DEFINITIA, OBIECTUL, IMPARTIREA PATROLOGIEI

Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

1. Volumul mare de opere scrise pastrate din literatura patristica, varietatea si originalitatea remarcabila a multora din aceste opere, numarul problemelor puse si dezbatute in legatura cu credinta si instaurarea unei vieti noi - crestine, intro-o perioada de circa 700 de ani, adancimea gandirii si patosul misionar, imbinarea intre divin si uman, intre realism si spiritualism, intre ratiune si evlavie, intre rugaciunea calda si enciclopedia inalta, intre istorie si lumea mistica ce se ridica din paginile Sfintilor Parinti, interesul literar pe care-l degaja si monumentele de cultura pe care le-a construit, fac din patrologie un complex deosebit de ample dimensiuni istorice si valori spirituale. Un complex care cu cat e mai cercetat, cu atat isi mareste orizontul si-si subliniaza realizarile si aspiratiile. Spus simplu, patrologia e o disciplina a teologiei crestine, care cerceteaza sistematic viata, operele si invatatura Sfintilor Parinti si Scriitorilor bisericesti din primele opt veacuri ale erei noastre. Ca disciplina teologica, patrologia cuprinde pe toti martorii invataturii ortodoxe din aceste veacuri, martori a caror viata si ale caror scrieri sunt, in general, de acord cu invatatura Bisericii. (E. Amann, Peres de l'Eglise, in Dictionnaire de Theologie Catholique XII, 1, 1933, col. 1195-1196).

Patrologia nu exclude insa nici pe eterodocsii integrali sau partiali ai primelor opt veacuri, ca unii care au luptat deschis contra ortodocsilor sau care au parut ca se indeparteaza in unul sau mai multe puncte de la regula de credinta ale Bisericii. Nu e vorba numai de marii eretici ca Marcion, Sabelie, Arie, Eutihie, Nestorie si unii partizani ai lor, ci si de scriitori de inalta talie ca Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Eusebiu al Cezareei, Augustin, dintre care unii recunosc ei insisi ca anumite idei ale lor sunt simple roade ale talentului lor si deci nu sunt obligatorii pentru Biserica (Origen, in Prefata de la Despre principii), sau ca au savarsit unele erori de doctrina in tinerete (Augustin, Retractationes). Nu-si poate nimeni inchipui o patrologie in care sa nu figureze un Tertulian, un Origen sau un Augustin. Cat despre eretici, Eusebiu, din scrupul de obiectivitate, releva inca de la inceputul Istoriei sale bisericesti I, 1, 1, ca, in aceasta opera, el va trata, alaturi de istoria episcopilor, ca succesori ai Sfintilor Apostoli, si despre numele, calitatea si epoca celor care impinsi la extremitate de farmecul erorii s-au facut vestitorii si introducatorii unei stiinte cu nume mincinos si au pagubit turma lui Hristos. Acelasi principiu au adoptat si alti istorici ai Bisericii si ai istoriei literare din epoca patristica. Istoria nu inregistreaza numai oameni puri sau numai impuri, ci si pe unii si pe altii si, adesea, amestecati.

2. Patrologia studiaza viata Sfintilor Parinti si Scriitorilor bisericesti, pentru interesul si valoarea pe care aceasta viata o reprezinta, in istoria Bisericii, care nu e decat o inlantuire de vieti alese ale fiilor ei. Unii din Sfintii Parinti si Scriitori bisericesti au fost martiri, ca Sf. Policarp, Sf. Ignatie Teoforul, Sf. Iustin Martirul si Filosoful, Sf. Ciprian, Pamfil, Origen, Maxim Marturisitorul etc., pecetluind cu moartea lor viata si misiunea Bisericii, dupa pilda marelui martir, Iisus Hristos. Moartea lor martirica subliniaza sensul si valoarea operelor lor scrise. Alti autori patristici au fost si ierarhi sau membri ai clerului obisnuit si, in aceasta calitate, s-au manifestat ca organizatori de biserici, de institutii pentru asistenta sociala, de viata monahala, de manastiri, de educatie si cultura, ca Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Ambrozie, Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Niceta de Remesiana etc. Altii au stralucit prin bogata lor invatatura si cultura sau au fost creatori de stiinta teologica, ori de ramuri ale acesteia, ca Origen, Eusebiu, Parintii capadocieni, Ieronim, Feric. Augustin, Sf. Maxim Marturisitorul etc., dand Bisericii temelie doctrinara si prestigiu intelectual. Altii au stiut sa imbine o uriasa munca intelectuala cu una organizatorica si administrativa, cimentate prin ravna sfanta dupa desavarsire, ca unii autori din Scoala Alexandrina, in frunte cu Origen, Parintii capadocieni, Sf. Chiril, sau din Scoala antiohiana ca Sf. Efrem Sirul, Sf. Ioan Gura de Aur, Teodoret al Cyrului, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Ioan Damaschin. Majoritatea scriitorilor patristici au fost misionari de inalta clasa, convertind la crestinism diferite neamuri sau parti din diverse neamuri, punandu-le in circuitul civilizatiei greco-romane si crestine-universale si lasand amintiri nesterse in istoria sau folclorul acestor popoare, ca, de exemplu, Sf. Grigorie Taumaturgul in istoria popoarelor din Pont, Sf. Vasile cel Mare, in istoria capadocienilor, armenilor si a romanilor urmasi ai geto-dacilor, <<barbarii de la Istru>>, Sf. Ioan Gura de Aur si Sf. Niceta de Remesiana, in istoria acelorasi daco-romani, Ulfila in istoria gotilor, Sf. Ilarie in aceea a Galiei, Sf. Grigorie cel Mare in aceea a Angliei, Isidor de Sevilla in aceea a Spaniei etc. Un numar insemnat de autori - ierarhi sau de clerici de rand au participat la Sinoade ecumenice si locale, adica la efortul pentru unitatea credintei si a vietii Bisericii prin comuniunea dragostei, ceea ce sprijinea si unitatea imperiului. Unii au castigat respectul si pretuirea imparatilor, a imparateselor si a unor mari dregatori, ca Origen, Eusebiu, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie de Nyssa, Sf. Ioan Gura de Aur etc., care au putut mijloci cu folos pentru apararea, ajutorul sau promovarea credinciosilor lor sau chiar crutarea unor cetati intregi ca Roma sau Antiohia in imprejurari grele sau chiar dramatice. Altii au fost sfetnici mai apropiati sau mai indepartati ai imparatilor, ca Sf. Ambrozie, Sf. Grigorie de Tours etc. cu rezultate cel mai adesea pozitive. Toti, fara exceptie, au semanat dragostea si intelegerea intre oameni, au cultivat prietenia la toate nivelurile, au militat cu caldura pentru pace, <<mama tuturor bunurilor>>, impotriva razboiului. Au luptat contra sclavagismului, pentru imbunatatirea conditiilor de munca, pentru dreptatea sociala, pentru ajutorarea sociala, pentru progresul moral si duhovnicesc al crestinilor si al tuturor oamenilor. Multi s-au mistuit de dorul desavarsirii in propriul lor mediu, in comunitati monahale sau in singuratatea pustiurilor.

Aceste vieti asa de bogate si uneori influentand destinul unor mase de oameni se inscriu cu cinste nu numai intr-o istorie literara patristica, ci si in istoria generala a umanitatii.

Patrologia se ocupa de asemeni cu studiul critic al formei si fondului scrierilor patristice, care includ o mare cantitate si diversitate de opere provenind din Africa, Asia si Europa, redactate - cele mai multe - in limbile greaca si latina, dar si in siriaca, armeana, copta, gota, georgiana. O literatura avand in centru peroana Logosului intrupat si viata Bisericii in Duhul Sfant si acordand o pondere deosebita disciplinei morale, unitatii spirituale si zidirii unei lumi noi, avand ca baza dreptatea, ca trunchi dragostea si ca pisc recapatarea de catre oameni a titlului de fii ai lui Dumnezeu prin indumnezeire.

Scrierile patristice constituiau si constituie <<succesiunea>> sau mostenirea apostolica, adica tezaurul Sfintei Traditii, de nepretuita valoare pentru viata Bisericii si a fiecarui crestin. Ca centru de referinta al Ortodoxiei, alaturi de Sfanta Scriptura, Sfanta Traditie nu cuprinde toate produsele literare paristice, ca, de exemplu, operele eretice, schismatice sau cele ce nu au legatura directa cu credinta, ci numai pe cele apropiate si folosite ca indreptar de catre Biserica si avand greutatea hotararilor Sinoadelor ecumenice. Definitiile date Sfintei Traditii de catre Sf. Irineu, Tertulian, Sf. Vasile cel Mare si Vincentiu de Lerinum sunt aplicabile si azi literaturii patristice, in aceasta lumina. Literatura patristica cu valoare de Sfanta Traditie a purtat si poarta si astazi firul si mirul apostolic.

Teologia crestina este creatia literaturii patristice, care a elaborat-o, imbogatind-o si sistematizand-o de-a lungul a opt veacuri, pornind de la Sfanta Evanghelie si Sf. Pavel si ridicandu-si edificiul prin constructori ca Sf. Irineu, Tertulian, Origen, Sf. Atanasie, Sfintii Parinti capadocieni, indeosebi cei doi Grigorie (de Nazianz se de Nyssa), apoi Sf. Chiril al Alexandriei, Feric. Augustin, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Ioan Damaschin etc. Sfanta Scriptura si hotararile Sinoadelor ecumenice au devenit axul teologiei, osmozat insa la flacara credintei, cu meditatia evlavioasa, cu intinse cunostinte enciclopedice, indeosebi din domeniul istoriei si al sufletului omenesc, cu gandire filosofica ajutata de cugetarea greaca si orientala, in general. Diversele ramuri ale teologiei ca exegeza si ermineutica biblica, istoria crestinismului si a lumii, dogmatica si morala, dreptul canonic, omiletica si catehetica, liturgica cu toate manifestarile ei, alcatuiesc un tot si stau in stransa legatura unele cu altele, dupa principiul vaselor comunicante. Formata din atatea ramuri, pe care literatura patristica le-a dezvoltat variat dupa mediu, epoca si nivel intelectual sau religios, teologia patristica e o vasta enciclopedie, asemenea scrierilor patristice. Teologia patristica e o stiinta ecumenica, care angajeaza toate puterile spirituale ale credintei, inteligentei si vointei umane trecute prin Sf. Botez.

