norma a doctrinei ortodoxe.

Corpus areopagiticum sau Scrierile areopagitice sint patru tratate de teologie mistica scrise de un autor numit Dionisie, a carui identitate este necunoscuta; au aparut in Siria, in secolele V-VI sub titlul: <<Numele divine>>, <<Teologia mistica>>, <<Ierahia cereasca>> si <<Ierarhia bisericieasca>>. Scrierile au avut o influenta mare asupra spiritualitatii si simbolismului Tainelor, nu nmai in Rasarit, ci si in Apus, unde au fost traduse de John Scot Erigen. In <<Numele divine>> autorul dezvolta teologiea apofatica, folosind limbajul filozofic neoplatonic. Dumnezeu este <<supra-esenta>>, treime si monada, dincolo de orice cunoastere, transcendenta. El este insasi transcendenta absoluta, dar in acelasi timp, cauza, realitatea omniprezenta si omnilucratoare. Dionisie vorbeste de doua distinctii, sau manifestari in Dumnezeu: o miscare descendenta, adica <<iesirile>> in afara din esenta Sa, procesiunile <<ad extra>> sau puterile (sau <<numele>>) prin care Se lasa impartasibil; o miscare ascendenta, prin <<ec-staz>>, adica intilnirea personala cu Dumnezeu, pentru a atinge analogia (sau stare de imitare). In <<Teologia mistica>>, el va arata cum cunoasterea lui Dumnezeu ne e un proces natural, ci un proces ce implica initiere prin simboluri. Tainele insesi sint simboluri si rituri de initiere.

Dionisie a lasat descrierea ierarhiei ceresti, sub forma a noua cete ingeresti in trei triade; iar a celei bisericesti, in doua triate (ierarhi, preoti si diaconi (slujitori)/calugari, poporul si catehumenii). Ierarhia bisericeasca nu este altceva decit continuarea si refexul celei ceresti.

Leontiu de Bizant († 542), autorul <<Tratatului>> (in trei carti) impotriva nestorienilor si eutihienilor, in care dezvolta notiunea de enipostaziere (<<enhypostasis>>), potrivit careia firea omeneasca a lui Hristos nu are propriul ei subiect autonom, ci este en-ipostaziata, adica centrata in persoana Cuvintului; unirea ipostaziata nu inseamna fuziunea firilor (disimetrie) si nici o relatie de bointa. Ipostasul preexistent al Cuvintului poseda de la Intrupare ambele firi, care co-exista in ipostas pastrindu-su fiecare proprietatile ei.

Maxim Marturisitorul (581-662), calugar si martir, autorul unui sistem teologic de mare amploare care a sintetizat tot ce a produs teologia bizantina, de la Origen la Scrierile areopagitice. El a scris <<Centurii despre dragoste>>, <<Ambigua>> - comentarii asupra textelor dificile biblice si patristice (Grigorie de Nyssa si Dionisie), <<Mistagogia>> (628-630), <<Raspunsuri catre Talasie>>, <<Dialog cu Pyrrhus>>. El a dominat controversa hristologica provocata de monotelism (sustinut si de imparatul Heraclius) si monoenergism, doctrine eretice care sustineau ca, deoarece voinea (<<Thelima>>) si puterea (<<energeia>>) depind de ipostas, in Hristos exista numai o singura vointa si o singura energie. Maxim combate aceasta erezie, invatind ca desi ipostasul este unic, cele doua firi isi pastreaza energiile si vointele lor, deci Hristos are doua vointe si energii. El clarifica vocabularul trinitar: esenta, putere, energie, spunind ca energie este manifestarea esentiala, concreta a esentei. In unirea ipostatica, fiecare fire isi pastreaza caracteristicile (<<idiomata>>) ei. Tot el face deosebirea intre vointa naturala (<<thelima>>) si vointa sau agegerea deliberativa (<<gnomi>>), aceasta din urma aparind ca o consecinta a pacatului. Iisus a avut vointa naturala a firii umane dar a fost liber de momentrul deliberarii. Intrucit pacatul se iveste la nvelul bointei gnomice, Iisus nu are pacat. Cu toate ca chipul lui Dumnezeu in om este libertatea, omul este confruntat cu aceasta dualitate a alegerii si deliberarii. Mintuirea este o actiune personala, adica depinde de bointa proprie fiecaruia.

