SINOADELE ECUMENICE CA EXPRESIE A UNIVERSALITATII BISERICII

Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Biserica in sine este si ecumenica si universala sau catolica, in timp ce sinoadele sunt numai un capitol, un aspect sau un instrument al Bisericii. Sinoadele ecumenice sau <<a toata lumea>> sunt orientate universal pentru ca apar intr-un cadru universal si actioneaza spre universal. Ele sunt unul din momentele importante ale vietii Bisericii in care se face un pas serios spre realizarea universalului sau in care acesta se realizeaza.

Inainte de a arata cum sinoadele ecumenice au dat expresie universalitatii Bisericii, e necesar sa precizam chiar si in treacat – dupa ce am facut-o si in alt studiu – sensul cuvintelor <<ecumenic>> si <<universal>> sau <<catolic>>, pentru a intelege mai bine contributia reala pe care intelesul in continua evolutie al acestor termeni a adus-o, in perioada patristica, la problema noastra. Vom indica, apoi cateva din elementele prin care se promova universalul in Biserica si inainte si dupa sinoadele ecumenice.

Termenul si ideea de ecumenic, cum si termenul si ideea de universal preexista sinoadelor ecumenice, ele reprezentind atribute sau sensuri ale Bisericii insasi si deci precedind lucrarea si orientarea sinoadelor. Ele provin din limba si cultura greaca si au, la inceputul perioadei patristice, un sens comun sau aproape comun: <<Biserica universala de pe intregul pamant>> ¹. Uneori ideea de <<ecumenic>> predomina inlocuind sau excluzind ideea de <<universal>>, mai ales la autorii stapaniti de etosul misionar, ca Sfantul Ciprian, Tertulian, Origen, Sfantul Atanasie cel Mare, Sfantul Ioan Gura de Aur etc. Totusi, chiar in cadrul notiunii de ecumenic sunt distinctii de care e necesar sa tinem seama, ca sa putem intelege evolutia de sens a termenului. In timp ce Sfantul Ciprian vorbeste de Biserica Domnului care-si <<intinde ramurile peste tot pamantul>> ², Origen precizeaza lui Cels ca Iisus a adunat la cuvantul sau <<in multe parti ale pamantului nostru>> nu putini greci si barbari, inteleptiti si neinvatati, ceea ce nu s-a auzit despre nici o alta religie ³. Expresia <<intregul pamant>> sau <<pamantul locuit>> desemna, in epoca patristica, in general, teritoriul imperiului roman si uneori si parti dincolo de acest teritoriu. Alteori ideea de <<Biserica Universala>> ca de exemplu la Sfantul Ignatie Teoforul, insemna intai suma spatiilor in care se intindea sau se va intinde Biserica, avind deci un sens ecumenic, dar ea exprima si cadrul larg al universalului pe care-l reprezinta si pe care-l realizeaza Biserica in lume: <<Unde e Hristos, acolo e Biserica universala>> ⁴. E ceea ce va repeta Sfantul Irineu despre Sfantul Duh: <<Unde e Duhul lui Dumnezeu acolo e Biserica si tot harul. Iar Duhul este adevarul>> ⁵. Ideea de <<universal>> se imbogateste progresiv cu elemente noi, peste cel pur spatial. Opera misionara, experienta de viata si mai ales progresul teologiei practice fecundeaza <<generalul>> luat din filosofia stoica si-i dau un continut complex pe care-l gasim formulat la Sfantul Chiril al Ierusalimului. Acesta zice ca Biserica e universala pentru ca se intinde pe intregul pamant locuit, pentru ca invata pretutindeni si fara greseala toate dogmele care trebuie sa vina la cunostinta oamenilor, pentru ca aduce evlavia la toti, pentru ca trateaza si vindeca pacatele, pentru ca poseda orice virtute ⁶. Peste <<ecumenic>>, sau spatiul terestru, care e baza oricarui fenomen, se construieste suprastructura universalului formata din invatatura, evlavie, pastoratie si morala. Din secolul al IV-lea, termenii <<ecumenic>> si <<universal>> sunt interferenti, ca si pana aici, dar cu sfere de sensuri mai complicate si din ce in ce mai greu de definit. Termenul <<ecumenic>> va continua sa aiba, de-a lungul intregii epoci patristice, un sens accentuat spatial, fara insa ca sensurile de doctrina, evlavie, pastoratie si morala <<fara greseala>>, adica ortodoxe, sa fie excluse, acestea impunindu-si prezenta dupa caz. Expresia insasi de <<sinod ecumenic>>, care apare prima data in canonul 6 al Sinodului al II-lea Ecumenic (381) ⁷, expresia de <<sinoade ecumenice>>, care apare in canonul 1 al Sinodului al VII-lea Ecumenic (787) ⁸ si dupa aceea, pana astazi, indica nu numai ideea de spatiu, ci si intreaga lor activitate dogmatica, disciplinara si in general spirituala. Termenul de <<universal>> sau <<catolic>> implica o ecumenicitate limitata la lumea cunoscuta in antichitate, cum am spus, dar care, progresiv, se transforma in ubiquitate; aceasta ubiquitate, ca si ecumenicitatea, nu e ceva absolut ⁹.

Ideea universalitatii sau a catolicitatii a capatat, cu timpul, o extindere si un prestigiu deosebit, atat pentru ca ea implica si ideea ecumenicitatii, cum am vazut, cat si pentru ca insemna un continuu progres spre desavarsire. Ca Trup al Domnului, Biserica trebuia sa devina o pleroma cosmica, o universalitate. In aceasta perspectiva si angajata intr-o considerabila opera multilaterala, <<Biserica Universala>> devine o autoritate din ce in ce mai cuprinzatoare; e sentimentul pe care-l au cei mai mari Parinti ai secolelor al IV-lea – al VIII-lea si pe care-l exprima ocazional fie in raport cu <<speluncile>> ereticilor pe care acestia le numesc <<case ale Domnului>>, nu <<Biserica Universala>> ¹⁰, fie ca ea e socotita ca imbratisind toate popoarele si detinind tot adevarul ¹¹, fie ca, adesea, puterea ei corecteaza sau ocroteste mai mult decat legile imperiului roman sau peste aceste legi, ca in cazul vinovatiei imparatului Teodosie sau a lui Eutropiu, primul ministru al imparatului Arcadie. Ereticii insisi, zice Augustin, doresc sa poarte numele acestei Biserici, iar cand sunt intrebati de un strain unde e Biserica Universala, nici unul nu arata capeluta sau casa sectei lor, ci pe aceea care trebuie, adica <<universala>> ¹². Fara sa se suprapuna Evangheliei, numai Biserica Universala are autoritatea de a predica cuvantul acesteia ¹³. Minunile care se savarsesc in Biserica Universala trebuie acceptate pentru ca se savarsesc in ea ¹⁴. Intregul univers ii da acest nume.

Orizontul larg al Bisericii celei una din epoca patristica si a sinoadelor ecumenice si desfasurarea lucrarii ei cu osebire in cuprinsul unui singur stat – cel roman – care cuprindea aproape toata lumea cunoscuta atunci, faceau ca ideea de ecumenicitate a credintei sa se apropie si uneori sa coincida cu aceea de ecumenicitate a imperiului roman si apoi bizantin, mai ales dupa proclamarea crestinismului ca religie de stat prin Teodosie. Ecumenismul bisericesc a profitat de cel politic, dar s-a petrecut si fenomenul invers. Opera misionara la popoarele dincolo de hotarele imperiului roman a lasat uneori in umbra ideea de <<ecumenic>> favorizind pe aceea de <<universal>> careia inca de mult cultura greaca ii pregatise si ii daduse o sfera mai larga si un continut mai bogat.

Ne simtim mahniti ca in zilele noastre ideea si fapta ecumenica reprezinta atat de putin in comparatie cu cele din epoca sinoadelor ecumenice. Nu in sensul ca atunci era realizat un ecumenism integral – caci lacune erau si in acele vremuri – ci in sensul ca oamenii se straduiau cu alt suflet si la alt nivel sa mentina un ecumenism bine inchegat intr-o singura Biserica pe care, in epocile ulterioare, urmasii au sfasiat-o, iar noi cei de azi nu reusim sa eliminam ceea ce ne desparte. Dar, ceea ce n-a fost posibil pana acum, poate deveni de aci inainte.

