JUDECATA UNIVERSALA DUPA NOUL TESTAMENT

Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Dupa credinta crestina, lumea are un inceput si o cauza: activitatea vesnic creatoare si bunatatea lui Dumnezeu, precum si o menire si un scop final spre care tinde: desavirsirea si innoirea. Spre acest tel final se indreapta, pe diferite cai, intreaga creatie.

Atingerea acestui inalt scop sta in strinsa legatura cu Parusia Domnului, cu invierea mortilor si cu judecata universala, evenimente eshatologice abia intrezarite de aghiografii Vechiului Testament, vestite anume de catre Mintuitorul, consemnate pe scurt in cartile Noului Testament, predicate de Sfintii Parinti si formulate, ca dogme fundamentale ale dreptei credinte, in art. VII, XI si XII din Simbolul niceo-constantinopolitan.

Dar nici Sfinta Scriptura, nici Sfinta Traditie nu precizeaza sorocul sau data acestor evenimente. Ele indica doar citeva fapte semnificative care le vor premerge, si aceasta nu pentru a satisface curiozitatea credinciosilor, ci pentru a-I determina sa se pregateasca din vreme pentru intilnirea cu Hristos la judecata particulara, care urmeaza decesului fizic si sa nu piarda din vedere raspunderea ce-I asteapta la judecata universala.

Prin inviere, Sfinta Scriptura intelege readucerea trupului la viata si unirea lui cu sufletul (I Cor. XV 35-50). Invierea se refera numai la trup, deoarece numai el este stricacios si muritor. Sufletul, desi are un inceput este inzestrat cu incoruptibilitate si nemurire, astfel incit isi continua viata de sine si dupa despartirea de trup¹.

Invatatura Vechiului Testament despre starea sufletelor dupa moarte. – In Vechiul Testament, se gasesc putine indicatii despre starea sufletului dupa moartea trupului. Evreii din perioada preexilica credeau ca sufletele celor morti se coboara pentru totdeauna in <<seol>>, loc de tristete si resemnare situat intr-o caverna rece si intunecoasa din adincul pamintului (Iov. VII, 9-10; XVI; 22; XXXVIII, 16-17). In aceasta sumbra <<locuinta a mortilor>>, in care se aduna pe rind toti pamintenii si unde fiecare se intlneste cu parintii si stramosii sai (Facere XV, 15; Iov XXX, 23; Ps. LXXXXIX, 48), sufletele sint lipsite de ocrotirea lui Dumnezeu (Ps, LXXXVIII, 4-6) si nu mai au putinta sa-L laude si sa-l slujeasca.

Aceasta conceptie pesimista despre soarta fiintei umane nu numai ca nu incuraja pe credinciosi in lupta cu ispitele, dar ii demobiliza in fata suferintei. In plus, ea da loc intrebarii daca nu cumva, datorita pacatului originar, ultimul cuvint apartinea mortii. A privi lucrurile astfel, insemna totodata a admite ca raul este vesnic, ca planul lui Dumnezeu cu privire la menirea credinciosilor a esuat si ca toate nazuintele omenesti spre fericire sint neintemeiate si zadarnice². Cea mai clara expresie a acestei conceptii se afla in cunoscutele cuvinte al eclesiastului: <<Desertaciune a desertaciunii, toate sint desertaciune…, caci ceea ce este strimb nu se poate indrepta si ceea ce lipseste nu poate fi implinit>> (1, 2, 15).

Invierea mortilor si judecata universala, dupa Vechiul Testament. – Revelatia divina care s-a manifestat treptat (Evr. I, 1) si care a indeplinit in viata evreilor rolul unei pedagogii sfinte³ – a depasit insa acest stadiu elementar al eshatologiei. Dupa ce analizeaza carenta ce face ca, privite prin prisma esecului lor pamintesc, toate nazuintele si stradaniile noastre sa para <<goana dupa vint>>, insusi Eclesiastul ajunge la concluzia ca <<Dumnezeu va judeca si pe cel drept si pe cel nelegiuit>> (III, 17) si va rasplati <<toate faptele ascunse, fie bune, fie rele>> (XII, 13-14).

Din scrierile sfinte, din marturiile istoriei si din propria lor experienta, evreii putusera constata ca viata si soarta noastra sint subordonate exigentelor legii morale si ca incalcarea lor nu poate ramine nepedepsita de Dumnezeu, care, fiind sfint si drept, uraste raul si pedepseste faradelegea (Isaia III, 13-25; Ieremia VIII, 1 s.u.). Profetul Ezechil a extins aceasta concluzie asupra fiecarui om, fara deosebire de apartenenta etnica (XVIII, 1, s.i.) si a prezis invierea tuturor mortilor si judecata universala (XXXIV, 17-20; XXXVII, 1 s. u.). pornind de la vechea credinta ca Dumnezeu este stapinul absolut al vietii si al mortii si ca El are puterea de a cobori sufletele in seol si de a le scoate de acolo cind voieste (I Regi II, 6), Proorocul Amos a prezis ca, atunci cind va sosi <<Ziua Domnului cea mare si infricosata>>, <<judecata se va napusti ca apa (asupra pacatosilor) si dreptatea ca un suvoi furios>> (VI, 24) iar Ozea a prezis ca in ziua aceea sufletele celor decedati vor fi eliberate din <<locuinta mortilor>>, iar moartea isi va pierde pentru totdeauna orice putere (VI, 2; XIII, 14).

Maleahi a asemanat judecata din <<ziua venirii Domnului>> cu focul topitorului si cu lesia nalbitorului si a prezis ca pedeapsa lui Dumnezeu se va abate fara crutare asupra tuturor pacatosilor (III, 2 s. u.). prezicerea invierii mortilor si a judecatii din urma si-a gasit o expresie potrivita intr-una din vedeniile lui Daniile: <<In vremea aceea, multi din cei ce dorm in tarina pamintului se vor scula, unii la viata vesnica, iar altii spre ocara si rusine vesnica>> (XII, 2).

