Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

CUVANTAREA ESHATOLOGICA A MANTUITORULUI
(MATEI 24-25)

Scurt comentariu

1. Note introductive (vers. 1-3). Capitolele XXIV si XXV din Evanghelia dupa Matei ne expun cuvantarea Mantuitorului despre daramarea Ierusalimului, despre cea de-a doua venire a Sa si Judecata cea mai de pe urma. Ea a fost prilejuita de intrebarea apostolilor: “Spune-ne cand vor fi acestea, si care va fi semnul venirii Tale si la sfarsitul veacului” (Mt. XXIV, 3). Se numeste: “cuvantarea eshatologica”, intrucat se referea al evenimentele din urma ( , ultim, cel din urma), adica la sfarsitul lumii si venirea a doua a Mantuitorului. Daramarea Ierusalimului, care avea sa se intample la anul 70 d. Hr., este o “icoana”, adica o prefigurare a sfarsitului lumii, iar semnele premergatoare acestei catastrofe (XXIV, 4-14) arata in mic ce va suferi lumea in mai mari, la scara cosmica, la a doua venire a Domnului.

Imprejurarile in care a rostit-o sunt urmatoarele. Cu sufletul apasat de tristete, pentru necredinta conducatorilor spirituali ai poporului iudeu, Mantuitorul iese de la templu si se indreapta, impreuna cu ucenicii Sai, spre muntele Maslinilor, pentru a ajunge in Betania, unde avea sa innopteze. Drumul cobora mai intai spre valea paraului Cedrilor, apoi urca, incet, pe coasta muntelui Maslinilor, cale cam de o jumatate de ora nord-est de Ierusalim. Ucenicii mergeau tacuti in urma Domnului, abaturi si framantati de ganduri. Ajunsi pe munte ei isi arunca, inca o data, cu multa duiosie privirile asupra puternicei cetati si ochii lor raman pironiti, indeosebi, asupra templului stralucitor in lumina soarelui de seara.

Templul fusese restaurat, din temelii, de catre Irod Idumeul. Lucrarile de restaurare incepusera cu vreo 49 de ani mai inainte (comp. In. II, 20) si erau, in mare parte, gata. Lucrarile de ornamentare vor mai continua, sfarsindu-se abia in anul 63, numai cu 7 ani inainte de daramarea Ierusalimului si a templului, in anul 70 d. Hr. ¹. La vremea respectiva, templul din Ierusalim era o mandrie a poporului iudeu si socotit intre cele mai frumoase zidiri ale lumii antice ².

De pe muntele Maslinilor cetatea se vedea, in toata intinderea sa ca o carte deschisa. Grandioase erau, mai ales, zidirile templului, din coltul nord-est al cetatii. Sprijinite pe ziduri puternice, tinzile templului se ridicau in terase tot mai inaltate. Pe terasa cea mai inalta se ridica mareata zidire a templului, construita din cadre mari de marmura alba, albe ca spuma marii. Acoperisul era facut din lemn de cedru. Peste tot era tintuit in cuie mari de aur ³. Razele soarelui, care se rasfrangeau pe peretii de marmora alba si pe ornamentele de aur ale templului, se reflectau in toate partile, incat te orbeau cu stralucirea lor.

Sub puternica impresie a grelelor cuvinte ale Domnului, templul li se parea, acum, apostolilor, mai frumos si mai grandios decat altadata. Ar fi de dorit, din tot sufletul, ca Domnul sa se indure de el, sa-l crute. Cum insa, Domnul mergea tacut, apostolii nu cuteaza sa-l vorbeasca direct despre gandurile lor, ci, pe departe, tin sa-i atraga atentia asupra maretelor zidiri ale templului (vers I). Sperau ca Domnul, incantat si El de atata splendoare si binevoitor ca intotdeauna, nu va mai persista in hotararea Sa de a da pierzarii acest templu atat de frumos.

La aluzia lor, Mantuitorul nu numai ca nu retracteaza nimic din cele ce prevestise despre pustiirea Ierusalimului, dar, cu cuvinte clare, adauga: “Vedeti toate acestea? Amin zic voua: nu va ramane aici piatra pe piatra care sa nu se risipeasca” (vers 2). Felul cum introduce acest anunt: “amin zic voua” (grec. “   ...”) ii dau un caracter solemn, in sensul ca aceste cuvinte ale Sale se vor implini intocmai.