1. ELEMENTE ALE PROMOVARII UNIVERSALULUI IN BISERICA PANA LA SINOADELE ECUMENICE, INTRE ELE SI DUPA ACEEA

E de la sine inteles ca Biserica n-a asteptat sinoadele ecumenice pentru a-si promova si exprima universalitatea. Ca Trup tainic al lui Hristos, ea a lucrat fara incetare la atingerea scopului ei care e mantuirea, scop pe care-l realizeaza printr-o intinsa actiune invatatoreasca, pastorala, liturgica, disciplinara.

a. Ca mijlocitoare a mantuirii, adica a binelui absolut, Biserica usureaza realizarea universalului – cunoasterea deplina a Adevarului dumnezeiesc si fericirea unirii cu El – pentru sufletele credinciosilor. In calitatea ei de mireasa a lui Hristos, Biserica creste continuu in marime, frumusete si numar prin unirea si comuniunea ei cu Logosul, Care si azi, in chip duhovnicesc, din iubire pentru cei ce cred in El coboara din nou din cer, moare si se uneste cu ea ¹⁵. Biserica primeste Logosul si-L formeaza in cei botezati pe care-i instruieste si-i pregateste pentru virtute spre a-i conduce la nemurire. Gratie intruparii si mortii istorice a lui Hristos, care permit o continua parusie a Acestuia in spiritul fiecaruia dintre noi, Biserica isi sporeste continuu fecunditatea in Sfantul Duh si traieste exclusiv in fiii ei. Acesti fii ai Bisericii devin Biserica insasi ¹⁶. In acest sens trebuie inteles principiul patristic ca <<in afara Bisericii nu este mantuire>> si ca <<nu poate avea pe Dumnezeu de tata acela care n-are Biserica de mama>> ¹⁷. Biserica poate primi in sanul ei intreaga lume, ea are capacitate pentru toti, zice Y.M. Congar. Functia esentiala a Bisericii, aceea de mijlocitoare a mantuirii, revine credinciosilor inaintati care vor purta , ca intr-un san matern, pe incepatori si nedesavarsiti pana la a-i ridica la maretia si frumusetea virtutii, colaborind astfel la mantuirea lor ¹⁸. <<Impreuna-lucratori ai lui Dumnezeu>>, crestinii vor progresa pana la masura varstei deplinatatii lui Hristos. Pentru lucrarea ei mantuitoare Biserica se foloseste de Sfintele Taine si toate celelalte mijloace lasate ei de Logos, indeosebi de rugaciune care are o putere mare: <<Omul care se roaga are conducerea lumii in mainile sale>>, zice Sfantul Ioan Gura de Aur, intrucat un asemenea om exercita o paternitate si o maternitate asupra acelora pentru care se roaga si pe care-i <<poarta>> in sine ¹⁹. Chemind pe toti la mantuire prin Biserica, Logosul arata perspectivele universalitatii acesteia.

b. Biserica zamisleste si naste pe fiii ei din si pentru sfintenie, adica din Sfantul Duh, pentru imparatia cerurilor, sau pentru mantuire. In acest ipostaza, Biserica a fost numita <<universul universului>> ²⁰. Hristos s-a facut universul Bisericii, adica lumea inalta, frumoasa si tanara a sfinteniei care imbratiseaza si cuprinde putin cate putin lumea noastra, a oamenilor obisnuiti. Universul cel nou, sau lumea celor feciorelnici creata prin intruparea Logosului traieste din viata curata a sfintilor, imbogatindu-se cu orice fapta buna si prin aceasta cu orice suflet drept; ea e <<comunitatea celor ce iubesc pe Hristos>>, <<Biserica adunata de la inceput, Mireasa>> ²¹, <<ceata tuturor sfintilor>>, un fel de persoana unica ce sintetizeaza pe toti. Comunitate a sfintilor, Biserica devine comunitate de sfintenie in sensul ca toti cei ce-i apartin si care au obtinut sfintenia in sanul ei trebuie sa dezvolte aceasta sfintenie pentru sanctificarea celorlalti. In aceasta consta importanta sarcina pastorala a Bisericii, zice Origen ²². Maternitatea si infinita fecunditate materna a Bisericii despre care vorbesc Ciprian, Ipolit, Origen, Metodiu de Filipi si altii ii confera dimensiunile ecumenicitatii si universalitatii. De aceea s-a zis ca Bisericile ucenicite de Hristos, in comparatie cu alte adunari, <<sint ca luminatorii in lume>> (Filip, II, 15) ²³.

c. Factorul decisiv al universalitatii Bisericii este dragostea. Dragostea sta la originea lumii si la originea Bisericii. Dumnezeu a creat si pe una si pe alta din dragoste, pentru ca el insusi este dragoste (I Ioan IV, 8). Fiul lui Dumnezeu s-a intrupat si a murit din dragoste pentru oameni, iar Biserica a aparut se mentine si lucreaza ca putere a dragostei. Nici sfintenia si nici mantuirea nu-s posibile fara dragostea lui Dumnezeu – Logosul prin Biserica. Parintii numesc Biserica nu numai mireasa si mama, ci si dragoste. ‘

este fiinta, functia si instrumentul Bisericii in lume. O biserica fara dragoste nu este Biserica, asa cum un Dumnezeu care nu iubeste pe oameni nu e Dumnezeu.

Dragostea Bisericii a lucrat si lucreaza in toate imprejurarile in care e nevoie de ea, dar nu odata ea a fost desmintita chiar in sanul comunitatilor crestine. Pofta de putere, mandria, ratiuni de prestigiu si adesea dorinta de inavutire au indepartat dragostea dintre frati si uneori dintre Biserici. Cate eforturi au fost depuse, cata energie a fost cheltuita, cate lacrimi au fost varsate de cei mai alesi dintre crestini pentru a recastiga pe fratii inselati de erezie ori de schisma, cuprinsi de ambitie ori de slava desarta, mistuiti de ignoranta ori de viciu! Cine nu citeste si azi cu emotie Epistola I catre Corinteni a Sfantului Clement Romanul, multe din epistolele Sfantului Ignatie si Sfantului Ciprian, pe aceea a Sfantului Constantin cel Mare catre Sfantul Atanasie si catre Arie, multe din paginile tratatelor adresate ereticilor sau schismaticilor, corespondenta Sfantului Vasile cel Mare cu Sfantul Atanasie si cu episcopii occidentali, aceea a Sfantului Chiril al Alexandriei in legatura cu problemele hristologice, Scrisorile Sfantului Ioan Gura de Aur catre Teodor cel cazut, piesele adresate asa-numitelor <<fecioare alunecate>> sau celor care aveau in casa <<femei subintroduse>>? Cand neintelegerile dintre doua sau mai multe Biserici atingeau un nivel care ameninta cu sfasierea Trupului lui Hristos, se gaseau inimi insufletite de duhul ecumenicitatii si al universalitatii care interveneau in favoarea restabilirii dragostei si unitatii. Se pot cita numeroase cazuri. Mentionam doar interventia Sfantului Irineu pe langa episcopul Victor al Romei care anatematizase pe episcopii orientali (arhiepiscopul Policrat al Efesului cu sufraganii sai) si pe cei din Palestina care nu acceptasera data serbarii Pastilor o data cu Roma; argumentarea lui Irineu si exemplul citat de el (intalnirea dintre Sfantul Policarp si Anicet al Romei) sunt deosebit de actuale si astazi ²⁴. Adaugam problema lapsilor si aceea a rebotezarii ereticilor asupra carora Orientul si Occidentul crestin trebuia sa se inteleaga; triunghiul: Ciprian al Cartaginei, Firmilian al Cezareii si Stefan al Romei, a dezbatut pe larg cea de-a doua problema ramanind insa fiecare la punctul sau de vedere: Ciprian si Firmilian pe o pozitie, Stefan pe alta pozitie. Acela care a folosit dragostea ca element de apropiere si sudura intre Orientul si Occidentul crestin la un nivel cu adevarat ecumenic si universal in cazul schismei Meletie-Paulin si al ravagiilor ariene in sanul Bisericilor Rasaritene a fost Sfantul Vasile cel Mare. Printr-o politica bisericeasca complexa si abila dar dirijata tot timpul de o dragoste deosebita fata de unitatea Bisericii, mitropolitul Cezareii Capadociei a incercat sa determine pe episcopul Damasus al Romei sa ajute Bisericile Orientale la eliminarea schismei din Antiohia si la punerea ordinei in cuprinsul unui crestinism ros de erezie, intrigi si ambitii desarte; Sfantul Vasile tinea ca ordinea sa fie readusa printr-un sinod convocat in Orient si in care legatii episcopului Romei sa cerceteze situatia si sa aprecieze printr-o hotarare ²⁵. Rezultatele pozitive ale eforturilor Sfantului Vasile s-au facut simtite numai dupa moartea acestuia. Lasam la o parte schimburile de scrisori intre diferitele Biserici pe teme de doctrina, de opera misionara, sau de caritate, adica de intrajutorare frateasca. Legatura prieteneasca intre ierarhii Bisericii aducea o contributie deosebita la intarirea ecumenicitatii si promovarea universalitatii.

d. Progresul Bisericii facea sa rasara probleme noi si din ce in ce mai complicate; aceste probleme de interes local sau regional impuneau consfatuirea ierarhilor respectivi in sinoade locale. Aparute nu inainte de jumatatea secolului al II-lea, intrucat Biserica n-a convocat sinoade contra gnosticilor si marcionitilor, sinoadele locale solutioneaza probleme ca: data Pastilor, cazul lapsilor, novatianismul, botezul ereticilor, teologia trinitara si hristologica a lui Paul de Samosata, montanismul, prima intocmire de canoane, etc. ²⁶. Sinoadele se tin in Asia Mica, in Egipt, in Africa Proconsulara si uneori si la Roma. Sinoadele tinute la Roma nu implica o <<autoritate ecumenica>> a Bisericii Romane, ci doar grija de a se pune capat unei situatii confuze in Biserica ²⁷. La Antiohia, s-a constituit un grup conciliar care se va reuni din cand in cand si va forma osatura sinodului de la Niceea. Aci, in Antiohia, in 264 si 268, s-aduna un fel de sinod general al intregului Orient si care grupeaza pe episcopii din Siria, Palestina, Fenicia, Arabia, Cilicia, Pont, Lycaonia, Capadocia. Aci, se pune baza geografica a primelor sinoade ecumenice si se discuta prima data, cum am spus, o problema dogmatica trinitara si hristologica, care a tulburat veacuri de-a randul partea orientala a Bisericii. Scrisoarea sinodala adresata de acest sinod episcopilor Dionisie al Romei, Maxim al Alexandriei <<precum si tuturor colegilor nostri din intreaga lume>>, spre a-i informa despre hotararile luate, denota spirit ecumenic ²⁸. Sinoadele locale preludeaza deci pe cele ecumenice.