Maxim Marturisitorul a respins origensimul, care sustine imobilitatea vesnica a lui Dumnezeu, facind deosebire intre transcendeta absoluta a estentei divine si realitatea creatiei in timp, intre geneza si miscare. Logosul creator contine in El diversitatea creatiei, o multitudine de <<logoi>>. El joaca rolul de principiu, centru si tinta (telos), de aceea creatia nu este autonoma, ci are miscare naturala deteminata de logoi care vin din Logosul creator. In acest proces, omul – microcosmos – are un rol cosmic, facind legatura intre elementele creatiei inclinate spre dezintegrare si coruptie si prin pacat – pentru a le reuni prin vointa sa, cu principiul si sfirsitul sau scopul lor (telos), Dumnezeu.

Ioan Damaschin (650-753), ultimul parinte al Bisericii din aceasta perioada a patristicii rasaritene, cel dintii care a incercat o sinteza de amploare a docrtinei ortodoxe traditionale: <<Expunerea credintei ortodoxe>>, a treia parte din suma sa teologica, <<Izvorul cunoasterii>>. Este cunoscut pentru lupta de aparare a cultului icoanelor, in timpul persecutiei iconoclaste, din pricina carei sufera. A scris opere teologice, cuvintare, ode si imne mariologice: <<Cuvintari despre icoane>>, <<Paralele sacre>> (citate biblice si patristice). Pentru poezia sa liturgica, a fost numit <<David al Noului Testament>>. In ce priveste hristologia, Ioan Damaschin reia doctrina hristologica de la Calcedon, inclusiv formula sfintului Chiril de Alexandria, asimilind clarificarile de mai tirziu, datorate lui Leontiu de Bizant si lui Maxim Marturisitorul. Ipostasul lui Hristos nu este rezultatul unirii a doua firi, ci este ipostasul Cuvintului preexistent Itruparii. Cuvintul devine ipostasul trupului, de aceea Fecioara a nascut pe Fiul lui Dumnezeu aratat in doua firi. Firea umana este realitatea care apare in ipostas (enhypostaton>>). Cu toate ca nu are ipostas uman, firea umana pastreaza proprietatile sau caracteristicile (<<Idiomata>>) ei, pasiunile ei naturale si nestricacioase. Damaschin subliniaza reciprocitatea dintre firi (<<communicatio idiomatum>>), o consecinta a unirii ipostatice, in ambele sensuri, desi in mod asimetric: pe de o parte, Hristos Si-a asumat trupul pasibil, care sufera; pe de alta parte, trupul primesete starea de indumnezeire, fiind fara de pacat.

Lista aceasta nu este exhaustiva. Alte nume pot fi incluse, ca de pilda: Policarp de Smirna († 155); Teofil de Antiohia (sec. II), care scrie <<Trei carti catre Autolycus>>; Atenagoras (sec. II), filozof crestin din Atena, care a scris <<Apologie pentru crestini>> si <<Despre invierea mortilor>>; Meliton de Sardes († 190) - <<Omilie pascala>>; Tatina Asirianul (180) – Discurs catre greci>>, <<Diatessaron>>; Didm cel Orb (310-398) - <<Tratatul despre Trinitate>>; Evagrie de Pont (346-399(, discipolul sfintului Macarei cel Mare († 390), autorul unei culegeri de texte monastice si ascetice; Epifanie de Salamina (315-403) - <<Ancoratus>> si <<Panahion>>; Efrem Sirul (306-373); Teodoret de Cyr (393-458) - <<Despre providenta>>, <<Istoria bisericeasca>>, <<Istoria ereziilor>>, <<Istoria calugarilor sirieni>>; Roman Melodul (491-560); Teodor de Mopsuestia (350-428); Isidor de Pelusium (370-470); Sava al Ierusalimului († cca. 540); Ioan Climacos (=Scararul, sec. VI) - <<Scara desavirsirii>>, in care dezvolta doctrina isihasmului.

