CULTURA TEOLOGICA IN RASARIT SI APUS. PARINTII BISERICESTI: SFANTUL ATANASIE SI SFANTUL VASILE CEL MARE

Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

In secolele IV si V, stiinta teologica si literatura bisericeasca au atins cel mai inalt grad de inflorire. In special secolul al IV-lea si prima jumatate a secolului al V-lea formeaza epoca de aur a literaturii crestine.

Cauzele care au contribuit la aceasta sint in primul rind pacea si linistea de care s-a bucurat Biserica, in urma edictului de toleranta dat de Constantin cel Mare la Milan, in 313.

Apoi, autoritatea rodnica a celor doua scoli vestite, scoala din Alexandria si scoala din Antiohia, care si-au continuat cu statornicie activitatea lor in directia pe care fiecare o apucase de la inceput. Ele au avut o mare influenta asupra teologiei Apusului, pina in secolul al V-lea, cind in fine, Apusul incepe sa se emancipeze, croindu-si o directie proprie in teologie, dupa modelul stabilit indeosebi de Fericitul Augustin († 430).

In aceasta perioada, un loc aparte il detin, prin viata si scrierile lor, marii Parinti ai Bisericii. Pentru a fi socotit <<Parinte Bisericesc>>, s-au cerut patru conditii: 1. Doctrina ortodoxa; 2. Sfintenia vietii; 3. Aprobarea Bisericii; 4. Vechimea. Cei care n-au implinit aceste conditiuni s-au numit simplu scriitori bisericesti.

Intre reprezentantii cei mai de seama ai culturii si literaturii teologice grecesti din acest timp, mentionam pe urmatorii Parinti bisericesti greci:

a. Sfintul Athanasie cel Mare († 373), numit parintele Ortodoxiei a fost cel mai mare teolog, speculativ al secolului sau. S-a nascut la Alexandrria, in 295, din parinti cu stare. El a primit de timpuriu o intinsa cultura clasica si crestina. Cind Arie a inceput sa raspindeasca erezia sa, a intilnit in Sf. Atanasie pe adversarul sau cel mai puternic. Ca diacon, a insotit in 325 pe episcopul sau Alexandru la Sinodul I ecumenic de la Niceea, din 325, unde a jucat un rol decisiv in combaterea arianismului si in stabilirea credintei ortodoxe. El a aparat cu fermitate formula teologica –

= <<deofiinta cu Tatal>>, prin care Sinodul a definit cu precizie dumnezeirea, consubstantialitatea si egalitatea Fiului cu Tatal.

La moartea episcopului Alexandru, el a fost ales la 8 iunie 328 episcop al Alexandriei, scaun in care a pastorit 45 de ani cu cinci intreruperi, fiind exilat in timpul luptelor cu arienii de cinci ori, pina la moartea sa, la 2 mai 373. Sfintul Atanasie a fost unul dintre cei mai mari pastori ai Bisericii crestine, in secolul al IV-lea. Biserica noastra il sarbatoreste la 18 ianuarie in fiecare an, in aceeasi zi cu Sf. Chiril al Alexandriei († 444).

In timpul exilurilor, el a desfasurat o activitate teologica rodnica, combatind cu tarie arianismul.

Opera sa, desi nu ni s-a pastrat in intregime, este bogata. Sfintul Atanasie a scris opere apologetice, dogmatico-polemice, istorico-polemice, exegetice, ascetice si scrisori pascale.

Dintre operele apologetice, amintim Cuvint despre intruparea Logosului, care e tratatul clasic patristic asupra doctinei soteriologice a Bisericii primare.

Lucrarea Apologie contra arienilor cuprinde documente si acte de seama prin care raspunde la acuzatiile aduse de arieni.

Viata Sfintului Antonie, opera ascetica, e una dintre cele mai frumoase scrieri ale Sfintului Atansie si ale literaturii crestine universale. El urmareste prin aceasta viata sa prezinte un model desavirsit pentru monahi.

Scrisorile pascale sau festale sint adresate credinciosilor spre a-i informa asupra datei Pastelui, cum a stabilit Sinodul I ecumenic de la Niceea, si a-i pregati sufleteste pentru marea sarbatoare a Pastelui.

Un mare rol il joaca in teologia Sfintului Atanasie, doctrina soteriologica. Daca Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este Dumnezeu, deofiinta cu Tatal, si nu a primit la intrupare din sinul Feciarei Maria un trup omenesc real, atunci mintuirea omului nu putea fi posibila. Ideea centrala a soteriologiei atanasiene este indumnezeirea omului. <<Fiul lui Dumnezeu s-a facut om, pentru a ne indumnezei prin El>>.

In ceea ce priveste doctrina hristologica, Sfintul Atanasie sustine ca Hristos este o singura persoana, iar lucrarile Lui apartin simultan celor doua firi, divina si umana.

b. Sfintul Vasile cel Mare († 379) s-a nascut pe la 330 la Cezareea Capadociei, dintr-o familie evlavioasa. Mama sa, Emilia, si bunica sa, Macrina, o ucenica a Sfintului Grigorie Taumaturgul († 270), i-au dat de mic o crestere crestina aleasa. Si-a facut mai intii educatia in familie cu tatal sau, retorul Vasile. A studiat apoi la retorii si filosofii timpului, la Cezareea Capadociei, apoi la Constantinopol si in cele din urma la Atena, unde avea coleg si prieten pe Sfintul Grigorie de Nazianz si pe viitorul imparat Iulian Apostatul (361-363), asupra caruia ne-a lasat un portret putin magulitor. Cei doi prieteni, Sfintii Vasile si Grigorie, cunosteau la Atena doar doua drumuri: drumul Bisericii, pentru a asculta pe tilcuitorii legii lui Dumnezeu, si drumul scolii, pentru a asculta lectiile profesorilor.

Pe la 355, s-a intors la Cezareea Capadociei, unde a profesat un timp retorica. A primit apoi botezul, a renuntat la lume si a intrat in monahism, impartind averea la saraci. Pentru a se instui in viata ascetica, a calatorit in Siria, Palestina, Egipt si Mesopotamia.

La intoarcere, se retrase in Pont, pe malul riului Iris, unde fonda o minastire, in care organiza viata monahala cu regim chinovial, sau de obste. Aci se retrase pentru un timp si prietenul sau, Sfintul Grigorie de Nazianz. In acest timp, scrise Sfintul Vasile Regulele vietii monahale, mari si mici, care se pastreaza pina azi in minastirile ortodoxe.

In singuratatea minastirii, el si cu prietenul sau, Grigorie de Nazianz, alcatuira o culegere de texte despre frumusetea vietii spirituale cu titlul Filocalia = iubire de frumos.

In 364, a fost hirotonit preot, iar in 370 episcop la Cezareea Capadociei, unde pastori cu mare autoritate noua ani, pina la moartea sa 1 ianuarie 379.

Sfintul Vasile e una dintre cele mai mari figuri ale crestinatatii. A fost nu numai un mare invatat si un aspru ascet, ci si un vrednic episcop si un mare filantrop. In Cezareea Capadociei, a infiintat institutii de asistenta sociala ca: azil, ospatarie, casa pentru reeducarea fetelor decazute, scoli tehnice si spital, chiar si pentru leprosi. Toate aceste asezaminte sint cunoscute sub numele generic de Vasiliada. Dupa moarte a primit numele de Vasile cel Mare si e sarbatorit la 1 ianuarie in fiecare an.

Operele pe care ni l-a lasat dovedesc vasta sa cultura teologica si spiritul sau atotcuprinzator. A lasat opere dogmatice, ascetice, exegetice, omilii si cuvintari, panegirice, Regulele monahale mari si mici, canoane si o Liturghie care-i poarta numele.

Dintre acestea amintim: Contra lui Eunomiu, eretic arian extremist, conducatorul anomeilor, in 3 carti, in care explica in chip admirabil dogma Sfintei Treimi. Lui Dumnezeu Tatal, ca fiinta suprema perfecta, necreata, ii apartine din veci nenasterea, Fiului, consubstantial si egal in dumnezeire cu Tatal, ii apartine nasterea din veci din Tatal, iar Duhului Sfint, egal in Dumnezeire si cinstire cu Tatal si Fiul purcederea din veci din Tatal.

Despre Sfintul Duh in care arata dumnezeirea, consubstantialitatea si egalitatea Sfintului Duh cu Tatal si cu Fiul si rolul Sfintului Duh in viata Bisericii revarsind prin Sfintele Taine, permanent, harul Sau sfintilor si innoitor.

Exaimeron-ul, 9 omilii, in care explica, punind la contributie stiinta antichitatii si a timpului sau, crearea lumii pina in ziua a cincea si toate fenomenele legate de actul creatiei.

Fratele sau, Sfintul Grigorie de Nyssa († 394) a completat-o scriind, in 379, o lucrare Despre crearea omului, in ziua a sasea.

Sfintul Vasile cel Mare a scris o lucrare speciala pentru educatia tinerilor, intitulata Catre tineri.

Seninatatea si farmecul culturii elene, iubirea ei de frumusete –

, infloritoarea si clocotitoarea ei bucurie de viata, optimismul ei in fortele creatoare ale omului au influentat pe marii Parinti ai gindirii crestine. In tratatul sau Catre tineri Sfintul vasile nu interzice acestora cultura autorilor profani, ci le da sfaturi utile despre modul cum trebuiesc culese, apreciate si studiate frumusetile literare si filosofice din opera autorilor profani. Sfaturile sale au valoare pentru toate timpurile.