Mantuirea, sfintenia, dragostea si multe alte puteri care promoveaza universalitatea Bisericii sunt, evident, prezente si in sinoadele ecumenice cu tot ceea ce ele implica; ele constituie panza insasi a vietii neintrerupte a Bisericii formind o permanenta din care ies sau pe care se grefeaza numeroase alte elemente, dar ele nu sunt specifice sinoadelor ecumenice; de aceea le-am prezentat separat.

La sinoadele ecumenice au participat numerosi episcopi apartinind aproape tuturor regiunilor imperiului roman sau bizantin. Un studiu atent al geografiei scaunelor membrilor sinoadelor ecumenice ar fi interesant si sugestiv. Nu cunoasterm criteriul exact dupa care erau convocati membriii sinoadelor, dar e aproape sigur ca elementul geografic se impunea cu necesitate, intrucat el era reprezentativ si obligatoriu atat pentru imparat care facea convocarea, cat si pentru ansamblul episcopilor care tinea sa auda parerea tuturor Bisericilor locale. Ascultarea parerii fiecarui episcop sau macar constatarea orientarii votului lui erau necesare, desigur pentru cantarirea hotaririi in orice problema discutata, dar ele erau – in acelasi timp – indicative pentru gradul de Ortodoxie al reprezentantilor Bisericii. Biserica intreaga trecea un examen sever cu fiecare sinod ecumenic. Configuratia geografica a Ortodoxiei si a ereziei sau schismei interesa administratia imperiului, dar si ansamblul Bisericii a carei vigoare depindea de constatarile facute si de masurile de luat in consecinta.

Nu ni s-au pastrat documente de la Sinodul I Ecumenic, de la Niceea (325), unde au participat 318 membri, ditre care nu toti erau episcopi, ca de exemplu Sfantul Atanasie, care era numai diacon. Suntem informati insa, pe alta cale, ca la acest sinod au luat parte ierarihi din cele mai departate parti ale imperiului lui Constantin, ca de exemplu: Eustatiu al Antiohiei, Hosiu al Cordobei, Alexandru al Alexaandriei, Teofil al Gotiei, Eusebiu al Cezareii, Eusebiu al Nicomidiei, Nicolae al Mirelor Liciei, Spiridon al Trimitundei etc. ²⁹. Din Spania in Nicomidia si din Egipt in Gotia, Biserica a fost reprezentata la Niceea prin tot ce a avut ea mai bun. Sinodul acesta s-a bucurat si se bucura si astazi, in Ortodoxie mai ales, de un prestigiu si de o autoritate deosebita atat pentru numarul mare al participantilor reprezentind Biserica de pretutindeni, cat si pentru valoarea credintei si teologiei hotararilor sale referitoare la primele doua persoane ale Sfintei Treimi (primele 7 art. din Simbolul credintei). Unii dintre sinodali puteau arata sfintei adunari semnele marturisirii lor din timpul persecutiilor.

Dintre cei 150 de episcopi prezenti la Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol (381) si care au facut de curand obiectul unui studiu din partea unui frate african. King ³⁰, citam, in ordinea din protocolul sinodului, un numar indicativ pentru situatia geografica a scaunelor lor: Grigorie de Nazianz (in calitate de arhiepiscop al Constantinopolului), Nectarie al Constantinopolului, Eleusus al Cizicului, Marcian al Lampsacului, episcopii din Egipt si Macedonia, Meletie al Antihoiei, Timotei al Alexandriei, Chiril al Ierusalimului, Ghelasie al Cezareii Palestinei, Ascholios al Tesalonicului, Eladie al Cezareii Capadociei, Petru al Sevastei, Amfilohie al Iconiului, Diodor al Tarsului, Pelagiu al Laodiceii, Evloghie al Edesei, Acaciu al Bereii din Siria ³¹. Desi aci n-apare reprezentat nici un scaun al crestinismului apusean, totusi se poate spune ca prin Ascholios al Tesalonicului, depinzind in vremea aceasta de Roma, era prezenta la sinod si Biserica Occidentului. Valoarea teologica si general bisericeasca a unor ierarhi ca: Grigorie de Nazianz, Chiril al Ierusalimului, Meletie al Antiohiei si Diodor de Tars, a conferit sinodului o autoritate de prim rang atat prin adancimea si intinderea operelor lor, cat si prin elaborarea partii a doua a Simbolului de credinta referitor la Sfantul Duh, Biserica, botez, invierea mortilor etc. (ultimele 5 articole); simbolul a fost acceptat de intreaga Biserica.

Sinodul al III-lea Ecumenic, tinut la Efes (431) si al carui numar de membri variaza intre 153, 159 si 197 ³², cuprinde printre altii, ierarhi de la Sfantul Chiril al Alexandriei pana la Perigene al Corintului, Pios al Pisinuntelor, Maionios al Sardelor, Flavian al Filipilor, Nicias al Megharei, Petru al Brusei, Evoptios al Ptolemaidei Pentapolei, Aristobul de Tmuis, Petru al Oxyrrynchului, Timotei al Eparhiei scitilor cu resedinta in orasul Tomis, diaconul Bessula al Bisericii din Cartagina ³³. Episcopul Celestin al Romei a fost reprezentat de Sfantul Chiril al Alexandriei, care a si prezidat sinodul. Prin acesti ierarhi si prin altii e prezenta in sinod Biserica din trei continente: Asia, Africa si Europa. Sinodul atinge limite ecumenice intre Tomis si Oxyrrynch si intre Brusa si Cartagina. Autoritatea teologica a lui Chiril crea Bisericii, prin Sinodul de la Efes, o universalitate care egala si intrecea ecumenismul geografic al scaunelor ierarhilor participanti.

La Sinodul de la Calcedon (451), socotit mai mare si mai important decat toate celelalte sinoade ecumenice sub raport dogmatic, au participat intre 450 si circa 500 ierarhi: de la reprezentantiii Romei: Paschasinus, Lucentius si preotul Bonifaciu la Anatolie al Constantinopolului, Talasie al Cezareii Capadociei, Stefan al Efesului, Diogene al Cizicului, Florentiu al Sardelor, Anastasie al Niceii, Meletie al Larisei, Nonnos al Edesei, Constantin al Melitinei, Dorotei al Neocezareii, Marian al Synnadelor, Martyriu al Gortinei din Creta, Vasile al Traianopolei (Moesia Inferior), Antioh al Sinopei, Eraclie al Comanei, Domnos al Cucuzului, Teodosie al Nazianzului, Aristomah al Colonei ³⁴, precum si altii din alte numeroase scaune ca: Ancira, Tars, Damasc, Nicopolis, Dyrrachium, Filipi, Irinupolis, Augusta, Adrianopol, Messina, Seleucia Isauriei, Augustoeuphratensis etc. ³⁵. Reprezentantii Egiptului sunt absenti din cauza celor intamplate la Sinodul din 449, dar sunt prezenti, in schimb, titularii a numeroase scaune din Asia Mica si din insulele Mediteranei de Est pana la Messina. Hotararile sinodale ne arata triumful ideilor Sfantului Chiril intr-o forma putin mai adecvata si mai slefuita decat a sa.

Sinoadele al V-lea si al VI-lea Ecumenice tinute la Constantinopol (553, 680-681) atesta, in general, o ecumenicitate a reprezentantilor scaunelor episcopale, din care n-a lipsit acela al Romei in chiar persoana episcopului Vigiliu ale carui avatare in timpul lucrarilor Sinodului al V-lea sunt bine cunoscute. Mana forte a imparatului Justinian n-a ezitat sa asigure o universalitate tinutei si hotararilor sinodului. La sinodul al V-lea au participat printre altii: Teodor al Cezareii Capadociei, Sextilian al Tunisului (loctiitor al arhiepisopului Cartaginei), Constantin al Calcedonului, Ioan al Cucuzului, Teodor al Gortinei, Asignius al Traianopolei, Ioan al Adrianopolei, Ioan al Nisei, Cresconiu al Zatarensei din Numidia, Teodor al Comanei etc. ³⁶. La Sinodul al VI-lea au participat ierarhi din apropae aceleasi regiuni ale imperiului roman.

