APOCALIPSA SFANTULUI IOAN

Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

In cea de a doua jumatate a secolului I istoria crestinismului devine dramatica si nu rareori capata aspecte tragice. Noua religie se diferentiaza de iudaismul cu care unii incercasera s’o confunde, isi defineste idividualitatea proprie, se organizeaza in unitati distincte, Bisericile locale, pastrandu-si in acelasi timp dimensiunea ecumenica, isi defineste ierarhia. Conflictele cu iudaismul si cu ereziile sunt acum mai mult de natura ideologica. In schimb, se ascute conflictul dintre crestinism si puterea imperiului roman. Nucleul acestui conflict il constituie aparitia fenomenului cunoscut sub numele de “apoteoza imperiala”. Conducatorii unui imperiu vast, cosmopolit si cu o mare diversitate religioasa isi dau sema din ce in ce mai mult ca unitatea lui poate fi mentinuta si consolidata numai daca seful statului isi va asuma si atribuite divine. Inceputul, prudent, se facuse dupa moartea lui Iuliu Cezar, caruia i‘a acordat titlul de divus (divin, dumnezeiesc). Octavian Augustus face pasul decisiv; el se proclama zeu si porunceste ca in toate orasele imperiului sa i se ridice statui, alaturi de acelea ale noii zeite Roma. Cetatenii imperiului au libertatea de a-si cinsti zeii propriii, dar si obligatia de a aduce rugaciuni si jertfe la picioarele statuii imperiale, intru cinstirea “zeului” unificator. Paranoia catorva din urmasii lui Octavian Augustus va impinge acest fenomen pana la forme si dimensiuni dementiale. De aici incepe conflictul. Crestinii cred si marturisesc ca numai un singur om este, in acelasi timp, si Dumnezeu: Iisus Hristos. In consecinta, ei refuza sa-i recunoasca cezarului titlul de divus (divin) si de Kyrios (Domn), refuzand sa-i aduca jertfe sau orice alt fel de inchinare. Atitudinea lor e interpretata ca un refuz de a-i recunoaste sefului statului – si statului insusi – autoritatea legitima, si astfel un proces de constiinta pur religioasa se transforma intr’un proces politic de o mare incrancenare si cruzime, care se anunta – si va fi – de lunga durata. Crestinii sunt suspecati, panditi, persecutati, haituiti, vanati ca fierale, tariti in tribunale, supusi la ingrozitoare interogatorii si torturi, condamnati la moarte, executati in temnite si’n arene publice. Unii rezista si devin martiri, altii ajung la capatul puterilor si apostaziaza, altii pactizeaza cu stapanirea si adopta forme acoperite. Oricum, pericolul e puternic si amenintator.

Unul din cei mai sangerosi persecutori ai crestinilor este Domitian. Ii cade victima si sfantul Ioan Evanghelistul, foarte batran, retras in Efes. In anii 94-95 el este exilat in insula Ptmos. Aici, in stari de extaz, primeste el de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos, descoperirea (apocalipsa) unor taine pe care le va consemna in cartea menita sa incheie canonul Noului Testament si, totodata, sa-i reconforteze pe crestinii care vor crede ca, in ciuda uriaselor si devastatoarelor ofensive ale raului, binele suprem va triumfa prin Iisus Hristos; intru El se vor bucura atat cei ce au rezistat ispitelor caderii, cat si cei ce au murit marturisindu-si credinta.

Scrierea ii apartine genului numit “apocaliptic”, ilustrat in principal de procurorul Daniel, dar destul de cultivat si in primul secol al erei crestine. In epoca, intelesul mai exact al cuvantului grecesc apokalypsis desemna actiunea de a dezvalui, a da la o parte valul care acopera tainele lui Dumnezeu. Ca atare, si Apocalipsa sfantului Ioan, desi inspirata, foloseste toate mijloacele si procedeele geniului, precum aproximatia (ambiguitatea artistica), hiperbola (exagerarea, supradimensionarea), fantasticul, pseudonimia (substiuirea de nume proprii, relatia nomencognomen), dar mai ales simbolismul (al culorilor, al pietrelor, si in primul rand al numerelor). Toate acestea, menite aiurea sa deconcerteze, sub pana sfantului Ioan capata transparenta, unitate si sens, in scene de o mare densitate simbolica, in care prevaleaza gustul pentru ordine, simetrie si miscare dramatica, un gust care izbuteste sa invinga precaritate limbii grecesti in care e scrisa opera.