Sfintul Grigorie de Nazianz sau Teologul († 389 sau 390) era tot un capadocian. S-a nascut pe la 329-330, la Arianz, apoape de Nazianz, unde tatal sau, Grigorie, era episcop. Mama sa, Mona, era o crestina pioasa si a contribuit mult la educatia crestina a fiului ei. Sfintul Grigorie a mai avut un frate, numit Cezar, medic invatat si o sora, numita Gorgonia.

Pregatirea elementara a primit-o in casa parintilor sai. Apoi a facut studii la Cezareea Capadociei, unde se imprieteni cu Sf. Vasile la Cezareea Palestinei, unde se mentinea amintirea lui Origen, la Alexandria, si, in fine, la Atena, unde intilni pe prietenul sau Sfintul Vasile, cunoscind impreuna doar doua cai, a scolii si a Bisericii. La Atena, a stat aproximativ 8-9 ani, pina in 358-359, cind se intoarce la Cezareea Capadociei, unde primi botezul. Dupa botez, chemat probabil de Sfintul Vasile, se retrase la minastirea din Pont, pe malurile riului Iris, unde compuse, impreuna cu Sf. Vasile, Filocalia.

Uneltirile arienilor contra tatalui sau il facura sa paraseasca minastirea din Pont si sa vina linga acesta pentru a-l ajuta. De Craciunul anului 361, impotriva vointei sale, socotind ca este nevrednic, a fost hirotonit preot. Se retrage in Pont, la Sfintul Vasile, de unde revine, la staruinta tatalui sau, cu ocazia Pastelui in anul 362, cind rosteste celebra cuvintare Despre fuga sa, pe care o justifica prin nepregatirea sa pentru marea taina a preotiei. Mai tirziu, el va scrie ca <<pe cit este cu putinta, pe teolog trebuie sa-l modelam in frumusete, intocmai ca pe statuie>> (Cuvintarea I, 7).

In 370, e hirotonit episcop de Sf. Vasile pentru mica episcopie de la Sasima, la care Sf. Grigorie n-a mers niciodata, ci a ramas ca ajutor linga tatal sau, la Nazianz, socotind actul Sfintului Vasile si al tatalui sau ca a doua violenta.

Din 374, dupa moartea tatalui si a mamei sale, se retrase la minastirea Tecla din Isauria. Aci l-a gasit in 378 o delegatie de clerici si de crestini din Constantinopol, care l-au inviat sa le fie episcop, pentru a apara Ortodoxia de violentele arienilor.

In 379, Sf. Grigorie pleaca la Constantinopol, unde deschise in casa unei rude o mica biserica numita '

= Invierea, unde rosti celebrele cinci Cuvintari teologice, in cinstea Sfintei Treimi, care i-au adus mai tirziu numele de Teologul.

In urma celebritatii cistigate, a fost numit episcop al Constantinopolui, fiind intronizat la 27 noiembrie 380, de imparatul Teodosie cel Mare (379-395). Ridicarea sa ca episcop pe scaunul atit de rivnit al Capitalei Imperiului a stirnit gelozia multora, in special a celor din Alexandria, care doreau sa impuna pe scaunul Bisericii de Constantinopol, fara sa reuseasca insa, pe intrusul Maxim Cinicul. Alegerea si intronizarea sa au fost confirmate de Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol, deschis la 1 mai 381.

La sfirsitul lunii mai 381, murind episcopul Meletie al Antiohiei, care prezida Sinodul, Sf. Grigorie, ca episcop al capitalei, a devenit de drept, in luna iunie 381, al doilea presedinte al Sinodului, stirnind si mai mult invidia episcopilor egipteni, gelosi pe prestigiul scaunului de Constantinopol, care a inceput sa joace primul rol in Biserica Rasaritului, rol jucat pina atunci de Biserica Alexandriei.

Cind acestia sosira la Constantinopol, n-au vrut sa intre in comuniune cu el, reprosindu-i necanonicitatea alegerii sale, deoarece a parasit mica episcopie de la Sasima, din dorinta de a ajunge episcopul capitalei. Acuzatia era neintemeiata, fiindca la Sasima Sf. Grigorie nu s-a dus, probabil, niciodata, ci a ramas episcop ajutator la Nazianz pe linga tatal sau, Grigorie.

Adinc ranit in suflet de perfidia, invidia, duplicitatea si rautatea acestora, Sfintul Grigorie a demisionat, dupa toata probabilitatea la 30 iunie 381, atit din demnitatea de episcop al Constantinopolului, cit si din cea de presedinte al Sinodului II ecumenic.

Despartirea de iubitii sai credinciosi din Constantinopol, de biserica Invierii in care a tinut cele mai frumoase cuvintari, de Parintii sinodali, de imparat, e una din cele mai miscatoare, iar emotia cuvintelor sale rostite cu acest prilej a impresionat de-a lungul secolelor, pina azi.

In aceasta ultima Cuvintare, opera perfecta a genului oratoric crestin, el se adreseaza astfel sinodalilor: <<Mie dati-mi rasplata osteneilor mele. Ce rasplata? Nu aceea la care s-ar gindi unii nechibzuiti, ci aceea pe care-o caut spre a avea liniste… Puneti pe altul care sa sufere pentru voi, care sa aiba miinile curate, al carui cuvint sa fie ziditor, care ar putea sa va placa in toate si sa suporte grijile Bisericii, caci aceasta o cere mai ales timpul… Vedeti bine cum a slabit trupul meu de virsta, de boala si de munca… Abia cu mare greutate va adresez aceste cuvinte… Am obosit, luptindu-ma prin cuvint, cu invidia, cu adversarii, cu ai nostri…>>

Marturisirea Treimii este singura rasplata pe care o asteapta din partea lor. In numele acestei Treimi, el ii roaga in cuvinte miscatoare, care formeaza un pasaj clasic al elocintei crestine, sa-i redea libertatea si linistea de care are atita nevoie, spre a se bucura de cimpurile si singuratatea sa. (Cuvintarea XLII, 12, 20, 22, Migne, P.G. XXXVI, 472, 482, 458).

Plin de tristete si amaraciune, el parasi Constantinopolul si se retrase la Nazianz, unde conduse citva timp treburile episcopiei, apoi in locul sau natal, la Arianz, la Capadocia, unde petrecu ultimii ani in singuratate, meditatie, studiu si facere de poezii de factura clasica. A incetat din viata in 389 sau 390, in virsta de aproape 60 de ani. Biserica noastra il sarbatoreste in fiecare an la 25 ianuarie si la 30 ianuarie, impreuna cu Sfintii Vasile si Ioan Gura de Aur.

Opera Sfintului Grigorie de Nazianz e bogata si variata. De la el, ne-au ramas cuvintari, poezii si scrisori.

Cuvintarile sau discursurile, in numar de 45, se intind de la 362 pina la 383. Majoritatea cuvintorilor sint cu caracter dogmatic, liturgic si ocazional.

1. Cinci cuvintari teologice (27-31), rostite in 380 in biserica Invierea din Constantinopol, in care expune invatatura despre Dumnezeu, Sfinta Treime, intrupare si mintuire. Despre Dumnezeu se poate sti sigur ca exista, dar ce este El in Sine nu se poate cunoaste. Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, ne-a revelat spiritualitatea, infinitatea si unitatea lui Dumnezeu, cel Unul ca fiinta, dar intreit in persoane.

2. Panegirice in cinstea Sfintilor. 3. Cuvintari ocazionale. 4. Opera poetica a Sfintului Grigorie e bogata si variata. El a scris 507 de poezii cu un total de aproximativ 18.000 de versuri, de factura clasica, impartite in doua carti: Poeme teologice, in doua sectii, dogmatice si morale, si Poeme istorice, in doua sectii, despre sine si despre altii.

Talentul Sfintului Grigorie Teologul in poezie si proza e plin de frumusete, atractie si finete. Iata cum ne descrie el cintecul pasarilor, care inveselesc natura si sufletele oamenilor: <<Cine este cel care a dat greierului lira din piept si cintarile de pe ramuri si ciripitul pasarilor, cind se pun in miscare deodata cu soarele umplind de muzica amiezile, cind fac sa rasune dumbravile si cind petrec pe calator cu glasurile lor? Cine este cel care tese cintarea impreuna cu lebada, cind isi intinde aripile in suflarile vinturilor si face sueratura melodie…?>> (Cuvintarea II, 24).

5. Scrisorile Sf. Grigorie, in numar de 245, sint foarte importante pentru problemele teologice din timpul sau.

Sfintul Grigorie de Nazianz e teologul prin excelenta al Sfintei Treimi. El a stabilit cel dintii raporturile dintre persoanele Sfintei Treimi, pe baza revelatiei Sfintei Scripturi. Tatal, Fiul si Sfintul Duh au in comun fiinta, necrearea si Dumnezeirea, formind impreuna un singur Dumnezeu, in Trei persoane. Tatal are in mod specific nenasterea (

), Fiul are nasterea din veci din Tatal (

), iar Duhul Sfint, purcederea din veci din Tatal (

). Fiul si Sfintul Duh au in comun faptul ca sint din Tatal, Fiul prin nastere, Duhul prin purcedere.