La lucrarile Sinodului al VII-lea Ecumenic, tinut la Niceea (787), au participat Tarasie al Constantinopolului, legatii episcopului Adrian al Romei, Agapit al Cezareii Capadociei, Ioan al Efesului, Constantin al Constantiei din Cipru, Nicolae al Cizicului, Eftimie al Sardelor, Petru al Nicomidiei, Stavriciu al Calcedonului, Ilie al Cretei, Epifanie diacon din Biserica Cataniei si loctiitor al arhiepiscopului Toma al Sardiniei, Ioan Monahul loctiitor al episcopului Nichifor de Dyrrachium, Niceta episcop al Claudiopolei, Constantin de Perga, Anastasie al Nicopolei in vechiul Epir, Manuel al Adrianopolei, Chiril Monahul loctiitor al episcopului Niceta al Gotiei, Teodor al Catanei, Ioan al Tauromeniei, Preotul Galutva loctiitor al episcopului Stefan al Siracuzei, Leon al Mesemvriei ³⁷. Reprezentanti ai Bisericii din Constantinopol, Roma, Nicomidia, Efes, Calcedon, Sardinia, Gotia, Siracuza exprima, prin acest sinod, o variata ecumenicitate si universalitate a Bisericii.

Aria geografica a sinoadelor ecumenice e mare, ajungind la un perimetru de cateva mii de km si intinzindu-se adanc in toate directiile punctelor cardinale. Hotarele acestei arii coincid in general cu cele ale imperiului roman si apoi bizantin, inclusiv partea de apus a Europei, unde, in evul mediu, incep sa mijeasca state noi crestine si unde opera misionara continua. Numarul mic al scaunelor episcopale din Apus care participa la sinoade, uneori absenta oricarei participari (ca la Sinodul al II-lea) nu infirma universalitatea Bisericii, pentru ca Bisericile din aceasta regiune in frunte cu Roma au acceptat hotararile sinoadelor.

Sinoadele ecumenice se tin in Rasarit, unde au aparut probleme ce au format obiectul lor si unde se afla capitala imperiului, care avea rol hotarator in convocarea lor. Uneori episcopii Romei au cerut amanarea convocarii cutarui sinod – ca de exemplu al Calcedonului – sau convocarea in vechea capitala, dar diverse ratiuni, indeosebi dorinta imparatilor de a urmari si controla lucrarile sfintelor adunari, n-au putut satisface aceasta dorinta. Cu aceasta nu se stirbea caracterul ecumenic al sinoadelor, pentru ca imparatii indeobste faceau convocarile de acord cu conducatorii Bisericilor mai de seama, adica din: Constantinopol, Roma, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, cunoscuta pentarhie.

Contactele felurite intre membrii sinoadelor prin discutiile multiple din timpul lucrarilor , prin coliturghisirea la sfintele slujbe, prin mesele comune, prin frecvente schimburi de pareri etc., creau sau intareau atmosfera de ecumenicitate si universalitate. Limbile oficiale ale sesiunilor: greaca si mai putin latina, nu impiedicau in conversatiile personale folosirea tuturor limbilor vorbite de sinodali apartinind unor arii lingvistice si culturale asa de diferite. Necunoscind greaca, unii sinodali vorbeau limba lor materna servindu-se de interpreti sau de o greaca mai schioapa impanzita cu termeni din propria lor limba. Era un koine pestrit, dar ecumenic. Se inchegau prietenii si se statorniceau legaturi prin corespondenta.

La sinoade participa nu numai ierarhi, ci si preoti si diaconi si, desigur si laici, cel putin in persoana diferitilor dregatori ai curtii imperiale, care asistau sub un titlu sau altul la lucrari. Preotii si diaconii sunt, de obicei, delegati – loctiitori ai episcopilor lor. In felul acesta Biserica e reprezentata in toata componenta sa umana: ierarhie si credinciosi.

Intre ierarhii care participa la sinoadele ecumenice sunt si episcopi din partile noastre: Teofil al Gotiei (Sinodul I), Timotei al Tomisului (Sinodul al III-lea), Vasile al Traianopolei (Moesia Inferior)(Sinodul al IV-lea), Chiril Monahul reprezentind pe Niceta al Gotiei (Sinodul al VII-lea). Prin acestia crestinismul din partile noastre a contribuit la promovarea universalitatii Bisericii. Aceasta era servita de episcopii din Scitia Minor si in afara sinoadelor, ca, de exemplu, de Teotim I al Tomisului, care in 400-401 apara pe Sfantul Ioan Gura de Aur de origenism, savarsind o fapta de nivel ecumenic; tot din Scitia Minor, monahul Ioan Casian si fratele sau de cin Gherman ajung clerici ai Sfantului Ioan Gura de Aur si merg la Roma spre a interveni pe langa episcopul de aici in favoarea marelui lor patriarh izgonit din scaun prin Sinodul de la Stejar (401) si condamnat la exil.

Elementul pur geografic nu poate fi despartit de valoarea elementului uman in cadrul sinoadelor ecumenice. Calitatea, mai exact nivelul calitatii ecumenicului si universalului depind exclusiv de calitatea si orizontul spiritului uman, care lucreaza in aria respectiva. Ecumenicul nu devine si universal decat prin avantul inimii si geniul mintii. Ierarhi ca Sfintii Atanasie, Grigorie de Nazianz si Chiril al Alexandriei puteau conferi – cum au si conferit – Bisericii o universalitate autentica si intr-un perimetru ecumenic mai mic decat cel cunoscut. Sinoadele n-au facut decat sa confirme valori care existau inaintea si in afara lor.

Hotararile dogmatice si disciplinare ale sinoadelor se elaborau pe baza Sfintei Scripturi, a Sfintei Traditii fixate sau in curs de fixare, a gandirii personale a participantilor la dezbateri, a unei documentatii scrise de mai multa sau mai putina greutate. Argumentarea avea un rol important, decisiv, atat pentru a convinge sau a invinge pe adversari, de obicei maestri in Scriptura, filosofie si logica, cat si pentru uzul sau fortificarea ortodocsilor insisi. Presedintii sinoadelor tineau ca hotararile ce se luau sa fie motivate cu texte sau idei din autoritatile patristice consacrate si apartinind cat mai multor regiuni ale Bisericii, pentru a le imprima, spatial, pecetea ecumenicitatii, iar ca valoare pe aceea a universalitatii. Vom cita, ca ilustrare, lista autorilor folositi de conducatorii dezbaterilor numai pentru Sinoadele al III-lea, al IV-lea si al VII-lea Ecumenice.

In dosarul respectiv al Sinodului al III-lea sunt citate texte din Petru episcop si martir (Despre divinitate), din Atanasie (Contra arienilor; Epistola catre Epictet), Iuliu al Romei (Epistola catre Posdochiu), Felix al Romei (Epistola catre Maximin si catre clerul Bisericii Alexandriei), Teofil al Alexandriei (Epistola V Pascala), Ciprian (Despre milostenie), Ambrozie, Grigorie cel Mare episcop de Nazianz, Vasile al Cezareii Capadociei, Grigorie al Nisei, Atticus al Constantinopolului etc. ³⁸. Sinodul fiind prezidat de Chiril al Alexandriei, era firesc ca primele documentari sa vina de la episcopii de prestigiu teologic ai Alexandriei: Petru si Atanasie, dupa care urmeaza doi episcopi ai Romei, apoi iarasi doi africani (Teofil si Ciprian), un italian (Ambrozie), toti marii capadocieni si tocmai spre sfarsit episcopul Constantinopolului. Aceasta ordine exprima aprecierea de ansamblu a lui Chiril asupra oamenilor Bisericii patristice pe care il ii clasifica dupa criteriile sale de politica bisericeasca. Chiril, ca si unchiul sau Teofil, n-aveau pareri excelente despre episcopii de Constantinopol: de aceea el nu citeaza pe Sfantul Ioan Gura de Aur, iar pe Atticus, episcopul de atunci (431) al Constantinopolului, il mentioneaza aproape de sfarsit. Privind insa la fondul lucrurilor, adica la valoarea teologica in sine a autorilor invocati in sprijinul tezelor Ortodoxiei, constatam ca sinodul s-a folosit de cele mai remarcabile minti teologice ale epocii sau ale unei perioade cu putin anterioare, dar bucurindu-se de prestigiu si autoritate remarcabila in perioada dezbaterilor. Daca la acestea adaugam contributiile teologice ale lui Chiril insusi indreptate impotriva nestorianismului, contributii de o deosebita adancime si valoare (indeosebi Scrierile sale contra lui Nestorie si Anatematismele), intelegem ca documentatia stiintifica a hotararilor Sinodului al III-lea Ecumenic reprezenta o culme a gandirii crestine cu valente si autoritate si dupa aceea, pana in zilele noastre. Ea a contribuit la crearea atmosferei de universalitate in interiorul si in jurul Bisericii.