Apostoli vor fi primit acest raspuns din gura Domnului, tacuti si resemnati. Dar cand ajung aproape de culmea dealului si Domnul insusi se opreste din mersul sau si ocupa un loc pe un colt de stanca ca sa se odihneasca putin si cand vad ca si el isi arunca, inca odata privirile induiosate asupra Ierusalimului si frumosului templu, apostolii, apropiindu-se de El, il roaga sa le spuna: “cand vor fi acestea toate si care este semnul venirii Sale si al sfarsitului veacului” (vers 3). Evanghelistul Marcu (XIII, 3) ne spune ca cei care au cutezat sa-i puna Domnului aceste intrebari, au fost apostolii Petru, Iacob, Ioan si Andrei, cei dintai si cei mai intimi apostoli ai Lui.

Intrebarea lor vizeaza, deci, trei chestiuni: timpul daramarii Ierusalimului; semnele care vor preceda a doua venire a Domnului (Parusia) si ce se va petrece la sfarsitul veacurilor: Mantuitorul raspunde, pe rand, la toate aceste intrebari. Cuvantarea cuprinde urmatoarele sectiuni: evenimentele premergatoare daramarii Ierusalimului (XXIV, 4-14), cum vor trebui sa se comporte ei in aceste momente grele (XXIV, 15-28); semnele care vor precede a doua venire a Domnului (XXIV, 29-39); indemnuri la veghere (XXIV, 40-XXV, 30); despre Judecata cea mai de pe urma (XXV, 31-46).

2. Evenimentele premergatoare daramarii Ierusalimului (Mt. XXIV 4-14). Mantuitorul arata mai intai semnele care vor precede daramarea Ierusalimului si care, pe scurt sunt urmatoarele: ivirea de Hristosi mincinosi, razboaie, cutremure, foamete, persecutii importiva crestinilor, imputinarea dragostei si vestirea Evangheliei la toate neamurile. Dupa alti interpreti pasajul acesta se referea la toata perioada de timp de la Inaltarea Domnului pana la Parusia Sa, cuprinzand deci si daramarea Ierusalimului.

Cum peste putine zile avea sa plece din mijlocul lor si sa-i lase in valtoarea unor evenimente si situatii deosebit de grele, culminand cu daramarea catastrofala a Ierusalimului, Domnul tine sa le atraga atentia apostolilor Sai, inainte de toate, asupra faptului ca, in curand, multi falsi Mesia isi vor face aparitia: ”Luati aminte sa nu va amageasca cineva. Ca multi vor veni in numele Meu zicand: Eu sunt Hristos (in evreieste Mesia) si pe multi ii vor amagi” (vers. 4-5). Sa nu le dea crezare, sa nu se lase sedusi de ei, pentru ca El este singurul, adevaratul Mesia.

Cuvintele Domnului s-au implinit intocmai. Intr-adevar, cu cat vremurile erau mai tulburi, si mai grele pentru poporul iudeu, cu atat mai mare era si numarul celor care se ridicau pentru “a salva” tara, dandu-se, adevaratul Mesia. Pe la anul 36 d. Hr. isi face aparitia, in partile Samariei Simon Magul, care sustinea ca este o mare putere divina si seducea pe multi, cum citim in Faptele Apostolilor (VIII, 9 s.u.). Mai apoi, Iosif Flaviu ne informeaza ca prin anii 44-46 d. H si, pe cand Cuspius Fadus era procurator al Iudeii, si-a facut aparitia un oarecare Teudas (amintit si de Gamaliel, in interventia sa, in sinedriu, in favoarea apostolilor; care, dandu-se drept Mesia, a pornit o rascoala care a fost ulterior inabusita ⁴.

Tot Iosif Flaviu ne informeaza ca, dupa moartea lui Claudiu (54 d. Hr.), apoi pe timpurile procuratorului Felix (52-60 d. Hr.), situatia poporului iudeu din Palestina a devenit si mai critica. Tara e plina de hoti si inselatori si de tot felul de “scamatori” (grec. ), care sfatuiau poporul sa-i urmeze in pustie, tagaduind ca acolo vor face semne mari si vor arata cine sunt ⁵. Pe aceeasi vreme vine si un egiptean la Ierusalim, sustinand despre sine ca este “profetul” si a fost urmat in pustie de vreo patru mii de rasculati ⁶, despre care este vorba si in Fapte (XXI: 38). In sfarsit, pe vremea imparatului Adrian, pe la 132 – 135, un pretins Mesia, pe nume Bar – Kochba (“Fiul Stelei”), a ridicat din nou poporul la lupta impotriva romanilor.