In aceasta privinta, Michel van Parys a relevat rolul teologiei patristice pentru viitorul ecumenismului, observand ca Sfintii Parinti sunt teologii Bisericii nedespartite, si teologia lor e o teologie ecumenica apartinand tuturor crestinilor, oricat de impartiti ar fi ei astazi. Parintii sunt nu numai ai unor crestini, ci ai tuturor crestinilor. Traditia patristica e comuna tuturor crestinilor; ea e puterea care anima morala acestora si impinge comunitatile impartite unele spre altele. Teologia Sfintilor Parinti e un raspuns la cuvantul Sfintei Scripturi, iar noi am primit si tinem acest raspuns. Nu ne putem apropia de Iisus Hristos in afara comunitatii care L-a trait si in afara traditiei pe care a creat-o aceasta comunitate. Constient sau inconstient privim la Dumnezeu si la Iisus Hristos, prin Niceea si Calcedon. Acceptam in linii mari interpretarea Scripturii data de Sfintii Parinti. Parintii din sec. II si III (uneori si din sec. IV) pun problema adevarului trairii prin Sfantul Duh in Biserica, asa cum se sustinea si se proclama atunci. Biserica continua sa fie apostolica numai pentru ca e patristica. Invatatura parintilor e predica pastrata sau transmisa de Apostoli, dar dezvoltata intr-un corp unica pe cale rationala. Gandirea parintilor si-a transmis structura ei interioara in teologia ortodoxa (G. Florovsky). Duhul Parintilor nu e mai putin important decat cuvintele Scripturii, de care acest duh nu se desparte niciodata. Biserica a fixat canonul cartilor Sfintei Scripturi dupa un discernamant potrivit mesajului apostolic cristalizat in practica liturgica. Parintii sunt autorii regulei de credinta, dezvoltata in simboale si in hotarari ale Sinoadelor ecumenice, baza trinitara si hristologica a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Biserica nedespartita, adica patristica, e aceea care a dat structurile liturgice fundamentale, care sunt inca comune imensei majoritati a crestinilor. Parintii au creat teologia prin increderea intr-o coeziune interna intre har si ratiune, adica printr-o optiune aparuta din intalnirea dintre credinta crestina si spiritul grec, inaugurand un dialog caruia toti crestinii ii raman tributari. Parintii ne invata fidelitatea fata de Evanghelie, plenitudinea vietii duhovnicesti, care opereaza o transformare profunda a spiritului fata de toate aspiratiile si cercetarile de azi, schimbandu-le in credinta. Lupta contra ereziilor ducea la mentinerea celor doi poli: transcendenta si intrupare, fara a reduce <<teologia>> la <<iconomie>> prin exigente de comprehensiune umana sau de sistematizare rationala. In acest sens, homousios exprima sensul Scripturii si era fidel revelatiei biblice. Arienii foloseau unele prejudecati filosofice ale platonismului mediu, transformandu-le in principii de sistematizare a mesajului crestin. Ei procedau fara critica. Teologii secolului IV n-au cedat nici unui biblicism stramt, nici respingerii inteligentei crestine in viata credintei. Aceasta intelegere primea Cuvantul lui Dumnezeu cu un viu asentiment al intregii fiinte, traindu-l intens, liturgic, in comunitatea crestina. Intelegerea avea si are si misiunea de a actualiza Logosul print-o acceptare critica a culturii vremii, pentru ca aceasta cultura sa nu mai fie obstacol, ci cale de acces la realitatea Evangheliei prin lumina lui Hristos. Antropologia calcedoniana a inlaturat radical falsa dialectica dintre divin si uman. Teologia patristica a ramas fidela Cuvantului lui Dumnezeu si a sesizat cerintele intelectuale si spirituale ale contemporanilor examinandu-le, purificandu-le, criticandu-le si depasindu-le. Parintii raman martorii Sfantului Duh, care anima viata Bisericii, slujitori cu cuvantul si viata lor ai vietii lui Hristos de-a lungul veacurilor (Michel van Parys, Le role de la theologie patristique dans l'avenir de l'Oecumenisme, Irenikon, tome XLIV, 1971, p. 7-22). Teologia patristica se elaboreaza in general sub lumina Sfantului Duh sau a <<descoperirii>> Domnului. <<Cineva nu poate ajunge la cunoasterea adevarului fara lumina Sfantului Duh>>, observa Sf. Chiril al Alexandriei. Dupa Sf. Grigorie de Nyssa <<puterea Sfantului Duh se pleaca asupra noastra, pune in miscare valurile gandurilor si manat de acestea cuvantul se produce in afara in linie dreapta>>. Mai radical, Sf. Ioan Gura de Aur releva ca <<se cuvine ca noi, calauziti de harul de sus si primind iluminarea de la Sfantul Duh, (numai) asa sa venim la dumnezeiestile invataturi. Caci Sfanta Scriptura n-are nevoie de intelepciunea omeneasca pentru intelegerea celor scrise, ci (are nevoie) de descoperirea Duhului>>. Desigur, nu e vorba de o inspiratie masiva, ca aceea care sta la baza hotararilor Sinoadelor ecumenice, unde are loc colaborarea mai multor minti, pentru a depasi un moment critic din istoria Bisericii. Dar, in domeniul exclusiv al teologiei, al <<vorbirii despre Dumnezeu>>, Sfintii Parinti - mari dascali, gandesc, vorbesc si scriu, sub caldura rugaciunii si puterii Sfantului Duh. De aceea ei cer teologului mai ales puritate, <<ca lumina sa poata fi primita de lumina>> (Sf. Grigorie Teologul, Cuv. II, 1 teologic). Aceasta inspiratie a teologiei patristice nu elimina cultura, cum ar vrea sa ne sugereze Sf. Ioan Gura de Aur, el insusi un om cultivat, dar ea pastreaza si adanceste evlavia si meditatia fata de cuvantul revelat si se lasa corectata, daca e cazul, ori precizata de inspiratia Sinoadelor ecumenice. Caldura credintei, sfintenia vietii si dreapta socoteala sunt parghiile fundamentale divino-umane ale inspiratiei patristice, care pregateste inspiratia soboarelor ecumenice sau o deriva din aceasta, sub raportul dreptei credinte.

Cercetarea directa, in original, a invataturii Sfintilor Parinti e necesara si pentru a o cunoaste in pura ei autenticitate, structura ei adevarata si sensul ei plenar, pentru ca ea a trecut uneori diluata, deformata sau fragmentata in simboale, marturii de credinta si catehisme, tragandu-se concluzii inadecvate sau eronate, atat sub raport dogmatic, liturgic, ascetic sau canonic, cat mai ales sub raport ecumenic. Valoarea unui text depinde, de cele mai multe ori, de contextul sau din acelasi autor sau dintr-o grupa de autori sau de evenimente, privitoare la o anumita tema. Cunoasterea exacta si onesta a patristicii cere ca, in orice problema, parintii si scriitorii bisericesti sa fie consultati toti la un loc, nu unilateral, spre a se trage concluzii ineficiente, contradictorii, sau punand pe unii autori sa polemizeze cu altii. In felul acesta s-ar lamuri geneza si evolutia anumitor pozitii doctrinare, confesionale, s-ar putea analiza apropierea acestor pozitii si s-ar elimina progresiv tendinta spre anumite teze, care, prin caracterul lor unilateral, raman ghimpi in inima Bisericii si focar de iritare si neintelegere. Eterodocsii vor intelege ca parintii nu pot fi folositi decat strict obiectiv-stiintific si numai in probleme pe care ei le-au tratat realmente.

Reimprospatarea cunoasterii marilor adevaruri crestine din izvorul viu al Sfintilor Parinti este de actualitate pentru viata crestina de azi. Libertatea si etosul cunoasterii, practicate de savanti si masele crestine si necrestine actuale, dragostea fierbinte pentru omul bolnav, slab, rob, nedezvoltat sau prigonit si imbratisat cald la un nivel umanist, si impulsul spre un progres infinit, care vrea sa aduca mereu mai multa lumina si fericire, cerute de mii de glasuri ale planetei noastre, toate aceste adevaruri si idealuri tasnesc si astazi cu putere din paginile de foc ale lui Tertulian, Origen, Sf. Ciprian, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Ambrozie, Feric. Augustin, Sf. Ioan Damaschin si ale altora. Cine poate egala astazi dragostea Sfintilor Parinti pentru cei saraci si cei in mizerie, ravna lor pentru pace si intelegere intre oameni, efortul lor de a educa pe om pana la a-i reda chipul lui Dumnezeu, lupta lor necurmata contra razboiului si a tuturor relelor?

Patrologia este o disciplina istorica. Ea face parte integranta din istoria crestinismului si a Bisericii pe care in acelasi timp ea le contine, le decanteaza si le imbogateste. Patrologia cuprinde toate disciplinile teologiei dezvoltate intre sfarsitul sec. I si sec. VIII, adica toate cele trei perioade patristice, in care au lucrat si au condus Biserica Sfintii Parinti individual si prin Sinoadele ecumenice. Toate aceste discipline sunt inregistrate si examinate atat sub raportul fondului, cat si al formei, in evolutia lor istorica. Tratatele de istorie ale Bisericii, ale ereziilor, ale monahilor, cronicile, sunt analizate cronologic impreuna cu apologiile, omiliile si comentariile exegetice, expunerile dogmatice, morale, comentariile liturgice si canonice, dialogurile, predicile si cuvantarile, versurile si orice alt produs, care, toate, sunt cercetate genetic si in context reciproc, ca aparitii ale anumitor perioade de timp in anumite spatii. Metoda de cercetare a patrologiei este cea istorica si istorico-literara. Ea se combina cu metoda filologica in materie de autenticitate de opere si de critica de text. Traducerile dintr-o limba patristica in alta (din greaca in latina, siriaca, armeana, copta, georgiana, dar uneori si invers) sunt in general fidele, iar traducerile moderne din texte patristice reflecta in linii mari competenta si precizie. La fel, influentele pe care Sfintii Parinti le-au exercitat unii asupra altora, cand a fost cazul.

Uneori patologia poarta si numele de Istoria vechii literaturi crestine sau Istoria vechii literaturi bisericesti. Prima denumire e folosita mai mult de protestanti si de independenti, a doua e folosita mai mult de catolici. Ortodocsii intrebuinteaza de preferinta termenul de Patrologie, dar nu-l exclud nici pe cel de Istoria vechii literaturi bisericesti sau Istoria vechii literaturi crestine. Termenul de Patologie releva cu pregnanta valoarea si importanta Sfintilor Parinti ca autoritati inalte in istoria teologiei, a gandirii si culturii in general, a evlaviei si a spiritualitatii crestine. Desi termenul de Patrologie nu exista in textele patristice propriu-zise, - el a aparut deabia in secolul XVII - el s-a impus nu numai in Rasarit, ci si in Apus, unde nu numai savanti ca Tixeront, F. Cayre, O. Bardenhewer, B. Altaner - A. Stuiber, dar chiar asociatiile si congresele internationale ce se ocupa cu vechea literatura crestina se numesc: <<Asociatia internationala de Studii Patristice>> si <<Congresul international de Studii Patristice>>, acesta din urma publicandu-si comunicarile in <<Studia Patristica>>. <<Parintii>> din Patrologie exprima - cel putin pana la un punct - mai multa autoritate, stabilitate, atasament si dragoste fata de Biserica si fata de noi, decat autorii dintr-o <<istorie a vechii literaturi crestine>>. Celelalte doua titluri: Istoria vechii literaturi crestine si Istoria vechii literaturi bisericesti sunt mai incolore si redau ansamblul produselor literare ale crestinismului primar bisericesc si pana la un punct extrabisericesc, in masura in care acesta din urma afecteaza pe primul. Primul titlu: Istoria vechii literaturi crestine are o sfera mai larga, iar volumul sau poate cuprinde produse din genuri si specii literare mai numeroase ca cel de al doilea. De aceea, E. Amann prefera primul titlu celui de al doilea (op.cit., col. 1202).

Patrologia studiaza nu numai fondul, ci si forma vechii literaturi crestine, care nu o data face concurenta celor mai frumoase niveluri de expresivitate din literaturile lumii. Piese autobiografice, predicatoriale, educative, poetice, liturgice si epistolare patristice, inalta si azi prin farmecul lor. Varietatea si frumusetea genurilor literare patristice au conferit si continua sa confere si ele un plus de valoare operelor Sfintilor Parinti. Patrologia pune insa accentul nu atat pe formele literare, cat pe cuprinsul doctrinar propriu-zis. Ea este si ramane o disciplina teologica, cea mai completa disciplina teologica, pentru ca ea le subsumeaza pe toate celelalte.

Ca suma si sinteza a intregii vieti si teologii patristice, Patrologia e inrudita cu toate disciplinele teologiei. Ea e in stransa legatura cu istoria dogmelor si cu istoria sinoadelor, dar nu se confunda cu nici una din ele si nici cu istoria generala a Bisericii, nici cu aghiografia, desi multi Parinti au avut un rol deosebit in Biserica si au dreptul sa fie numiti intre sfinti (E. Amann, op. cit., col. 1200). Progresul stiintei a permis desprinderea Patrologiei, ca disciplina independenta, si tratarea ei, nu ca o anexa a istoriei bisericesti sau a altei discipline, ci ca o matca - izvor si suma a celorlalte discipline teologice.

Patrologia se ocupa si cu productiile literare pagane anticrestine, eretice si gnostice dintre care unele au angajat, la timpul lor, o mare parte a literaturii patristice. Reactia ortodoxa antipagana, antieretica si antignostica a fost puternica, originala si bogata. Celebritatea unora din marii Parinti si Scriitori bisericesti se datoreste si replicii lor la atacurile pagane, eretice sau gnostice: Sf. Justin scrie apologii, Clement Alexandrinul instrumenteaza Stromatele, Origen raspunde lui Celsus, Tertulian lui Marcion si ereticilor in general, Sf. Atanasie lui Arie si Apolinarie, Sfintii Parinti capadocieni lui Eunomiu si Apolinarie, Sf. Ioan Gura de Aur eunomienilor, Sf. Ambrozie arienilor, Sf. Chiril al Alexandriei ajunge vestit prin operele sale contra lui Nestorie si Iulian Apostatul, Feric. Ieronim prin De viris illustribus, aratind ca si crestinii au oamenii lor ilustri, Feric. Augustin prin operele sale antimanihee, antidonatiste si antipelagiene, Dionisie cel Mic prin crearea erei crestine in locul celor anterioare, Leontiu de Bizant, Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin prin opere contra nestorienilor si monofizitilor. Ca expresie literara a unitatii organice a intregii vieti crestine din primele opt veacuri, Patrologia cuprinde nu numai produsele directe ale spiritului crestin, ci si pe cele care ataca sau incearca sa altereze acest spirit. Din confruntarea dintre crestinism si elenism pe de o parte, si dintre crestinismul ortodox si cel eretic pe de alta parte, ieseau viziuni si directii noi pentru viata si dezvoltarea gandirii in Biserica si in afara ei, si aparea spiritul critic, care a fost si ramane parghia principala a culturii crestine.