Sfintul Ioan Hrisostom († 407) este cel mai de seama reprezentant al scoalei antiohiene. A vazut lumina zilei in 354 la Antiohia, cel mai frumos oras al Asiei, supranumit din timpul urmasilor lui Alexandru cel Mare (336-323 i.d.Hr.), <<Podoaba Orientului>>. Tatal sau, Secundus, mare dregator militar, muri curind dupa nasterea sa. Mama sa, Antusa, dintr-o familie bogata, ramasa vaduva la 20 de ani, nu se recasatori ci se dedica in intregime fiului ei. Primele elemente ale educatiei crestine le-a primit de la mama sa, Antusa. A studiat apoi retorica cu renumitul profesor pagin Libanius, caruia i-a fost cel mai stralucit elev, si filosofia cu invatatul Androgathius. Libanius, cunoscind talentul oratoric si cunostintele stiintifice si oratorice ale Sfintului Ioan Gura de Aur, fiind intrebat la sfirsitul vietii sale cine ar fi in stare sa-l urmeze, a raspuns: <<Ioan de nu mi l-ar fi rapit crestinii>> (Sozomen, Ist., VIII, 2).

Se pare ca a studiat si dreptul si profesa un timp avocatura. S-a botezat tirziu, in 372. A studiat apoi Sfinta Scriptura, avind ca profesor pe Diodor din Tars († 393), si coleg pe Teodor episcop de Mopsuestia († 428).

In 374, dupa moartea mamei sale, Antusa, Ioan se retrase in muntii Antiohiei, unde, timp de patru ani, se exercita in asceza. In 380, episcopul Meletie al Antiohiei il hirotoni diacon, servind in treapta diaconiei sase ani. In timpul diaconatului, desi nu primise Taina Preotiei, a scris el tratatul Despre Preotie, in 6 carti.

In 386, episcopul Flavian al Antiohiei l-a hirotonit preot, incredintindu-i si misiunea de predicator.

Nemultumiti cu obligatiile fiscale prea mari, antiohienii au darimat in 387 statuile imparatului Arcadie (*395-408), si ale membrilor familiei sale, si asteptau cu teama sa fie nimiciti. Episcopul Flavin a plecat la Constantinopol spre a obtine amnistierea lor. Sf. Ioan, in lipsa episcopului, rosti in Postul cel Mare din anul 387, 21 de omilii, numite Omiliile despre statui, in care incurajeaza pe credinciosii ingroziti. Omilia 21 anunta vestea imbucuratoare ca imparatul, in urma interventiei lui Flavian, le-a acordat iertarea.

In timpul celor 12 ani de preotie, Sf. Ioan a dezvoltat o activitate misionara si predicatoriala uimitoare, care i-au creat o mare celebritate.

Faima lui de mare predicator, exeget si ascet a contribuit sa fie ales, la moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului in 397, patriarhul capitalei, prin influenta lui Eutropiu, ministrul atotputernic al imparatului Arcadie, fiind hirotonit la 26 februarie 387. In societatea frivola si corupta a Constantinopolului, el s-a aratat un moralist incomparabil, fara menajamente si concesiuni atunci cind era vorba ca idealul Evangheliei sa fie trait si implinit. Ca patriarh al Bisericii de Constantinopol, lua o serie de masuri, spre a inlatura abuzurile si neregulile clerului capitalei. Astfel, suprima mai intii luxul din resedinta patriarhala; interzise calugarilor si diaconeselor de a convietui laolalta cu clericii; critica cu asprime in predicile sale pacatele societatii bizantine, necrutind nici pe Eutropiu, nici pe imparateasa Eudoxia, sotia lui Arcadie, facindu-si numerosi adversari, in frunte cu imparateasa Eudoxia, care au pus la cale tot felul de intrigi, pentru a-l discredita.

Cu toate ocupatiile sale pastorale, Sfintul Ioan s-a ocupat si de misiunea crestina. In jurul anului 399, a trimis misionari de la Bizant, cu siguranta la indemnul Sfintului Teotim († 407 ?), episcop de Tomis, in Scythia Minor (Dobrogea), pentru <<scitii nomazi de la Dunare>>,prin care trebuie sa intelegem desigur popoarele migratoare din acel timp, gotii si hunii (Teodoret, Ist. bis., V, 31).

Venirea celor patru <<Frati Lungi>> la Constantinopol, calugari origenisti din Egipt, alungati de patriarhul Teofil al Alexandriei (385-412), a creat mari greutati si neplaceri Sfintului Ioan. Desi Sf. Ioan n-a intrat in legaturi oficiale cu ei, la indemnul imparatului Arcadie si al imparatesei Eudoxia, vrajmasa neinduplecata a Sfintului Ioan, patriarhul Teofil al Alexandriei si episcopul Epifanie al Salaminei († 403), in insula Cipru, au pus la cale convocarea unui sinod, in care Sf. Ioan sa fie acuzat de origenism si de alte greseli neinsemnate. Sinodul, prezidat de Teofil, s-a tinut la Stejar, in 403, aproape de Calcedon, in palatul prefectului imperial Rufin, dar Sf. Ioan a refuzat sa se prezinte. Intre cei care l-au aparat pe Sf. Ioan a fost si Sf. Teotim de Tomis.

Sinodul de la Stejar din 403 l-a depus din scaun pe Sf. Ioan, iar imparatul Arcadie l-a exilat in Bitinia, dar din cauza revoltei poporului, l-a rechemat imediat si l-a repus in scaun.

Spre sfirsitul anului 403, Sf. Ioan critica cu asprime unele neorinduieli produse cu ocazia inaugurarii unei statui a imparatesei Eudoxia, aproape de biserica in care slujea el. Indemnat de Eudoxia, Teofil al Alexandriei convoaca un nou sinod, in care depuse din scaun pe Sf. Ioan pentru a doua oara, in postul Pastelui din anul 404. Sf. Ioan fu arestat la palat, iar dupa Rusalii, la 20 iunie 404, fu trimis in exil, la Cucuz sau Arabissos, in Armenia Mica, unde ajunse dupa 77 de zile, indurind pe drum mari lipsuri si suferinte.

Imparateasa Eudoxia muri in 404, dar prin moartea ei nu s-a schimbat situatia Sfintului Ioan. Dimpotriva, adversarii lui neinduplecati au obtinut de la imparatul Arcadie sa fie exilat la Pityus, un orasel pe coasta rasariteana a Marii Negre. N-a mai ajuns acolo, caci muri pe drumul spre aceasta localitate, la Comana din Pont, in ziua de 14 septembrie 407, rostind: <<Slava lui Dumnezeu pentru toate>>.

Ramasitele sale pamintesti au fost aduse dupa 30 de ani si depuse in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, in 438, de catre imparatul Teodosie al II-lea (408-458), fiul lui Arcadie.

Datorita talentului sau predicatorial, din secolul al VI-lea i s-a dat numele de Hrisostom = Gura de Aur. Biserica noastra il praznuieste la 13 noiembrie si la 30 ianuarie, impreuna cu Sf. Vasile si Sf. Grigorie de Nazianz.

Opera Sfintului Ioan Gura de Aur este considerabila si ocupa in Patrologia Migne 18 volume, 47-64.

El a scris 150 de Omilii la unele din cartile Vechiului Testament, dintre care 9 omilii despre cele sase zile ale creatiei si 67 de omilii la intreaga Geneza, 58 de omilii la Psalmi.

Asupra cartilor Noului Testament, a scris: 90 de omilii la Evanghelia Sfintului Matei, 88 de omilii la Evanghelia Sfintului Ioan, 25 de omilii asupra Scrisorilor Sfintului Apostol Pavel.

Cuvintari panegirice la diferiti Sfinti, dintre care cele mai renumite sint cele 7 cuvintari in cinstea Sf. Apostol Pavel s.a.

Corespondenta Sf. Ioan Gura de Aur cuprinde aproximativ 240 de scrisori, majoritatea dintre anii 404-407, din timpul celui de al doilea exil al sau. Dintre ele, 17 au fost adresate vaduvei si diaconitei Olimpiada, una din cele mai devotate credincioase ale sale.

Dintre lucrarile educativ-morale, cea mai insemnata este scrierea Despre Preotie, in 6 carti, scrisa in timpul diaconatului, intre 380-386.

Dupa Sf. Ioan Gura de Aur, <<Preotia este semnul iubirii lui Hristos. Ea e semnul iubirii turmei pe care Hristos a incredintat-o pastorului>> (II, 1). <<Preotia, intr-adevar, spune el, se savirseste pe pamint, dar ea are vrednicia lucrarilor ceresti. De aceea, preotul trebuie sa fie atit de curat, ca si cum ar locui in ceruri printre corurile ingerilor>> (Despre preotie, III, 4).

Sfintul Ioan Gura de Aur a fost cel mai mare arhipastor al timpului sau. Fostul prefect de Constantinopol, Sf. Nil Sinaitul († catre 430) ni-l descrie intr-una din epistolele sale, in culorile cele mai alese: Sfintul Ioan a fost <<lumina cea mai mare si dascalul intregii lumi, un barbat cu un talent incomparabil si cel mai mare creator, care intr-un grad mai inalt decit toti cei care au trait inaintea lui si au inflorit dupa el, a slavit invatatura crestina prin farmecul elocventei sale>> (Nil Sinaitul, Epistolarum libri, II, ep. 263).

Sfintul Ioan Gura de Aur a fost intr-adevar cel mai mare orator crestin al secolului al IV-lea si putem spune al tuturor timpurilor. Arta cuvintarii lui se desfasoara elegant si pompos ca faldurile unui vestmint de sarbatoare, iar bogatia, varietatea si stralucirea culorilor, ca si talentul exceptional cu care ne zugraveste moravurile epocii sale, constituie pina azi un model inegalabil.