In perioada postexilica, temele eshatologice ocupa locul central in scrierile apocrife, care au exercitat o deosebita influenta asupra pietatii individuale a iudeiilor si asupra folclorului lor religios. Astfel, Apocalipsa lui Enoh – apocrifa aparuta in sec. II-I, i.Hr. – afirma redesteptarea eshatologica a dreptilor (XCII, 3-4) si iesirea lor din seol (CIII, 3-4); amestecind temele din Daniil VII si XII, autorul ei crede a sti ca atunci cind <<Alesul>> Somnului (identificat cu Fiul Omului) va sedea pe tronul slavei sale, dreptii vor intra intr-un univers transfigurat, unde vor trai ca ingerii cerului (LX, 1sg.)⁴. (Cu toate acestea, pina pe vremea Mintuitorului, inca se mai crede ca soarta fiecaruia va depinde de aceea a intregului popor, ca judecata se va face la venirea lui Mesia, ca Dumnezeu va judeca toate popoarele, ca teatrul judecatii va fi istoria si ca recompensele si pedepsele vor fi pamintesti (Matei III, 7-12; Rom. III, 29-30; IX, 7). Dar credinta in invierea mortilor si in judecata viitoare nu era acceptata de toti iudeii si nu constituia un criteriu de ortodoxie in sinul iudaismulu. Esenienii, secta ascetica profesind dualismul, priveau materia ca izvor al raului, considerau trupul inchisoare a sufletului si respingeau credinta in invierea trupeasca, cu aceeasi vehementa cu care afirmau nemurirea sufletelor. Credinta in invierea mortiilor era sustinuta energic de tagma fariseilor care treceau drept cei mai zelosi implinitori ai poruncilor Legii mozaice. In schimb, ea era combatuta de tagma saducheilor, fara ca, din pricina acestei deosebiri de credinta, sa li se conteste dreptul de a ocupa functii preotesti si de a fi membri ai Sinedriului, care era cel mai inalt for de judecata religioasa si de disciplina bisericeasca la evrei (Matei XXII, 23-32; Fapte XXIII, 6-8)⁵.

Moartea trupeasca, dupa Noul Testament. – Moartea trupeasca este urmare a pacatului stramosesc (Facere III, 3, 19). Oamenii ii ramin supusi si dupa renasterea baptismala, in virtutea solidaritatii universale cu Adam cel cazut (Rom V, 12). Ea va dainui pina la Parusia lui Hristos, cind trupurile celor vii <<vor fi imbracate in nestricaciune si nemurire>>, iar ale celor morti vor fi readuse la viata si reunite cu sufletele respective, spre a se infatisa impreuna la judecata din urma (I Tes. IV, 13-18; I Cor. XV, 20-26; 42-53).

Prabusirea stapinirii pe care moartea o are asupra neamului omenesc a inceput din momentul in in care Iisus Hristos a acceptat de buna voie moartea pe cruce si a inviat din mormint. Credinta crestina in invierea mortilor nu se mai intemeiaza deci doar pe cuvintele Sfintei Scripturi, ci si pe invierea Mintuitorului, pe care au adeverit-o martorii oculari ai aratarilor Domnului dupa inviere (I Cor., XV, 3-8; Fapte V, 30-32; X, 40-41 etc.

Pentru crestini, eliberarea din stapinirea mortii si judecata lui Dumnezeu nu se situeaza insa doar in epoca ce va fi intemeiata la Parusia lui Hristos. Inaugurata in lume odata cu jertfa de pe Golgota si cu minunea de la Cincizecime (Ioan III, 19; V, 24-30; XII, 31; XV, 22-25; XVI, 8, 11), izbavirea credinciosilor din stapinirea mortii se incepe de pe acum, si anume din clipa primirii Botezului, taina care-I face partasi mortii si invierii lui Hristos, pentru ca pe viitor <<sa nu mai slujeasca pacatului>> spre moarte, ci <<sa traiasca lui Dumnezeu>> spre <<innoirea vietii>> (Rom. VI, 1-13; VIII, 12-13).

Privit in lumina invierii Mintuitorului si in perspectiva fagaduintelor Lui (Ioan XIV, 1-2; Matei XIX, 28-29), fenomenul mortii trupesti nu mai poate fi considerat drept o disparitie a persoanei umane, iar aspectul lui nu mai este de temut. Pentru cei ce cred in Evanghelia Fiului lui Dumnezeu, moartea trupului nu este nici infringere nici pierdere, ci biruinta, cistig, si aceasta pentru doua motive: face sa inceteze pentru totdeauna tirania pacatului si teama de moarte (Rom. VI, 7; Evr. II, 15); prilejuieste intrarea sufletului intr-un nou mod de viata, adica transferarea lui in cereasca imparatie a lui Hristos (Fil. I, 21; II. Tim. II, 11; III, 7-8). Prin actiunea ei, in chip paradoxal, moartea se pagubeste pe ea insasi, facind sa-I scape prada pe care pusese stapinire prin pacat si sa-I prilejuiasca trecerea in cealalta viata⁶.

Pentru cei ce cred ca starea provocata prin moartea trupului este provizorie si trecatoare, intrebarea pe care trebuie sa si-o puna nu este ce sa faca spre a-si salva trupul de legea universala a mortii, ci cum sa se pregateasca pentru intilnirea cu Hristos la Judecata particulara, dupa despartirea sufletului de trup, si apoi la cea universala, dupa invierea de obste.

Contradictia launtrica a mortii – sesizabila numai prin credinta – rezulta si din faptul ca ea pune capat tuturor suferintelor fizice, care alcatuiesc propriul ei cortegiu: <<Fericiti cei morti, cei ce de acum mor intru Domnul – graieste Duhul - , caci se odihnesc de ostenelile lor>> (Apoc. XIV, 13; comp. Ev. IV, 10). Pentru crestinii care au marturisit credinta, s-au impotrivit ispitelor, au savirsit fapte bune, s-au spalat de pacate prin taina Pocaintei si au pastrat legatura vie cu visternica harului divin, care este Biserica, moartea inseamna, de fapt, intrarea <<in odihna lui Dumnezeu>> (Evr. IV, 1, 3, 11). Caci repausul in urma lucrului indeplinit si eliberarea de suferintele trupesti nu sint o pedeapsa, ci o binecuvintare divina, pe care crestinii o asteapta si o primesc cu multumire⁷. Sfintul Apostol Pavel scrie: <<Necazul nostru de acum, trecator si usor, ne aduce slava vesnica mai presus de orice masura… Caci stim ca, daca aceasta locuinta a noastra de cort se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casa nefacuta de mina, vesnica, in ceruri; de aceea si suspinam, in acest trup, dorind sa ne imbracam cu locuinta noastra cea din cer… Avem incredere si voim mai bucuros sa plecam din trup si sa petrecem cu Domnul…>> (II, Cor. IV, 17; V, 1-8).