Documentatia teologica a Sinodului al IV-lea Ecumenic e formata in cea mai mare parte din lucrarile Sfantului Chiril al Alexandriei si din Tomosul lui Leon al Romei catre Flavian al Constantinopolului, asa cum se constata din textul hotararii dogmatice. Dar dosarul contine texte si din Vasile (Contra lui Eunomiu), Ambrozie (Catre Gratian), Grigorie de Nazianz (Scrisoare catre Cledoniu; Despre Fiul), Atanasie (Contra ereziilor), Amfilohie de Iconiu (Explicarea Evangheliei dupa Ioan), Antioh de Ptolemais, Flavian al Antiohiei (Cuvant la Aratarea Domnului), Ioan al Constantinopolului (Gura de Aur) (Explicarea Evangheliei dupa Ioan), Atticus al Constantinopolului (Scrisoare catre Eupsychiu), Proclu al Constantinopolului (Prunc s-a nascut noua Fiul), Chiril al Alexandriei (Scrisori contra lui Nestorie; Catre Ioan al Antiohiei) ³⁹. Aceleasi mari autoritati teologice ca la sinodul de la Efes, cu unele adaosuri indeosebi ale anumitor episcopi de Constantinopol in frunte cu Ioan Gura de Aur. Prestigiul scaunului de Constantinopol crescuse considerabil prin Grigorie de Nazianz si Ioan Gura de Aur, mai ales prin reabilitarea acestuia din urma postmortem de catre imparatul Teodosie al II-lea. Grigorie de Nazianz fusese calificat drept <<cel Mare>> inca de la Sinodul al III-lea. Autoritatea lui teologica considerabila imbinata cu aureola pastorala, reformatoare si martirica a lui Ioan Gura de Aur crease o autoritate deosebita scaunului de la Constantinopol care zamislea universalitate si traia in ea. Minunea Sfintei Sofii a lui Justinian in secolul al VI-lea, a carei arhitectura vrea sa uneasca cerul cu pamantul, nu e de conceput fara suportul spiritual al marilor teologi bizantini care au precedat-o.

In documentatia Sinodului al VII-lea Ecumenic sunt citati: Ioan Gura de Aur, Grigorie de Nisa, Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nazianz (o poezie), Antipater al Bostrei, Asterie al Amasiei, episcopul Grigorie al II-lea al Romei, Gherman al Constantinopolului, Ioan de Synnada ⁴⁰. Autoritati de valoare care imprima acestui sinod caracter de universalitate ce se va transmite Bisericii.

Documentatia teologica nu era o creatie a sinoadelor ecumenice; ea le-a precedat, s-a dezvoltat intre ele si dupa ele, ca o lege necesara oricarei culturi care implica un spirit de selectie, o atitudine critica fata de materialul pe care il foloseste in problemele dezbatute. Operele celor mai multi Parinti sunt bogate in demonstratii folosind critic un bogat material biblic, patristic, istoric, filosofic sau stiintific, dupa cum cerea momentul. Parintii cu prilejul convocarii sinoadelor pregateau cu grija materialul pro si contra tezelor in discutie si aduceau la sedinte voluminoase dosare de documentare. Acestea cuprindeau tezele adversarului in citate, rezumate sau florilegii de texte variate luate din Biblie, de la filosofi sau de oriunde se presupunea ca s-a inspirat ereticul sau eterodoxul respectiv; dar acest dosar cuprindea si toate elementele corespunzatoare ale pozitiei socotita ortodoxa; mai ales acestea erau colectionate in mari cantitati si folosite cu atentie. Documentatia era, adesea o adevarata enciclopedie.

Daca ansamblul Bisericilor locale formeaza Biserica universala, e necesar ca ele sa lucreze si sa se comporte in consecinta, adica unitar. Cu toata larga ei raspandire in spatiu, Biserica Universala are drept caracter fundamental si specific, unitatea ⁴¹. Daca Biserica antiniceeana are viu sentimentul raspunderii solidare a episcopilor cu privire la problemele de doctrina, disciplina si unitatea Bisericii ⁴², cu atat mai viu e acest sentiment in constiinta Bisericii sinoadelor ecumenice. Inca inainte de Sinodul I, imparatul Constantin, cu prilejul convocarii Sinodului de la Arles, in 314, zice ca cearta cu donatistii poate fi eliminata prin <<constiinta unanima si comuna a episcopilor adunati>> ⁴³.

Scopul principal al convocarii sinoadelor ecumenice a fost mentinerea unitatii Bisericii impotriva curentelor centrifugale eretice si schismatice. Unitatea Bisericii asigura unitatea imperiului dupa chiar declaratia puterii seculare prin glasul lui Constantin cel Mare, al lui Teodosie al II-lea, al lui Justinian etc.

Oricat de strict politic ar fi interpretat statul roman sau bizantin agitatiile si sfasierile din sanul Bisericii, puterea seculara nu putea sa nu vada ca centrul problemelor era unitatea de credinta si de invatatura. Aceasta unitate asigura unitatea Bisericii, dupa principiul paulin: <<Un Domn, o credinta, un botez>> (Efes. IV, 5). Domnul este Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, credinta este aceea a Apostolilor, botezul este acela al lui Iisus. Biserica e una in credinta, invatatura si conducerea ei, care e Hristos. Universalitatea e mai mult decat o abstractie, ea e un mod al unitatii Bisericii ⁴⁴. Biserica a fost si este una totdeauna, in comparatia cu puzderia ereziilor si a comunitatilor disidente.

Castigarea si mentinerea unitatii de credinta era un lucru laborios pentru sinoade, intai pentru ca era necesar ca ele sa stabileasca adevarata credinta, sau credinta ortodoxa atunci cand, pentru diferite ratiuni, cea curenta era pusa la indoiala sau se propunea inlocuirea elementelor ei de baza cu altele, al doilea fiindca aceasta credinta trebuia teologhisita sau explicata si al treilea pentru ca ea trebuia sa fie acceptata de intreaga Biserica. Putea fi asigurata unitatea de pareri in toate aceste trei faze? Lucrul nu era simplu si trebuie sa marturisim admiratia si recunostinta noastra acelor minti luminate din timpul dezbaterilor care au reusit sa gaseasca formulele cele mai proprii pentru exprimarea si acceptarea credintei ortodoxe. Primele doua sinoade ne-au dat simbolul de credinta niceo-constantinopolitan, ale carui elemente de baza preexistau in unele simboluri de credinta locale, ca cele de la Ierusalim, Cezareea Palestinei, Roma, Alexandria, etc. Deofiintimea Fiului cu Tatal stabilita la Sinodul I si Dumnezeirea si purcederea Sfantului Duh de la Tatal hotarata la Sinodul al II-lea sunt indicative pentru felul si nivelul membrilor in unitatea Trupului tainic al Domnului, care e Biserica. Unirea ipostatica firilor, vointelor divina si umana in persoana sau ipostaza Logosului Iisus Hristos, hotarata de Sinoadele al III-lea, al IV-lea si al VI-lea a transmis aceasta teandrie si Bisericii intr-un chip in care divinul si umanul se prezinta asa de unite in fiinta si lucrarea lor, incat numai o biserica indisolubil una poate aspira la titlul de continuatoare a Fiului lui Dumnezeu pe pamant.

Daca formulele oficiale de credinta laborios alambicate erau totusi, in general, criticate, teologhisirea lor era si mai criticata gratie inaspririi controverselor care contribuiau la slabirea unitatii insasi de credinta. Teologii nu erau nici atunci si nu sunt nici astazi de perfect acord unii cu altii. Nu e vorba numai de cei ce stateau pe pozitii net diferite, ci si de cei socotiti ca apartinind cadrelor ortodoxe sau care semnasera o formula sinodala de credinta ortodoxa. Eusebiu al Cezareii, marele istoric, semnase formula de la Niceea, dar teologia sa nu era niceeana; Chiril al Ierusalimului, desi isi scrie opera dupa Sinodul de la Niceea, nu foloseste niciodata termenul homoousios pentru Fiul. Sfantul Vasile denunta ca sabelieni sau arieni pe Marcel de Ancira, Eustatiu de Sebasta si Paulin adversarul lui Meletie la Scaunul Antiohiei. Vasile cel Mare insusi, creatorul formulei: <<O singura fiinta, trei ipostasuri>>, e suspectat de arianism de catre episcopul Damasus al Romei din cauza formulei amintite care in Apus avea inteles diferit fata de Rasarit. Arianismul si derivatele sale din secolul al IV-lea si monofizismul si nestorianismul si derivatele acestora in secolul al V-lea – al VII-lea au provocat aparitia a numeroase teologii care se proclamau ortodoxe, sau care exercitau o influenta periculoasa asupra credinciosilor ortodocsi. Un sinod ecumenic, al V-lea (553), s-a ocupat exclusiv cu combaterea unor asemenea teologii, condamnind aspru pe Origen, pe Teodor de Mopsuestia, Teodoret de Cir si Ibas de Edesa. Sinodul al IV-lea condamnase si monofizismul si nestorianismul, ceea ce n-a impiedicat aceste erezii sa existe si astazi. Reprezentantii teologiei ortodoxe s-au straduit ca in adancimea si varietatea gandirii lor sa pastreze echilibrul si unitatea imprimate de sinoade. Aceasta teologie a promovat idei si valori universale cu care registrul cugetarii umane se mandreste si astazi si care sunt izvoare mereu vii pentru noi achizitii, pe drumul desavarsirii.