Referitor la talentul sau oratoric, lexicograful Sudias din secolul al X-lea se exprima astfel: <<Limba sa suna mai cu putere decit cascadele Nilului. De la inceputul lumii n-a posedat nimeni altul un astfel de talent oratoric, in care el singur era asa de bogat, ba inca numai el a primit, fara exagerare, supranumele de Gura de Aur si orator divin>> (Suidas, Sub voce '

, Rec. I. Bekker, Berlin, 854).

Sfintul Ioan Gura de Aur este unul dintre cei mai mari cunoscatori ai fiintei umane. Chiar trupul omului, cu imperfectiunile si slabiciunile lui, este, afirma el, stralucitor si frumos. <<Caci nu trupul are in sine frumusete, ci rinduiala si stralucirea lui provin din fiinta sufletului. Iubeste, deci, acest suflet, care comunica trupului o frumusete atit de mare>> (Omilia XXXIV, la Ev. Lui Matei, 5, P.G. LVII, 604).

Intreaga crestinatate, din toate timpurile, ii ramine permanent recunoscatoare pentru indrumarile si invataturile sale.

PARINTII SI SCRIITORII BISERICESTI DIN APUS: SFANTUL AMBROZIE SI FERICITUL IERONIM

Catre sfirsitul secolului al IV-lea si in prima jumatate a secolului al V-lea, cultura teologica atinse si in Apus apogeul. Dintre scritorii mai insemnati din aceasta epoca, amintim pe urmatorii:

a. Sfintul Ambrozie al Milanului († 397). S-a nascut pe la 339 la Treveri, in Galia, unde tatal sau, numit tot Ambrozie, fusese dregator roman. A ramas de mic orfan, caci tatal sau muri de tinar, lasind in urma trei copii: o sora, Marcelina, si doi frati, Satir si Ambrozie. Mama sa ii aduse la Roma, spre a le completa educatia. Marcelina intra in monahism, fratele sau Satir ajunse un inalt functionar de stat, iar Ambrozie, dupa frumoase studii de literatura si drept, ajuse, pe la 370, guvernatorul provinciilor Liguria si Emilia, cu resedinta la Mediolanum (Milan).

Incetind din viata episcopul arian Auxentiu, originar din Capadocia, in 374, s-a produs mare cearta intre ortodocsi si arieni, in privinta alegerii noului episcop. In timpul alegerii, Ambrozie veni in biserica sa pastreze ordinea, dar la strigatul unui copil <<Ambrozie episcop>>, poporul lua aceasta ca un semn ceresc si cei prezenti il alesera in unanimitate episcop, desi era doar catehumen, cu toata impotrivirea lui. Primi botezul si la opt zile dupa aceea fu hirotonit episcop, probabil la 7 decembrie 373.

Ales episcop, Sfintul Ambrozie se consacra studiului Sfintei Scripturi si parintilor greci. Averea o imparti saracilor. El a dus Ortodoxia la victorie completa asupra arienilor din Milan si nordul Italiei si converti ultimele resturi de pagini din Italia.

El a jucat un mare rol politic in Apus sub imparatii Valentinian I (364-375, Gratian (375-†383), Valentinian al II-lea (375-392) si Teodosie cel Mare (379-395), imparatul Rasaritului, intre 394-395 imparat peste tot Imperiul. Sfintul Ambrozie a luptat contra actiunii prefectului Romei, Symachus, care s-a opus la inlaturarea statuii zeitei Roma din Curia senatului roman care simboliza grandoarea imperiului roman si a luptat contra manevrelor imparatesei ariene Justina, care locuia la Milan. El a condamnat cu asprime masurile arbitrare ale imparatului Teodosie, care a inecat in singe rascoala din Tesalonic din 390, cind au pierit in circ mai multe mii de nevinovati, sustinind ca <<Imparatul este in Biserica si nu peste Biserica>> - <<Imperator intra Ecclesiam et non supra Ecclesiam est>> (Sf. Ambrozie, Sermo contra Auxentium…, 36, P.L., XVI, 1018).

Sfintul Ambrozie a murit la 4 aprilie 307, iar osemintele sale se pastreaza pina azi in basilica ambroziana din Milano. Biserica noastra il sarbatoreste in fiecare an la 7 decembrie.

Opera Sfintului Ambrozie este bogata si variata. El are scrieri dogmatice, exegetice, de morala, ascetice si imne. Lucrarile sale nu au profunzimea Parintilor greci, ci mai mult un continut moral.

3. Comentariile sale la cartile Vechiului si Noului Testament alcatuiesc mai mult de jumatate din scrierile sale.

Hexaimeron-ul, in 6 carti, imitat dupa Hexaimeronul Sfintului Vasile cel Mare, trateaza opera creatiei in sase zile.

Dintre scrierile morale si ascetice, o importanta deosebita are lucrarea De officiis ministrorum = Despre datoriile slujitorilor (Bisericii), compusa in 391 si adresata clericilor din Mediolanum (Milan).

Scrierea este o adaptare crestina a tratatului lui Cicero († 43 i.Hr.), De officiis, si constituie prima expunere a moralei crestine. Sfintul Ambrozie scoate in evidenta ca morala crestina este superioara moralei pagine. El intemeiaza morala pe invatatura crestina si o orienteaza spre Dumnezeu, binele suprem, catre Care trebuie sa tinda orice credincios al Bisericii.

El a scris, de asemenea, numeroase imne. Te Deum laudamus, imn celebru, in proza ritmica, atribuit Sf. Ambrozie, se pare ca nu este opera lui, ci apartine Sf. Niceta de Remesiana († dupa 414), localitate din provincia romana sud-dunareana Dacia Mediterranea (Interioara).

Sfintul Ambrozie, fost guvernator roman si apoi arhiepiscop al Milanului, barbat instruit in literatura, drept si teologie, scrie intr-o latina ingrijita, eleganta si usor de inteles. Fericitul Augustin († 430), care a audiat predicile Sfintului Ambrozie la Milan, intre 384 si 387 si a fost botezat chiar de el in noaptea Pastilor din 24 aprilie 387, scrie ca <<a inceput sa-l iubeasca>> (<<eum amare coepi>>) si se desfata de dulceata cuvintului sau (Fer. Augustin, Confessiones V, 13, 33 s.u.).

b. Fericitul Ieronim († 420). S-a nascut intre 340 si 350, probabile pe la 347, la Stridon, localitate situata la hotarul dintre Dalmatia si Panonia, dintr-o familie cu buna stare materiala. Foarte de tinar, la sapte ani, in 354, el pleaca la Roma, unde facu studii stralucite de gramatica, retorica si filosofie. Aci avu coleg si prieten pe Rufin († 410). Ca tinar, a dus o viata usuratica pe care apoi a parasit-o. A fost botezat in 365, de papa Liberiu (352-366). Dupa terminarea studiilor a plecat la Treveri, in Galia de nord, unde, in contact cu calugarii de aci a renuntat la cele lumesti si a luat hotarirea sa se consacre vietii monahale. A venit la Aquileea, unde petrecu citva timp intr-o minastire cu colegul sau Rufin.

In 373-374, pleca la Locurile Sfinte, dar la Antiohia se imbolnavi. Ramase trei ani aci, in care timp a audiat pe scriitorul grec Apolinarie la Laodiceea († 392), si-a desavirsit cunostintele de limba greaca si a invatat limba ebraica. A fost hirotonit preot de episcopul Paulin de Antiohia (362-388).

Din Antiohia, a plecat in 379 la Constantinopol, unde a audiat pe Sf. Grigorie de Nazianz († 389/390), despre care spune ca <<latinii nu-l puteau compara cu nici un egal>> - <<quid apud Latinos par est?>> (Fer. Ieronim, Contra Rufinum, I, 13). Tot aici a cunoscut si pe Sf. Grigorie de Nisa († 394), fratele Sf. Vasile, cu care se imprieteni.

Papa Damasus (366-384), auzind de renumele sau de bun cunoscator al limbii ebraice si grecesti, l-a invitat in 382 la Roma si i-a incredintat revizuirea textului biblic al Italei. Aici a ramas ca secretar si prieten al papei intre anii 382-385.

Rezultatul eforturilor sale indelungate a fost traducerea Sfintei Scripturi in limba latina, Vechiul Testament, dupa textul original ebraic, iar Noul Testament, dupa textul grecesc, care a primit numele de Vulgata si a ramas pina azi in uz in Biserica Romano-Catolica.

La Roma, Fericiutul Ieronim a organizat un cerc de practicanti ai ascezei, printre care se aflau si unele doamne din nobilimea romana, ca vaduvele: Marcella, Paula, cu fiicele ei Eustochia si Blesilla, care a murit de tinara din pricina ascezei severe.

De la Roma, Fericitul Ieronim a plecat in Palestina, luind cu sine si pe prietenele sale duhovnicesti. A vizitat Alexandria, minastirile din pustiul nitric, apoi s-a stabilit in 368 la Betleem, unde fonda cu ajutorul Paulei o minastire, in care a vietuit 34 de ani. Ucenica lui Paula a infiintat, din averea ei, alte trei minastiri de calugarite, conduse de ea.

Fiind la Betleem, Fer. Ieronim a participat la prima disputa origenista din 394, care l-a pus in conflict cu episcopul Ioan II al Ierusalimului (386-417) si cu prietenul sau, Rufin.

Aci a scris el cea mai mare parte a operelor sale si a condus lupta contra pelagienilor, adeptii lui Pelagiu din Bretania († dupa 418), care nega necesitatea harului lui Dumnezeu in actul mintuirii, deoarece, dupa parerea lui, omul nu se poate mintui prin propriile sale forte. Din razbunare, pelagienii i-au incendiat minastirea, obligindu-l sa fuga.