Moartea pacatosilor este insa urmata, pentru suflet nu de rasplata si pace, ci de pedeapsa si chinuri. Caci pe cind moartea celui drept nu mai este o pedeapsa pentru pacat, ci o trecere spre o viata de fericire, moartea celui pacatos este o trecere spre chinuri vesnice. Prin moartea trupeasca, cei ai lui Hristos scapa de ultima stricaciune mostenita de pe urma pacatului stramosesc si de aceea ei privesc moartea ca pe o eliberare si biruinta. Pe acestia, harul Sf. Duh si indeosebi impartasirea cu trupul si singele lui Hristos, prin taina Sfintei Euharistii, I-a ajutat ca inca din viata paminteasca sa se ridice mai presus de moarte, nemaitemindu-se de ea si asteptind-o ca pe un prilej de a se apropia mai deplin de Hristos⁸. Nu se poate spune acelasi lucru despre aceia care si-au dus viata in pacat si au fost surprinsi din clipa mortii in stare de nepocainta. Sufletele acestora sint de indata osindite la chinurile iadului (Luca XII, 16-21; XVI, 19-31).

Judecata particulara. – Din diferitele texte referitoare la aceasta tema rezulta insa destul de clar ca, in urma parasirii trupului, sufletul se infatiseaza la judecata particulara si apoi trece intr-o stare fie de fericire, fie de nefericire. De aceea aceasta credinta alcatuieste, inca de la inceputul crestinismului, una din premisele fundamentale ale moralei crestine si principalul temei pentru combaterea pacatului.

Parerea ca pina la invierea trupurilor, sufletele crestinilor ar intra intr-o stare de letarghie asemanatoare cu somnul, stare in care posesiunea harului divin le-ar apropia totusi de Hristos⁹, nu are nici o baza biblica sau patristica. Lipsita de orice temei este si ca Sfintilor Apostoli si primii crestini ar fi crezut ca sufletele celor decedati merg in <<locuinta mortilor>>, adica in tristul seol. Daca Mintuitorul ar fi fost adeptul unei asemenea credinte, El n-ar mai fi putut spune tilharului rastignit de-a dreapta Sa: <<Amin graiesc tie, astazi vei fi cu mine in rai>> (Luca XXIII, 43). Daca Sfintii Apostoli ar fi nutrit o asemenea credinta, ar fi de neexplicat dorinta Sfintului Pavel <<de a pleca din trup>> si certitudinea lui ca dupa moarte I se va da <<cununa dreptatii>> (II Tim. IV, 8). Daca aceasta ar fi fost invatatura Bisericii primare, Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan n-ar mai fi considerat moartea dreptilor si martirilor drept inceputul unei stari de rasplata, de odihna si de fericire: <<Fericiti cei morti, cei ce mor de acum intru Domnul…, caci faptele lor vin cu ei>> (Apoc. XIV, 13).

Dupa moartea trupului, sufletele dreptilor se duc intr-un loc de bucurie si fericire numit – potrivit vocabularului curent din traditia iudaica - <<sinul lui Avraam, sau <<Paradis>> (Luca XVI, 22; XXIII, 43; II Cor. XII, 4; Apoc. II, 7), iar ale celor nedrepti intr-un loc de tristete si nefericire numit <<gheena>>, <<gheena focului>>, <<iezerul de foc>>, <<intunerecul cel mai din afara>> sau <<iadul>> (Matei V, 22, 29-30; XVIII, 19; XXIII, 15, 33; Marcu IX, 34, 45, 47; Luca XII, 5; XVI, 22-23; Fapte II, 27; Apoc. I, 18; XX, 13-14).

Trecerea sufletelor intr-una din aceste doua stari total diferite una de alta depinde, pentru crestini, de atitudinea fiecaruia fata de mesajul lui Hristos. Pentru aceia care n-au cunoscut Evanghelia, criteriul de judecata este Legea morala naturala sadita de Dumnezeu in constiinta tuturor oamenilor (Rom. II, 14-16). Trimiterea sufletelor in rai sau in iad se face printr-o sentinta data de Hristos, care prezideaza judecata (Matei XXV, 34, 41). Faptul ca, in judecata, isi spune cuvintul si constiinta morala a fiecaruia, face ca sentinta sa fie recunoscuta de fiecare ca intru totul motivata si dreapta.

Din cuvintele Mintuitorului: <<Cind vine noaptea, nimeni nu poate lucra>> (Ioan IX, 4) si din spusele Sfintului Apostol Pavel: <<Este rinduit oamenilor, sa moara o data, iar dupa aceea este judecata>> (Evr. UX, 27), rezulta ca viata paminteasca este singura vreme in care omul isi poate agonisi mintuirea si ca moartea trupului face ireversibile faptele care I-au atras fie rasplata, fie pedeapsa. De aceea clipa mortii este de temut pentru cei rai: <<Caci daca pacatuim de buna voie, dupa ce am luat cunostinta adevarului nu mai ramine jertfa pentru pacat, ci o asteptare infricosata a judecatii si iutimii focului, care va sa mistuie pe cei potrivnici>> (Evr. X, 26-27)¹⁰.

