CULTURA TEOLOGICA. PARINTII APOSTOLICI

Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

a. Parintii apostolici. La inceputurile crestinismului, cartea de cultura pentru crestini era Sfinta Scriptura. Tot ceea ce trebuia sa stie, sa faca si sa creada crestinii se afla in cartile ei. Sfintii Apostoli au propovaduit invataturile Sfintei Scripturi, indeosebi invataturile Sfintelor Evanghelii, avind in vedere ca ele contineau cuvintele, invataturile si poruncile Mintuitorului Hristos.

Dupa moartea Apostolilor, de mare autoritate s-au bucurat scrierile Parintilor apostolici, nume sub care trebuie sa intelegem pe ucenicii lor imediati. Ei au cunoscut direct pe Apostoli si invatatura lor deriva din cea apostolica. Scrierile lor reprezinta marturia generatiei a doua despre originea crestinismului. Ei au creat literatura cea mai veche a Bisericii. Opera lor este un monument de valoare istorica si religioasa, dar nu si un monument de arta literara. Ei raspund la nevoile practice ale credinciosilor, urmarind zidirea lor sufleteasca.

Notiunea si titlul de Parinti apostolici apar in secolul al XVII-lea si provine de la invatatul francez Jean B. Cotelier († 1685), care a grupat si publicat, in 1672, scrierile lor.

a. Cea mai veche scriere literara crestina, dupa scrierile Noului Testament, este Invatatura celor doisprezece Apostoli sau Didahia, scrisa, probabil, catre anul 100, intr-un mediu crestin. Autorul ei nu se cunoaste, dar, dupa cuprins, este un barbat care a trait in jurul Apostolilor. Ea a fost descoperita in 1875 de mitropolitul Nicomidiei, Filotei Bryennios, intr-un manunscris din Ierusalim, cu data de 1054, si publicata la Constantinopol in 1883.

Cuprinsul, alcatuit din 16 capitole, este in genere un catehism pentru pregatirea catehumenilor la botez. Partea intiia, cap. 1-6, numita si Cartea celor doua cai, a vietii, si a mortii, este primul manual de morala crestina. Partea a doua, cap. 7-10, este un rezumat liturgic, care trateaza despre savirsirea Botezului, depre post si rugaciune si despre Sfinta Euharistie. Partea a treia, cap. 11-15, cuprinde prescriptii asupra vietii in comunitate. Capitolul 16, ca incheiere, trateaza despre priveghe si venirea Domnului.

b. Sfintul Clement Romanul (91-100) este, dupa episcopii Lin si Anaclet, al treilea episcop al Romei. Dupa informatia Sfintului Irineu († 202), el a cunoscut personal pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel. Din opera lui reiese ca a fost un iudeu elenist. Pe numele sau au fost puse numeroase scrieri, dar numai una este autentica, Scrisoarea I-a catre Corinteni, scrisa catre 96-98. Prilejul pentru compunerea Scrisorii l-au oferit tulburarile provocate de unii tineri in Biserica Corintului, care au alungat din functie pe preoti. Sfintul Clement ii mustra pentru aceasta, subliniind necesitatea ierarhiei bisericesti, si-i indeamna pe toti la supunere si iubire reciproca.

Tema centrala a Scrisorii este ierarhia. Sfintul Clement Romanul aminteste cele trei trepte ale ierarhiei crestine, episcopi, preoti si diaconi, pe care-i compara cu arhiereii, preotii si diaconii Vechiului Testament (cap. 40, 5-41). Iata cuvintele sale: <<Arhiereului ii sint date slujiri proprii, preotilor li s-a rinduit loc propriu, levitilor le sint orinduite diaconii proprii, iar laicului ii sint date porunci pentru laici>> (cap. 40, 5).

Interventia Sfintului Clement ca episcop al Romei in Biserica Corintului este interpretata de romano-catolici ca argument in favoarea primatului papal. Argumentul este, insa, fara valoare, deoarece Sfintul Clement se adreseaza corintenilor din dragoste fata de frati. Tonul scrisorii nu este al unui superior, ci al unui egal.

Sfintului Clement Romanul i se atribuie si a doua Scrisoare catre Corinteni, dar de fapt ea este o Omilie, scrisa in prima jumatate a secolului al II-lea.