Canoanele sinoadelor ecumenice care prin hotararea sinodului al VII-lea au inglobat si canoanele sinoadelor locale au servit pozitiv unitatea Bisericii in perioada patristica, pana la schisma, mai putin dupa aceea, cand Biserica Apusului a inceput sa-si creeze canoane proprii. Un numar de canoane a cazut in desuetudine avind caracter temporal sau local. Dar numai un mic numar, indeosebi cele cu caracter dogmatic, au slujit considerabil la intarirea unitatii si vietii Bisericii. Sunt canoane referitoare la credinta, la Sfanta Treime, la mantuire, la Sfintele Taine, la Biserica, care prin tonul lor cominatoriu sau prin lamuririle doctrinare amanuntite ce dau, constituie adevarate porunci ale legii crestine. Canoanele privitoare la Botez, la Spovedanie si la Euharistie, impreuna cu comentariile lor a caror origine urca uneori pana la Parinti, sunt adevarate indrumatoare pentru educatia si desavarsirea crestina. La fel cele referitoare la casatorie si la diferitele aspecte ale vietii morale si sociale. Un eveniment care a insemnat o contributie remarcabila la universalitatea Bisericii, a fost aparitia versiunii latine a majoritatii canoanelor primelor 4 Sinoade Ecumenice, versiune datorita monahului Dionisie cel Mic sau Smeritul (Exiguus), originar din Scythia Minor si ajuns la Roma ca atatia altii; el a oferit colectia canoanelor respective Bisericii Romei, in prima jumatate a secolului al VI-lea ⁴⁵. Biserica Apusului a primit prin aceasta, din partea Bisericii Rasaritului un dar de mare pret care a intarit considerabil unitatea Bisericii. Adaugam, in treacat, ca acelasi Smerit Dionisie din partile noastre este cel care a propus – si autoritatile vremii lui au aprobat – ca lumea cea noua care se ridica sa numere anii de la nasterea lui Hristos; Dionisie este, adica, creatorul stiintific al erei noastre ⁴⁶. Nu e nevoie sa subliniem importanta deosebita a acestei contributii <<scitice>> la universalitatea Bisericii.

Cultul care se dezvolta progresiv, in epoca patristica, a contribuit, in vremea sinoadelor ecumenice, substantial la intarirea unitatii nu numai prin evlavia creata de slujirea in sobor a ierarhilor dupa un program stabilit, ci si prin observatiile si prin indrumarile care s-au putut da atunci si din care unele formeaza obiectul anumitor canoane. Sfanta liturghie unea, prin Jertfa euharistica, pe toti membrii Trupului tainic al Domnului, in cadrul caruia aveau loc sinoadele ecumenice. Sinodalii in soborul liturgic si ceilalti care asistau isi dadeau seama, uneori mai clar chiar decat in timpul dezbaterilor, ca toate jertfele euharistice din propriile lor Biserici pregatesc un singur Trup, un singur Duh, o singura comuniune, o singura Biserica ⁴⁷. La un singur altar erau prezente toate celelalte Biserici, se facea simtita Biserica Universala insasi.

Sinoadele ecumenice n-au elaborat o ecleziologie propriu-zisa, dar metoda de lucru, problemele dezbatute, solutiile adoptate si atmosfera generala in care se desfasurau lucrarile faceau sa se desprinda unii factori care au activat intens in favoarea universalitatii Bisericii. Acesti factori pot fi considerati ca trasaturi ale unei asa-numite ecleziologii ecumenice.

a. Adunati in sinod, Parintii nu vorbeau in numele lor, ci in acela al Bisericii ⁴⁸. Oricarei Biserici locale ar apartine unul sau altul dintre ei, cuvantul sau hotararea lor sunt ale Bisericii Universale, ei sunt integrati in aceasta, o reprezinta, o inalta sau o compromit. De aci, marea lor autoritate in timpul sesiunilor si dupa aceea. Ei sunt investiti cu puterea Sfantului Duh in care erau imbracati Sfintii Apostoli la Sinodul de la Ierusalim (Fapte XV, 28).

b. Sfantul Duh asista activ pe ierarhii adunati in sinoade, cum a facut cu Sfintii Apostoli si cu membrii sinoadelor locale. El lumineaza mintea sinodalilor printr-o putere inteligibila de negrait descrisa pe larg de Sfantul Vasile cel Mare ⁴⁹, si prin sfintenie; El da caracter si forta universala hotararilor sinodale si pregateste sufletele credinciosilor spre a le primi. Aceasta lucrare a Sfantului Duh se integreaza in marea Sa opera de sfintire progresiva a lumii. Unii sinodali se bucura, pentru viata lor curata, de o favoare speciala din partea Sfantului Duh si anume de puterea facerii de minuni, cum a fost cazul cu Sfantul Spiridon al Trimitundei

c. Legatura continua cu Sfintii Apostoli si Sfintii Parintii prin Sfanta Traditie, care devine un factor puternic promovind unanimitatea si prin aceasta ecumenicitatea si universalitatea. Dezbaterile sinodale si hotararile luate se refera mereu la hotararile sinoadelor anterioare; incepind de la Sinodul al II-lea si pana la ultimul, preambulul deciziilor cuprinde in primul rand insusirea unanima si elogioasa a hotararilor sinoadelor precedente. Legatura cu traditia dadea vigoare si continuitate noilor hotarari si in acelasi timp le investea cu caracterul universal de care vorbeste Vincentiu de Lerin in Commonitoriul sau: “Quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est”.

d. Trei sinoade in intregimea lor: al III-lea, al IV-lea si al VI-lea si daca adaugam si pe al V-lea care a condamnat cele Trei capitole, inrudite cu materia sinoadelor imediat anterioare, 4 sinoade din 7 au dezbatut hristologia, adica raportul dintre divin si uman in Hristos care a facut posibila mantuirea. Prin ideea de <<chip>> si de <<consubstantialitate>> a firii umane a Logosului cu noi, hristologia sinoadelor ridica umanul la dimensiunea universalului gratie unirii sale cu divinul in chip <<neamestecat>> si <<neschimbat>>, <<neimpartit>> si <<nedespartit>>. Acest model al unirii divinului cu umanul in Hristos s-a transmis Bisericii, care asa cum stim, e Hristos continuat. In aceasta perspectiva, toti suntem una si la cel mai inalt nivel in Hristos. Diferentele de rasa, clasa, conceptie de ori ce fel dispar, spre a face loc unitatii desavarsite in Trupul lui Hristos. Ca chip al lui Dumnezeu, omul – oricine ar fi el – este enipostaziat in Hristos si devine un hristofor, adica intr-o masura purtatorul absolutului si universalului pe care l-a intrupat Logosul, Fiul lui Dumnezeu. Comunicarea insusirilor celor doua firi in Hristos (communicatio idiomatum) face posibila aparitia si cresterea universalului si in om, care, de altfel prin firea lui, e singurul receptor de universal. Oficializind prin insasi doctrina Bisericii procesul de inaltare a omului pe calea desavarsirii pana la universal, sinoadele au adus o contributie de seama in campul antropologiei pe care o innobileaza si o inalta pana la rangul unui umanism teandric. Biserica nu poate fi si nu poate deveni universala daca cei ce o alcatuiesc – oamenii – nu pot fi subiecte de universalitate. Numai intru atat pot fi ei <<chipuri>> ale lui Dumnezeu, Universalul absolut. Capabil nu numai de perceperea adevarurilor elementare in lumea fenomenala, ci si de apropierea si chiar de unirea cu Adevarul in sine, inteligibil, omul poate transforma, cu Hristos, pamantul intr-un nou rai sau intr-o imparatie a cerurilor, expresie crestina pentru o forma sociala a universalului.

e. Sinoadele ecumenice au luat hotararile, in general, cu unanimitate. Aceasta dadea hotararilor respective o deosebita autoritate si le impunea ipso facto unanimitatii crestinilor. Caci aceste hotarari erau adresate intregii lumi crestine, oikumenei. Ele implicau – in mare – si pe necrestinii cu perspectiva de a fi botezati mai devreme ori mai tarziu. Unanimitatea nu se obtinea, totdeauna, usor in votul sinodalilor. Imparatii ori corifeii dezbaterilor stiau insa sa impuna cu mijloace adecvate aceasta unanimitate. Constantin cel Mare n-a ezitat sa exileze pe cei ce nu voiau sa semneze formula Sinodului I – in primul rand pe Arie si pe partizanii lui – sau sa ameninte cu diferite pedepse pe cei ce ezitau sa adere ⁵⁰. Tabara ortodoxa a sinodalilor de la Sinodul al IV-lea n-a permis lui Teodoret al Cirului – cunoscut pentru simpatia sa fata de Nestorie si doctrina acestuia – sa participe la sesiune pana n-a anatemizat public pe ereziarh si invatatura lui. Dupa ezitari si amenintari a facut-o, pentru ca sinodul sa-i decearna, pentru aceasta, titlul de <<invatator ortodox>>. Aceasta n-a impiedicat insa Sinodul al V-lea Ecumenic sa-i condamne invatatura ca pe unul din cele Trei capitole. Aspecte din avatarele votului in marile adunari conciliare. In fond insa unanimitatea biruia si era proclamata deschis. Ea era dovada victoriei asupra ereziei care iesea – in general – condamnata si anatemizata. Dar partizanii ei, condamnati ori nu, continuau sa lucreze in ascuns sau in umbra Bisericii provocind agitatii si uneori curente sau scoli noi, ca in cazul arianismului, apolinarismului, monofizismului, nestorianismului, maniheismului sau pelagianismului. Unanimitatea proclamata in sinod intampina pe teren, mai curand sau mai tarziu, o impotrivire latenta, care din locala sau regionala putea deveni generala. Puterea seculara care tinea la coeziunea imperiului lua masuri socotite necesare: plebiscit asupra hotararii ultimului sinod, cum a facut imparatul Zenon referitor la Sinodul al IV-lea, ori convocarea unui nou sinod pentru a elimina urmarile agitatiilor nestoriene in secolele al V-lea si al VI-lea, cum a procedat imparatul Justinian decizind tinerea Sinodului al V-lea Ecumenic. Unanimitatea acestui sinod are o istorie pe care nu e locul sa o relatam aci.