Judecata universala. – In momentul judecatii particulare, credinciosii nu sint in masura sa cunoasca urmarile pe care, dupa moartea lor, vorbele si faptele lor le vor avea asupra fostilor lor contemporani si uneori chiar asupra generatiilor viitoare. In afara de acesta, sentinta data acum afecteaza doar starea sufletului, desi acesta a savirsit binele si raul dimpreuna cu trupul. Fiind incompleta, judecata particulara nu poate avea decit un caracter provizoriu. De aceea, Dumnezeu, in virtutea dreptatii sale, a rinduit ca indata dupa invierea mortilor sa se faca o noua judecata si ca aceasta sa aiba caracter universal, solemn, public si definitiv.

Ceea ce este acum renasterea baptismata pentru suflet, va fi pe plan eshatologic, invierea <<in slava>> a trupurilor celor ce vor fi fericiti (I Cor. XV, 42-44). Tot astfel, ceea ce este judecata particulara pentru fiecare dintre noi, judecata din urma va fi pentru toti. Credinta in victoria finala si completa a dreptatii divine, atit de des si de grav violata de cei care fac voia diavolului, este nedespartita de credinta ca Iisus Hristos va veni a doua oara, ca <<sa judece vii si mortii>> si sa nimiceasca pentru totdeauna puterea raului, tot asa cum credinta in eficacitatea jertfei lui Hristos pentru izbavirea noastra din stapinirea pacatului si a mortii ar fi incompleta daca n-ar fi insotita de credinta in invierea mortilor.

De aceea, credinta in venirea a doua a Domnului, in invierea mortilor si in triumful dreptatii dumnezeiesti la judecata din urma sta la temelia (

) predicii apostolice (Evr. VI, 1-2; Fapte II, 30-36) si bisericesti (Simbolul credintei, art. VII, XI si XII), tot asa cum pe credinta in intruparea, jertfa si invierea Fiului lui Dumnezeu se sprijina intregul edificiu dogmatic al crestinismului (I. Cor. XV, 15-24; I Tes. IV, 14; I Ioan IV, 2, 14, 15 etc). Ca asa stau lucrurile, ne-o arata, intre altele, faptul ca nici spusele membrilor Areopagului din Atena (Fapte XVII, 32), nici dispretul aratat de procuratorul roman Porcius Festus (Fapte XXVI, 24). Nici scepticismul regelui iudeu Irod Agrippa II (Fapte XXVI, 27-28), nici obiectiile inversunate ale saducheilor din Sinedriu iudaic (Fapte XXIII, 6-8), nici indoielile unor crestini din Corint (I Cor. XV, 12), nici incercarea unora de a identifica invierea mortilor cu renasterea baptismala (II Tim. 16-19) n-au putut determina pe Sfintul Apostol Pavel sa abandoneze, sau macar sa treaca pe plan secundar, in predica sa, o dogma atit de esentiala.

Credinta in certitudinea invierii mortilor, a judecatii universale si a vietii ce va urma dupa a doua venire a lui Hristos sta, ca o piatra de neclintit si la temelia moralei crestine. Mustrind fara crutare pe bogatii care asupresc pe saraci si indemnind pe crestini sa nu-si piarda rabdarea atunci cind sint in suferinte, Sfintul Icov, fratele Domnului, scrie: <<Voi, bogatilor, plingeti si va tinguiti de necazurile care au sa vina asupra voastra.. ati strins comori in zilele cele de apoi!… V-ati desfatat pe pamint, hraniti-va inimile voastre spre ziua junghierii… Iata, judecatorul sta inaintea usilor>> (V, 1-9). Sfintul Apostol Petru, cind indeamna pe crestini sa se fereasca de pacate si sa nu se clatine in credinta din cauza incercarilor prin care trec, le aduce aminte de raspunderea ce-I asteapta pe toti la judecata universala. Pentru pacatele lor de neiertat, <<paganii vor da seama inaintea Celui care este gata sa judece viii si mortii>> (I Petru IV, 5 s.u.); <<Dumnezeu stie sa scape din ispite pe cei credinciosi, iar pe cei nedrepti sa-I pastreze, ca sa fie pedepsiti in ziua judecatii>> (II Petru II, 9; cf. si III, 7).

Invatatura despre necesitatea, legitimitatea si certitudinea judecatii universale este corolarul credintei in sfintenie si dreptatea lui Dumnezeu si decurge din cunoasterea urmarilor pacatului si a postulatelor legii morale. Deoarece dreptatea lui Dumnezeu si viruinta lui Iisus Hristos, Fiul sau, nu se infaptuiesc decit in parte in cursul istoriei, trebuie sa admitem ca ele se vor realiza integral, adica in eshatologie¹². Daca Dumnezeu ar fi indiferent fata de rezultatul luptei dintre bine si rau si n-ar interveni ca sa asigure triumful final al dreptatii si adevarului, s-ar putea conchide ca El ne paraseste. Sfintul Ioan Gura de Aur, intr-una din Omiliile sale (a IV) asupra Providentei divine, spune ca <<daca amitem ca Dumnezeu exista si ca este atot puternic si drept, trebuie sa admiten si ca El va da fiecaruia dupa faptele sale. Caci cum, in viata paminteasca foarte adesea cei buni au parte de neplaceri si suferinte, iar cei rai de succese si desfatari, este absolut necesar sa existe o alta viata, in care fiecare sa primeasca dupa faptele sale, precum si un loc pregatit celor rai si destinat pedepsei si altul harazit celor buni si destinat recompensei. Cum sa renunte Dumnezeu, autorul legii morale, la judecata universalal? Caci daca n-ar exista invierea mortilor si judecata obsteasca ar trebui sa credem in victoria finala a nedreptatii>>¹³.

Intr-o alta Omilie (a IV-a, la II Timotei), referindu-se la nedesitatea si legitimitatea judecatii universale, acelasi Sfint Parinte scrie: <<Cum se face ca Dumnezeu, care este bun si milostiv, va fi fara mila la judecata din urma? Va fi astfel, deoarece tocmai judecata va instaura in mod definitiv bunatatea lui… Caci daca pe pamint judecatorii se straduiesc sa faca dreptate, cum sa n-o faca Dumnezeu, autorul legii moale? O astfel de indiferenta din partea lui Dumnezeu ar fi de necrezut: Chiar si tatal, in familie, pronunta pedepse pentru fiii sai…; la fel procedeaza si comandantul de oaste sau de nava si dascalul pentru elevi, caci toti voiesc si cer sa se faca dreptate. De ce atunci sa nu se faca dreptate si in lumea cealalta? Dumnezeu este indelung rabdator si milostiv aici, pe pamint; dincolo, El va fi drept si rasplatitor dupa fapte, ca sa dea fiecaruia dupa faptele sale si sa nu lase fara razbunare pe cei nevinovati>>¹⁴.