Dupa perioada clasica, se pot aminti lucrarile si autorii urmatori: <<Triumful Ortodoxiei>> din 843, adica lichidarea iconoclasmului si restabilirea cultului icoanelor (iconodulia); aceasta este opera unor mari personalitati bisericesti si teologi: Ioan Damaschin, patriarhul German († 733), Teodor Studitul († 826), patriarhul Nichifor (758-843). La inceputul secolului al VIII-lea, imparatii bizantini Leon III Isaurul (717- 741) si Constantin V Coproninul (741-775), sub influenta islamului, comanda venerarea icoanelor sub pretextul ca este idololatrie, folosind o scrisoare a lui Eusebiu catre Constanta, sora imparatului Constantin. Insusi imparatul Constantin V Coproniunul formuleaza argumentele inconoclasmului, spunind ca Vechiul Testament este contra idololatriei si ca umanitatea lui Hristos nu poate fi reprezentata deoarece este umanitatea Logosului nedespartita de dumnezeirea Sa. Unde este trupul lui Hristos este si firea Sa dumnezeiasca, de aceea ele nu se pot desparti pentru a fi reprezentate separat. Un sinod tinut in 754 respinge cultul icoanelor, impotriva hotaririi sinodului Quinisext din 692 (can. 82).

Pentru cei care au luat apararea cultului icoanelor, iconoclasmul inseamna nu numai negarea realitatii istorice a intruparii Cuvintului, ci si respingerea intregii hristologii ortodxe, calcedonieine si neoclacedoniene. Iconoclastii nu fac o distinctie reala intre natura si ipostas si nici nu cunosc consecintele unirii ipostatice, adica pastrarea umanitatii si a caracterelor umane, si, in acelasi timp, indumnezeirea trupului lui Hristos. Icoana este reprezentarea lui Hristos in forma umana; ea nu e o imagine a lui Dumnezeu cel invizibil, ceea ce ar insemna idololatrie, ci a lui Dumnezeu inomenit, in trupul nostru. Iconoclastii continua sa sustina ca imaginea lui Dumnezeu este un idol, deoarece imaginea este identica cu prototipul, modelul. Partea ortodoxa raspunde ca numai Fiul este imaginea –chipul consubstantial cu Tatal. Icoana nu este consubstantiala cu modelul.

Teodor Studitul, autorul screrii <<Antirrheticos>>, face o distinctie clara intre <<model>> si <<chip>>, si deci intre <<latreia>>, adorarea lui Dumnezeu, si <<proskynesis>>, venerarea icoanelor <<Iconodulia>> da o valoare proprie trupului. Prin <<communicatio idiomatum>> natura umana este indumnezeita, trupul lui Hristos devine izvorul indumnezeirii. Sinodul ortodox de la Niceea (787) respinge sinodul inconoclast din 754. Patriarhul Nichifor, depus in 815 de Leon al V-le a Armeanul, continua sa respinga scrierile lui Constantin si sa ia apararea venerarii icoanelor. Iisus Hristos poarta firea umana a tuturor dar El este contemplat in mod individual. El are un nume, care Il face distinct in relatiile cu altii. Inscriptia de pe icoana lui Hristos <<cel ce este>> arata ca icoana este o reprezentare a ipostasului, nu a esentei Sale transcendente. Icoana, ca si iconostasul, nu este altceva decit manifestarea vizibila, catre exterior, a misterului transcendent al vietii divine.

Simeon Noul Teolog (942-1022) a lasat o colectie de <<Imne ale iubirii>> si o serie de tratate teologice si etice in care dezvolta tema experientei constiente a comuniunii cu Dumnezeu. Impotriva celor care spuneau ca este imposibila comuniunea reala cu Dumnezeu, negind astfel insasi venirea Duhului Sfint si viata crestina ca atare, Simeon Noul Teolog invata ca indumnezeirea este o experienta reala, constienta, adica experienta unei realitati obiective, participarea la harul in care crestinul este imbracat la botez. Comuniunea cu Dumnezeu, ca si cunoasterea sau contemplatia au un caracter de participare, de unde constiinta personala a prezentei harului.

Nicolae de Metona a luat parte la sinoadele din 1156 si 1157 din Constantinopol, tinute sub Manuel Comnenul, care s-au pronuntat in controversa despre jertfa euharistica. Diaconul Sotericos Panteugenos, din Antiohia, sustinea ca jertfa este adusa numai Tatalui, deoarece Fiul este cel ce ofera si Se ofera, iar Tatal, cel ce primeste. Nicolae de Metona arata ca realitatea jertgei, aducerea si primirea ei, trebuie sa fie interpretate in contextul iconomiei mintuirii, care are un caracter trinitar. Iconomia mintuirii este o actiune comuna la care participa toate persoanele Treimii, desi fiecare persoana participa in mod distinct. In acest sens jertfa este adusa Sfintei Treimi, deoarece Fiul intrupat, Cuvintul, Care este preot, jertfa, si cel care aduce, nu a parasit pe Tatal. Jertfa euharistica nu este o repetare a jertfei de pe cruce, deoarece El Se ofera, este oferit si tot El primeste. De altfel, Hristos ne-a mintuit prin intregul mister al iconomiei jertfa fiind punctul central al acestei iconomii. Jertfa nu are un caracter juridic sau de schimb si in acest sens ea nu este numai o conditie a mintuirii, ci mai ales este un act de reconciliere si de iertare, in care Dumnezeu reface comuniunea cu omul.