Sinoadele ecumenice au aparut intr-un stadiu destul de inaintat al culturii crestine de care au beneficiat la maximum. Problemele puse sinoadelor si hotararilor adoptate de ele au provocat, la randul lor, o stimulare si o incordare deosebita, care au imbogatit considerabil patrimoniul gandirii si spiritualitatii patristice in general. In incercarile de sistematizare sau de sinteze doctrinare pe care le-au elaborat, Parintii isi orienteaza cugetarea universalist si creeaza valori universale in teologie, antropologie, morala, arta, istorie, filologie, enciclopedie etc.

Formati la scolile filosofiei elenice, ierarhii invatati care participau la sinoade incercau si, cel mai adesea, reuseau sa imbine datele Revelatiei cu achizitiile permanente ale spiritului universalist grec dupa incercarile facute de unii dintre inaintasii lor in acest domeniu. Lucrul nu era usor, mai ales in domeniul dogmelor, unde termenii biblici uneori simpli si categorici nu permiteau totdeauna o formula mixta sau pur filosofica accesibila spiritelor exigente pagane care se interesau de doctrina crestina si care poate doreau sa se converteasca. Termenii: on, ousia, accident, homoousios, hypostasis, prosopon, physis, henosis etc., dintre care unii existau si in filosofia sau cultura greaca, au trecut prin multe faze si confuzii pana sa-si fixeze sensul definitiv. De la Sfantul Atanasie la Sfantul Ioan Damaschin acesti termeni au parcurs o intreaga gama de intelesuri care ar merita sa fie studiata mai deaproape decat s-a facut pana acum. Cei mai multi dintre ei nu se gasesc in Scriptura si ereticii aveau dreptate cand sustineau acest lucru si n-acceptau notiuni inlocuitoare de provenienta filosofica cu sens neclar pentru masele de credinciosi. Alteori ereticii erau aceia care abuzau de notiuni sau de argumente filosofice, ca de exemplu Eunomiu, Apolinarie etc., pe care Sfantul Vasile si Sfantul Grigorie de Nisa ii combat atata cu propriile lor argumente.

Unul dintre meritele deosebite ale teologiei patristice din vremea sinoadelor este de a fi dat continut crestin unor notiuni curente din limbajul filosofic sau in vigoare al timpului prin demonstratii biblice ori filosofice. Iata cum motiveaza, spre exemplu, Sfantul Atanasie atributul <<homoousios>> - <<de o fiinta>> - dat Fiului de catre Sinodul I: <<Nasterea Fiului din Tatal se deosebeste de aceea a firii omenesti; Fiul nu e numai asemanator ⁵¹, ci si inseparabil de fiinta Tatalui, intrucat El si Tatal una sunt, dupa cum a zis El si intrucat Logosul este in Tatal si Tatal in Logos (Ioan X, 30), asa cum stralucirea se afla in lumina; caci acesta este intelesul termenului. De aceea sinodul cugetind la aceasta a scris bine <<de o fiinta>>, pentru ca sa desfiinteze perversitatea ereticilor si sa arate ca Logosul este altceva decat creaturile>> ⁵². Ca sa rastoarne sustinerea lui Arie ca Fiul nu coexista cu Tatal din veci, acelasi Atanasie citeaza pe <<laboriosul Origen>>, care spune: <<Sa se gandeasca cel ce indrazneste si zice: <<Era o vreme cand Fiul nu era>>, ca aceasta inseamna a zice ca era o vreme cand Intelepciunea nu era, cand Logosul nu era, cand viata nu era>> ⁵³. Capadocienii, Chiril al Alexandriei, Pseudo-Dionisie Areopagitul etc. crestineaza numeroase concepte filosofice din domeniul logicii, al psihologiei, al metafizii profane. Sfantul Ioan Damaschin pune pe note crestine sau acomodeaza teologiei Bisericii intreaga dialectica elenica in prima parte a operei sale Izvorul cunostintei. Filosofia apofatica neoplatonica e copios exploatata de teologia lui Grigore de Nisa si aceea a lui Pseudo-Dionisie Areopagitul. Boetiu traduce in limba latina pe Aristotel aproape in intregime si opere metodologice ale lui Porfiriu.

Cultura patristica a reluat in registrul ei unele din marile achizitii elenice si in general orientale: armonia universului, ideea de om, caracterul necesar al cunoasterii si al adevarului, pretuirea binelui si a frumosului, admiratia pentru virtute, pentru progres, intelegere si pace, toate trecute prin spiritul Sfintei Scripturi si Sfintei Traditii, care purificindu-le adesea fondul si semnificatia le orientau spre pleroma lui Hristos, adica recoltarea celor mai inalte satisfactii si bucurii aici si dincolo.

1. Din cele de mai sus reiese limpede ca sinoadele ecumenice au fost una din expresiile istorice cele mai categorice ale universalitatii Bisericii. Aceasta universalitate nu este adeverita, la nivel mondial si in forma traditionala a Bisericii, decat de sinodul ecumenic. Universalitatea nu consta insa – cum s-a vazut – numai din intinderea ecumenica, spatiala, oricat de larga a Bisericii, ci si din – mai ales din – adevarurile ortodoxe de credinta, de invatatura si de viata crestina propovaduite fara gres de sinoade si acceptate de toti crestinii, cum ne indica hotararile insesi ale acestor sinoade. Aceasta conditie confera sinoadelor ecumenice o infailibilitate gratie controlului lor prin Consensus Ecclesiae, adica prin convingerea unanima a Bisericii despre adevarurile intangibile ale credintei ortodoxe. Acest consimtamant bisericesc este un element fundamental al fiintei si existentei Bisericii ⁵⁴. Fara consimtamantul intregii Biserici crestine, un sinod, oricare ar fi pretentiile sau proclamatiile sale, nu poate fi considerat ecumenic.

2. In aceasta perspectiva, putem considera Conciliul al II-lea de la Vatican, ale carui lucrari s-au incheiat in decembrie 1965, drept un sinod ecumenic, asa cum il socotesc unii si cum pe alocuri risca sa creada el insusi? Prezenta si chiar consultarea pro forma a unor observatori apartinind catorva Biserici necatolice nu adauga nimic faptului ca acest Conciliu a fost si a ramas un eveniment exclusiv al Bisericii Romano-Catolice. Documentele elaborate de acest Conciliu si publicate n-au nimic din atmosfera si atitudinea ecumenico-universalista a vechilor sinoade ecumenice. Din decretul: De Oecumenismo, reiese dorinta ca toate celelalte Biserici crestine sa se uneasca cu singura Biserica-mama care e cea Romano-Catolica. Pentru rest, limbajul catifelat al documentelor tratind diferite probleme interesind pe toti crestinii nu inseala pe nimeni. E trist ca cei 930.155.000 de crestini, cati sunt actualmente pe intregul pamant ⁵⁵ , nu reusesc sa se intalneasca intr-un sinod ecumenic, cum reusesc s-o faca budistii, mahomedanii, evreii etc. Aceasta pentru ca, in crestinism, se prezinta astazi mai multe, in mod sigur doua ecumenisme si universalisme sau catolicisme crestine: catolic, genevez etc. cu pretentie de autenticitate. Universaliste nu sunt numai unele Biserici in paguba celorlalte, ci toate, pentru ca toate au pecetea Sfantului Duh care e pretutindeni.

3. De aceea e necesara cunoasterea aprofundata a sinoadelor ecumenice de catre toti crestinii; ele ne dau, adesea, sugestii si perspective utile si binefacatoare pentru ecumenicitatea si universalitatea crestinismului actual. Ele merita si astazi, daca nu in intregime, cel putin in parte, autoritatea de care se bucurau in epoca patristica si dupa aceea. Primele patru sinoade erau, indeosebi, pretuite pentru marea lor importanta dogmatica. Imparatul Justinian a introdus canonul celor patru sinoade nu numai in profesiunea sa de credinta, ci si in legislatia sa; acest canon a devenit lege a imperiului sau. Papa Grigorie cel Mare compara cele patru sinoade cu cele patru Evanghelii, iar Isidor de Sevilla le aseamana, in afara de Evanghelii si cu cele patru fluvii ale raiului ⁵⁶. Hotararile sinoadelor ecumenice sunt citate, alaturi de Evanghelii, ca izvoare ale dreptului atat in Apus cat si in Rasarit. Ortodoxia pretuieste aceste sinoade la nivelul Sfintei Scripturi. Ele sunt, alaturi de Sfanta Scriptura si de Sfintii Parinti luati individual, izvorul marturisilor de credinta, al manualelor de doctrina, de drept bisericesc etc. Biserica Ortodoxa praznuieste, prin sarbatoare liturgica, Sinoadele de la Niceea, de la Calcedon si pe cel consacrat cinstirii sfintelor icoane (la Duminica Ortodoxiei).