Dar Dumnezeu fiindca este bun si drept sustine cauza celor buni si le asigura mintuirea. Intrucit insa Dumnezeu este si mult milostiv si nu voieste moartea pacatosilor, ci indreptarea lor, El mai amina pedeapsa, spre a da si acestora prilej de pocainta (Luca XIII, 6-9; Rom. II, 4; I Tim. II, 4). Si cum bunatatea lui este unita cu dreptatea, Dumnezeu anunta inevitabilitatea judecatii sale inainte de sorocul ei, pentru ca nici un om sa nu se poata plinge ca n-a stiut din vreme ce-l asteapta la capatul vietii sale pamintesti si apoi dupa invierea trupului, la Parusia lui Hristos¹⁵.

Astfel, insusi Domnul Hristos, judecatorul suprem, ne-a descoperit semnele dupa care vom cunoaste ca vine judecata universala. Aceste invataturi sint pe scurt, urmatoarele: Cind se vor implini semnele premergatoare Parusiei Domnului si <<innoirii>> lumii (Matei XIX, 28), Iisus Hristos se va cobori din cer, insotit de cetele ingeresti si invesmintat in slava dumnezeuiasca; atunci, la un semnal, trupurile tuturor mortilor vor invia si toti oamenii se vor aduna, pentru judecata universala, inaintea lui Hristos, care va desparti pe cei rai de cei drepti si va raplati pe fiecare dupa cum merita (Matei XXVI, 30; XXV, 31-46; XXVI, 64; Marcu XIII, 26; XIV, 62; Luca XXI, 27 etc..

Atit Sfintele Evanghelii, cit si din celelalte carti ale Noului Testament, aflam de asemenea ca Domnul Hristos va veni a doua oara nu in calitate de Mintuitor, ca la intrupare, ci in calitatea sa de judecator suprem al lumii (Faote I, 11; X, 42; XVII, 31; II Tim. IV, 1; I Petru IV, 5-6). Atunci, inaintea sfintilor ingeri si in prezenta tuturor oamenilor, vor fi date pe fata toate faptele si vorbele noastre, precum si gindurile lor cele mai ascune (I Cor. IV, 5) si fiecare va da socoteala de sine insusi (Rom, XIV, 12). Judecata va fi egala si nepartinitoare pentru toti, iar sentinta data de dreptul Judecator va tine seama de comportarea avuta de fiecare in cursul vietii sale pamintesti (H Cor. V, 10; XI, 15; Dom. II, 5-6, 11; Efes. VI, 8-9; II Tim. IV, 4). Cei gasiti vinovati vor fi trecuti intr-o stare vesnica de remuscari, rusine si chinuri, consecinta a indepartarii lor de la fata lui Dumnezeu (I Tes. I, 6; II Tes. I, 8; I. Cor. III, 13), iar cei mintuiti vor fi trecuti intr-o stare vesnica de pace, cinste si fericire, consecinta a <<vederii lui Dumnezeu fata catre fata>> si a impartasirii cu slava Sa (I Tes. I, 7; II Tim, IV, 8; I Cor. XIII, 13; Rom. II, 10, II Petru I, 4)¹⁶.

Semnele premergatoare venirii a doua a lui Hristos vor marca si apropierea sorocului judecatii universale, o data cu Parusia sau a doua venire a lui Hristos va avea loc cu iuteala fulgerului sau a unei clipe, invierea trupurilor decedate, prefacerea trupurilor celor aflati atunci in viata si adunarea tuturor tuturor inaintea dreptului Judecator. Locul de intilnire cu Hristos nu va fi pe pamint, ci undeva, <<in vazduh>> (I, Tes. IV, 17).

Sub influenta literaturii apocrife cu colorit apocaliptic si a unor scrieri rabinice, care infatisau fericirea mesianica prezisa de Profeti drept o era indelungata de fericire paminteasca si care afirmau ca ea va fi inaugurata, prin invierea celor alesi si printr-o condamnare a celor rai, de catre Mesia, in unele cercuri crestine din primele secole s-a ivit credinta ca sfirsitul lumii, invierea tuturor mortilor si judecata de apoi vor fi precedate de o inviere trupeasca a sfintilor, de o judecata a pacatosilor aflati in viata si de o imparatie glorioasa a lui Hristos, impreuna cu sfintii sai, pe pamint. Pentru sprijinirea acestei credinte, s-a recurs la interpretarea literala a vedeniei descrise simbolic in Apocalipsa (XX, 1-5), unde, dupa opinia unora, s-ar afirma ca trebuie sa ne asteptam, pentru o perioada de o mie de ani (

), la o noua era mesianica pe pamint.