Numele de Patrologie a aparut prima data ca titlu al operei teologului luteran Johannes Gerhard († 1637), publicata in 1653: <<Patrologia>>, titlu cu care se eticheta istoria literaturii teologico-bisericesti pana in Evul Mediu, sau chiar pana la Reforma. Cu timpul insa, spatiul cronologic al Patrologiei a fost progresiv redus la limitele epocii de <<crestinare a lumii greco-romane>> (B. Altaner - A. Stuiber, Patrologie, VII-e, Auflage, 1966, Einleitung. p.1).

Patrologia e numita din ce in ce mai mult si Patristica. Termenul vine din expresia Theologia Patristica, prin care dogmatistii sec. XVII desemnau invatatura Sfintilor Parinti, spre a se deosebi de Theologia biblica, scholastica, symbolica si speculativa (Ibidem, p.2). Acest termen apare, cand ca sinonim al termenului si ideii de Patrologie, cand avind intelesul de tratare dezvoltata a invataturii Parintilor. In vremea noastra se mentine inca demarcatia intre Patrologie si Patristica, dupa cum se pune accentul pe viata si operele Parintilor sau pe ideile lor. Patrologia si Patristica formeaza un singur tot. Pastrarea ambilor termeni deci nu reprezinta nici un inconvenient.

Studiul Patrologiei are o importanta deosebita pentru teologie si istoria culturii bisericesti. Acest studiu a oferit si ofera materialul principal majoritatii disciplinelor teologice pentru primele opt veacuri ale erei noastre, indeosebi istoriei bisericesti, istoriei dogmelor, dogmaticii, exegezei biblice, elocintei sacre, moralei, asceticii, cateheticii, liturgicii, dreptului bisericesc si istoriei religiilor. Patrologia ofera teologiei nu numai material, ci si elemente si metoda pentru elaborarea si organizarea ei ca stiinta, prin oameni ca: Sf. Irineu, Tertulian si mai ales Origen. Teologia patristica cuprinde nu numai cunostinte, ci si credinta calda, traire evanghelica si dorul imparatiei lui Dumnezeu.

Patrologia ne pune la indemana comorile bogate ale Sfintei Traditii, cel de al doilea izvor revelat al credintei noastre. Ea este, prin insasi esenta ei, studiul Sfintei Traditii. Reactualizarea invataturii si vietii crestine din primele opt veacuri ajuta si imbogateste spiritualitatea Bisericii, pe care o insufleteste si o mentine identica cu sine, prin acelasi Duh Sfant de-a lungul secolelor. Se stie ce atentie si ce pretuire acorda catolicismul studiului Sfintei Traditii prin Patrologie, cum se constata atat din enciclica Deus scientarium Dominus (J. de Ghellinck, L'etude de Peres de l'Eglise apres quinze siecles. Progres ou recul? Nouvelles tendances, in Gregorianum, vol. XIV, fasc. 2, aprilie-iunie 1933, p. 213), cat si din bogatul material patristic publicat de catolici pana acum (editii de texte, traduceri, monografii, studii, enciclopedii etc.) si in curs de publicare. Anglicanii si protestantii insisi dau atentie mereu sporita Sfintei Traditii prin Studiul Patrologiei, organizind congrese patristice internationale sau regionale si folosind pe Sfintii Parinti pana la nivelul Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

Putine discipline teologice contribuie la formarea constiintei preotesti ca Patrologia. Nu e vorba numai de tratatele Despre preotie, piese cu care se poate mandri orice literatura universala, ci de toata atmosfera sacrului pe care o ofera literatura patristica, tinzind sa faca din fiecare crestin aproape un preot si respirind sfintenie la fiecare pas. Dragostea Sfintilor Parinti fata de Hristos - Marele Preot si fata de Biserica si constiinta preoteasca exceptionala a marilor Parinti - majoritatea preoti sau ierarhi - infloresc in fiecare pagina si aprind pentru sacerdotiu inimile crestine cu vocatie.

Patrologia e o mina de inspiratie, etos si realizari misionare. Majoritatea persoanelor care circula in literatura patristica sunt misionari de diverse niveluri si in diverse parti ale lumii crestine sau pe punctul de a deveni crestina. Asemenea Sfintilor Apostoli, Parintii sunt forte in mers, <<pescari de oameni>>, calauziti de Sfantul Duh spre a cuceri mereu alte suflete, <<invatind toate neamurile>>. Prin cuvint, cateheza, cult, sfinte taine, agape, corespondenta, tratate variate si mai ales prin puterea irezistibila a dragostei, Parintii au castigat progresiv, prin staruinta, majoritatea populatiilor asa de variate ale imperiului roman, inclusiv o buna parte din barbarii de la hotare: goti, huni, gepizi, etc., pe care de fapt credinta si viata crestina i-au civilizat. In interior, misiunea se indreapta asupra ereziilor si asupra vietii si culturii pagane sau iudaice. Era o misiune predicatoriala si scrisa de inalt nivel, care exercita si azi o deosebita atractie. Scolile catehetice de la Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Nisibi si Roma exercitau, fie prin marile personalitati care le conduceau, fie prin operele scrise atragatoare, o puternica influenta misionara asupra catehumenilor sau a altor auditori. Sf. Ignatie Teoforul, Sf. Policarp, Sf. Justin Martirul si Filosoful, Clement Alexandrinul, Origen, Sf. Grigorie Taumaturgul, Tertulian, Sf. Ciprian, Sf. Metodiu de Olimp, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare,
Sf. Grigorie Teologul, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ambrozie, Sf. Ioan Gura de Aur, Ulfila, Sf. Ioan Cassian, Sf. Niceta de Remesiana, Sf. Chiril al Alexandriei, Feric. Ieronim, Feric. Augustin, Sf. Grigorie cel Mare, Dionisie cel Mic si <<calugarii sciti>>, Leontiu de Bizant, Sf. Ioan Damaschin si Isidor de Sevilla sunt, alaturi de multi altii nestiuti, nepieritoare faclii misionare, care, afara de Europa, au pus in circuitul Bisericii si al civilizatiei universale parti notabile din Asia si Africa.

Privita sub raportul cantitatii si valorii fondului, Patrologia e depozitara unor considerabile comori de informatii istorice, de stiinta si gandire, care constituie un titlu de aleasa satisfactie pentru Biserica. Cunostintele de istorie nu sunt numai cele inregistrate de Cronici si de tratate de istorie bisericeasca, ci si de puzderia de date, intamplari sau aluzii consemnate in toate paginile Parintilor, de orice natura ar fi ele, indeosebi in comentarii si corespondenta, expuneri comparative, dialoguri, autobiografii, meditatii ascetice, tratate de educatie, texte liturgice, versuri, etc. Stiinta Parintilor e remarcabila, uneori considerabila, stiinta parte adunata in scolile elenice, unde in tinerete ei si-au facut studiile, parte agonisita dupa aceea si imbogatita prin eforturi si experienta personala. Erau si Parinti simpli, sau cu putine studii, ca Sfintii Spiridon, Nicolae si multi altii a caror lipsa de stiinta a veacului era inlocuita prin <<putere>>, adica prin facerea de minuni, dar erau si personalitati de talia lui Origen, Tertulian, Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Ambrozie, Chiril al Alexandriei, Fericitii Ieronim si Augustin, Sf. Maxim Marturisitorul, Isidor de Sevilla, incarcati cu stiinta vremii lor, ca stupii cu mierea de albine. Stiinta lor nu era numai aceea a celor sapte arte liberale (encyclios paideia), din care ei adanceau mai ales gramatica, retorica si dialectica, ci si altele ca manuirea alegoriei, comparatismul culturilor, promovarea desavarsirii morale si spirituale, pana la indumnezeire, toate pe fondul cunoasterii desavarsite a Sfintei Scripturi. Cunoasterea Sfintei Scripturi si confruntarea revelatiei cu stiinta si realitatea vremii primau totul. Era o stiinta care facea caz nu atat de tehnicitate - desi si aceasta era pretuita - cat de virtute - adica de imbunatatirea continua a omului pana la indumnezeire, sufletul fiind in stare de permanenta epectasa, cum zic Parintii, repetind cuvantul Sf. Apostol Pavel. Era o stiinta divino-umana, teandrica, pentru ca teandrica era si comunitatea crestina, Biserica, mireasa Fiului lui Dumnezeu facut om. Aceasta stiinta progresa prin confruntarile cu adversarii crestinismului, prin convertire, prin lucrarile din sanul Sinoadelor ecumenice, prin scolile catehetice, prin petrecerea indelungata pe langa avvi imbunatatiti. Toata aceasta imensa stiinta era instrumentata de o gandire complexa, care, desi luata in batjocura uneori de oameni ca Celsius, Libaniu sau Iulian Apostatul, s-a impus si alimenteaza spiritualitatea crestina si cultura mondiala de circa 19 veacuri. Gandirea patristica s-a manifestat in teognosie, cosmologie, antropologie, hristologie, caritate si soteriologie. Orientata spiritualist, dar si realist, aceasta gandire a raspuns si raspunde pe deplin aspiratiilor omului nou, omului crestin si omului de viitor, pentru ca tine seama de toate coordonatele omului adevarat. E o gandire care, cu exceptia aceleia a putini autori, cere progresul stiintei si al omului, care considera cultura drept cel mai mare bun dupa Hristos (Sf. Grigorie Teologul, Catre versurile sale, vv 48-51, P.G., 37, 1833 A; Necrolog in cinstea marelui Vasile, 11, P.G., 36, 508 BCD - 509 A). Solutiile preconizate de gandirea patristica in problemele sociale stau in picioare si azi (dreptatea, libertatea, egalitatea, pacea, omenia, bunurile apartin tuturor etc.).

Patrologia pastreaza si respira duhul autentic al creatiilor spirituale ale crestinismului clasic si post-clasic, duhul libertatii harice, al elanului creator, al smereniei, al jertfei neconditionate, al mistuirii vietii pamantesti de dragul lui Hristos si al oamenilor; ea e <<plenitudinea duhului crestin>>, dupa cuvantul lui Bossuet. Acest duh evanghelic, curat, a dat dinamism si frumusete vietii si scrisului patristic, varietate, mobilitate si prospetime gandurilor si ideilor acestui scris. Acest duh nu e o directiva standard, inflexibila sau poruncitoare, ci o forta degajata si luminoasa, care impinge mereu spre adevar cu dragoste si delicatete, dar si cu putere. Era ceea ce crea originalitate, avant si frumusete, nu numai pentru fond, ci si pentru forma. Literatura patristica are si o valoare artistica de netagaduit. Autorii ei apartinind nu unei singure rase si nici unei singure regiuni din imperiu, ci mai multor rase, tuturor regiunilor acestui imperiu si diferitelor nivele de formatie intelectuala si de evolutie etnica, au imbogatit variat dar si competitiv, patrimoniul crestin prin unitatea credintei. A fost totdeauna un spirit de intrecere intre autorii patristici atat pentru fondul, cat si pentru forma operelor lor si a fost un spirit de intrecere si cu literatura pagana (Sf. Grigorie Teologul, Catre versurile sale, vv. 48-51; Feric. Ieronim, Prologul la De viris illustribus).

Literatura patristica a dezvoltat si un spirit critic precis, tehnic, in probleme de revizuiri si editii de texte, de istorie, de geografie sau de expresii formale, o critica complexa, dar de echilibru, temperata, loiala fata de adversari, severa fata de eretici (Ioan Coman, Esprit critique dans la litterature patristique, in Das Korpus der Griechischen-Christlischen Schriftsteller, T.U. 120, Akademie - Verlag, Berlin, 1977, p. 91 - 101 si Extras).

Produsele literare patristice reprezinta procesul de tranzitie dintre doua lumi, doua civilizatii si doua literaturi care le exprima: cea antica si cea medievala. Procesul a fost complex, iar o analiza exhaustiva a componentelor sale n-a fost inca realizata pe deplin. Dar procesul acesta lasa sa se desprinda clar pe de o parte faptul ca literatura patristica, odata cu limbile civilizatiei pagane - indeosebi greaca si latina - mosteneste si majoritatea formelor literare profane, iar pe de alta faptul ca ea se orienteaza spre valori noi, care-i dau o tematica si o perspectiva noua, in care esentialul vechilor achizitii continua, totusi, sa fie prezent cu discretie.