Grigorie Palama (1296-1359), calugar de la Atos, introduce o noua perioada in teologia ortodoxa prin dezvoltarea si precizarea doctrinei despre energiile divine nereate. In polemica sa cu Varlaam, grec din Calabria, (Italia de Sud), care preda de la Constantinopol din 1330, Palama ia apararea isihasmului, introdus la Atos de Ioan Climacos si Nichifor Isihastul, afirmaind ca cunoasterea sau <<vederea>> lui Dumnezeu este un act de participare, de experiere. El este de acord cu Dionisie Areopagitul, in ceea ce priveste transcendenta, ca fiind proprie fiintei lui Dumnezeu; dar pentru el <<ierarhiile>> sau fiintele intermediare nu au sens decit in Vechiul Testament, deoarece in Noul Testament Dumnezeu S-a intrupat in persoana Fiului. Grigorie Palma deosebeste in vocabularul teologic termenii: esenta sau substanta, ipostas (<<hypostasis>>), energie (<<energeia>>), carora le corespunde un mod de unire, unirea dupa esenta, care apartine persoanelor Treimii si care nu poate fi realizata de om; unirea dupa ipostas, sau unire ipostatica, proprie lui Iisus Hristos; unirea dupa energii sau har, accesibila omului, unirea dupa har este unirea cu Dumnezeu, deoarece energiile divine participabile sint necreate. pEntru Grigorie Palama, lumina Taborului este motivarea acestei afirmatii; pentru adversari, lumina taborica este creat. Grigorie Palama isi da seama ca, spunind ca lumina taborica este iradierea dumnezeirii, salaveaza insasi fiinta Ortodoxiei, adica existenta vietii divine <<ad extra>>, posibilitatea indumnezeirii opunindu-se inca o data tendintelor origeniste si metafizice, care se limitau la imutabilitatea si neparticipabilitatea esentei divine. Sinoadele din Constantinopol, din 1347 si 1351 – prezidate de imparatul Ioan VI Cantacuzenu – confirma ortodoxia isihasmului si a doctrinei palamite. Cu toate acestea, un alt teolog grec, Grigorie Akindynos, se opune condamnarii lui Valraam de Calabria si scrie impotriva lui Grigorie Palama, pe care il acuza de confuzie a naturilor. Akindynos nu admite distinctia intre esenta su energie, care ar insemna acelasi lucru si neaga posibilitatea participarii sau indumnezeirii, deoarece harul este creat.

Nicolae Cabasila – Chamaetos (n. 1322/1323), prieten si insarcinat cu misiuni al imparatului bizantin Ioan VI Cantacuzenul (devenit monah dupa abdicare, in 1354), nepotul lui Nil Cabasila († 1363), care urmase in scaunul de Tesalonic pe Grigorie Palama (1350-1359). Dupa abdicarea imparatului, Cabasila se dedica scrisului teologic, diind influentat de spiritualitatea isihasta si de polemica cu teologii latini sau latinofili (printre care Dimitros Kydones). Cele mai importante lucrari sint: <<Comentariu asupra Liturghiei>> si <<Viata in Hristos>>, adica despre experienta in viata sacramentala, mijlocita prin cele trei Taine: botez, mirungere si Euharistie. De asemenea, screi o carte contra lui Nichiforos Gregoras adversarul lui Palama si publica <<Purcederea Sfintului Duh a lui Nil Cabasila. Cabasila are meritul de a reduce in prim plan, in contextul doctrinei palamite, caracterul hristocentric al Tainelor, izvorul sacreamental al spiritualitatii, importanta centrala a liturghiei in viata bisericeasca. El este pentru o teologie sacramentala hristocentrica, deoarece trupul indumnezeit al lui Hristos, care se da la Impartasanie, ramine izvorul harului. Daca iconomia mintuirii obiective are un caracter trinitar, cea a mintuirii subiective are un caracter sinergetic. Nici pelagianismul, nici augustinismul, nici teologia meritului, ci sinergia intre prezenta lui Hristos in Taine si libertatea personala a credinciosului.