Din cauza navalirilor unor popoare migratoare, Fer. Ieronim a fost silit sa paraseasca Palestina. A murit la 30 septembrie 419 sau 420. Trupul sau a fost adus, se pare, la Roma, unde se bucura de venerare in biserica Santa Maria Maggiore.

Biserica Ortodoxa il sarbatoreste in fiecare an la 15 iunie impreuna cu Fer. Augustin.

Fer. Ieronim a scris lucrari dogmatico-polemice, exegetice, istorice, omiletice si scrisori.

Opera princioala a Fer. Ieronim este traducerea Sfintei Scripturi in limba latina, numita Vulgata, realizata dupa textul original, Vechiul Testament, dupa textul ebraic, iar Noul Testament, dupa textul grec.

Cele mai multe din lucrarile Fer. Ieronim sint cele exegetice, la unele din cartile Vechiului si Noului Testament. Dintre acestea mentionam:

Altele sint lucrari de filologie biblica, care servesc ca introducere la cartile Vechiului Testament si la istoria sfinta.

Fericitul Ieronim a scris si citeva lucrari polemico-dogmatice, prin care combate pe ereticii din timpul sau: Contra lui Helvidius, in care vorbeste despre fecioria perpetua a Sfintei Fecioare Maria, Contra lui Helvidius, in care vorbeste despre fecioria perpetua a Sfintei Fecioare Maria, Contra lui Iovinian, Contra lui Vigilantius, in care apara cultul moastelor si viata monahala, si Contra ereziei pelagienilor, condamnati in sedinta a IV-a din 16 iulie 431, de Sinodul al III-lea de la Efes, erezie aparuta in Biserica Apusului.

In domeniul istoriei, a compus o lucrare originala, prima incercare de istorie literara crestina, numita De viris illustribus = Despre barbatii ilusti (ai Bisericii), inspirata in mare masura dupa istoria bisericeasca a lui Eusebiu de la Cezareea († 340).

Corespondenta Fer. Ieronim cuprinde 150 de scrisori, cu continut felurit, dogmatic si pastoral, care au o deosebita valoare si pot fi socotite, pentru culoarea si stilul lor frumos, intre capodoperele literare ale crestinismului.

Fericitul Augustin (†430) este unul dintre cei mai mari, fecunzi si prestigiosi scriitori latini din secolele IV si V. Cu el, literatura latina crestina atinge apogeul.

Aurelius Augustinus s-a nascut la 13 noiembrie 354 in oraselul Tagaste din provincia romana Numidia, in Africa de Nord, si a murit la 28 august 430, in orasul sau episcopal Hippo-Regius, azi Anaba, in Algeria, asediat atunci de vandalii lui Genseric, populatie de origine germana, plecata din Silezia in Spania, si de aci in Africa de Nord, in cautarea unor noi asezari.

Tatal sau, Patricius, era pagin si s-a botezat in 371, cu putin inainte de moarte. El avea o mica propietate in Tagaste si era membru in curia orasului.

Mama sa, Monica, era o crestina desavirsita, plina de pietate si devotament si s-a straduit mult pentru convertirea sotului si a fiului ei, Augustin. El a mai avut un frate, Navigius, si o sora al carei nume nu-l cunoastem.

Fer. Augustin a studiat mai intii gramatica latina, intre anii 365-369, in orasul sau natal Tagaste, apoi literatura si retorica la Madaura, oras vecin cu Tagaste. Aci a inceput sa invete si limba greaca.

Datorita ajutorului generos al unui prieten, Romanianus, intre anii 370-374, a facut studii superioare la Cartagina, metropola Africii romane. Tinar de 17 ani, Augustin, pe linga studii, se dadu unor distractii, placeri si neorinduieli morale, pe care le va regreta cu sinceritate in lucrarea sa Confessiones – Marturisiri. El s-a indragostit de o tinara, de la care avu, in 372, la virsta de 18 ani, un fiu, caruia i-au pus numele de Adeodatus = Cel daruit de Dumnezeu, care a murit in plina tinerete, la 18 ani, in 390.

Vazind caderile si neorinduielile sale morale, mama sa, Monica, s-a adresat intr-o zi unui episcop, rugindu-l sa-l intoarca la adevarata credinta de pe caile gresite pe care apucase, iar acesta i-a raspuns: <<Mergi de la mine, sa vietuiesti asa, caci nu se poate ca fiul acestor lacrimi sa piara>> (Augustin, Confessiones, III, 21).

In 373, la virsta de 19 ani, Augustin descoperi valoarea si importanta filosofiei, in urma citirii dialogului Hortensius al lui Cicero († 43 i.Hr.). Tot acum, a fost atras de erezia maniheilor, cu care a ramas in legaturi peste zece ani, pina in 384, cind incepu sa audieze la Milano predicile Sfintului Ambrozie († 397).

Pentru a-si lamuri unele probleme, Fer. Augustin s-a prezentat unui episcop maniheu, Faust de Mileve, socotit cel mai invatat si priceput printre manihei, dar acesta n-a putut sa-i raspunda la indoielile si framintarile lui, ci l-a deceptionat, incit legaturile sale cu maniheii au inceput sa se raceasca (Confessioneo V, 3-6 si 4, 7).

In toamna anului 383, Fericitul Augustin a plecat din Cartagina la Roma, unde deschisese o scoala, adunind in jurul sau un numar de studenti.

Cu ajutorul prefectului Romei, Symmachus, el obtinu postul de profesor de retorica la Milan, unde a inceput sa predea din 384.

La Milan, a inceput sa audieze predicile Sf. Ambrozie, arhiepiscopul orasului, care i-au placut, incit, marturiseste el, a inceput sa-l iubeasca - <<cum amare coepi>> (Augustin, Confessiones, V, 13-23).

Mama sa, Monica, se gindea sa-l casatoreasca, dar casatoria proiectata nu s-a realizat.

La Milan, din convorbirile sale cu Sf. Ambrozie si cu preotul Simplicianus, urmasul Sfintului Ambrozie ca episcop, dupa 397, descoperi valoarea Sfintei Scripturi.

Filosoful Manlius Theodorus i-a descoperit valoarea scrierilor neoplatonicilor Plotin († 270) si Porfiriu († 304).

Lectura Sfintei Scripturi si atractia si farmecul Eneadelor lui Plotin au produs in sufletul sau o mutatie intelectuala si spirituala care l-a dus la cunosterea lui Dumnezeu, care-l va preocupa toata viata. <<Caci ne-ai facut pe noi dupa Tine si nelinistit este sufletul nostru pina ce se va odihni in Tine>> - <<Quia fecisti nos ad te et inquietum est cor nostrum, donec requiescat in te>>, va marturisi el in lucrarea Confessiones, I, 1, 1.

Momentul culminant al crizei s-a petrecut in 386, in linistea gradinii casei in care locuia. Retras aci cu prietenul sau Alypius, auzi dintr-o casa vecina glasul unui copil care-i spune: <<tolle, lege>> = <<ia, citeste>>. Deschizind la intimplare Sfinta Scriptura, Fericitul Augustin dadu peste textul din Epistola catre Romani 13, 13-14, in care Sf. Apostol Pavel spune: <<Sa umblam cuviinciosi ca ziua, nu in ospete si betii, nu in desfrinari si fapte de rusine, nu in cearta si in pizma. Ci imbracati-va in Domnul Iisus Hristos, iar grija de trup sa nu o faceti spre a-i trezi poftele>> (Confessiones, VIII, 12, 29).

La scurt timp dupa aceasta, in toamna anului 386, el renunta la catedra de retor si se retrase la proprietatea prietenului sau, Verecundus, la Cassiciacum, azi Cossago nella Brianza, la 35 km departare de Milan, spre a se pregati sub indrumarea Sfintului Ambrozie pentru primirea Botezului. Se aflau cu sine mama sa, Monica, fratele sau, Navigius, fiul sau, Adeodatus, si citiva prieteni, printre care Alypius si Romanianus.

La Cassiciacum a ramas pina in martie 387. O luna mai tirziu, in noaptea Pastelui din 24 aprilie 387, Fericitul Augustin primi Botezul, intr-o atmosfera de mare si stralucita sarbatoare, impreuna cu fiul sau Adeodatus si cu prietenul sau Alypius, savirsit chiar de Sfintul Ambrozie in catedrala din Mediolanum (Milan).

De la Milan, Fericitul Augustin se intoarse in 387, impreuna cu mama sa Monica, cu fiul sau Adeodatus si cu fratele sau Navigius, la Roma, iar de aci toti trei au voit sa se intoarca in Africa. Pe drum, mama sa se imbolnavi si muri in virsta de 56 de ani, la Ostia, linga Roma, in toamna anului 387 si fu inmormintata aci.

Ei locuiau intr-o casa de pe fereastra careia se vedea Tibrul. Inainte ca mama sa sa inchida ochii, ei au convorbit despre Dumnezeu, despre rostul vietii acesteia si despre nemurirea sufletului.

<<Convorbirea nostra, marturiseste Fer. Augustin, a ajuns la incheierea ca desfatarea simturilor trupesti oricit de mare ar fi ea si oricita lumina corporala le-ar lumina, nu mi se pare vrednica spre a fi comparata, nici chiar amintita, cu bucuria acelei vieti viitoare…>>.