Literatura patristica a influentat serios literatura Evului Mediu, care, in diferite privinte, nu e decat o sistematizare sau un comentar al celei patristice, mai ales in Rasarit, unde n-a existat un monopol filosofic ca acela al lui Aristotel in Apus. Desi iubit si apreciat de tot Rasaritul patristic si medieval, Platon n-a exercitat un asemenea monopol aici, unde, prin Ghenadie Scolarul si altii, s-a incercat o armonizare intre aristotelism si platonism. Parintii au influentat substantial si unele literaturi moderne ca cea franceza, germana, rusa, italiana, engleza, scandinava.

a) Perioada intaia sau a inceputurilor, care merge de la sfarsitul secolului I (92) pana la inceputul secolului IV, anul limita fiind variat: cand 300 ca cifra rotunda, care incheie un secol ilustrat de personalitati ca Origen, Tertulian si Sf. Ciprian, cand 313, data cand incepe pacea pentru Biserica si libertatea pentru dezvoltarea literaturii crestine, desi persecutii impotriva crestinilor vor mai fi (Liciniu), cand 325, data tinerii primului sinod ecumenic, in care dezbaterile doctrinare au reflectat si nivelul literaturii si invataturii patristice anterioare. Noi adoptam ca data, anul 313, ca sfarsit al perioadei de creatie literaro-teologice sub persecutie si inceput al unei perioade de dezvoltare libera a literaturii, inceput in care apar operele de tinerete ale Sf. Atanasie. E o perioada de importanta covarsitoare pentru istoria literara si procesul de inchegare a doctrinei. Ea arata conditiile in care a luat nastere literatura patristica si primele faze ale dezvoltarii ei de-a lungul a doua secole: II si III, cu parinti apostolici, apologeti, antignostici, sistematizatori de doctrina.

Perioada I-a se dezvolta sub patru impulsuri principale: 1) Atmosfera imediat post-apostolica creeaza un elan propriu primilor scriitori, care elaboreaza opere de inalta tinuta si caldura evanghelica, in care ideea principala e dragostea si unirea intre frati ca membre ale aceluiasi trup al carui cap e Hristos (Sf. Clement Romanul, Sf. Ignatie Teoforul, Sf. Policarp); acesti autori ca urmasi - unii directi, altii mai putin directi - ai Apostolilor sunt pretiosi pentru ca ei sunt martori prin excelenta ai Ortodoxiei traditionale, ai organizatiei si vietii bisericesti de la sfarsitul secolului I si prima jumatate a secolului II. 2) Gnosticismul, cu pretentie de doctrina stiintifica si cu oameni cu titlul de <<pnevmatici>> intre psihici si ilici, a provocat reactia literaro-teologica a unui Justin, Tertulian, Irineu si Clement Alexandrinul, care au scris unele din cele mai dense si elevate pagini antignostice, pagini de gandire teologica si de interesante analize ale filosofiei timpului cu radacini in trecutul indepartat; strans legata de combaterea gnosticismului era militarea pentru unitatea Bisericii pe care gnosticii si ereticii, dar uneori si schismaticii, cu individualismul si dilentantismul lor ideologic incearcau s-o pulverizeze. Un Ignatie, un Policarp, dar mai ales Clement, Tertulian, Ciprian, Irineu, Origen si Metodiu de Olimp sau de Filipi scriu pagini nemuritoare pentru unitatea, puritatea si frumusetea Bisericii. 3) Scoala catehetica din Alexandria a produs opere numeroase de filosofie si cultura comparata, prin Clement, opere de filologie sacra, exegeza biblica, apologie, teologie sistematica, retorica, istorie si de cultura variata, prin Origen si discipolii acestuia. E usor de banuit ce bogatie ar fi posedat perioada I-a daca s-ar fi pastrat toate cele 6000 (sase mii) de volume ale lui Origen de care vorbeste traditia (Sf. Epifanie). 4) Persecutiile din partea statului roman si pamflete, ori scrieri mai grave anticrestine din partea unor pagani culti au provocat aparitia de apologii numeroase, unele de nivel deosebit, dar toate cu unele informatii sau elemente de gandire originala cum sunt cele ale lui Justin, Atenagora, Scrisoarea catre Diognet, Tertulian, Origen. Era un gen literar nou, care punea fata in fata doua lumi, doua moduri diferite de a concepe viata, doua culturi. Sunt pagini de un dramatism sfasietor (mai ales la Justin si Tertulian), dar si de frumusete rar intalnita pana atunci in vreo literatura; <<crestinii sint in lume ceea ce este sufletul in trup>> (Scrisoarea catre Diognet, 6, 1). Unii dintre autorii perioadei a I-a si-au pecetluit opera scrisa cu propriul lor martiriu ca Sfintii Ignatie, Policarp, Justin, Ciprian, Irineu si savantul Origen.

Perioada a I-a a inregistrat inmugurirea unui numar de genuri literare ca: filologia sacra, exegeza si comentariile biblice, genul apologetic, genul polemic, genul cronico-istoric, omiletic, doctrinar-sistematic si dogmatic (Sfanta Treime, invierea mortilor, eclesiologie, antropologie), doctrinar-moral (educatie, virtute), ascetic (despre feciorie), martirologic, miscellaneu (stromate, varietati), corespondenta, genul poetic. Sunt prezente aproape toate genurile literare care vor inflori in perioadele urmatoare. Unele genuri, de-abia incep sa se desprinda din masa oarecum confuza a produselor literare din secolul II, altele sunt precise si in plina desfasurare in sec. III. Origen inaugureaza tratatele doctrinare prin opera Despre principii.

b) Perioada a II-a, sau a infloririi, numita si epoca de aur sau clasica a literaturii patristice se intinde de la 313 pana la circa jumatatea sec. V, apreciindu-se si aici limita in chip variat: cand 430, data mortii Feric. Augustin, piscul apusean al procesului literar si filosofic patristic dupa care incepe declinul, cand 451, data tinerii Sinodului de la Calcedon, care a marcat un pas hotarator in evolutia doctrinara (hristologie), cand 461, data mortii papei Leon cel Mare, dupa care orizontul literar si teologic se restrange la reluari sau adanciri si la opere de enciclopedie. Noi adoptam aceasta din urma data. Desi, cronologic, e perioada cea mai scurta, realmente e perioada cea mai bogata si originala a literaturii patristice. Acum se dezvolta la maximum si imbraca stil clasic toate genurile literare inmugurite in perioada precedenta, adaugindu-se ca genuri noi: autobiografia, encomionul sau necrologul, istoria literara, autocritica literara, conlatiunile sau convorbirile cu Parintii (inceputul Patericului), opere de spiritualitate, sau despre nevointe pentru desavarsire (Filocalia), opere liturgice, opere canonice, enchiridioane sau manuale, florilegii; se dezvolta bogat operele de doctrina, poezia si corespondenta. Aceasta bogatie literara e provocata de mari lupte doctrinare, generate de cercurile pagane si mai ales eretice in jurul unor probleme ca: teognosia, Sfanta Treime, cosmologia, antropologia, hristologia, mariologia, harul, dintre care cele mai multe au fost framantate in primele patru sinoade ecumenice, care au loc in aceasta perioada (325, 381,431, 451). Sinoadele ecumenice si locale au creat pe marii Parinti ai acestei perioade si Parintii au dat substanta si prestigiu acestor sinoade. Stiinta si credinta Parintilor sunt acelea care au inchegat hotararile doctrinare si disciplinare ale sinoadelor. Documentatia acestor hotarari s-a facut cu texte din operele Parintilor, randuite in dosare anume.

Inspirata de victoria credintei si de progresul continuu al spiritului crestin in societatea vremii, inclusiv de hotararile Sinoadelor ecumenice, literatura perioadei a II-a se dezvolta bogat si stralucit, cu un sporit spirit de actiune, care-i da mai multa precizie, adancime si eleganta. Tratatele doctrinare, inclusiv catehismele si manualele sunt mai sistematice, sprijinindu-se pe un material mai bogat si mai fin ca in perioada precedenta. Folosirea stiintei si filosofiei elenice sau profane in general, indeosebi in tratatele de cosmologie si antropologie, e operata cu grija si finete. Sunt uneori pagini de rara frumusete speculativa si de deosebit farmec literar. O scrisoare a Sfantului Vasile cel Mare sau a Feric. Ieronim, un tratat teologico-filosofic al Sf. Grigorie Teologul sau al Sf. Grigorie de Nyssa, o Omilie a Sf. Ioan Gura de Aur, piese autobiografice ale Feric. Augustin ca Marturisirile sau Retractarile, cu greu isi pot gasi echivalentul in literatura mondiala. Acesti autori sunt clasici, unind o gandire adanca cu o forma fermecatoare. Paginile consacrate omului si problemelor sociale sunt zguduitoare. Putine literaturi si filosofii au iubit omul asa cum il iubesc literatura si filosofia patristica.

Literatura perioadei a II-a e scrisa nu numai in limbile greaca si latinam ci si in alte idiomuri: siriac, armean, copt, got, ceea ce i-a imbogatit continutul si sfera de influenta. Desele traduceri din aceste idiomuri in greaca si invers, dar, mai ales, din greaca in latina, prin oameni ca Ilarie, Ieronim, Rufin, Anianus, au colorat si afinat aceasta literatura, dar, mai ales, i-au consolidat unitatea. Traducerile au constituit si azi un examen critic al pieselor traduse si al nivelului literaturii care le include.

Exigenta spiritului critic si stiintific e mult sporita fata de literatura perioadei precedente. Pana intr-atat incat Eusebiu al Cezareei ridica tabele sinoptice pentru Cronica sa, iar evenimentele, problemele sau personajele din Istora sa bisericeasca si din celelalte opere ale sale sunt documentate la fiecare pas cu texte din lucrari contemporane faptelor sau personajelor, cu rescripte imperiale, etc. Ieronim procedeaza la fel in continuarea istoriei lui Eusebiu, in istoria sa literara De viris illustribus, desi uneori cu lacune, dar, mai ales, in traducerea Sfintei Scripturi in limba latina (Vulgata), unde acribia sa filologica si teologica n-a fost depasita pana astazi. Autorii care-i combat pe eretici sau pagani citeaza cu acribie texte uneori intinse din operele acestora ca, de exemplu, Sf. Atanasie care ne-a transmis multe versuri dinThalia lui Arie, sau Sf. Chiril al Alexandriei cu texte din opera lui Nestorie si din aceea a imparatului Iulian, Contra galileenilor. Fericitul Augustin creeaza genul autocriticii literare in Retractarile sale, in care apreciaza cu severitate greselile sau scaderile sale din operele publicate pana in 427. In cartile de doctrina, principiile generale sunt mai clar expuse, materialul mai selectat, demonstratia mai severa,logica mai stransa, iar orizontul, in general, mai deschis catre lume, decat in lucrarile Parintilor Apostolici si apologetilor.

E o literatura eminamente misionara in care paginile ard de dorul de a-i indrepta pe fratii dinauntrul si afara Bisericii, redandu-le frumusetea chipului lui Dumnezeu. Misionarii perioadei a II-a continua ii continua pe cei din perioada I-a, dar sunt mai organizati, cu o aparatura intelectuala superioara celor din sec. II si III beneficiind si de libertatea totala a cultului si a circulatiei operelor scrise. Putine pagini din literatura mondiala respira parfumul atmosferei misionare din operele Sf. Vasile cel Mare, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Grigore Teologul, Sf. Ambrozie, Sf. Niceta de Remesiana, Feric, Ieronim si Feric. Augustin.

E o literatura a prieteniei si pacii pe care autorii perioadei a II-a le-ai reprezentat si le-au aparat ca putini altii in societatea omeneasca. Ei toti sunt convinsi ca "pacea e mama tuturor bunurilor" si ca prietenia nu poate fi egalata cu nimic pe pamant.

Numeroase opere din aceasta literatura au continut ascetico-monahal, subliniind importanta luptei cu pacatul si progresul continuu spre desavarsire. Experiente dramatice sau laborioase in lupta cu raul sub toate fornele arata forta spiritului in dimensiuni si la niveluri putin cunoscute.