La aceste aparitii bolnavicioase, care priveau asteptarile mesianice ale poporului iudeu, cat si setea lor de libertate nationala, alimentata in special de zeloti, se vor mai adauga, zice Domnul, inca si calamitati externe: “Si veti auzi de razboaie; luati seama, nu va spaimantati, caci toate trebuie sa fie, dar inca nu-i sfarsitul. Ca neam peste neam se va ridica si imparatie peste imparatie, si va fi foamete si ciuma si cutremure mari pe alocuri. Dar toate acestea sunt incepututul durerilor” (vers. 6-8).

Intr-adevar, istoria veacului intai dupa Hristos ne spune ca, la scurta vreme dupa moartea si invierea Domnului, inca pe vremea imparatului Claudiu, s-a dezlantuit un crancen razboi intre romani si parti. Razboiul a durat mai multi ani de-a randul ⁷. Alt razboi, mai apropiat de froniterele Palestinei, a fost cel dintre Irod Antipa, tetrarhul Galileii si al Pereii, si fostul sau sacru, rege Areta din Arabia, si apoi expeditia lui Viteliu impotriva acestuia din urma ⁸. La anul 66 d. Hr. s-a dezlantuit, in fine, si marele razboi al romanilor impotriva intregului popor al iudeilor, incheiat cu daramarea Ierusalimului si distrugerea statului iudeu (70 d. Hr.).

In aceste vremuri grele n-au lipsit nici anii foamete. Chiar pe timpurile imparatului Claudiu, multe provincii ale imperiului roman au fost bantuite de foamete (Fapte XI, 28) ⁹. Istoricul roman Tacit ne comunica faptul ca, in vremurile acelea, multe orase din Asia Mica, din Campania si Arhipelag, au fost distruse si de puternice cutremure de pamant ¹⁰. In astfel de conditii, oamenii au trebuit sa sufere mult.

Totusi apostolii sa stie, zice Domnul, ca “toate acestea sunt numai inceputul durerilor” (grec.   ). Domnul aseamana suferintele oamenilor cu durerile de nastere ale unei femei. Asa reda acest text Bartolomeu Anania, in traducerea sa: “... inceputul durerilor nasterii”, explicand intr-o scurta scolie de la subsol, ca este vorba de “nasterea din nou a lumii” (Mt. XIX, 28). Caci precum durerile de nastere ale unei femei incep incet si domol, dar apoi se potenteaza tot mereu si in momentul cand au ajuns la culme, ele dau nastere copilului, tot asa si omenirea, pana ce nu va trece prin dureri si suferinte, din ce in ce mai mari si mai grele, nu va ajunge sa dea nastere unei lumi noi ¹¹.

De aceste necazuri, zice Mantuitorul, nu vor fi scutiti nici apostolii si crestinii, in genere, ci vor fi supusi unor grele persecutii, “din cauza neamului Sau” (vers. 9). Aceste persecutii au pornit, mai intai, din partea iudeilor, cum este la martiriul Sf. Stefan (Fapte VII) si la uciderea Sf. Iacov, fiul lui Zevedei (Fapte XII, 1-2), apoi din partea imparatilor romani. Istoricul Tacit ¹² ne spune ca imparatul Nero a dat foc Romei pentru a o putea rezidi (64 d. Hr). Dar pentru a indeparta de la sine orice banuiala, a avut grija sa raspandeasca stirea falsa ca, crestinii au dat foc Romei. Si de atunci inainte, in intreg cuprinsul imperiului roman, crestinii erau priviti cu multa neincredere si dusmanie. Ei erau considerati dusmani ai statului si erau denuntati si ucisi, chiar numai pentru, ca afirmau ca sunt crestini. Aceste persecutii au durat, cu unele intreruperi, vreme de 300 de ani.

Mantuitorul ii previne pe apostoli ca in acele vremuri tulburi nu se va putea evita caderea multora de la credinta. Cu toate acestea, Evanghelia se va predica “in toata lumea, spre marturie la toate neamurile; si atunci va veni sfarsitul” (vers. 14).