Cum Fericitul Augustin si cei din jurul sau erau framintati de gindul si grija inmormintarii, caci ei doreau s-o duca in orasul lor natal, la Tagaste, in Africa, spre a o inmorminta linga sotul ei, Patricius, Sfinta Monica, cu credinta neclintita in puterea lui Dumnezeu, a carui prezenta se afla pretutindeni, le-a spus: <<Ingropati acest trup oriune: nici o grija sa nu va tulbure de el; numai un singur lucru va rog: sa va amintiti de mine la altarul Domnului, oriunde veti fi>> (Confessiones, IX, 11, 27).

La moartea mamei sale, Fericitul Augustin, atunci in virsta de 33 de ani, incearca o profunda durere si se hotari sa consacre tot restul zilelor sale servirii Domnului. El a mai ramas la Roma un an, in 387-388, apoi, dupa o scurta sedere la Cartagina, se intoarse, in toamna anului 388, in orasul sau natal, Tagaste, unde ramase trei ani, intre 388-390, petrecind in reculegere, meditatie si rugaciune.

In 390, in mod neasteptat muri fiul sau, Adeodatus, in virsta de 18 ani, fapt care, dupa moartea mamei sale, din 387, mari si mai mult durerea si neincrederea in lucrurile trecatoare ale vietii pamintesti. In aceasta stare sufleteasca, el vindu mica sa proprietate din Tagaste, iar banii ii imparti saracilor.

Datorita cunostintelor sale literare, filosofice si teologice, renumele Fericitului Augustin se raspindi repede. Batrinul episcop Valeriu, grec de origine, care pastorea in orasul Hippo-Regius, il chema, impreuna cu poporul si l-au ales preot in 391. La sfirsitul anului 395, Fericitul Augustin a fost hirotonit episcop de catre Valeriu, devenind ajutorul sau, iar dupa moartea acestuia, intimplata la scurt timp, ramase singur episcop de Hippo-Regius, al doilea oras ca marime in Africa romana, dupa Cartagina, unde pastori pina la moartea sa, 28 august 430, in virsta de 76 de ani, in a treia luna a asediului orasului de catre Genseric, regele vandalilor. El a fost inmormintat in Basilica pacis din Hippo-Regius, apoi, la o data nesigura, osemintele sale au fost duse in insula Sardinia, iar de acolo, catre 725, au fost aduse la Pavia, in Italia, si depuse in Basilica din Santo Pietro in Ciel d’Oro, unde se afla pina azi.

Fericitul Augustin si-a indeplinit cu mare zel datoriile sale de episcop. Peste zece ani, pina in 405, el a dus lupta contra maniheilor. A dus, de asemenea, o lupta neincetata pentru a invinge schisma donatistilor din Africa de Nord, iesita din marea persecutie a imparatului Diocletian (284-305), care pretindeau ca validitatea Tainelor depinde de curatia morala a savirsitorului, preot sau episcop; a combatut, de asemenea, erezia pelagienilor si semipelagienilor si erezia arienilor, contra carora a scris numeroase lucrari.

Biserica Romano-Catolica l-a trecut in rindul sfintilor, iar Biserica Ortodoxa il socoteste numai Fericit, din cauza unora din greselile sale dogmatice, indeosebi pentru teoria ca Sfintul Duh purcede de la Tatal si de la Fiu – Filioque, pentru conceptia sa gresita despre suprematia harului divin in actul mintuirii, fara colaborarea faptelor bune ale omului si pentru teoria predestinatiei absolute, dupa care Dumnezeu a predestinat din eternitate pe unii oameni la fericirea vesnica, iar pe altii la osinda focului vesnic. Biserica Ortodoxa sarbatoreste amintirea sa la 15 iunie, in fiecare an, o data cu amintirea Fericitului Ieronim.

Opera Fericitului Augustin este imensa. In Patrologia Latina a lui J.P. Migne, ocupa 16 volume, 32-47, nefiind intrecuta decit de opera lui Origen († 254).

Augustin insusi ne informeaza in lucrarea sa Retractationes = Retractari, scrisa intre 426-427, ca pina in 427 a scris 93 de tratate, in 232 de carti, afara de predici si de scrisori.

El ne-a lasat lucrari filosofice, teologice, apologetice, dogmatice, polemice, exegetice, de teologice practica, numeroase predici si scrisori.

Dintre operele cele mai insemnate ale Fericitului Augustin, amintim urmatoarele:

1. Confessiones – Marturisiri, in 13 carti, scrisa intre 397-401, este o lucrare de analiza psihologica religioasa, in care Augustin, patruns cu totul de remuscari, istoriseste cu o sinceritate impresionanta imperfectiunile, ispitirile, caderile, ratacirile, greselile si pacatele tineretii pina la moartea mamei sale, la Ostia in 387, pentru ca, prin exemplul vietii sale, sa arate minunatele efecte ale harului divin, care poate elibera pe pacatosi de pacatele lor.

El izbucneste in expresii admirabile de dragoste fierbinte fata de Dumnezeu, Parintele tuturor oamenilor, care au impresionat si impresioneaza pina azi pe cititori, marturisind cu sinceritate: <<Tirziu Te-am iubit! Si iata, Tu erai inlauntru meu, iar eu in afara si Te cautam acolo. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu Tine… O, iubire, care totdeauna arzi si niciodata nu Te stingi, iubire, Dumnezeul meu, aprinde-ma!…>> - <<O, amor, qui semper ardes et nunquam extingueris, caritas, Deus meus, accende me…>> (Confessiones, X, 29, 40).

Marturisirile sale sint o profunda si inegalabila analiza psihologica, incit ele pot fi socotite capodopera literaturii psihologice religioase din toate timpurile. Inaltele idei teologice, morale, filosofice si psihologice, care se desprind din ele, au impresionat in toate timpurile.

Teologul si istoricul francez E. Portalie caracterizeaza lucrarea astfel: <<Din toate cartile fericitului doctor Augustin, nici una n-a fost mai universal citita si admirata. In nici o literatura, nici prin analiza patrunzatoare a celor mai complexe impresii ale sufletului, nici prin emotia comunicativa, nici prin elevatia sentimentelor sau profunzimea vederilor filosofice, ea nu are asemanare>> (E. Partalie, Saint Augustin in Dict. De Theol. Cath., I, 2, Paris, 1923, col. 2286-2287).

La rindul sau, istoricul francez P. de Labriolle se exprima cu entuziasm despre Marturisirile Fer. Augustin in astfel de termeni: <<In asemenea pagini, crezi ca auzi adevarata simfonie, in care, cind se amesteca cind se succed glasurile ezitarii, ale indoielii, ale temerii, recunostintei si dragostei. Numai muzica ar putea, cu puterea ei de expresie, sa se infrunte cu aceste pagini in care onduleaza si palpita remuscarile, multumirile, indoielile>> (P. de Labriolle, Saint Augustin, Confessiones, Introduction, 2-e ed., Paris, 1933, p. XIV).

2. De civitate Dei = Despre cetatea lui Dumnezeu, lucrare in 22 de carti scrisa intre 413 si 426, timp de 14 ani, este cea mai importanta si valoroasa dintre operele teologico-apologetice ale Fer. Augustin. Ocazia compunerii acestei uriase opere i-a oferit-o cucerirea Romei la 24 august, 410, de Alaric, regele vizigotilor.

Problema care se punea atunci din punct de vedere crestin era aceea a providentei divine fata de Imperiul roman. dar Fer. Augustin, printr-o intuitie geniala, a largit cadrul problemei si a tratat actiunea providentei divine, fata de intreaga umanitate. El vede in lume doua cetati, civitas Dei = cetatea lui Dumnezeu, numita si civitas celestis = cetatea cereasca, adica cetatea celor buni si virtuosi, in opozitie cu civitas terrena = cetatea paminteasca, numita si civitas diaboli = cetatea diavolului, care este cetatea celor rai si pacatosi.

Iata cuvintele sale: <<Asadar doua iubiri au facut doua cetati: iubirea de sine pina la dispretul lui Dumnezeu a facut cetatea paminteasca, iar iubirea de Dumnezeu, pina la dispretul de sine, a facut cetatea cereasca>> (De civitate Dei, XV, 28).

Lupta dintre cele doua cetati incepe cu caderea ingerilor rai din ceruri si caderea primei perechi de oameni, Adam si Eva, care va continua pina la triumful cetatii ceresti, la judecata viitoare, cind cei buni vor fi rasplatiti de Dumnezeu, iar cei rai si pacatosi vor fi pedepsiti dupa gravitatea faptelor lor rele.

In timpul desfasurarii istoriei umanitatii, cele doua cetati sau imparatii nu sint despartite, ci se intrepatrund. Despartirea definitiva se va face la sfirsitul lumii, la consumarea secolelor, la judecata viitoare.

In gindirea Fer. Augustin, cetatea lui Dumnezeu nu este totdeauna identica cu Biserica, dupa cum cetatea paminteasca nu este identica cu statul civil.

Scrierea De civitate Dei este nu numai cea mai perfecta opera teologico-apologetica a antichitatii crestine, ci, in acelasi timp, este prima mare incercare de filosofie a istoriei, care se ridica la perspectiva universalului.

In aceasta vasta si importanta opera – magnum opus et arduum (De civ. Dei, I), Iisus Hristos este centrul istoriei universale si calea prin excelenta care duce la Dumnezeu, <<Caruia toate Ii vor fi supuse.. ca Dumnezeu sa fie totul in toate>> (I Cor. 15, 28).

Cu multe secole inaintea filosofului francez Rene Descartes (1596-1630), Fer. Augustin a scos din indoiala ratiunii umane principiul existentei eu-lui cugetator. <<Caci, daca ma indoiesc, exist. Caci cel ce nu exista, nu poate, desigur, sa se indoiasca>> - <<Si enim fallor sum. Nam qui non est, utique nec falli potest>> (Fer. Augustin, De civ. Dei, XI, 26).