Adeptii acestei credinte au fost numiti hiliasti (in rasarit) sau milenisit (in apus). Dupa felul cum isi inchipuiau fericirea meslanica pe care o asteptau, ei erau de daoua feluri: unii, trupesti – printre care se numarau cerintienii si ebionitii – care credeau ca, in presupusul mileniu mesianic, cei alesi se vor bucura in voie de satisfacerea tuturor poftelor trupesti; altii, cei spirituali, credeau ca fericirea va consta din dreptate, pace si alte bunuri morale. Hiliasmul de sens trupesc a disparut odata cu erezia cerintiana si cu cea ebionita. Hiliasmul de nuanta spirituala a avut o existenta ceva mai lunga, dar n-a izbutit niciodata sa se impuna atentiei generale Desi a avut citiva sustinatori de vaza – cum au fost Popias de Ierapole, Sfintul Justin Martirul si Filosoful, Sfintul Irineu, Tertulian, Sfintul Ipolit, Apolinarie de Laodiceea, Lactantiu, Victoriu de Pittavi, Sulpiciu Sever, Metodiu de Olimp – si cu toate ca n-a fost condamnata in mod oficial de Biserica, si aceasta forma de hiliasm a ramas incetul cu incetul fara adepti si apoi a fost data uitarii. La disparitia hiliasmului au contribuit mai ales Origen si Dionisie de Alexandria, in rasarit si Fer. Augustin, in apus. Dar hiliasmul a iesti din nou la iveala, in mod sporadic, spre sfirsitul evului mediu, in unele cercuri dizidente din sinul Bisericii Romano-Catolice, iar in epoca moderna si-a facut iarasi aparitia, de data aceasta fiind sustinut de unele grupari mistice din sintul Protestantismului¹⁷, care nesocotesc faptul ca Sfinta Scriptura nu cunoaste decit o singura Parusie glorioasa a lui Hristos, o singura inviere a celor din morminte si o singura judecata universala. Milenistii ignora si faptul ca, in Apocalipsa XX, 1-5, Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan se refera in grai simbolic, la era mesianica inaugurata in lume prin intruparea, jertfa si invierea lui Hristos, la renasterea credinciosilor prin harul Sfintului Duh incredintat Bisericii spre administrare si la ferirea de stapinirea diavolului.

Starea provizorie in care se afla trupurile si sufletele celor raposati si faza paminteasca a Bisericii crestine se vor incheia la Parusia lui Hristos. Invierea de obste si judecata universala reprezinta ultimul act al biruintei lui Hristos asupra diavolului si mortii: (I Cor. XV, 24-28). Din acest moment, Satan si slujitorii lui vor fi aruncati <<in iezerul de foc si de pucioasa si vor fi chinuiti acolo, zi si noapte in vecii vecilor>> (Apoc. XX, 10), iar dreptii vor trai de-a pururi <<in cortul lui Dumnezeu si vor fi poporul lui si insusi Dumnezeu va fi cu ei>> (Apoc. XXI, 3 s.u.).

Criteriul general dupa care se va face separarea in mintuiti si osinditi, la judecata din urma, va fi atitudinea practica pe care fiecare a avut-o, in viata de aici, fata de aproapele aflat in suferinta, dreptul Judecator declarindu-se solidar cu toti aceia care au avut nevoie de vreun ajutor (Matei XXV, 32-46). Intrucit ajutorarea apoapelui la nevoie este unul din postulatele legii morale naturale sadita de Dumnezeu in cugetul fiecaruia dintre noi (Matei V, 46-47; Rom. II, 6-15), nimeni nu va putea pretinde ca n-a cunoscut aceasta obligatie. Pentru crestini, care isi cunosc indatoririle din Descoperirea dumnezeiasca, judecata se va face dupa criteriul atitudinii fata de mesajul lui Hristos, care le-a aratat tot ce trebuie sa faca sau sa evite, spre a merita sa primeasca fericirea cea vesnica. Poruncile Decalogului, virtutile asezate la baza celor noua Biserici, recomandarile din Predica de pe Munte, indrumarile date Apostolilor si sfaturile adresate multimilor de catre mintuitorul, precum si exemplul sau personal – la care se adauga povatuirile adresate crestinilor de catre Sfintii sai apostoli si ucenici -, toate acestea alcatuiesc un intreg cod al conduitei crestine, iar de implinirea lui va depinde, pentru fiecare, rezultatul judecatii universale.

In privinta locului in care se afla raiul majoritatea textelor neotestamentare afirma, fara alta precizare, ca cei mintuiti se vor afla <<in cer>>, <<cu Dumnezeu>>. Sfintul Apostol Pavel scrie ca, la Parusia lui Hristos, odata cu invierea celor morti si cu prefacerea celor vii (I Cor. XV, 51-56), tot universul va fi eliberat de robia stricaciunii care I-a fost impusa din pricina caderii primului om (Rom. VIII, 19-23). La rindul sau, Sfintul Apostol Petru scrie: <<Noi asteptam, potrivit fagaduintelor lui, ceruri noi si pamint nou, in care locuieste dreptatea (II Petru III, 13). Iar Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan, descriind fericirea rezervata celor ai lui Hristos, spune; <<Si am vazut un cer nou si un pamint nou. caci cerul dintii si pamintul dintii au trecut… Si am vazut cetatea cea sfinta, noul Ierusalim, coborinddu-se din cer de la Dumnezeu, gatita ca o mireasa impodobita pentru Mirele ei>> (Apoc. XXI, 1-2).

Din aceste texte, rezulta ca stergerea ultimelor ramasite ale stricaciunii produse de pacat nu implica nicidecum nimicirea lumii, ci innoirea ei. Intruparea Mintuitorului, intemeierea Bisericii si renasterea noastra prin har, credinta si fapte bune sint de pe acum o noua creatie (Gal. VI, 15; II Cor. V. 17), iar <<omul cel nou, zidit dupa Dumnezeu intru dreptate si intru sfintenia adevarului>> (Efes IV, 24), a primit de la Duhul Sfint capacitatea <<desavirsirii>>, care-l ajuta <<sa ajunga la starea de barbat desavirsit, la masura virstei deplinatatii lui Hristos>> (Efes. IV, 12-13). Lumea care va sa fie si care va consta, dupa invatatura crestina, din <<ceruri noi si pamint nou>>, presupune – prin analogie cu cele intervenite in starea trupului (I Cor. XV, 42-44, 49-54) – nu distrugerea si disparitia cosmosului de acum, pentru ca, in locul lui, Dumnezeu sa creeze din nimic altul nou, ca la inceput, ci innoirea si trasfigurarea celui actual, spre a deveni o locuinta potrivita pentru <<fiii lui Dumnezeu>>. Innoirii esentiale si transfigurarii noastre in Hristos ii va corespunde asadar o innoire a intregii creatii, caci nu este potrivit ca aceia care vor fi facuti <<partasi dumnezeestiii firi>> (II Petru, I, 4) sa-si duca viata cea noua in conditiile lumii vechi¹⁸.