Expresia “in toata lumea” (grec. Vulgata: in universo orbe) avea pe vremurile de atunci intelesul: intreg cuprinsul imperiului greco-roman, dimpreuna cu partile limitrofe, asadar intreaga lume cunoscuta si tocita pe atunci. Intr-adevar, prin straduintele Sfintilor Apostoli, dar mai ales ale Apostolului Pavel, in primele 3-4 decenii crestine, Evanghelia a fost propovaduita de la Ierusalim in toata imprejurimea pana la Roma si de aici pana in Spania (Rom. XV, 19 s.u.), de asemenea, pana la Babilon (Petru V, 13), asadar in intreg cuprinsul marelui imperiu greco-roman, si chiar si peste frontierele lui.

Cuvintele “si atunci va veni sfarsitul” (grec.         ; Vulgata: et tunc veniet consummatio) au fost intelese de multi exegeti ca referindu-se la sfarsitul lumii intregi, care va avea loc la a doua venire a Domnului. Dar cum in cele ce urmeaza, Domnul vorbeste despre daramarea Ierusalimului, din anul 70 d. Hr., cuvintele respective se refera la acest eveniment.

3. Indrumari pentru vremurile cand se va apropia daramarea Ierusalimului (Mt. XXIV, 15-28) Ajuns la sfarsitul semnelor premergatoare daramarii Ierusalimului, Domnul le da apostolilor unele indrumari, cum trebuie sa se comporte, cand vor vedea ca se apropie timpul daramarii acestei cetati. “Deci, cand veti vedea uraciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul, stand in locul cel sfant – cine citeste sa inteleaga, atunci cei din Iudeea sa fuga in munti” vers. 15-16).

“Locul sfant” al iudeilor putea fi numai templul din Ierusalim. Aici “se vor produce fapte de nelegiuire, fapte care nu vor putea fi aprobate de nimeni, ci vor fi “o uraciune” pentru toti. Despre aceasta “uraciune a pustiirii” (grec.       ) a vorbit, la timpul sau, zice Mantuitorul, inca profetul Daniil. In cartea profetului Daniil gasim trei locuri, unde se vorbeste despre “uraciunea pustiirii la locul sfant” si anume: IX, 27; XI, 31 SI XII, 11. Ultimele doua locuri se refera, lamurit, la faptele de profanare ale lui Antioh al IV-lea Epifaniu, regele Siriei, care a domnit intre 175 – 164 i.d. Hr. Impotriva lui, stim ca s-a ridicat preotul Matatia din Modein si cu fiii sai si invingandu-L au reusit sa restabileasca iarasi cultul divin la templu (I Mac. 49- 64; II Mac. VI, 2-9).

Textul celalalt: (Daniil IX, 27) vorbeste despre “uraciunea pustiirii” in stransa legatura cu profetia despre cele 70 de saptamani de ani, adica 70 X 7= 490 de ani, care vor trece de la iesirea poruncii data de regele Artaxerxe, in anul 457 i.d. Hr., pentru rezidirea Ierusalimului (vezi: Neemia II, 1-9) si pana la venirea lui Mesia, Unsul lui Dumnezeu (deci: 490–457 = 33 d. Hr.). Cu aceasta ocazie, profetul zice: “Si El (Mesia) va incheia un legamant cu multi si intr-o sapatamana, iar la mijlocul sapatamanii va inceta jertfa si prinosul si in templu va fi uraciunea pustiirii, pana cand pedeapsa nimicirii cea hotarata se va varsa peste locul pustiirii (vers. 27).

In ce anume va consta acea profanare, pe care profetul o numeste “uraciunea pustiirii”, profetul nu ne spune. Unii interpreti generalizeaza si vad aici prezicerea ororilor comise in toata Palestina si mai ales la Ierusalim, in timpul razboiului cu romanii ¹³. Totusi, textul precizeaza ca este vorba de “locul cel sfant”. Altii s-au gandit la acvilele romane, asezate in sanctuar, dupa luarea cetatii ¹⁴. Insa continuarea cuvantarii, (vers. 16 s.u.) presupune ca ei vor avea timpul sa fuga cand vor vedea “uraciunea pustiirii”, ori dupa luarea cetatii ar fi fost prea tarziu.