E o literatura culta si frumoasa sub toate raporturile, in care chiar severitatea atrage si instruieste intreaga fiinta umana. Analizele atente ale sufletului si vietii omenesti, mai ales, in momente critice, echilibrul judecatii atente ale sufletului si vietii omenesti, mai ales in momente critice, echilibrul judecatii, staruinta neobosita asupra indreptarii, solutiile intelepte in imprejurari grele si raportarea continua la logos - ratiunea sanatoasa si la Logosul-Hristos aseaza aceasta literatura pe un inalt piedestal in evolutia societatii umane. Parintii scriu frumos cu tot protestul lor impotriva frumusetilor literare. Sa avem o frumusete ca aceea a leului, va zice Sf. Grigore Teologul.

Nivelul literaturii exprima nivelul Bisericii. Majoritatea autorilor sunt ierarhi sau preoti care preamaresc curajul Bisericii din timpul persecutiilor, rabdarea, fidelitatea si moartea muceniceasca a atitor crestini ale caror oase stau la temelia dumnezeiescului Asezamint. Biserica e o forta pe care imperiul o cunoaste, iar imparatii, cu unele exceptii, i se supun. Unii Parinti scriu panegirice in cinstea anumitor imparati sau a membrilor familiilor lor. Biserica si imperiul colaboreaza, iar cind se intimpla contrariul, autorii perioadei a II-a scriu pagini grave de protest ca Sfintii Atanasie, Ilarie, Grigorie Teologul, Ambrozie si Chiril al Alexandriei. In pagini de antologie, Sf. Ioan Gura de Aur arata lui Eutropiu, Sf. Ambrozie si Prudentiu senatorului Simah, Feric. Augustin crestinilor si paginilor, rolul providential al Bisericii, care uneste, apara si imbratiseaza pe toti. Toate genurile literare exprima forta morala, si universalitate Bisericii, la toate resorturile si la toate nivelurile.

E o literatura ecumenica nu numai pentru ca ea pregateste, framinta si pune concluzii Sinoadelor ecumenice, ci si pentru ca ea insasi, aceasta literatura, beneficiind de libertatea acordata, circula de la un capat la altul al lumii crestine, prin prieteni, misionari si traduceri. Multi dintre autorii acestei lucrari se deplaseaza in diverse parti ale lumii crestine, minati de dorinta de a studia (capadocienii se duc in Palestina, Egipt si Grecia), de osinda exilului (Sf. Ilarie in Rasarit, Sf. Atanasie in Apus), sau mistuiti de curiozitatea si dragostea pentru Locurile Sfinte (ca Feric. Ieronim, Rufin, Sf. Melania, Egeria etc.). Acesti autori duc de la ei de acasa si adus de pe unde au fost aceeasi credinta si dragoste pentru oameni, valorile si frumusetile Bisericii, unificind inimile si stimulind printr-un scris captivant si cuprinzator, ca "toti sa fie una". Apar prietenii personale, literare, misionare si sinodale, care au osmozat diverse curente manifestate la mari distante intre autori, indeosebi in domeniul combaterii ereziilor si al literaturii despre desavirsire.

Am mentionat deja dragostea si pretuirea acestei literaturi pentru om. Ea exprima un umanism teandric, divino-uman, care invaluie pe om, intii cu dragostea calda omului pentru om. Omul e, dupa Dumnezeu, cea mai mare valoare din univers, el e "o planta cereasca", zic Parintii, intii pentru ca el a fost creat dupa "chipul si asemanarea lui Dumnezeu", al doilea, pentru ca insusi Logosul sau Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat in om, pentru a-l izbavi de pieire si al treilea, pentru ca omul e menit indumnezeirii, prin progresul sau spre desavirsire, spre harul lui Hristos. Aceste trei etape ale existentei omului sunt analizate in tratate de antropoligie si soteriologie, in care revelatia biblica, stiinta elenica si adincirile personale fac un tot armonios, in care figura si destinul omului apar aureolate mai mult decit in oricare alta antropologie. Din stadiul precrestin al kalokagathiei, omul trece in acela al filocaliei - adica in acela de iubitor al frumusetilor spirituale, deci in etapa de fiu al lui Dumnezeu, iar de aici in stadiul final al indumnezeirii (theosis). Acest final nu e un simplu "dar gratis" al lui Dumnezeu, sau un act magic, ci incununare unui sinergism sau a colaborarii continue dintre har si vointa omului. E ceea ce sustine mai ales literatura patristica rasariteana.

c) Perioada a III-a sau decadenta, in buna parte pe nedrept numita astfel, se intinde de la 461 pina 749, data mortii Sf. Ioan Damaschin pentru Rasarit, si pina la 636, data mortii Sf. Isidor de Sevilla pentru Apus. Este o perioada inca bogata, uneori cu adinciri sau capitole noi, cu oameni si opere de rasunet in literatura si gindirea crestina. Ea rezuma pina la un punct si incheie perioadele anterioare, care se reflecta destul de fidel in aceasta. Ea comenteaza, aduna, dar uneori si critica pe Parintii perioadelor I si II.

Este perioada care continua marea controversa hristologica a monofizismului si vede aparind monotelismul, care au angajat minti de geniu ca Sofronie, Leontiu de Bizant, Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin, inclusiv imparatul-teolog Justinian si un numar de condeie apusene, in frunte cu Boetiu. Doua sinoade ecumenice: al V-lea (553) si al VI-lea (681), au inspirat si imbogatit literatura consacrata hristologiei, desi baza permanenta a acestei literaturi ramine doctrina Calcedonului. Literatura neocaldonismului, provocata indeosebi de monofizismul savant si adinc al lui Sever de Antiohia a produs multe pagini atit in Rasarit cit si in Apus, pagini calde sau de speculatie, in care intra si acelea ale lui Dionisie cel Mic si ale "calugarilor sciti", in frunte cu Ioan Maxentiu. Cele mai atragatoare sunt acelea ale lui Leontiu de Bizant si Sf. Maxim Marturisitorul.

Luptele iconoclaste au creat o literatura bogata prin Sf. Gherman al Constantinopolului si Sf. Ioan Damaschin, care ramin normativi pentru dogma si placuti la lectura printr-o compozitie clara si stil atragator.

Mariologia e reprezentata de numeroase omilii in cinstea Sfintei Fecioare, scrise de Modest al Ierusalimului, Sf. Andrei Criteanul, Sf. Gherman al Constantinopolului si Sf. Ioan Damaschin. Sunt pagini de inalta evlavie si uneori de sclipitoare frumusete literara. Sunt adevarate imne care se integreaza hristologia timpului.

Acum apare imnul Acatist si o intreaga productie poetica imnografica, reprezentata prin Roman Melodul, Canonul cel Mare, si alte canoane datorate Sf. Andrei Criteanul, lui Cosma Melodul si Sf. Ioan Damaschin, Octoihul acestuia din urma si alte carti de slujba si comentarii liturgice, ode anacreontice, poezii cu caracter istoric si doctrinar, datorat Sf. Sofronie al Ierusalimului, Sf. Maxim Marturisitorul si lui George Pisidul.

E o literatura de sistematizare a doctrinei, prin oameni ca Leontiu de Bizant, Sf. Maxim Marturisitorul si Sf. Ioan Damaschin. Spiritul creatiei n-a disparut, dar el paleste, prefera sa rezume, sa comenteze si sa critice, uneori sa adinceasca chiar prin creatie, ca la Sf. Maxim. In Apus, aproape toti nu fac decit sa citeze, sa rezume sau sa parafrazeze pe Feric. Augustin.

Acum Parintii si Scriitorii bisericesti traduc opere de filozofie greaca, sau folosesc idei din aceste opere, spre a inchega un sistem doctrinar crestin armonios, ca Boetiu, Pseudo-Dionisie Areopagitul, Leontiu de Bizant si Sf. Maxim, a carui teologie incepe cu teoria ratiunii lucrurilor si sfirseste cu indumnezeirea. Sunt folositi cu dozaj sobru, Platon, Aristotel, Porfiriu, Cicero etc.

In domeniul cercetarii istorice se continua cu opere de inregistrare a luptelor hristologice, se sintetizeaza istoriile lui Socrate, Sozomen si Teodoret in Istoria tripartita a lui Cassiodor, se scriu cronici, apar istoriile nationale ale geto-getilor, vizigotilor, suevilor, vandalilor si francilor, datorate lui Cassiodor, Isidor de Sevilla si Grigorie de Tours. Acum, in 525, Dionisie cel Mic din Scythia-Minor, creeaza era crestina.

E o literatura enciclopedica, foarte bogata in informatii, in frunte cu Boetiu, Sf. Isidor de Sevilla si Sf. Ioan Damaschin. Etymologiile lui Isidor sunt o adevarata enciclopedie de cunostinte pentru vremea lui; la fel Sinonimele, Cronica Majora, opere istorice ale aceluiasi autor. Caracter enciclopedic au diverse lucrari filosofice ale lui Boetiu, Sf. Maxim Marturisitorul, Sf. Ioan Damaschin. Elementele de istorie, gramatica, retorica, matematica, medicina si filosofie imprima uneori o orientare laica acestor opere. Consolarea filosofiei a lui Boetiu e tipica in aceasta privinta.

Autorii de care se preocupa Patrologia sunt de mai multe categorii. Categoria cea mai insemnata e aceea a Parintilor, sau a Parintilor bisericesti, ori a Sfintilor Parinti. In limbajul stiintific international, ei sunt numiti, de obicei, Parinti sau Sfinti Parinti. Vom folosi si noi amindoua aceste denumiri identice ca valoare. In termenul de Parinte este inclus si calificative de sfint. Dupa Parinti, in ordinea puritatii Ortodoxiei doctrinare si a curatiei vietii, urmeaza categoria Scriitorilor bisericesti, dupa care vine categoria scriitorilor crestini. Invatatorii bisericesti pot face parte din primele doua categorii. Prin ce se caracterizeaza fiecare din aceste categorii de scriitori?

1. Parinti bisericesti, termen component la titlului de Patrologie ( >

= cuvant, tratare, stiinta despre Parinti) sunt autorii cei mai de valoare si cei mai pretuiti in cadrul studiilor patristice, prestigiul lor continuind sa creasca pina in zilele noastre. Cuvintul Parinte are insa o evolutie interesanta potrivit mersul istoriei si spiritualitatii Bisericii.

Cuvintul acesta e de origine sacra, cu radacini in Vechiul si in Noul Testament, exprimind raportul dintre invatator si ucenic, ca un raport intre tata si fiu. Ucenicii profetilor se numeau "fiii profetilor" (3 Regi XX, 35). Invatatorul de intelepciune era socotit "tata" scolarilor sai. In Noul Testament, legatura dintre invatatorul-"tata" si ucenicul-fiu, pare a fi mai adinca si mai calda. Sf. Pavel scrie corintenilor: "Caci de ati avea zece mii de invatatori in Hristos, totusi nu aveti multi parinti, caci eu v-am nascut prin Evanghelie in Iisus Hristos" (I Cor. IV, 15). Ceva mai didactic si mai rece, Sf. Irineu vorbeste aproximativ in acelasi sens: "Cine a primit invatatura de la cineva e numit "fiu" al celui care-l invata, iar acesta din urma e numit "tatal sau" (Adversus haeres, IV, 41, 2). Clement Alexandrinul precizeaza, la rindu-i: "La fel numim noi "parinti" pe invatatorii nostri" (Stromate I, 1, 3).

Calificativul de tata sau parinte era frecvent in primele secole, mai ales pentru episcop. In Martiriul Sfintului Policarp (12, 12), iudeii si paginii dau expresie urii lor impotriva batrinului episcop, numindu-l: "Invatatorul Asiei, Parintele crestinilor". O seama din scrierile adresate Sfintului Ciprian (8; 30; 31; 36) poarta formula: "Parintelui Ciprian", formula folosita si pentru episcopii Heraclide si Demetrius (Discutia lui Origen cu Heraclide I, 20; 24, 20).

Incepind din secolul IV, numele de Parinti se refera mai ales la episcopii din trecut, ca martori ai doctrinei Bisericii, ca reprezentanti de autoritate ai traditiei doctrinare ortodoxe a Bisericii. "Parinti" erau numiti indeosebi episcopii participanti la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (Sf. Atanasie, Ep. encycl. I; De Synodis 6; Sf. Vasile, Ep. 52,1). Sf. Vasile declara: "Noi nu acceptam nici o credinta noua, care ne-ar fi prescrisa de altii si nu cutezam sa predicam nici macar rezultatele propriei noastre reflectii, pentru a nu prezenta intelepciunea lumii drept dogma a religiei, ci acelora care ne intreaba le comunicam ceea ce ne-au invatat Sfintii Parintii" (Ep. 140, 2, P.G. 32, 588 B). Sf. Grigorie Teologul subliniaza ca el a pastrat "neschimbata si fara acomodari la imprejurarile vremii invatatura pe care a primit-o din Sfinta Scriptura si de la Sfintii Parinti" (Cuv. 33, 15, P.G. 36, 233 B). Sf. Chiril al Alexandriei noteaza ca in lupta sa contra nestorianismului, el urmeaza ideilor Sfintilor Parinti, indeosebi acelora ale Sf. Atanasie (Ep. 39 catre Ioan al Antiohiei, P.G. 77, 180 C). Daca e adevarat ca sinoadele, indeosebi cele ecumenice, statorniceau doctrina Bisericii, bazindu-se pe autoritatea Parintilor, e tot asa de adevarat ca, ulterior si intre sinoade, in deosebi participantii la aceste sinoade se bucurau de o autoritate si de un prestigiu deosebit.