O alta scriere, neautentica, este Pseudo-Clementinele, un roman apostolic, compus din 20 de omilii si 10 carti de Recunoasteri, in care se povestesc calatoriile Sfintului Petru si luptele si controversele sale cu ereticul Simon Magul.

c. Sfintul Ignatie Teoforul († 107), episcopul Antiohiei, este un celebru discipol al Sfintului Ioan Evanghelistul. El este numit Teoforul - - purtator de Dumnezeu, intrucit a cugetat mult la Dumnezeu pe care l-a avut in inima sa. Sfintul Ignatie a suferit moarte martirica, fiind adus in lanturi la Roma si aruncat fiarelor salbatice in 107, in circul Colossaeum, in timpul jocurilor organizate de imparatul Traian (98-117), in urma victoriei sale contra dacilor din 105-106.

De la el ne-au ramas 7 scrisori, adresate intre 104-106, in timpul calatoriei sale la Roma, Bisericilor crestine din cetatile Asiei Mici, care l-au intimpinat cu bucurie, si Bisericii Romei, dupa cum urmeaza: catre Efeseni, Magnesieni, Trallieni, Smirneni, Romani, Filadelfieni si ultima, Sfintului Policarp din Smirna.

De mare valoare este Scrisoarea sa catre Romani, pe care-i roaga sa nu intervina la autoritatile romane, pentru a nu suferi martiriul. <<Va rog, le scrie el romanilor, sa nu-mi aratati o bunavointa nepotrivita. Lasati-ma sa fiu mincarea fiarelor, prin care pot ajunge la Dumnezeu. Sint griu curat al lui Dumnezeu si voi fi macinat de dintii fiarelor ca sa fiu gasit piine curata a lui Hristos>> (cap. IV).

Din Scrisoarea catre Trallieni, cap. II si Scrisoarea catre Smirneni, cap. VIII, reiese foarte clar ca in timpul sau, ierarhia bisericeasca se compunea din cele trei trepte: episcop, preot si diacon.

Pentru prima oara, Sfintul Ignatie foloseste termenul Biserica universala –

– Ecclesia universalis, prin care intelege Biserica cea adevarata, raspindita peste tot pamintul, singura care pastreaza adevarata invatatura a Domnului Iisus Hristos, in opozitie cu gruparile eretice care au falsificat invatatura Sa (Scrisoarea catre Smirneni, VIII, 1).

Biserica Ortodoxa sarbatoreste martiriul Sfintului Ignatie la 20 decembrie, in fiecare an.

d. Sfintul Policarp († 23 febr. 155), episcopul Smirnei, a fost, de asemenea, ucenicul Sfintului Ioan Evangelistul. In anul 154, sau cel mai tirziu la inceputul anului 155, Sfintul Policarp a facut o vizita la Roma, pentru a ajunge cu papa Anicet (154-166) la o intelegere cu privire la data serbarii Pastelui. Intelegerea nu s-a putut realiza, fiecare dintre cei doi conducatori urmind traditia Bisericii sale, Sfintul Policarp pe a Sfintului Ioan, iar papa Anicet pe a Bisericii Romei si Alexandriei. Cu toate acestea, ei s-au despartit in pace.

La scurt timp de la intoarcerea sa de la Roma, Sfintul Policarp, in virsta de 86 de ani, a suferit martiriul, fiind ars pe rug in circul din Smirna, in Simbata cea Mare, 23 februarie 155, cu ocazia sarbatorilor organizate de asiarhul Filip, guvernatorul Asiei proconsulare.

Un rol hotaritor in condamnarea sa la moarte prin arderea pe rug l-a avut populatia pagina, care fanatica, a strigat in circul din Smirna: <<Acesta este invatatorul Asiei, parintele crestinilor, surpatorul zeilor nostri, care a invatat pe multi sa nu jertfeasca si sa nu se inchine (zeilor)>> (Martiriul Sf. Policarp, XII, 2).

Sfintul Policarp a scris mai multe scrisori, dar nu s-a pastrat decit Scrisoarea catre Filipeni. In aceasta el pune in relief importanta invataturii crestine despre intruparea si invierea Mintuitorului si da indrumari utile clericilor, tinerilor si vaduvelor.

e. Papias († c. 130), episcopul Hierapolei, in Frigia, a fost, ca si Sfintul Policarp, ucenicul Sfintului Ioan. Opera sa, intitulata Explicarea cuvintelor de invatatura ale Domnului, in cinci carti, s-a pierdut, dar ne-au ramas din ea citeva fragmente. Ea este primul tratat de exegeza biblica in literatura patristica. El a facut si unele erori de interpretare biblica.