Atit in actul invierii mortilor, cit si in cel al innoirii creatiei, se respecta deci principiul divin al continuitatii, in toate domeniile: - al slavei, in care crestinii au si fost introdusi prin Sfintele Taine, dar care nu va inceta sa creasca pentru aceia care isi agonisesc de pe acum <<temelia buna pentru veacul viitor>> (I Tim. VI, 19); - al vietii vesnice, inceputa din viata paminteasca prin urmarea lui Hristos, intarita continuu prin harul Sfintului Duh si sporind, neincetat, pina la cea cereasca de dupa invierea trupului (Ioan, I, 16; Rom. VI, 4; Tit. III, 7; II Cor. III, 12; IV, 14-17); - al dragostei care, intrucit <<Dumnezeu este iubire>> (I Ioan IV, 8), <<nu cade niciodata>> (I Cor. XIII, 8, 13) si care <<find legatura desavirsirii (Col. III, 14), uneste pentru totdeauna pe crestini cu Hristos, capul Bisericii (Efes. III, 18; Gal. II, 19); - al mintuirii care ne-a fost daruita de pe acum (Efes. II, 5, 8; I Cor. I, 18; Rom. I, 16; VIII, 24), dar pe care trebuie s-o pastram pina la capatul vietii pamintesti (Apoc. II, 10; XII, 11) si care va fi desavirsita in noi pentru vesnicie, de Iisus Hristos, prin invierea trupeasca si mostenirea fericirii vesnice, in urma judecatii universale (Filip. II, 12; III, 11-14; I Tes. V, 9; Rom III, 11; I Cor. V, 5; II Tim. II, 10; IV, 18); - al infierii de catre Parintele ceresc, infiere pe care am si dobindit-o in Hristos (Efes. I, 5; Rom. VIII, 16, 29; Gal. IV, 5-6), dar ale carei roade: mostenirea tuturor bunurilor fagaduite le vom primi abia in viata viitoare, dupa Parusia lui Hristos (Rom. VIII, 16-18; 21; 23-30; II Cor. IV, 15)¹⁹.

Certitudinea judecatii particulare si mai cu seama a celei universale, care sint menite sa restabileasca ordinea morala tulburata de pacat, constituie pentru credinciosi, dimpreuna cu dragostea filiala fata de Parintele ceresc, cea mai puternica frina impotriva pacatului si un stimulent continuu al virtutii.

Privita din acest punct de vedere, morala neotestamentara este mai intii si in mod esential primire si valorificare a darurilor dumnezeiesti si dupa aceea inaintare constient, voluntara si sustinuta pe calea ce duce la desavirsire si spre fericirea, cereasca. Or, aceasta speranta sincera si arzatoare se va implini numai dupa o minutioasa si stricta cercetare si judecata a atitudinii fata de Dumnezeu si a conduitei morale pe care fiecare le-a avut in cursul vietii sale pamintesti²⁰.

Daca certitudinea judecatii lui Dumnezeu, care este atostiutor si drept, este o incurajare pentru cei drepti, ea este totodata o amenintare pentru cei nedrepti: <<Stim ca judecata lui Dumnezeu este dupa adevar… Si oare socotesti tu, omule… ca vei scapa de judecata lui Dumnezeu?… Dupa impietrirea ta si nepocaita inima iti aduni tie minie pentru ziua miniei si a descoperirii dreptei judecati a lui Dumnezeu, care va da fiecaruia dupa faptele lui: celor ce prin rabdarea lucrului bun cauta slava si cinste si nestricaciune, (le va da) viata vesnica; iar celor impotrivitori… minie si urgie; necaz si strimtoare peste tot sufletul omului facator de rau…, dar slava si cinste si pace oricui face binele…, pentru ca la Dumnezeu nu este partinire>> (Rom. II, 2-11).

Antiteza <<rasplata-pedeapsa>>, este corolarul celei de <<bine si rau>>. Gindul la judecata lui Dumnezeu si teama de pedeapsa Lui opreste pe cei rai sa se lase in voia relelor porniri si deprinderi. De aceea, desi Noul Testament defineste pe Dumnezeu ca fiind viata, lumina si iubire (I Ioan I, 2; 8-11; IV, 8) si cu toate ca ni L-a descoperit ca Parinte, Mintuitorul si Sfintii Sai Apostoli n-au exclus, din apelurile morale adresate credinciosilor, amenintarea cu pedeapsa dumnezeiasca (Luca XIII, 3,5; Matei XXIII, 33, 36, 38; Filip II, 12 etc.)²¹.

Teama de Dumnezeu pe care Vechiul Testament o considera <<inceputul intelepciunii (Prov. I, 7l Ps. XCI, 10) isi pastreaza functia pedagogica pentru pacatosi si in iconomia harului. Dar Noul Testament nu intelege prin ea un sentiment inferior, o reactie servila, o atitudine umilitoare, ca a unui sclav fata de stapinul sau, ci expresia dorintei arzatoare a credinciosului de a nu supara, prin pacat, pe Parintele ceresc. Atitudinea crestinului fata de Dumnezeu nu este deci cea de rob, ci cea de fiu si mostenitor (Gal. IV, 6; Rom. VIII, 14-17). Iar daca crestinul, fiindca se stie supus greselii, nu poate alunga cu totul din inima sa teama mostenita de la Adam cel cazut, el o poate totusi invinge prin iubirea desavirsita fata de Dumnezeu si fata de aproapele: <<In iubire nu este frica, ci ubirea desavirsita alunga frica>>(I Ioan IV, 18); <<Dragostea este de la Dumnezeu… caci Dumnezeu este iubire>> (I Ioan IV, 7-8) si <<aceasta porunca avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu, iubeste si pe fratele sau>> (I Ioan IV, 21).

Si cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a incredintat ca de-a dreapta Sa, la judecata din urma, vor fi asezati numai aceia care au savirsit fapte de iubire frateasca fata de semenii lor mai mici de pe pamint, se intelege de la sine ca dobindirea fericirii vesnice este conditionata, pentru orice credincios, de slujirea lui Hristos, prin slujirea aproapelui, de slujirea lui Dumnezeu prin slujirea semenilor.