Episcopii erau la inceput invatatori si parinti afectuosi ai comunitatilor, dar cu timpul a inceput sa li se atribuie valoarea de martori ai traditiei bisericesti, apreciatori ai Ortodoxiei. Regula nu putea ramine fixa. Numele de "Parinti" a inceput sa treaca de la episcopi asupra scriitorilor bisericesti, clerici sau neclerici. Augustin aseaza pe preotul Ieronim in rindul martorilor pentru doctrina Bisericii despre pacatul originar (Contra Iulian. I, 7, 31, 34), iar Decretum Gelasianum, 2, 12, enumera printre "Parinti" si pe laicul Prosper de Aquitania. Factorul determinant era marturisirea cu autoritate a credintei Bisericii. In controversele pentru credinta se facea mereu apel la credinta primara a Bisericii, reprezentata prin toate treptele ierarhiei si chiar prin persoane din afara lor, adica nu numai episcopi, ci si scriitori bisericesti, cum am spus. Dar nu toti acesti scriitori bisericesti din trecut puteau fi considerati ca martori-marturisitori si numiti "Parinti".

Vincentiu de Lerinum precizeaza conditiile cerute unui scriitor bisericesc, pentru a se bucura de autoritatea de Parinte. Intii se cuvine ca parerile lui sa concorde cu ale celorlalti; in al doilea rand, e necesar ca acest autor sa fi trait in sfintenie, intelepciune, statornicie, credinta si comuniune cu Biserica universala prin invatatura sa, sau sa fi murit cu credinta in Hristos, ori sa fi fost ucis pentru Hristos. Unanimitatea acordului doctrinar, tinerea si transmiterea invataturii curate a intregii Biserici sau a celei mai mari parti din ea conjugate cu sfintenia vietii contureaza chipul Parintelui bisericesc. Cineva poate fi de o sfintenie ireprosabila, poate fi chiar marturisitor sau martir, dar daca parerile lui difera de ale celorlalti sau le sunt potrivnice, el nu poate aspira la onoarea de Parinte, pentru ca parerile sale personale n-au legatura cu Biserica si nu se pot integra in ea (Commonitorium primum 28, P.L. 50, 675). Vicentiu apreciaza pe masura timpului lui cazurile lui Origen si Tertulian, pe care-i exclude din rindul Parintilor, zicind despre primul: "Nimeni dintre muritori n-a scris mai mult decit Origen". Si, totusi, Origen a dispretuit traditiile Bisericii si invataturile celor vechi, printr-o interpretare "novo more" a anumitor capitole din Sfinta Scriptura (Ibidem 17, 662-663). In urma bogatelor studii facute asupra lui Origen, in ultimul secol, cu concluzii in favoarea reabilitarii lui, apoi a constatarii ca din scrierile sale s-au inspirat substantial marii ginditori patristici de dupa el (mai ales alexandrinii si capadocienii) si in fine, pentru faptul major ca el a murit martir pentru Hristos, va fi necesara o reexaminare a situatiei sala in Biserica Ortodoxa, si asezat la locul lui de mare forta ecumenica si inepuizabil tezaur de gindire. Aproape identica este situatia lui Tertulian, Clement Alexandrinul, Eusebiu de Cezareea etc. Situatia noua a lumii de azi si orientarea ecumenismului crestin impun o reconsiderare a fortelor Bisericii, care trebuie scoase din subsolul istoriei si reutilizate dupa meritele si originalitatea lor adesea geniala.

Notiunea de "Parinte bisericesc" implica o seama de conditii. Aceste conditii sunt patru: 1) Doctrina ortodoxa, in sensul ca invatatura Parintilor trebuie sa reflecte fidel doctrina Bisericii, fara a fi indispensabil ca ortodoxia sa mearga pina in toate amanuntele, fiindca unele elemente de doctrina s-au fixat mai tirziu, prin controverse, dupa ce Parintii isi scrisesera operele (E. Amann, op. cit., col. 1096). Nu se poate cere Parintilor o totala infailibilitate. Totala lipsa de eroare in doctrina era greu de realizat mai ales inainte de Sinoadele ecumenice (Sf. Justin, Origen, Tertulian etc.), dar si intre acestea si chiar in timpul lucrarilor lor. Doctrina da mereu lujeri noi, daca credinta e activa si calda, lujeri care pot fi pozitivi, dar si negativi. 2) Sfintenia vietii, ca reflex si realizare practica a ortodoxiei doctrinei, in sensul de mare autoritate morala si prestigiu comunitar. Moartea martirica era considerata drepta culme a sfinteniei. Daca Origen gresise in doctrina trinitara, antropologica si eshatologica, moartea sa martirica nu i-a anulat aceasta eroare? 3) Aprobarea Bisericii, conditie sine qua non, care califica si recomanda pe un "Parinte bisericesc" nu totdeauna expres, ci si prin actele si mesajele acestei Biserici. 4) Vechimea, adica incadrarea respectivului in antichitatea bisericeasca.

Primele doua conditii sunt personale si fundamentale. Biserica Ortodoxa nu admite pina acum pe cineva ca "Parinte", fara indeplinirea tuturor celor patru conditii enumerate, desi ea nu exclude unele reconsiderari in viitor, cerute de evolutia vietii moderne si a ecumenismului crestin. In fond, Parintii constituie baza ecumenismului adevarat si e necesar ca valoarea si functia lor sa fie reexaminate si reprofilate pentru ecumenismul actual, care evolueaza in alte conditii decit cel patristic. Biserica Romano-catolica acorda numele de "Parinte bisericesc" si unor scriitori ca Tertulian, Clement Alexandrinul, Origen, Eusebiu al Cezareei si altii, care nu-s ireporsabili sub raportul doctrinei, sau unor autori din sec. IX si X, desi limita fixata de conditia vechimii este secolul VIII. Ultimele doua conditii: aprobarea Bisericii si vechimea sunt necesare pentru ca au rolul de verificatoare. Prima e data expres, prin anumite documente ale Sinoadelor ecumenice si prin unele decizii bisericesti, sau in chip tacit, prin folosirea invataturii anumitor autori pentru apararea credintei. Aprobarea se da implicit si acelor autori, pe care-i recunosc sau pe care-i recomanda Parintii bisericesti deja consacrati; vechimea implica intii autoritatea timpului apropiat de Sf. Apostoli si marii Parinti din primele veacuri si al doilea, faptul ca autorul face parte din epoca unitatii depline a Bisericii din primul mileniu.

2. Scriitorii bisericesti sunt acei autori pe care Feric. Augustin sau Vincentiu de Lerinum, fara sa-i deosebeasca precis de Parintii bisericesti, ii considera ca fiind neegali acestora si nebucurindu-se de privilegiul de a fi normativi pentru credinta si sfintenie, pentru ca nu s-au impus nici prin ortodoxia doctrinei, nici prin sfintenia vieteii. Sunt, in general, scriitorii despre care trateaza Feric. Ieronim in De viris illustribus, Ghenadie de Marsilia, Ildefons de Toledo si Isidor de Sevilla in istorii literare omonime, in care acesti scriitori sunt desemnati ca "scriitori bisericesti" sau "scriitori ai Bisericii". Fara sa aiba autoritatea teologica si bisericeasca a Parintilor bisericesti, ei au vechime, si unii dintre ei sunt autori de lucrari importante sau numeroase. Printre acesti autori putem cita in general pe apologetii greci si latini ai sec. II, pe Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian, Lactantiu, Eusebiu al Cezareei, Rufin, Teodor de Mopsuestia, Didim cel Orb, Sinesiu de Cyrene, Evagrie Ponticul, Nil Ascetul, Diadoh al Foticeii, Marcu Ascetul, Isaia Pustnicul, scriitori sirieni, armeni, georgieni etc. Operele acestor scriitori reprezinta un urias material de istoria culturii si a spiritului crestin in primul mileniu, un material cu orientari, dezvoltari si solutii variate pentru problemele vremii. E o sinteza literara, filosofica si spirituala a produselor muncii si inteligentei umane din trei continente in jurul Mediteranei in prima mie de ani a erei noastre.

3. Scriitorii crestini sunt acei autori crestini profani sau eretici, traind in perioadele cronologice studiate de Patrologie si care au scris opere prezentind interes pentru invatatura sau pentru viata crestina. Patrologia e obligata sa cunoasca si sa rezume daca nu in toate amanuntele, cel putin in esenta, operele unor oameni ca Arie, Eunomiu, Iulian Apostatul, Nestor, Eutihie, Sever ala Antiohiei etc.

4. Invatatorii bisericesti sau didascalii se ocupau cu invatatura cuvintului lui Dumnezeu in cadrul cultului si in afara acestuia, bucurindu-se de un prestigiu deosebit, asemenea aceluia al profetilor. Din harismatici, cum erau la inceput, invatatorii ajung profesionisti si continua sa aiba un rol insemnat pina in sec. V. Didascalii erau, de obicei, clerici, dar ei puteau fi si laicii. Obiectul si forma invatamantului sunt partial consemnate in scrieri ca Invatatura celor 12 Apostoli, Apologia I-a a Sf. Justinian Martirul si Stromatele lui Clement Alexandrinul. Invatatorii "explicau adevarurile religioase si totodata indemne, ci sa si mustre, cum obisnuia la nevoie Sf. Apostol Pavel" (Prof. Teodor M. Popescu, Primii dascali crestini, 1932, p. 23). Ei erau paraleli catehetilor si superiori acestora, in tot cazul antetiori lor. "Prin intrarea in crestinism a unor oameni culti, a unor mari "filosofi", ca Aristide, Justin, Atenagora, Tatian, Teofil al Antiohiei, precum si prin fecventarea scolilor pagane de catre unii crestini, didascalia s-a largit si adancit cu cunostine filosofice si a luat forma unui invatamant teologic, stiintific. Iau nastere astfel primele scoli crestine datorate initiativei particulare si invatamintului unor didascali ca Justin, Tatian, Rodon, care, ca si filosofii pagani, strang in jurul lor si instruiesc cercuri de elevi crestini, dintre care unii intra in cler, fara ca oficialitatea bisericeasca sa fi contribuit cu ceva la aceasta noua forma de invatamant, care e si profan, si crestin, si teologic, si filosofic" (Ibidem, p. 70-71). Aceasta tendinta spre simbioza intre profan si crestin in invatamantul Bisericii a trecut si in scolile catehetice, unde cum se stie, stiinta si filosofia profana treceau drept pregatitoare pentru invatatura si credinta crestina; Sf. Justin va zice ca toate cate filosofii si legislatorii le-au gindit si le-au spus frumos, le-au elaborat gratie partii de Logos aflatoare in ei (Apol. II, 10, 2), iar Clement Alexandrinul va nota ca filosofia pagana era "un pedagog catre Hristos" (Stromate I, 5, 28, 3).

Invatatorii bisericesti n-au lasat prea multe opere scrise, intrucit arma lor principala era cuvintul. Se crede insa ca, in afara de operele mentionate mai sus, Scrisoarea atribuita lui Barnaba, poate Invatatura celor 12 Apostoli si, dupa unii, cap. XI-XII din Scrisoarea catre Diognet, au ca autori invatatori bisericesti. Valoarea acestor invatatori pentru Patrologie este ca ei sunt creatorii traditiei, iar prin ei invatatura apotolica devine traditiei (Prof. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 38). In plus, lucrarea lor degaja un interesant spirit misionar curajos, dar echilibrat, potrivit mediului pagan sau iudaic caruia i se adresau, cum aflam la Sf. Justin, Atenagora, Teofil al Antiohiei si Clement Alexandrinul, dar uneori si sever, ori dezlantuit, ca la Tatian si in Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba.