In secolul al XVII, renumitul episcop francez Bossuet (1627-1704) a imitat-o in al sau Discours sur l’histoire universelle.

Influenta acestei capodopere a literaturii si gindirii crestine latine din secolul al V-lea a fost binefacatoare si s-a exercitat in toate domeniile: teologic, filosfic, istoric, literar si filologic. Ea a influentat gindirea Evului Mediu, gindirea si teologia Reformei protestante si, in genere, intreaga gindire crestina pina in timpul nostru, mai ales teologia Bisericii Romano-Catolice.

3. De Trinitate = Despre Sfinta Treime, este cea mai de seama opera dogmatica a Fer. Augustin, la care a lucrat 16 ani, intre 400-416.

Folosind formulele curente ale teologiei crestine din secolele IV si V, Fer. Augustin precizeaza ca in Dumnezeu se afla <<una essentia sive substantia, tres personae>> = <<o singura esenta sau fiinta, in trei peroane>> (De Trinitate, VIII, 4). El a gresit insa cind a sustinut ca Duhul Sfint purcede de la Tatal si de la Fiul – Filioque (De Trinitate, I, 9; VI, 5; XV, 26), deoarece Mintuitorul Hristos ne-a incredintat ca <<Duhul Sfint purcede de la Tatal>> (Ioan 15, 26).

In fundamentarea filosofica a dogmei trinitare, Fer. Augustin foloseste diferite imagini si analogii in legatura cu cele trei puteri ale sufletului omenesc:existenta, constinta si vointa = esse, nosse, velle (Confessiones, XIII, 11-12).

Nu este locul sa analizam aci si celelalte numeroase scrieri ale Fer. Augustin, dar din cele aratate, se intelege ca el este corifeul gindirii teologice a Bisericii de Apus, in epoca de aur a Bisericii crestine, cind nu se facea deosebire intre Biserica Rasaritului si Biserica Apusului, intre Constantinopol si Roma, caci amindoua formau o singura Biserica Universala a Domnului Hristos. (Pentru alte informatii si analiza altor lucrari, vezi Pr. Prof. I. Ramureanu, Introducere la Confessiones – Marturisiri, trad. de Prof. Dr. docent N. Barbu, Bucuresti, 1985, p. 5-45).

In secolele V-VIII, literatura teologica intra intr-o perioada de declin. Scriitorii din aceasta perioada nu creeaza opere originale, ci se multumesc sa prelucreze creatiile spirituale ale predecesorilor lor. Totusi, sint si acum scriitori si teologi de seama atit in Biserica de Rasarit cit si in Biserica de Apus.

In Biserica de Rasarit, mai insemnati au fost urmatorii Parinti si scriitori de limba greaca:

a. Sfintul Chiril al Alexandriei († 444). S-a nascut la Alexandria in jurul anului 370 dintr-o familie aleasa. Era nepotul si succesorul patriarhului Teofil al Alexandriei (384-412), care l-a ajutat sa-si faca o stralucita cultura profana si teologica.

In 412 este ales patriarh al Alexandriei, scaun pe care a pastorit pina la moartea sa in 444.

In 415, unii fanatici din Alexandria, crezind ca fac servicii Bisericii, au omorit pe tinara filosoafa Hypatia, conducatoarea scolii neoplatonice de aci, vestita prin stiinta si viata ei exemplara. Asasinarea Hypatiei a cauzat neplaceri Sfintului Chiril, deoarece i s-a reprosat ca a fost inspiratorul acestei odioase crime, desi nu sint probe asupra amestecului sau direct.

Sf. Chiril, spirit de profunda speculatie si renumit teolog, care se bucura in timpul sau de mare autoritate, a dus lupta din 429 contra ereziei patriarhului Nestorie al Constatinopolului. (428-431), numita dioprosopism sau nestorianism. In anul 431, el a prezidat Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes, in care au fost condamnate ereziile nestorianismului si plegianismului. A murit in 444. Sfintul Chiril este sarbatorit in Biserica Ortodoxa la 18 ianuarie in aceeasi zi cu Sfintul Atanasie si la 9 iunie.

El a lasat scrieri exegetice, dogmatice, polemice, apologetice si scrisori. Mentionam unele dintre acestea:

Exegetice. Despre inchinarea si adorarea in duh si adevar, in 17 carti. Comentarii la Isaia si profetii mici. Comentarii la Evanghelia dupa Ioan, cea mai importanta opera exegetica a Sfintului Chiril.

Dintre scrierile dogamtico-polemice, mai importanta este lucrarea Tezaur despre Sfinta si cea deofiinta Treime.

Din punct de vedere dogmatic are numeroase lucrari contra nestorianismului, ca: <<Memorii>>, scrise in 430, tratind Despre dreapta credinta, doua adresate perechii imperiale Teodosie II (408-450) si sotiei sale Athenais – Eudochia, si unul sorei imparatului - , Pulheria, ortodoxa convinsa.

Din punct de vedere apologetic a scris lucrarea Despre Sfinta religie a crestinilor, impotriva cartilor ateului Iulian (Apostatul), (361-363), in care combate cu virulenta scrierea acestuia Contra galileenilor, in trei carti.

Corespondenta lui e bogata. A scris 29 scrisori pascale, intre anii 414-442 si 90 de scrisori cu continut dogmatic.

Sfintul Chiril e un scriitor de valoare, iar scrierile sale prezinta mare importanta dogmatica. El a afirmat cu claritate ca, dupa intruparea Sa din Fecioara Maria, Iisus Hristos a avut o singura persoana divino-umana si doua firi. Unirea firilor este reala, nu relativa sau morala, si ele isi comunica insusirile.

Sfintului Chiril ii apartine formula dogmatica:

= <<o singura fire intrupata a lui Dumnezeu Cuvintul>>, prin care el nu intelege sa nege existenta celor doua firi in Hristos, divina si umana, cum faceau ereticii monofiziti, care negau existenta firii umane a lui Hristos, si nici nu contesta existenta ratiunii umane a lui Hristos, pe care ar fi inlocuit-o la intrupare Logosul divin, cum pretindea Apoliniarie din Laodiceea († 392).

Sfinta Fecioara Maria merita cu adevarata sa fie numita

= <<Nascatoare de Dumnezeu>>.

b. Istoria bisericeasca a cunoscut o mare dezvoltare in primele patru secole. Cel mai mare istoric bisericesc din aceasta perioada, Eusebiu de Cezareea († 340), supranumit <<parintele istoriei bisericesti>>< ne-a lasat o renumita scriere istorica cu titlul Istoria bisericeasca, in 10 carti, care incepe de la nasterea Mintuitorului pina la anul 324.

Socrate († dupa 439) a scris o Istorie bisericeasca, in 7 carti, incepind de la 305 pina la 439.

Sozomen († 450) a scris o Istorie bisericeasca, in 9 carti, de la 324 pina la 450.

Teodoret de Cir († 458) a scris o Istorie bisericeasca, in cinci carti, de la 325-428.

Apologetica datoreaza lui Teodoret de Cir ultima si cea mai de seama apologie a crestinismului: Tratamentul boalelor elinilor, prin care arata superioritatea invataturii crestine in comparatie cu invatatura pagina.

c. Leontiu de Bizant († 543) este cel mai mare teolog din timpul imparatului Justinian (527-565). S-a nascut, poate, in Scitia sau, mai probabil la Constantinopol, in 485, dintr-o familie instarita, fiind ruda cu generalul Vitalian din timpul imparatului Anastasie I (491-518). A calaltorit la Ierusalim, unde intra in monahism, in minastirera Sf. Sava de linga Ierusalim. A pastrat legaturi cu calugarii sciti din Scythia Minor (Dobrogea), pe care-i intilni la Constantinopol, in 519, si pleca apoi cu ei la Roma, pentru a obtine din partea papei Hormisda (514-523) aprobarea formulei teopashite: <<Unul din Sfinta Treime a suferit cu trupul>>. De la Roma pleaca din nou la Ierusalim si se intoarce la Constantinopol, unde muri in 543. A fost cel mai mare adversar al nestorienilor si monofizitilor. Opera sa remarcabila se intituleaza Trei carti contra nestorienilor si eutihienilor.

In hristologie, Leontiu este creatorul teoriei enipostasei, prin care intelege ca firea umana din persoana lui Hristos nu este ipostasa, dar nici fara ipostasa, ci este enipostatica, pentru ca nu-si are existenta in sine, ci in ipostasa Logosului.

d. Sfintul Maxim Marturisitorul († 662) este cel mai mare si profund teolog din secolul al VII-lea. S-a nascut in jurul anului 580 dintr-o familie nobila. Intre 610 si 614 a fost secretarul imparatului Heraclie (610-641). Pe la 630 parasi onorurile lumesti si intra intr-o minastire la Chrysopolis (Scutari), localitate situata pe tarmul asiatic al Bosforului. Mai tirziu, pe la 645 avu o disputa publica cu Pir, fost patriarh de Constantinopol, in care combatu monergismul sustinut de erezia monotelita. In 647 pleca la Roma, ducind mai departe lupta contra monotelistilor. La indemnul sau, papa Martin I (649-655) convoca in octombrie 649 un sinod la Lateran, in care condamna cele doua edicte imperiale, Ekthesis-ul lui Heraclie din 638 si Typos-ul lui Constans II, din 648, si erezia monotelita. Din ordinul imparatului Constans II, exarhul Romei, Calliope, aresta pe papa Martin I, apoi, dupa o detentie de un an si trei luni, papa, Sf. Maxim Marturisitorul si ucenicul sau, monahul Anastasie, fura adusi in lanturi la Constantinopol. Aci, in 655, papei Martin I i s-a facut un proces de inalta tradare si fu exilat la Cherson, in Crimeea, unde muri in acelasi an. Sf. Maxim a fost exilat la Bizya, in Tracia. Peste sapte ani, in 662, a fost readus la Constantinopol si i s-a intentat un nou proces. Pentru ca a marturisit credinta ortodoxa si a condamnat Typosul si erezia monotelita, a suferit chinuri grele, taindu-i-se limba si mina dreapta, spre a nu mai vorbi si scrie contra edictului teologic Typos, fapt pentru care a fost supranumit <<Marturisitorul>>. A fost apoi exilat in provincia Lazica, pe tarmul oriental al Marii Negre, in fortareata Semalion, unde a murit de suferinte, in virsta de 82 de ani, la 13 august 662. In Biserica Ortodoxa este sarbatorit in fiecare an, la 21 ianuarie si la 13 august.