*Lucrare de seminar sustinuta in cadrul pregatirii doctoratului in teologie si intocmita sub indrumarea P.C. Pr. Conf. Const. Cornitescu, care a dat si avizul pentru publicare.

1. I. Mihalcescu, Manual de Teologie Dogmatica, Bucuresti, 1932, p. 241.
2. J.J. von Allmen, Mort, in <<Vocabulaire Biblique>>, Nechatel 1964, p. 187.
3. P. Grelot, Sens chretien de l’Ancien Testament, Tournal, 1962, p. 275 sq.
4. P. Grelor, La Resurrection du Christ et son arriere – plan biblique et juif, in vol, <<La Resurrection du Christ et l’exegese modeme>>, de E. Surgy, P. Grelot, M. Carrea, A. Dlome si L. X. Dufour, Paris, 1969, p. 30 s.u.
5. J. Bonsirven, Le judaisme palestinien au temps de Jesus-Christ, I, Paris, 1934, p. 486 s.u.
6. Fr. Amlot, Les idees maitresses de Saint Paul, Paris, 1962, p. 211.
7. C. Spick, Epireaux Hebreux, Paris 1953, p. 95 s.u.
8. Invatatura de Credinta Crestina Ortodoxa, Editura Institutului Biblic si de Misiune ortodoxa, Bucuresti, 1952, p. 164.
9. Asa sustine intre altii, Oscar Culmann, in lucrarea Immortalite de l’ame ou resurrection des morts?, Paris, 1956, p. 74 sq.
In sprijinul opiniei ca, dupa moartea trupului, sufletul ar intra intr-o stare de pierdere a constiintei de sine, a memoriei si a personalitatii, se invoca argumentul ca, in Noul Testament, mortii sint numiti adesea <<cei adormiti>> sau <<cei ce au adormit>> (Matei XXVII, 52; I Cor. XV, 18, 20; I Tes. IV, 13-15), sau <<cel ce dorm>> (I Tes. IV, 13) si ca verbul <<a dormi>> este folosit metaforic pentru notiunea de <<a muri>> (Ioan XI, 11; F. A. VII, 63; XIII, 36; I Cor. VII, 39; I Cor. XV, 31; I Tes. IV, 13; II Petru III, 4). Toate aceste cuvinte sint insa folosite in sens metaforic si se refera la starea trupului, nu a sufletului, in intervalul dintre decesul fizic si invierea cea de obste. F. Prat, La theologie de S. Paul, I, Paris, 1927, p. 435, Fr. Amlot, op. cit., p. 214.
10. Marea majoritate a comentatorilor raporteaza aceste doua versete la judecata particulara: numai unii protestanti sustin ca Sfintul Apostol Pavel s-ar referi aci la judecata universala. F. Prat. op. cit., II, p. 437 n.r.
11. F. prat, op. cit., II, p. 436; Fr. Amiot, op. cit. p. 215-220.
12. J. Bricout, Jugement, in <<Dictionnaire Partique des Connaissance Religieuses>>, IV, Paris, 1926, p. 102.
13. C.E. Joly, Oeuvres completes de S. Jean Ckrysostome, VOO, Nancy-Paris, 1867, p. 471-472, Sfintul Ioan Gura de Aur sustine aceasta idee si in Omilia II-a la Epistola catre Coloseni (C. E. Joly, vol. II, op. cit., p. 503.
14. C. E. Joly, op. cit., vol VI, p. 86-87.
15. J. Burner, Jugement, in <<Vocabulaire Biblique>>, p. 148.
16. Romano-catolicii socotesc, pe baza cuvintelor Sf. Apostol Pavel din I Cor. III, 12-15, ca intre rai si iad ar exista un loc intermediar, caruia I-au dat numele de Purgatoriu, Contextul nu are insa nici o legatura cu viata sufletului dupa moartea trupului. De aceea chiar comentatorii catolici – cum sint, de pilda, R. Cornely (Comm. Ad. I-II Cor. Et. Gal. 1909, p. 91) si F. Prat, op. cit., I, p. 112), nu socotesc ca doctrina despre Purgatoriu s-ar putea sprijini pe acest text biblic.
17. A. Gelin, Apocalypse, in <<La Sainte Bible>>, Editat de L. Pirot, vol. XII, Paris 1938, p. 657-658. Intr-o <<nota documentara>> publicata in comentariul intitulat <<La clarte de l’Apocalypse (ed. V-a, Geneve, 1966), teologul protestant Ch. Brutsch prezinta, pe scurt, o monografie a tulburarilor religiloase su sicuake (parasirea lucrului, vagabondaj, acte de violenta etc.), provocate in sinul Bisericii si in viata unor popoare europene, de catre sustinatorii cei mai fanatici si mileniului apocaliptic.
18. Invatatura de Credinta Crestina Ortodoxa, p. 185, F. Prat, op. cit., I, p. 285; J. Bonisrven, Theologie du Nouveau Testament, Paris, 1951, p. 386 sq.; J. M. Fernasse – J. Giblet, Ciel, in <<Vocabulaire de Theologie Biblique>>, Paris, 1970, col. 170. Fr. Leenhardt, L’Epitre de Saint Paul aux Pomains, Neuchatel-Paris, 1957, p. 126; C. Spick, Les Epitres de Saint Paul, Paris, 1966, p. 259 sq. mains, Neuchatel-Paris, 1957; p. 126; C. Spick, Les Epitres de Saint Paul, Paris, 1966, p. 2259 sq.
19. J. Bonsirven, op. cit., p. 378-388.
20. C. Spick, Theologie morale du Nouveau Testament, vol. I, Paris, 1965, p. 345 sq.
21. A se vedea si Iacov IV, 12; Rom. XI, 20-21; XII, 19; I Cor. VI, 9-10; Gal. VI, 7-9 se mai cu sema pericopele din partea finala a Epistolei catre Evrei (X, 26-39; XI, 1-40; XII, 1-13, 29), in care fagaduintele alterneaza cu amenintarile.