4. Sinoadele ecumenice au exprimat, cu mijloace si la nivelul vremii lor, universalitatea Bisericii intr-o anumita epoca istorica. Cum am aratat, ele n-au epuizat universalitatea Bisericii, care s-a manifestat si se poate manifesta si pe alte cai, ca de pilda, atunci cand se straduieste pentru dreptate, libertate, intelegere si pace, fie in adunari intercrestinesti, fie pe popoare sau regiuni. Aceste forme moderne ale universalitatii Bisericii sunt necesare si binevenite, pentru ca ele se ocupa cu o latura – morala-economico-sociala – care n-a preocupat sau a preocupat putin vechile sinoade. Dar aceasta fenomenologie ecumenica a zilelor noastre nu anuleaza necesitatea sinoadelor ecumenice. Dimpotriva. Tinerea de sinoade pe Biserici separate, ca acela al Bisericii Romano-Catolice mentionat mai sus, congresele periodice ale diferitelor Federatii sau Uniuni mondiale, neincetata efervescenta unionista intre crestini si atatea alte manifestari de apropiere intre Biserici exprima nevoia pregatirii si a tinerii de sinoade ecumenice si in epoca noastra. Universalitatea prin sinoade este mai de autoritate si mai eficienta.

1. Martiriul Sfantului Policarp 8, 1, ed. Funk, 1, 320.
2. Sf. Ciprian, De catholicae ecclasiae unitate 5, ed. Hartel, 3, 1, 213.
3. Origen, Contra lui Celsus 1, 26, ed. P. Koetschau 1, 78.
4. Sf. Ignatie, Epistola catre Smirneni 8, 2, ed. Funk, 1, 282.
5. Contra ereziilor 3, 24, 1, P.G., VII, 966 C.
6. Cateheza 18, 23, P.G. XXXIII, 1044, AB.
7. J. Hefele-Leclerq, Histoire des conciles d'apres les documents originaux, tome II, prem. partie, Paris, 1908, p. 32.
8. Ibidem, tome III, prem. partie, II, p. 776.
9. H. Moureau, Catholicite, in "Dictionnaire de Theologie catholique", tome II, deuxieme partie, 1923, col. 2001.
10. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza 18, 26, P.G. XXXIII, 1048 B.
11. Fer. Augustin, Scrisoarea 93, 7, 23, P.L., XXXIII, 333.
12. Idem, Contra epistulam Manichaei quam vocant fundamenti 4, 5, P.L., XLII, 175.
13. Ibidem, 5, 6, col. 176.
14. Idem, Despre unitatea Bisericii 10, 50, P.L., XLIII, 430.
15. Metodiu de Filipi (Olimp), Banchetul III, 8, 70, p. 35, ed. Griechische Christliche Schriftstellen der ersten drei Jahrhunderten.
16. Karl Delahaye, Ecclesia Mater ches les Peres des trois premiers siecles - Pour un renouvellement de la Pastorale d'aujourd'hui - Traduit de l'allemand par P. Vergriete et E. Bouis, Preface de Yves M. Congar (Unam Sanctum, 46), Les editions du Cerf, Paris, 1964, p. 124, 125.
17. Sf. Ciprian, op. cit., 6, P.L., IV, 519 A.
18. Karl Delahaye, op. cit., p. 204.
19. Yves M. Congar, Au lecteur, Preface la lucrarea lui Karl Delahaye, Ecclesia Mater…, p. 24.
20. Origen, Comentar la Evanghelia Sfantului Ioan 6, 59, (38), 301, ed. Griechische Christliche Schriftsteller…, Origen 4, 167, 24-25, la K. Delahaye, op. cit., p. 202, n. 3.
21. Origen, La Cantarea Cantarilor III, ed. Griechische Christliche Schriftsteller…, Origen 8, 2, 201, la K. Delahaye, op. cit., p. 202, n. 4.
22. K. Delahaye, op. cit., p. 202-203.
23. Origen, Contra lui Celsus, 3, 29, ed. P. Koetschau, 1, 227, r. 7-9.
24. Eusebiu, Istoria bisericeasca V, 24, P.G., XX, 505 AB, 508 A.
25. Asupra intregii probleme s-au scris studii interesante in cadrul diferitelor istorii bisericesti catolice si protestante: Duchesne, J.R. Palanque - G. Bardy - P. de Labriolle, V. Martin, E. Caspar, H. Lietzmann etc. si indeosebi paginile dense si competente ale lui Ed. Schwartz in diferite colectii sau reviste: Nachrichten von der Kaiserlichen Gesellschaft der Wissenschaften zu Gottingen, philol. hist. Klasse, 1904, p. 361-377; Zur Kirchengeschichte de 4 Jahrhunderts, in "Zeitschrift fur Neutestamentliche Wisenschaft", XXXIV (1935), p. 158-195; mai recent cu puncte de vedere noi, Emmanuel Amand de Mendieta, Basile de Cesaree et Damase de Rome: Les causes de l'echec de leurs negociations, Special print of Biblical and Patristic Studies in Memory of Robert Pierce Casey, Edited by J. Neville Birdsall and Robert W. Thomson, Herder, Freiburg, 1962 (?), p. 122-166.
26. Dom Hilaire Marot, Conciles anteniceens et conciles oecumeniques, in volumul colectiv: Le Concile et les Conciles - Contribution a l'histoire conciliaire de l'Eglise - Editions de Chevetogne, Editions du Cerf, 1960, p. 23.
27. Ibidem, p. 27.
28. Ibidem, p. 33-34.
29. Pentru Sf. Spiridon, cf. Eusebiu, Istoria bisericeasca X, 5, trad. latina a lui Rufin, in Griechische Christliche Schriftsteller der ersten drei Jahrhund.. 9, 2, 1908, 963-4.
30. N.Q. King, The 150 Holy Fathers of the Council of Constantinople 381 A.D. - Some Notes on the Bishop-lists, in Studia Patristica vol. 1, edited by Kurt Aland and F.L. Cros, Berlin, 1957, p. 635-641.
31. J. Hefele, op. cit., II, p. 5-6.
32. Dupa diferitele colectii in care s-au pastrat protocoalele Sinodului; in Collectio Palatina sunt trecuti 153 episcopi, Gesta Actionis primae 159, iar in Collectio Atheniensis 197, in Acta Conciliorum Oecumenicorum...., ed. Ed. Schwartz, Concilium Universale Ephesenum, vol. V, Pars I, 1924-1926, p. 85-88; vol. III, Pars, I, 1935, p. 197-202; Tom. I, vol. I, Pars, VII, 1929, p. 111-117.
33. Acta Conciliorum Oecumenicorum, Tom. I, vol. I, Pars VII, p. 111-117.
34. Op. cit., Tom. II, vol. 1, Pars II, 1933, p. (337) 141-(351) 155
35. Op. cit., Vol. III, Pars Altera, 1936, Actio VI, p. 156 (415) - 175 (434), 449-450.
36. Mansi, Sacrorum Conciliorum nova et amplissima collectio, vol. IX, col. 389, s.u.
37. Ibidem, vol. XII, 1901, 994.
38. Acta Conciliorum Oecumenicum, Concilium Universale Ephesenum, vol. V, Pars I, p. 89-95. "Citate" inseamna nu toata opera, ci numai unele texte sau idei din lucrarea mentionata a fiecarui autor.
39. Op. cit., Concilium Universale Chalcedonense, Vol. III, Pars III-a, 1937, Florilegium nr. 1-14, p. (558) 119- (560) 121.
40. Hefele-Leclerq, op. cit., Tome III, Deuxieme Partie, 1910, p. 766-767.
41. Dom Hilaire Marot, op. cit., p. 42
42. Ibidem, p. 43.
43. Scrisoarea catre Chrestus al Syracuzei, la Eusebiu, Istoria bisericeasca X, 5, 23-24, Griech. Christ. Schrift., 9, 2, p. 889.
44. H. Moureau, op. cit., Ibidem col. 2001.
45. O. Bardenhewer, Geschihte der alkirchlichen Literatur, 1932, V, p. 226-227.
46. Ibidem, V, p. 228; B. Altaner, Patrologie, 1955, p. 431.
47. M. de la Taille, S.J. L'oecumenicite du fruit de la Messe - Intercession eucharistique et dissidence, in "Orientalia Christiana", Vol. VIII, 3, N. 30, Decembre 1926, p. 139.
48. Pierre Thomas Camelot, O.P., Les Conciles oecumeniques des IV-e et V-e siecles, in volumul colectiv: Le Concile et les Conciles, p. 63.
49. Despre Sfantul Duh, IX, ed. Pruche, p. 146.
50. A fost cazul - printre altii - cu Eusebiu al Cezareii care, intr-o scrisoare catre credinciosii din eparhia lui, motiveaza de ce a aderat la formula ceruta de imparat.
51. Cum sustinea scoala ariana a homoiousienilor.
52. Scrisoarea despre hotararile Sinodului de la Niceea 20, P.G. XXV, 452 C.
53. Ibidem, 27, col. 465 BC.
54. Hamilcar S. Alivisatos, Les Conciles oecumeniques V-e, VI-e, VII-e et VIII-e, in volumul colectiv: Le Concile et les Conciles, p. 115.
55. Alt Katholischer Internationaler Informationdienst (AKID) Nummer 89, 7. Jahrgang, Krefeld, 15, 1, 1965, p. 802.
56. Yves Congar, O.P., La primaute des quatre premiers conciles oecumeniques - Origine, destin, sens, portee d'un theme traditionnel - in volumul colectiv: Le Concile et les Conciles, p. 76-82.