Sfintul Maxim Marturisitorul a scris aproape in toate domeniile teologiei: exegeza, dogmatica, ascetica, mistica, liturgica. poezie.

2. Mistagogia, care e o explicatie simbolico-mistica a Bisericii si a Liturghiei;

Sfintul Maxim a dat cele mai bune solutii in materie de hristologie. Centrul teologiei sale este Hristos, modelul de urmat pentru toti crestinii.

e. Sfintul Ioan Damaschin († 749) este cel mai mare teolog din secolul al VIII-lea. Cu el se incheie perioada patristica. El s-a nascut la Damasc, dintr-o familie nobila crestina, tatal sau, Mansur, fiind un inalt functionar al califatului arab. Ioan mosteni slujba tatalui sau si supranumele de Mansur (victoriosul). Nu se stie cum a ajuns Ioan in dregatoria tatalui sau si cit a durat. Se afla inca la Damasc, pe teritoriul arab, in 726, cind a inceput lupta contra iconoclastilor. In 732 il gasim ca monah in lavra Sf. Sava, linga Ierusalim. Aci a fost hirotonit preot de patriarhul Ioan V al Ierusalimului (705-735).

In 754, a fost anatematizat de sinodul iconoclast de la Hieria, dar a fost reabilitat in urma de Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din 787. A incetat din viata in jurul anului 749. Biserica noastra il sarbatoreste la 4 decembrie.

Sf. Ioan Damaschin este cel mai mare aparator al cultului sfintelor icoane. El ne-a lasat scrieri polemice, dogmatice, morale, ascetice, exegetice si poetice.

Opera sa dogmatica principala se intituleaza: Izvorul cunostintei, alcatuit din trei parti: 1. Dialectica (capitolele filosofice) e o introducere filosofica in materie, continind o serie de definitii, imprumutate din vechii filosofi, Aristotel († 322 i.Hr.) si Porfiriu († 304 i.Hr.) si din Sfintii Parinti.

2. O istorie a ereziilor, foarte dependenta de scrierea lui Epifaniu († 403), Panarion sau contra tuturor ereziilor, si a lui Teodoret de Cir († 458), Eranistes (= Cersetorul).

3. Expunerea exacta a credintei ortodoxe, sau Dogmatica, in 100 de capitole, impartite la rindul lor in patru carti. Este cea dintii incercare de expunere sistematica a teologiei dogmatice, in care Sf. Ioan Damaschin a pus la contributie lucrarile de acest gen ale inaintasilor sai. El insusi marturiseste cu sinceritate: <<Nu e nimic al meu, cum ziceam, ci am adunat la un loc, cit mi-a fost cu putinta, cele care au fost elaborate de dascali alesi>> (Patr. Gr., 94, col. 525 A).

Dintre scriitorii si teologii apuseni din secolele V-VIII, amintim ca mai insemnati pe urmatorii:

1. Ioan Casian († 430/435). S-a nascut pe la 360, in Scythia Minor (Dobrogea), in localitatea Vicus Cassiaci, de unde si-a luat probabil numele. Si-a facut de timpuriu o aleasa cultura generala. A calatorit la Ierusalim si Egipt, apoi la Constantinopol, unde Sf. Ioan Hrisostom l-a hirotonit diacon. Pe la 404-405, Casian se afla la Roma pentru a apara pe linga papa Inocentiu I (401-417), cauza Sfintului Ioan Gura de Aur, condamnat pe nedrept in sinodul de la Stejar din 403. Catre 410-411, il gasim la Massalia (Marseille), in Galia, unde infiinta, in jurul anului 415, o minastire de calugari si una de calugarite. Astfel, el face legatura dintre cultura patristica a Rasaritului si cea a Apusului. El a luptat contra nestorianismului, a plegianismului si a combatut teoria suprematiei harului in opera mintuirii si a predestinatiei absoluate, sustinute de Fer. Augustin († 430), dar a cazut in semipelagianism. A murit pe la 430-435.

Biserica Romano-Catolica l-a trecut in rindul sfintilor, iar Biserica Ortodoxa il socoteste cuvios si-l sarbatoreste la 29 februarie, sub numele de cuviosul Casian Romanul.

1. Despre asezamintele cenobitilor si despre vindecarile celor opt pacate principale, in 12 carti.

Ioan Casian are meritul de a fi organizat monahismul apusean, luind ca model monahismul rasaritean. Prin principiile vietii monahale si prin hristologie, el a facut legatura intre Rasarit si Apus.

2. Casiodor († 583). S-a nascut pe la 490 dintr-o nobila familie romana. Din tinerete a primit o aleasa instructie profana si religioasa. In 507, regele ostrogotilor, Teodoric cel Mare (454-526) care a infiintat un regat in centrul Italiei, cu capitala la Ravena, l-a numit chestor, iar in 514, consul. Sub urmasii acestuia a ajuns prefect al pretoriului si in urma primi patriciatul. A servit cu devotament planul lui Teodoric de a contopi poporul ostrogot cu cel roman.

La scurt timp dupa 540, renunta la onorurile lumesti si se retrase la proprietatea sa din Calabria, in sudul Italiei, unde infiinta cu propriile sale mijloace, la virsta de 60 de ani, o minastire, numita Vivarium, dupa iazurile de peste din apropiere. A murit la virsta de 92 de ani, in 583.

Despre originea si istoria getilor (= gotilor), in 12 carti, din care s-a pastrat rezumatul facut in 551 de gotul Iordanes sub titlul: De origine actibusque getarum = Despre originea si faptele getilor (gotilor).

Istoria bisericeasca tripartita, in 12 carti, care e o sinteza a Istoriilor bisericesti ale lui Socrate, Sozomen si Teodoret, traduse in latineste de calugarul Epifaniu.

Institutiile literaturii divine si umane, in 2 carti, trateaza despre studiul Sfintei Scripturi si despre numerosi istorici si scriitori patristici.

3. Papa Grigorie Cel Mare († 604). S-a nascut pe la 540 dintr-o nobila familie romana, inrudita cu renumita familie Anicia. In 572-573 a ajuns pretor al Romei. Dupa aceasta, renunta la onorurile lumesti si intra in monahism, traind retras in minastirea Sf. Andrei, infiintata de el pe muntele Scaurus, in casele sale parintesti. A fost hirotonit preot de papa Pelagiu II (579-585) si trimis ca apocrisiar la Constantinopol,unde ramase sase ani (579-585). S-a intors apoi la Roma, iar in 590 a fost ales papa, pastorind pina la 601. Ca papa, a fost un bun administrator al Bisericii, a reformat cintarea bisericeasca, denumita de la el gregoriana, si a ajutat la crestinarea logobarzilor si anglosaxonilor, la care a trimis in misiune pe prietenul sau, Augustin cu 40 de calugari. A murit in 604.

Opera sa are un caracter practic. A scris lucrari mai insemnate: Liber regulae pastoralis = Carte de conducere pastorala, in 4 carti.

Dialoguri despre viata si minunile Parintilor italieni, in 4 carti,de la care a primit numele de <<Dialogul>>.

Papei Grigorie cel Mare i se atribuie prin traditie Liturgia praesanctificatorum Donorum = Liturghia darurilor mai inainte sfintite, pe care se crede ca a compus-o pe cind se afla la Constantinopol ca apocrisiar intre 575-585.

4. Isidor de Sevilla († 636). S-a nascut in Cartagina Spaniei pe la 560, apoi s-a stabilit la Sevilla. A fost ales arhiepiscop al Sevillei, prezidind mai multe sinoade spaniole. A murit la 4 aprilie 636. Biserica de Apus l-a trecut in rindul Sfintilor. El este ultimul Parinte bisericesc cu care se inceie perioada patristica latina.

Etimologii sau Origini, in 20 de carti, e o importanta enciclopeidie stiintifica a timpului sau.

In genere, literatura latina crestina din acest timp este enciclopedica, prin faptul ca incearca sa faca legatura intre toate domeniile de cunoastere, si scolastica, prin adoptarea filosofiei lui Aristotel, indeosebi a logicii, pe care o pune in serviciul teologiei. Teologia scolastica va lua o mare dezvoltare in Evul Mediu si va ajunge la apogeu cu teologia lui Toma de Aquino († 1274), cel mai mare teolog medieval.

"De la inceputurile Crestinismului pina la anul 1054" - Cultura teologica in rasarit si apus, pag. 176-202.