5. Doctorii sau invatatorii cei mari ai Bisericii, autoritati de referinta in probleme grele de credinta sau de disciplina incep a fi relevati fie prin citate de texte, fie prin florilegii din operele lor, fie prin enumerarea lor expresa in anumite documente. Sfintul Ioan Cassian, un daco-roman, care statuse mai mult de 20 de ani in Orient) Palestina; Egipt si Constantinopol) si s-a stabilit definitiv in Galia, combatea, spre 430, pe Nestorie cu texte scoase din operele Sfintilor Ilarie si Ambrozie, Feric. Augustin, apoi din ale Sfintilor Grigorie de Nazianz, Atanasie si Ioan Gura de Aur (Despre intruparea Domnului contra lui Nestorie, VII, 24-31). Cinci doctori apuseni si trei rasariteni, din care numai Rufin nu va mai aparea in documentele secolelor urmatoare, reprezentau un summum al teologiei crestine, pe care Sf. Ioan Cassian n-o prezenta ca fiind completa, ci ca autoritate suprema careia trebuia ca Nestorie sa i se supuna. Un alt daco-roman, Dionisiei cel Mic, alcatuia, pentru calugarii scitii, in prima jumatate a sec. V, un Florilegiu din texte trinitaro-hristologice din patru Parinti apuseni: Augustin, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare si Grigorie de Nyssa (Corpus Christianorum, Series Latina LXXXV, 1972, p. 85-129). In catalogul "marilor invatatori" din secolele urmatoare nu vor mai apare Ciprian dintre apuseni si Grigorie de Nyssa dintre rasariteni, fiind inlocuiti cu altii din secolele V si VI. Notam ca cei doi daco-romani, cunoscind bine stiinta teologica si a Rasaritului si a Apusului, au apreciat drept valorile secolului IV si a primelor decade ale sec. V. Intr-o scrisoare a lui Licinianus de Cartagina, Parintii Ilarie, Ambrozie, Augustin si Grigorie de Nazianz sunt numiti "invatatorii si aparatorii Bisericii" (Grigorie cel Mare, Ep. 1, 41 a). Spre sfirsitul sec. VII (680), episcopul Mansuetus de Milano enumera ca martori ai credintei pe cei patru Parinti orientali: Atanasie, Vasile, Ioan Gura de Aur si Chiril al Alexandriei si apoi pe cei patru apuseni: Ilarie, Ambrozie, Ieronim si Augustin (Mansi XI, 206 sq.). Spre anul 800, pentru Apus apar aceiasi, dar fara Ilarie, avind ca nou pe Grigorie cel Mare si fiind calificati ca "doctissimi in utraque scientia" si ca cele "patru riuri ale raiului", asezati de papa Bonifaciu VIII imediat dupa Apostoli si Evanghelisti.

Daca Biserica Apusului s-a marginit la acesti ultimi mari Parinti - desi ea a acordat numele de "Doctores Ecclasiae" si altora ca: Ilarie, Petru Hrisologul, Leon cel Mare si Isidor de Sevilla, precum si unui numar de rasariteni ca Atanasie, Efrem, Vasile, Chiril al Ierusalimului, Ioan Gura de Aur si Chiril al Alexandriei (unora in limitele epocii patristice) -, Biserica Rasaritului si-a redus numarul la trei "mari dascali si ierarhi": Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz si Ioan Gura de Aur, care au contribuit mult la lamurirea problemelor trinitare. Credem ca acestora trei pot fi adaugati, in domeniul trinitar, Sfintii Atanasie si Grigorie de Nyssa, iar pentru probleme hristologice cel putin Sf. Chiril al Alexandriei, toti trei circulind in Biserica una a primului mileniu. La acestia s-ar putea alinia, pentru hristologie, Leontiu de Bizant, Sofronie al Ierusalimului si Maxim Marturisitorul, iar pentru cultul icoanelor, Ioan Damaschin. Parintii capadocieni si Ioan Gura de Aur sunt "marii invatatori ai lumii si ierarhi", e adevarat, dar nu sunt singurii mari in Biserica Rasaritului. Mai sunt si altii care merita calificativul de "mari dascali". Cei trei n-acopera decit cimpul problemelor trinitare si putin, de-abia inceputul disputelor hristologice. Or, ecumenismul actual lucreaza indeosebi cu elementele de hristologie, pe care Biserica Rasaritului le poate oferi prin marii ei hristologi din sec. V-VIII.

Cel dintii document care cuprinde pretioase elemente de istorie literara patristica este Istoria bisericeasca a lui Eusebiu al Cezareei. Parintele istoriei bisericesti mentioneaza aproape totdeauna operele personajelor de seama despre care vorbeste si le insoteste de aprecieri si deseori de fragmente din operele lor, pe care critica moderna le verifica cu satisfactie. Istoria bisericeasca a lui Eusebiu este izvorul principal al unei bune parti a istoriei literare ieronimiene.

Prima lucrare propriu-zisa de istorie a vechii literaturi bisericesti sau a Patrologiei este aceea a Feric. Ieronim intitulata: De viris illustribus, scrisa din indemnul prefecdtului pretoriului Dexter, in anul 392-393, la Betlehem. Lucrarea cuprinde autori care au trait dupa moartea Mintuitorului pina in al patrusprezecelea an al domniei imparatul Teodosie (392-393) si e condensata in 120 coloane din P. L. 23, 601-720 si in 56 pagini din editia Richardson in T.U. XIV, 1, 1896. Din prefata reiese ca autorul urmarea sa raspunda obiectiei paganilor ca Biserica n-avea oameni invatati, ceea ce nu era adevarat. Titlul De viris illustribus e imprumutat din opera cu acelasi nume a lui Suetoniu (75-160 d. Hr.) pe care Dexter il recomandase ca model Fericitului Ieronim.

Lucrarea lui Ieronim cuprinde 135 capitole, care incep cu scrierile Noului Testament (Petru) si ispravesc cu acelea ale autorului (Ieronim). Aceste capitole se ocupa pe scurt de viata si activitatea literara a scriitorilor bisericesti. Alaturi de scriitori ortodocsi, apar si autori eretici ca: Tatian, Bardesanes, Novatian, Fotin, Luciu, Eunomiu, apoi iudei ca: Filon Alexandrinul, Iosif Flaviu si Justus de Tiberiada, in fine si un pagan: Seneca. Caracterul compozit al acestei prime istorii literare crestine se datoreste scopului urmarit de autor, care era sa demonstreze paganilor ca si crestinii isi aveau "oamenii lor ilustri" in domeniul culturii.

Acest compendiu de istorie literara crestina are merite incontestabile, dar si unele lipsuri care trebuie sa impuna atentie celui care o foloseste. Ieronim imita metoda poetului pagin Callimah in opera acestuia: Tabele de oameni care au stralucit in toata cultura si despre oprele pe care le-au compus, in sensul ca el se multumeste doar sa enumere autori si opere, separind pe scriitori de contextul lor istoric si prezentind-i individual cu scurte indicatii biografice si literare, limitate adesea la simple cataloage de opere, ceea ce recunoaste el insusi intr-o scrisoare (Epistola 17 ad Desiderium). Cronologia nu e respectata totdeauna cu scrupulozitate: de exemplu, Sf. Antonie e asezat dupa Sf. Atanasie. Capitolele de la inceput care se ocupa cu autorii Noului Testament se inspira din insasi Sfinta Scriptura. Cele care se ocupa cu scriitorii de limba greaca a primelor trei veacuri sunt un rezumat al pasajelor respective din Istoria bisericeasca a lui Eusebiu, desi uneori Ieronim intelege uneori gresit izvorul, confunda personalitati omonime, rezuma diferite scrieri in una singura, sau desface o singura scriere in mai multe, atribuie unor scriitori opere care nu le apartin, da anumitor opere continut strain, deduce din textul lui Eusebiu scrieri inexistente, sau nu inregistreaza lucrari mentionate de izvorul sau. Ieronim a prelucrat sau a infrumsetat uneori, in chip arbitrar, materialul lui Eusebiu, indeosebi cel asupra scriitorilor greci sau de limba greaca. Feric. Augustin primind lucrarea, observa ca ar fi fost mai bine daca Ieronim prezenta nominal pe eretici, afara numai daca a tinut sa omita acest lucru, sau cel putin sa fi specificat care dintre ei trebuie evitati, desi pe unii i-a trecut sub tacere; e rugat sa scrie o carte despre erorile ereticilor (Epist. 40, VI, 9, P.L. 33, 157-158). Augustin avea dreaptate sa ceara distinctia neta intre scriitorii ortodocsi si cei eretici, pentru ca cititorul obisnuit n-avea cum sa faca deosebirea intre ei, decit poate dupa un timp indelungat. Dar nici lui Ieronim, probabil, nu-i convenea sa-i separe si cu aceasta sa micsoreze numarul "invatatilor" Bisericii, sau sa sustina ca Biserica are doua feluri de invatati: unii oi si altii capre. Era vorba, in fond, de o statistica. Cititorul atent descopera ca Ieronim nu era, totdeauna, obiectiv, ci nutrea simpatii si antipatii fata de scriitorii pe care-i prezenta, ca in cazul Sfintilor Ioan Gura de Aur si Ambrozie. In schimb, autorii latini ai secolului IV sunt cercetati cu atenti, sau sunt cunoscuti direct de Ieronim, care-i apreciaza prin contact personal, daca nu totdeauna au autorii, in mod sigur cu operele. De aceea, capitolele respective din De viris illustribus au o valoare remarcabila. Aceeasi valoare au capitolele tratind despre Minucius Felix, Tertulian, Ciprian, Novatian etc., personaje asupra carora Ieronim este unicul izvor de informatie. Tratatul a fost tradus in limba greaca de Sf. Sofronie al Ierusalimului.

Cu toate observatiile critice facute, De viris illustribus al lui Ieronim ramine o lucrare de inalta valoare si de deosebita utilitate pentru cunoasterea activitatii literare din primele veacuri ale crestinismului. Pina in sec. XVIII, ea a fost principala sursa de cunoastere a vietii si operelor Sfintilor Parinti din primele patru secole.

A doua istorie a Patrologiei este aceea a presbiterului Ghenadie al Marsiliei, intitulata tot De viris illustribus (P. L., 58, 1059-1120) si care dateaza, probabil, din 480. Lucrarea lui Ghenadie continua pe aceea a lui Ieronim. In majoritatea manuscriselor, aceasta opera se prezinta ca partea a doua a cartii lui Ieronim, printre altele poate si pentru ca ea n-a avut o prefata, sau, daca a avut, a fost suprimata. Primele capitole trateaza despre scriitorii sec. IV, care lipsesc la Ieronim. Capitolul final, care vorbeste despre autorul insusi, nu e autentic, ca si majoritatea capitolelor, care preced pe cel final (93, 95-100, ed. Richardson, T. U. XIV, p. 94-97). Metoda cronologica a prezentarii autorilor merge bine pana catre sfarsit, unde intervin intreruperi si confuzii. Desi uneori remaniata, lucrarea lui Ghenadie reprezinta un izvor de mare importanta pentru Patrologie, caci el e un istoric cu cunostinte intinse si cu o judecata sigura. Daca in privinta biografiei scriitorilor tratati, el nu e totdeauna sigur, el e cert in domeniul bibliografiei, unde cunoaste operele prin lectura directa.

A treia istorie a vechii literaturi bisericesti, intitulata cu numele consacrat De viris illustribus, apartine arhiepiscopului Isidor de Sevilla (+636). Lucrarea are doua versiuni: una scurta, cuprinzind 33 capitole si una mai lunga, in care cele 33 de capitole sunt precedate de alte 12 capitole nu sunt autentice. Acest manual se caracterizeaza prin predilectie pentru scurtime. Informatiile sale sunt luate, cel mai adesea, direct din operele autorilor prezentati, desi Isidor este, in linii mari, un compilator, care, nu arareori, prefera sa transcrie parerile altora despre scriitorii cu care se ocupa. Partea cea mai pretioasa a lucrarii o alcatuiesc informatiile pe care ni le da despre scriitorii spanioli. Se poate spune ca Isidor este creatorul istoriei literare spaniole, cum este si parintele istoriei vizigotilor, vandalilor si suevilor.