Cel mai bine este, dupa majoritatea exegetilor, sa aplicam aceasta expresie atrocitatilor comise in templu de catre zelotii iudei, in timpul asediului, inainte ca Ierusalimul sa cada in mana romanilor, impotriva celor pe care acestia ii socoteau prea putin patrioti. Despre aceste fapte de ucidere, prin care zelotii au profanat greu templul din Ierusalim, vorbeste pe larg istoricul iudeu Iosif Flaviu, martor la evenimentele despre care scrie ¹⁵.

Prin cuvintele: “cel ce citeste sa inteleaga”, Domnul voia sa faca pe ucenicii Sai sa citeasca, la randul lor, cu toata atentia, locul mentionat din cartea profetului Daniil si sa-si dea silinta sa patrunda cat mai adanc intelesul lui. Deci, cand vor vedea ca se petrec astfel de fapte, toti cati se vor afla prin Iudeea sa nu se mai intoarca la Ierusalim, ci sa fuga in munti , daca vor sa se salveze (vers. 16). Muntii Iudeii, plini de pesteri mari si incapatoare, in care israelitii nu o data s-au ascuns de urgia vremurilor grele ce au venit asupra lor (Jud. VI, 2; I Regi XIII, 6; XXII, 1 s.a.), le vor putea servi, si de asta data, ca ascunzatori.

Urgia, care se va dezlantui asupra Ierusalimului, va veni cu atata graba si furie, incat Domnul recomanda, ca “cei care se vor afla pe acoperisul caselor sa nu mai intre in casele lor, pentru a-si mai lua ceva cu sine, ci sa fuga” (vers. 17), ca sa nu piarda nici o clipa, daca vor sa se salveze. Domnul vorbeste astfel, pentru ca acoperisurile caselor in Orient sunt plane si pe ele locuitorii petreceau cu drag ziua pentru recreere, iar noaptea pentru a dormi si a se racori de caldura de peste zi.

La fel, Domnul recomanda si celor “care se vor afla pe camp, sa nu se mai intoarca acasa, pentru a-si lua cu sine haina” (vers. 18). “Haina” (grec.   ), despre care este vorba, era haina de deasupra, adica mantaua. In zilele calde, cand omul se duce la lucrul campului, haina aceasta ramane acasa. Peste noapte insa, fiecare avea nevoie de ea, pentru ca noptile sunt si in Orient destul de racoroase. Dar cel care va vrea sa se salveze in imprejurarile grele care vor veni, va fi preferabil sa nu mai zaboveasca, pentru ca fuga era grabnica si timpul pretios.

Evanghelistul Luca mai face o precizare: “Cand veti vedea Ierusalimul inconjurat de osti, atunci sa stiti ca s-a apropiat pustiirea lui. Atunci cei din Iudeea sa fuga in munti si cei din mijlocul lui sa plece si cei de prin tarini sa nu intre in el” (Lc. XXI, 20-21).

Indemnul dat de Mantuitorul a fost urmat de majoritatea crestinilor Ierusalimului, dupa cum ne spune istoricul Eusebiu, care la inceputul asediului, s-au refugiat in orasul Pella, dincolo de Iordan, unde au ramas pana la sfarsitul acestui crancen razboi ¹⁶.

Deosebit de mari greutati vor intimpina, in aceasta fuga, femeile insarcinate si cele care vor alapta (vers. 19). Multe din ele se vor stinge in dureri, fara a putea primi ajutorul necesar si multi copii mici vor muri din lipsa hranei si a ingrijirii necesare. Necazul va fi foarte mare daca astfel de evenimente vor avea loc in vreme de iarna, cand drumurile Palestinei erau aproape impracticabile, sau in zi de sambata (vers. 20), cand portile cetatii erau inchise, potrivit unei traditii ramase din vremea lui Neemia si cand, de asemenea, nu putea sa plece cineva cale mai indepartata de 2000 de pasi, adica 6 stadii ¹⁷.

Stramtoarea in care vor ajunge iudeii, in acele zile, va fi deosebit de mare. “O asemenea stramtoare n-a fost si nici nu va mai fi” (vers. 21). Descriind nenorocirile din anul 70, Iosif Flaviu spune: “Dintre toate statele care sunt supuse romanilor, statul nostru a cazut in cea mai mare nenorocire nici una din nenorocirile care au venit candva asupra omenirii, nu se poate asemana cu nenorocirea care a venit asupra iudeilor” ¹⁸.