Papias este cel dintii dintre scriitorii bisericesti care a sustinut hiliasmul, adica credinta gresita ca, dupa invierea mortilor, Hristos va intemeia pe pamint cu cei drepti o imparatie de o mie de ani, credinta condamnata de Biserica.

f. Scrisoarea lui Pseudo-Barnaba este, cum reiese din cuprinsul ei, o omilie, scrisa intre anii 100-140. Textul scrisorii nu indica nici numele autorului, nici al localitatii unde a fost scrisa. Critica a ajuns la concluzia ca autorul ei nu poate fi Barnaba, colaboratorul si insotitorul Sfintului Pavel in prima sa calatorie misionara (45-48), avind in vedere ca el face o critica severa legii Vechiului Testament si condamna cu asprime pe iudei (cap. 1-17). Acesta poate fi un iudeu crestin din Alexandria, care cunoaste bine Vechiul Testament si interpretarea lui alegorica.

La sfirsitul lucrarii, cap. 18-21, autorul dezvolta invatatura despre cele doua cai, a luminii si a intunericului, fiind puternic influentat de cele spuse despre calea vietii si calea mortii in Invatatura celor 12 Apostoli sau Didahia, scrisa, probabil catre anul 100.

g. Pastorul lui Herma. Autorul scrierii Pastorul nu poate fi Herma, mentionat de Sfintul Pavel in Epistola catre Romani 16, 14, si nici fratele lui, Pius (140-150), episcopul Romei, cum au afirmat unii critici. Numeroasele ebraisme din scriere indica mai degraba un autor de origine iudaica de la inceputul secolului al II-lea.

Pastorul lui Herma cuprinde trei parti: Viziunile, in numar de cinci; Poruncile, in numar de douasprezece, si Asemanarile, in numar de zece.

Ideea centrala a lucrarii este constiinta existentei pacatelor faptuite dupa Botez si vindecarea lor prin Taina Pocaintei, care este socotita de Biserica <<al doilea Botez>>. Cele mai grave pacate sint, dupa autor, adulterul si lepadarea de credinta. De aceea, el recomanda pocainta ca mijloc de curatire de pacate si reinnoire a vietii.

a. Scoala catehetica din Alexandria. Invatamintul crestin s-a organizat si dezvoltat mai intii la Alexandria, unul dintre centrele culturale celebre ale lumii vechi, ca o necesitate culturala si teologica a crestinismului, in concurenta si analogie cu invatamintul elin, iudaic si gnostic.

Prima scoala crestina publica a fost scoala catehetica din Alexandria, care a luat fiinta dupa jumatatea secolului al II-lea. Ea a purtat, diferite numiri, dar cel mai obisnuit este numele de scoala catehizarii -

Spre deosebire de scoala Sfintului Iustin Martirul († 165) si a altor profesori particulari, la care invatau un numar mic de auditori, scoala catehetica din Alexandria devine o institutie bine intemeiata, cu un sir de conducatori ilustri, cu un program de cursuri si numerosi auditori crestini, catehumeni si chiar unii pagini, doritori sa cunoasca doctrina crestina.

Invatamintul crestin se baza pe interpretarea Sfintei Scripturi. Metoda de interpretare a scolii din Alexandria era, de preferinta, cea alegorica, iar in chestiunile teologice s-a folosit si de filosofia platonica si neoplatonica, spre deosebire de scoala din Antiohia, care folosea in interpretarea Scripturii metoda istorico-gramaticala sau literala.

La inceput, scoala catehetica din Alexandria a fost o institutie particulara, nu institutia Bisericii.

Primul ei conducator a fost, pe la 190, Panten, apoi Clement Alexandrinul († 215-216), dupa care a urmat Origen († 254), pina la 231, sub care a ajuns la mare inflorire. Cind Origen a fost indepartat de la conducerea scolii, in 230-231 de episcopul Dimitrie al Alexandriei (189-232), pentru ca fusese hirotonit fara stirea lui, de catre episcopii Alexandru al Ierusalimului (213-251) si Teoctist al Cezareei Palestinei, pe cind se afla in trecere prin Palestina, scoala catehetica a primit un nou conducator si a intrat sub supravegherea episcopului, raminind in continuare sub supravegherea Bisericii.