A patra istorie a literaturii patristice este aceea a arhiepiscopului Ildefons de Toledo (+667), ucenicul lui Isidor si intitulata ca toate celelalte: De viris illustribus (P. L. 96, 195-206). Continuand lucrarile anterioare, acest al patrulea manual nu trateaza, totusi, decat despre 14 "ilustrii", dintre care sase nu au scris nimic, lucrand si facandu-se cunoscuti numai prin cuvant si exempul propriei lor vieti. Unul din ceilalti opt, papa Grigorie cel Mare, fusese deja tratat de catre Isodor. Ildefons il reia, completandu-l cu amanunte noi. Sapte din cei 14 autori au fost episcopi de Toledo, iar 12 din numarul total erau spanioli nascuti in Spania, la care, adaugand pe calugarul african Donatus, devenit mai tarziu spaniol, ajungem la rezultatul ca, din totalul sriitorilor prezentati, numai unul n-a fost spaniol, Grigorie cel Mare (italian). Un articol final asupra autorului insusi e scris de urmasul sau la scaunul episcopal din Toledo, Iulian (680-690), care, la randu-i, si-a gasit biograful in succesorul sau, Felix de Toledo (693-698).

Aceste patru tratate: De viris illustribus, inegale ca intindere, numar de autori tratati si, uneori, ca informatie documentara, au avut si continua sa aiba o deosebita importanta, atat pentru istoria Bisericii in sine, cat si pentru istoria culturii crestine. Podoaba istoriei o constituie nu razboaiele sau tirania, ci cultura sau frumusetea artei, singurele pe care le venereaza cu adevarat memoria oamenilor. Trtatatele lui Ieronim si Ghenadie au caracter aproape pan-crestin, caci ele trateaza despre autori din aproximativ toate regiunile crestine ale vremii, desi, cu destule omisiuni, in timp ce acelea ale lui Isodor de Sevilla si Ildefons de Toledo au un caracter mai mult sau mai putin local. Desigur, aceste tratate nu au inregistrat decat partial produse literare ale spiritualitatii crestine din veacurile patristice, pentru ca informatiile si manuscrisele circulau greu, pentru ca nu toti autorii doritori sa elaboreze manuale puteau citi si scrie deopotriva de bine greaca si latina. Daca De viris illustribus a lui Ioronim a ajuns repede o carte celebra si a fost tradusa si in limba greaca, este pentru ca autorul manuia la perfectie greaca si latina si a putut citi usor operele crestine scrise in aceste doua idiomuri si a fost in masura sa faca insemnari despre ele. Daca Ieronim ar fi putut citi si opere scrise in limbile siriaca, armeana si copta, cate ii puteau fi accesibile pana in 392-393, el ar fi prezentat un numar mai mare de autori in tratatul sau. La fel ar fi procedat Ghenadie, Isidor si Ildefons cu autorii greci si de alte neamuri contemporani cu ei, daca le-ar fi cunoscut limba in care au scris. Lipsurile din aceste tratate pot fi partial acoperite de autorii mentionati in operele istorice ale succesorilor lui Eusebiu si anume de Socrate, Sozomen, Filostorgiu, Teodoret, Ghelasie de Cizic, Teodor Lectorul, Ioan de Efes, Zaharia Retorul in Rasarit, apoi de urmasii lui Ieronim, in Apus, si anume de Cassiodor, Grigorie de Tours etc. Autorii acestor tratate au lucrat liber, independent de o directiva bisericeasca sau de alta natura. Indemnul prefectului Dexter catre Ieronim nu indica decat sa se demonstreze paganilor ca si Biserica are oamenii ei invatati, nimic mai mult. Separarea scriitorilor eretici de cei orodocsi, pe care o cerea ulterior Augustin, nu s-a putut realiza - mai ales la Ieronim - atat pentru motivul indicat mai sus, si anume, ca s-ar fi micsorat numarul "oamenilor invatati" ai Bisericii, cat si pentru ca - obiectiv vorbind - Ieronim si ceilalti n-ar fi putut selecta ceva precis in imensul material interpretativ al ereticilor intr-o perioada de ebulitie a ortodoxiei si ereziei.

In Rasarit, reprezentatul clasic al istoriei Patrologiei este patriarhul Fotie (†891). In lucrarea sa intitulata Myriobiblion sau Biblioteca, el trateaza despre 280 de opere pagane si crestine cu insemnari biografice si uneori extrase din opere putin cunoscute (P.G. 103-104). E o "lucrare gigantica", care cerceteaza critic sute de opere scrise, dupa o metoda analoaga criticii de azi, in spirit critico-istoric. S-a zis ca toata aceasta intinsa analiza literara a fost o expunere de cursuri universitare la intalnirile lui Fotie cu studentii sai la Universitatea din Bizant; expunerea a fost compusa de Fotie in timpul unei absente, la indemnul fratelui sau Tarasie, care si-a exprimat dorinta sa lase ceva sigur despre autorii si operele lor citite (P. K. Hristou). Circa 80 din aceste opere, adica mai putin de un sfert, au cuprins patristic. Fotie nu face propriu-zis o istorie litarara, pentru ca nu aseaza autorii in ordine cronologica, geografica sau pe scoli. El nu vorbeste despre toti scriitorii patristici si nici despre toate operele celor pe care-i discuta. Materialul sau insa pretios prin noutatile de ton si de atmosfera pe care le aduce, fata de predecesorii sai orientali si occidentali, prin excerptele pe care ni le-a lasat din textele anumitor autori si prin aprecierile critice la adresa scriitorilor si a operelor lor. Aceste apreceri critice privesc, de obicei, fondul si forma lucrarilor analizate. Ele se deosebesc prin spiritul lor masurat, realist si precis. Reiese ca invatamantul lui Fotie nu era o simpla intalnire literara cu studentii ("une journee litteraire"), ci un contract serios cu textele si problemele, analiza a acestora si adancirea lor. Severitatea lui Fotie fata de eretici sau de cei suspecti, cum si elogiile la adresa scriitorilor mari patristici n-au nimic conventional. Consideratiile lui se bazeaza pe o cunoastere directa si profunda a lucrarilor discutate. Fotie e aproape un modern prin scrupulozitatea si nuantele criticii sale literare. El a adus si aduce servicii exceptionale patristicii prin aceea ca o ajuta sa regaseasca urma unora din operele disparute si sa inregistreze stadiul din sec. IX al continuitatii traditiei patristice si prestigiul de care se bucura aceasta in lumea bizantina.

Lexiconul lui Suidas publicat catre jumatatea secolului X, mai sigur in a doua jumatate a acestui secol, cuprinde insemnari utile referitoare la Sfintii Parinti.

In Evul Mediu, istoria Patrologiei a fost tratata inegal, dupa pregatirea si mediul autorului respectiv. Dupa aproape cinci sute de ani, istoria literaturii crestine a fost reluata de Sigebert de Gembloux (Belgia) (†1112) in opera mereu cu acelasi nume : De viris illustribus (P. L. 160, 547-588). In epilog, el precizeaza ca imita pe Ieronim si pe Ghenadie; analizeaza in 171 de capitole pe unii din vechii scriitori, adauga pe Dionisie Areopagitul si trateaza despre scriitori din perioada carolingiana si postcarolingiana. Sigebert nu cunoaste pe teologii bizantini medievali - afara de Dionisie - si e putin initiat in metoda cronologica a istoriei literare. Un alt istoric literar este Anonymus Mellicensis, care a scris opera sa De scriptoribus ecclesiasticis (P.L. 213, 961-984) pe la 1135, in manastirea Prûfening, la Rogensburg. In primele capitole, el reia cele spuse de Ieronim si Ghenadie, iar de la cap. 14 prezinta material propriu. Cam in acelasi timp, la inceputul sec. XII, Honorius Augustodunensis scrie lucrarea De luminaribus Ecclesiae (P.L. 172, 197-234), spre anul 1122. El rezuma cu greseli pe Ieronim, Ghenadie si Isodor in trei carti si adauga o a patra cu 17 numere. Un autor necunoscut a scris sub numele lui Enrich de Gand (†1293) o lucrare: De viris illustribus. Ioan Trithemius a publicat la 1494 lucrarea De scriptoribus ecclesiasticis, una dintre istoriile literare cele mai intinse si complete, tratand despre 963 de autori. Izvoarele lui principale sunt tot Feric. Ieronim si Ghenadie, iar metoda e aceeasi, desi Trithemius apartine in acelasi timp sfarsitului Evului Mediu si primei Renasteri. Lucrarea nu e lipsita de spirit critic.

Aceste manuale latine de la Sigebert de Gembloux pana la Trithemius, pe o distanta cronologica de circa 400 de ani, din cauza rezumatului lor si a comoditatii realtive cu care au fost compuse, au putina valoare practica pentru studiul literaturii patristice in general si aproape nici o valoare pentru patristica greaca. Dar ele au meritul de a fi transmis si conservat operele patristice de limba latina.

Sfarsitul Evului Mediu aduce un suflu nou peste si impotriva vechilor conceptii scolastice. Umanistii secolelor XV si XVI au desteptat interesul nu numai pentru vechea literatura clasica pagana, ci si pentru cea crestina, indeosebi pentru cea greaca, pe care Biserica Apuseana aproape o uitase. Pe de alta parte, oamenii Reformei sustineau ca Biserica Apuseana a sec. XVI se abatuse de la substanta si forma crestinismului primar. Din dorinta de a nu fi mai prejos decat miscarea umanista a Renasterii, care cerceta dupa o metoda nou si degajata de criterii dogmatice intregul patrimoniu spiritual al lumii vechi si al crestinismului primar, cat si din nevoia de a raspunde serios, pe baze istorice, criticii protestante, Biserica Apuseana a purces la o masiva examinare a Sfintilor Parinti si a mostenirii lor literare. Asa a luat nastere in Franta, la 1678, cunoscuta congregatie a maurinilor, infiintata de Sf. Maurus. Prin editiile ingrijite ale textelor autorilor patristici latini si greci, editii dintre care unele sunt neintrecute pana astazi prin adunarea progresiva a unui material considerabil privitor la cuprinsul si la forma variata a literaturii patristice, cum si prin efortul continuu de a degaja studiul vechilor autori crestini de criteriile false care-l impovarau, s-a ajuns, cu timpul la constituirea Patrologiei ca stiinta de sine statatoare. Materialul patristic actual, adunat timp de aproape patru secole - de la sfarsitul Evului Mediu pana astazi - este imens si se acumuleaza continuu, iar critica filtreaza neobosit texte, probleme literare, curente spirituale, profiluri personale, interferente cu alte culturi etc. E o stiinta in plina desfasurare, de la care asteptam lumini si sugestii noi in atatea domenii.

Limba operelor patristice a fost greaca in Rasarit si chiar in Apus in frunte cu Roma si multe orase occidentale pana in sec. III, poate pana inspre 200-250, cand incep sa apara opere si in limba latina. Era o limba pregatita prin traducerea Vechiului Testament in koine si grefarea ei cu elemente populare, uneori cu eforturi de a imbraca dialectul atic, doric etc. In aceasta limba - la inceput simpla, dar evoluand mereu spre complexitate si eleganta - se predica, se tineau catehezele si se savarsea cultul. Limba greaca a fost prin inalta ei evolutie, prin bogatia vocabularului si a notiunilor ei, si prin spiritul ei dialectic, un instrument adecvat ideilor si a idealului literaturii patristice. Era o limba misionara, de agora, de parlament, inca de la Homer, Eschil, Platon si Demostene. Etosul Evangheliei si ardoarea spirituala a Sfintilor Parinti au adaugat forte noi suflului misionar al limbii, chiar daca nu exista o afinitate veritabila intre vechea cultura elenica si cea noua elaborata de Parinti. Daca o afinitate de esenta intre "nou" si "vechi" nu exista, limba greaca aducea totusi crestinismului ecoul neestimatului tezaur de valori creat de geniul elenic de-a lungul veacurilor, tezaur de care limba si cultura patristica s-au folosit partial. E ceea ce a permis limbii grecesti, dar si celei latine patristice sa civilizeze, prin cultura crestina, popoarele Europei, Asiei si Africii pe care aceasta cultura le-a putut atinge, inlusiv grupe mari ale unor popoare migratoare ca gotii, hunii, gepizii etc. Cu timpul, in Rasarit, pe masura ce popoarele de la periferia imperiului se crestinau, greaca a fost inlocuita de siriaca, copta, armeana, gota, limbi ale caror alfabete au fost create de Parinti ai Bisericilor nationale respective (Bardesane (?), Wulfila, Mezrob, Pahomie). Traducerile din greaca in aceste limbi si invers au mentinut legatura cu literatura greaca contemporana, factor de unitate a produselor spirituale si a Bisericii. Limba latina patristica a crestinat si a civilizat Europa occidentala, centrala si o parte din cea rasariteana (Daco-Romania), inclusiv popoarele germanice, anglo-saxon, maghiar, polon. De aici simpatia pe care Bisericile acestor popoare o manifesta fata de Parintii latini.

"Patrologie", manual pentru Institutele Teologice, vol. 1, Bucuresti, 1984, pag. 11-51.