Precum inainte de daramarea Ierusalimului, tot asa dupa producerea acestui dezastru, nu vor inceta sa-si faca aparitia multi “profeti mincinosi”, continua Mantuitorul, care vor cauta sa se legitimeze ca trimisi extraordinari prin “semne mari si fapte infricosatoare”, ca sa-i amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi, ca sa-i urmeze (vers. 22).

Mantuitorul revine asupra indemnului de a nu le da nici o crezare (vers. 23-26).

Totodata, El face si o importanta profetie privitoare la a doua Sa venire (grec. , venire, sosire, prezenta), zicand: “Ca precum fulgerul iese de la rasarit si se arata pana la apus, asa va fi si venirea Fiului Omului” (vers. 27). Cea de a doua venire a Domnului nu va mai fi in stare de kenoza, de umilinta, ci se va produce in mod spontan si El va veni in toata stralucirea Sa. Fulgerul, care se desprinde, pe nestiute, din norii grei care intuneca orizontul, face sa lumineze dintr-odata cerul in directia pe care a luat-o fulgerul. Cum in Palestina norii vin, de obicei, dispre Marea Mediterana, fulgerul, care se descarca din cei mai avansati nori, se vede mai intai la rasarit si se prelungeste in acelasi moment pana la apus. Tot asa de spontana, grandioasa si in acelasi timp inspaimantatoare va fi, zice Domnul, si venirea Sa a doua. Asa fiind, nimeni nu va trebui sa-L caute timp mai indelungat prin locuri indepartate si ascunse, pentru ca venirea Lui va fi vazuta de toti dintr-o data in toata maretia Sa.

Domnul se numeste, si de asta data, “Fiul Omului”, pentru ca vrea sa-i faca pe ai Sai sa inteleaga ca Acela pe care-L vor vedea atunci, venind in toata marirea, nu va fi altul, ci acelasi Fiu al omului si al lui Dumnezeu, care a murit intaia data pe pamant, ca sa savarseasca opera de mantuire a lumii.

In aceeasi conexiune de idei, Mantuitorul a rostit una din acele ziceri ale Sale, fara indoiala limpezi pentru ascultatorii Sai, dar intotdeauna enigmatice pentru cititorii sau interpretii de mai tarziu: “Ca unde va fi starvul, acolo se vor aduna vulturii” (vers. 28).

Acesta locutiune proverbiala, intalnita si in Cartea Iov XXXIX, 30, a fost divers interpretata. Unii interpreti vad in “vulturi” imaginea romanilor, in sensul ca acestia se vor arunca intocmai ca niste pasari de prada asupra iudeilor ¹⁹. Dar contextul, cum am vazut, vorbeste mai degraba despre sfarsitul lumii si Parusia Domnului.

Altii, intre care Sf. Ioan Hrisostom, Fer. Ieronim, Teofilact, Zigaben s.a., inteleg prin “starv” pe Mesia, iar vulturii sunt credinciosii sau oamenii in genere. Este indeobste cunoscut, ca vulturii adulmeca din departari mari, chiar si de peste mari, locul unde se gaseste vreun starv (hoit, cadavru) si indata se aduna in jurul lui, ca sa-si astampere foamea. La fel se vor aduna si oamenii din toate partile lumii, in toata graba, in fata Domnului, la parusia Sa. Teofilact zice: “Precum vulturii indata se aduna unde e starv,… asa vor veni si toti sfintii oriunde s-ar afla Hristos” ²⁰.

Gandirea este excelenta in sine insasi, observa alti interpreti ²¹ si, totusi, aceasta apropiere pare lipsita de delicatese fata de Domnul nostru Iisus Hristos, care, in versetul anterior, spune ca va veni “ca fulgerul” care brazdeaza cerul. Deci, acesti interpreti sunt inclinati sa inteleaga prin starv pe cei morti sufleteste (Mt. VIII, 22; Lc. XVI, 24), care vor fi pedepsiti de Mesia, iar “vulturii” sunt ingerii, care vor actiona atunci, ca slujitori ai razbunarii divine.

Dupa acestea, Domnul trece la discutia asupra parusiei Sale si arata semnele care o vor precede.