Scoala catehetica din Alexandria a avut o mare importanta in viata Bisericii vechi. Ea a dat Bisericii un invatamint teologic bine organizat, o exegeza biblica de valoare si primele incercari dogmatice.

Din sirul reprezentantilor ei, la loc de cinste se situeaza Clement Alexandrinul si Origen.

Clement Alexandrinul era un scriitor erudit atit in teologia crestina, cit si in filosofia greaca, din care a citat numeroase texte. Din numeroasele sale scrieri, s-au pastrat doar trei opere si o omilie. Aceste trei opere stau in strinsa legatura una cu alta, formind un intreg, o triologie. Ele sint urmatoarele:

1. Cuvint indemnator catre greci, in 12 capitole, e o apologie prin care demonstreaza paginilor ca religia crestina este infinit superioara religiei si filosofiei pagine.

2. Pedagogul, in trei carti, e un manual de educatie morala crestina, in care prezinta pe Hristos ca pe cel mai mare pedagog al omenirii si da instructiuni practice pentru traiul zilnic al crestinilor.

3. Stromata (Covoare), in opt carti, este o imbinare de teologie, filosofie si citate din literatura greaca, in care pune in evidenta raportul dintre crestinism si cultura profana. El stabileste teza sa ca orice crestin, pentru a fi perfect, trebuie sa fie un gnostic, adica un cunoscator al religiei sale. Gnoza crestina se deosebeste profund de gnoza eretica, in timpul sau in floare la Alexandria.

In Omilia Care bogat se va mintui, el arata ca bogatia in sine nu este o piedica in calea mintuirii, daca ea este intrebuintata in folosul aproapelui.

Origen, discipolul si succesorul lui Clement, este cel mai mare reprezentant al Scoalei alexandrine si un scriitor genial si fecund. Opera lui a fost considerabila. Neobosita sa activitate i-a dat numele de '

– omul de diamant. Fer. Ieronim († 420) in Scrisoarea catre Paula da aproape 800 de titluri. Istoricul Eusebiu de Cezareea († 340) si scriitorul Pamfil († 31) vorbesc de 2000 de titluri de lucrari.

Origen are scrieri exegetice, dogmatice, polemice si morale, foarte multe omilii, cuvintari si scrisori.

Pe terenul criticii si interpretarii Bibliei, monumentala sa opera este Exapla, o editie revizutita a textului Septuagintei, cu ajutorul textului original ebraic, pe sase coloane, care ajungea, la unele texte grecesti ale Bibliei, la opt sau noua coloane (Octapla, Eneapla), la care a lucrat 27 de ani.

Ca interpret al Bibliei, Origen a lasat Comentarii la aproape toate cartile Vechiului si Noului Testament.

Intre scrierile dogmatice, opera sa celebra este

– De principiis, adica Despre invataturile fundamentale ale religiei crestine, in patru carti, care este prima incercare de sistematizare a dogmaticii crestine. Ea se pastreaza in traducerea latina a lui Rufin († 410), care a facut insa textului original corecturi la unele din afirmatiile lui Origen, socotite eretice.

Apologetica e reprezentata prin lucrarea Contra lui Cels, in opt carti, scrisa pe la 248, pentru a combate scrierea acestuia

– Cuvint adevarat, in care ataca cu virulenta crestinismul.

O foarte frumoasa scriere a lui Origen este intitulata: Despre rugaciune, in care comenteaza pe larg Rugaciunea Domneasca, Tatal nostru.

b. Scoala din Cezareea Palestinei a fost infiintata si condusa de Origen, dupa plecarea sa din Alexandria in 231-232, in urma condamnarii lui de catre episcopul Dimitrie, acuzat ca a fost hirotonit fara aprobarea sa de catre episcopii Alexandru al Ierusalimului si Teoctist al Cezareii, pe cind Origen se afla intr-o calatorie in Palestina.

La Cezareea Palestinei, Origen a avut doi discipoli deosebiti, pe fratii Teodor si Atenodor, care, dupa terminarea studiilor lor juridice la Berit, au venit la Cezareea Palestinei, unde, in urma lectiilor sale, au trecut la crestinism. La plecare, Teodor a tinut in fata unei alese adunari un Cuvint de multumire pentru Origen, din care cunoastem metoda de lucru si programa analitica a invatamintului superior crestin, care se preda la Alexandria si la Cezareea Palestinei de catre Origen.