Dupa aceasta perioada, parintii Bisericii si scriitorii bizantini continua sa apere si sa dezvolte doctrina ortodoxa in contextul altor situatii culturale si controverse teologice, unii luind pozitie mai ales fata de evolutia traditiei apusene si de influenta ei in Rasarit. In innoirea teologica si reforma vietii spirituale si bisericesti din secolele urmatoare, un rol central a jucat monahismul de la Atos, stabilit in 963 de catre Athanasios de Trebizonda, sub Nichifor II Focas. Spre ilustrare, pot fi mentionate citeva nume: Sergiu de Radonej (1314-1392); Simeon al Tesalonicului († 429); Mitropolitul Marcu de Efes (1392-1444), care refuza sa semneze unirea cu Roma in 1439, la Florenta; Nil de Sorsky (1433-1508), care scrie <<Vietile Sfintilor>>.

Tot aici trebuie sa fie mentionate Marturisirile de credinta din secolul XVII-lea. Desi unii teologi ortodocsi rusi (N.N. Glubokovsky si G. Florovsky) pun la indoiala autoritatea lor, deoarece ar contine devieri si infiltratii apusene, catolice sau protestante, totusi ele au fost acceptate de intreaga Ortodoxie, propunind un raspuns si un mod de a dialoga la acea vreme cu confesiunile neortodoxe. Acestea sint: Marturisirea de credinta a lui Ghenadie, patriarhul Constantinopolului, alcatuita in 1495; Marturisirea de credinta a lui Mitrofan, patriarhul Alexandreie, compusa in 1625; Marturisirea de credinta a lui Petru Movila, mitropolitul Kievului, formulata in 1640; Marturisirea de credinta a lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, alcatuita in 1672.

Este rindul Bisericilor Ortodoxe locale sa produca adevarati reformatori ai vietii duhovnicesti si bisericesti: Paisie Velicicovski (1722-1794) in Biserica Moldovei; Nicodim Aghitoritul (1749-1809) in Biserica Greaca; Tihon de Zadonsk (1724-1783) in cea Rusa. Nicodim Aghioritul, care reia invatatura sfintilor Simeon Noul Teolog si Grigorie Palama, compune si scrie: filocalia, impreuna cu Macarie de Corint, publicata la Venetia in 1728; Pidalionul (colectie de cabiabe), Vietile Sfintilor, Viata lui Grigorie Palama.

In ce priveste valoarea dogmatica a concluziilor si textelor patristice, por fi retinute citeva criterii pe care Biserica le-a avut in vedere:

a. Traditia patristica este criteriul unitatii dogmatice a bisericii, deoarece ea se afla in continuitate neintrerupta cu invatatura apostolilor, asa cum se exprima sfintul Atanasie: <<Exista o traditie, invatatura si credinta primara a Bisericii universale, pe care Domnul Iisus a dat-o, apostolii au predicat-o parintii au pastrat-o>> (Epistola catre Serapion 28; P.G. 26, 593).

b. Cu toate ca patristica se afla in contiunuitate directa cu didascalia apostolica, ea constituie o dezvoltare teologica a acesteia, nu numai o simpla transmitere sau interpretare. In procesul acestei dezvoltari, din necesitati de ordin pastoral, catehetic si cultural, se pastreaza acrivia dogmatica interna, adica consensul explicit cu Sfinta Scriptura si cu Traditia apostolica.

c. Nu toate textele, datele sau opiniile teologice, luate in mod izolat reprezinta traditia patristica, ci mai degraba spiritul parintilor si scriitorilor bisericesti, adica mesajul, principiile si concluziile lor luate ca un intreg. Iustin Filozoful si Irineu de Lyon sint adeptii milenarismului, iar Clement al Alexandriei sustine ca materia este vesnica, etc.; cu toate acestea ei ramin, pentru contributiile lor ortodoxe, in consensul patristic.

d. Traditia parintilor Bisericii este un patrimoniu comun al Bisericii universale, mai ales ca in primele secole parintii au circulat in toate sensurile: Iustin este din Orient, dar a invatat la Roma; Atanasie este exilat la Roma, iar Ilarie de Poltiers in Rasarit. Vasile de Cezareea, Ioan Hrisostom si Grigorie Teologul sunt numit <<didascali ecumenici>> - dascali ai lumii. Traditia patristica ramine baza ecumenica pe care se pot intilni si intelege Bisericile rasaritene si apusene.