Intorsi in patria lor, Neocezareea Pontului, cei doi frati au deventi episcopi. Teodor este Sfintul Grigorie Taumaturgul († c. 270), <<Facatorul de minuni>>, care a fost un mare pastor si un scriitor de talent.

Nu se stie daca la Cezareea Palestinei Origen a avut urmasi imediati. La inceputul secolului al IV-lea este cunoscut ca profesor la Cezareea Palestinei preotul Pamfil († 310), care a avut printre elevii sai pe cunoscutul istoric bisericesc Eusebiu de Cezareea († 340). In persoana lui Eusebiu, Cezareea Palestinei a avut pe cel mai invatat episcop al sau, care ne-a lasat in Istoria sa bisericeasca, in 10 carti, informatii dintre cele mai pretioase pentru istoria Bisericii in primele secole (pina la anul 324).

c. Scoala din Antiohia. La Antiohia Siriei s-a infiintat o alta scoala crestina, cunoscuta din a doua jumatate a secolului al III-lea prin doi preoti, Dorotei si Lucian de Samosata, numit apoi Lucian de Antiohia. Acesta a studiat la Edesa, in Mesopotamia, unde conducea o scoala crestina, un anume Macarie. Spre sfirsitul secolului al III-lea, Lucian s-a stabilit la Antiohia, unde a fost hirotonit preot si conducea scoala de aci.

Dupa unele stiri, Lucian a fost partizanul compatriotului sau, episcopul Pavel de Samosata, eretic antitrinitar, si din cauza aceasta a fost scos din Biserica pina in 303, cind a renuntat la erezie. In acelasi timp, el profesa teoria subordinatianista, dupa care Fiul este subordonat Tatalui, reluata si dezvoltata de colegul sau de studii, Arie din Alexandria († 336). Se cunoaste ca ereticul Arie si adeptii sai se numeau syllucianisti, in sensul de aderenti ai teoriei subordinatianiste a lui Lucian.

Totusi Lucian a murit ca martir in sinul Bisericii, in 312, fiind adus la Nicomidia, unde a marturisit si aparat crestinismul in fata imparatului persecutor Maximin Daia (305-312).

Spre sfirsitul secolului al III-lea, este cunoscut la Antiohia si un preot invatat, Malchion, conducatorul unei scoli retorice <<eline>>, care preda si invatamintul crestin. El a luat parte si la disputa cu episcopul Antiohiei, Pavel de Samosata, pe care l-a dovedit eretic antitrinitar in sinodul de la Antiohia, din 268-269 (Eusebiu, Ist. bis, VII, 29-30).

Scoala din Antiohia este indeosebi exegetica. Ea face exegeza stiintifica bazata pe interpretarea istorico-gramaticala si logica a textului Sfintei Scripturi, spre deosebire de scoala alexandrina care folosea interpretarea alegorica, iar in chestiunile teologice, filosofia platonica si neoplatonica. Dimpotriva, scoala din Antiohia inclina spre aristotelism, utilizind in interpretare o metoda pozitiva, precisa, analitica.

Scoala din Antiohia a dat teologiei crestine pe cel mai mare orator si exeget al secolului al IV-, Sfintul Ioan Gura de Aur († 407), pe scriitorii Diodor de Tars († 393), Teodor de Mopsuestia († 428) si pe istoricul si teologul Teodoret de Cir († 458).

d. Scoala din Edesa, in Mesopotamia, este cunoscuta pe la mijlocul secolului al III-lea. Aici preda invatamintul teologic un oarecare Macarie, amintit mai inainte. Aci a invatat si Lucian. Ea a jucat un rol important in secolul al IV-lea, avind ca reprezentant de seama pe Sfintul Efrem Sirul († 373).

Au existat, desigur, si alte scoli, legate mai mult de personalitatea vreunui Sfint Parinte, sau a unui teolog de frunte.

In afara de aceste scoli, a existat, dupa 489, cind imparatul Zenon a desfiintat scoala de la Edessa, o soala nestoriana la Nisibi, in Persia, pentru ereticii nestorieni, condamnati in 431 de Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes. Primul lor conducator a fost episcopul Barsauma. Nestorienii au facut cunoscut crestinismul in Persia si in tarile din Asia centrala, pina in indepartata China.

"De la inceputurile Crestinismului pina la anul 1054" - Ereziile, Bucuresti, 1992, pag. 81-89.