4. Semnele premergatoare celei de a doua veniri a Domnului. (Mt. XXIV, 29-39)

a. Aparitia profetilor mincinosi. Daca in preajma razboiului iudaic vor apare multi prooroci mincinosi, multi falsi Mesia, intr-o masura mult mai mare se va intampla acelasi lucru, spune Mantuitorul, inainte de sfarsitul lumii (vers. 23-24). Faptul acesta este usor de inteles, pentru ca in vremea din urma, datorita suferintelor, dorinta generatia dupa parusia Domnului va creste. Prin aceasta se creeaza o atmosfera favorabila lucrarii profetilor mincinosi. Acestia, prin puterea lui Satan, ale carui unelte sunt, vor face semne si minuni mincinoase, pentru a amagi si pe cei alesi (vers. 24; vezi si II Tes. II, 9). Ultima si cea mai fioroasa aparitie va fi aparitia lui Antihrist: “omul – nelegiuirii”, “fiul pierzarii”, “potrivnicul” (II Tes. II, 4), care va concentra in mana sa toate mijloacele de lupta ale lui Satan impotriva Bisericii.

b. Vor avea loc semne minunate in univers: “Soarele se va intuneca, iar luna nu-si va mai da lumina pe cer; stelele vor cadea din cer, iar puterile cerului se vor clatina” (vers. 29). Aceste semne au fost prezise, inca si de unii din profetii Vechiului Testament, inspirati de Duhul Sfant ca Isaia (XIII, 9-10; XXXIV 4), Ieremia (IV 28), Ioil (III, 4) s.a. Soarele se va raci sau se va indeparta de pamant, incat nu va mai lumina si incalzi, iar luna nu va mai reflecta lumina lui. Stelele se vor indrepta spre noi centri de atractie, incat vor da impresia unei caderi, iar actuala ordine din univers se va perturba. Apostolul Petru, ca si profetul Isaia, vorbesc despre “ceruri noi si pamant nou, in care va locui dreptatea” (II Petru III, 13; Isaia LXV, 17; LXVI, 22).

Si ceilalti evanghelisti sinoptici vorbesc despre aceste semne mari si infricosatoare care vor precede parusia Domnului, insa Luca are o nota cu totul aparte: “Si vor fi semne in soare, in luna si-n stele, iar pe pamant totul aparte spaima si nedumerire din pricina vuietului marii si al valurilor. Oamenii vor muri de frica si de asteptarea celor ce au sa vina peste lume, caci puterile cerurilor se vor clatina” (Lc. XXI, 25-26; vezi si Mc. XIII, 24-25).

Evanghelistul Matei adauga inca un semn special: semnul Fiului Omului: “Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului si vor plange toate neamurile pamantului….” (Mt. XXIV 30). Nu se spune care semn, insa, dupa interpretarea aproape unanima a Parintilor si a interpretilor, incepand cu Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Ioan Hrisostom, Fer. Augustin, Fer. Ieronim, Zigaben si pana la talcuitorii din zilele noastre, prin acest semn este desemnata Crucea ²². Este intr-adevar semnul caracteristic al Domnului nostru Iisus Hristos, simbolul crestinismului si al jertfei izbavitoare de pe Golgota. Dupa cum gandesc exegetii, pe bolta cerului se va arata o cruce imensa, mai stralucitoare decat soarele; “soarele se va intuneca si se va ascunde, iar crucea se va vedea, pentru ca va fi mai stralucitoare decat razele soarelui” ²³.

Aparitia acestui semn, care pentru Domnul a insemnat incheierea tuturor chinurilor si suferintelor pe care le-a indurat pentru noi oamenii, aici, pe pamant, va umple inimile celor credinciosi de cea mai adanca gratitudine fata de Domnul, pentru ca a pus capat durerilor de pe acest pamant si ei vor varsa lacrimi de recunostinta si de bucurie. Insa pentru cei necredinciosi, aparita acestui semn va fi pricina de deznadejde, de groaza si de frica pentru pedepsele ce vor veni peste ei; isi vor bate pieptul si se vor tangui, de vreme ce atunci va fi prea tarziu sa mai poata repara ceva.

c. In sfarsit, “Fiul Omului va veni pe norii cerului cu putere si cu marire multa” (vers. 30) Venirea Sa a doua, Mantuitorul o descrie in felul in care este descrisa de profetul Daniil inspirat de Dumnezeu, in vedenie, acesta “a vazut pe Fiul Omului venind pe norii cerului spre Cel vechi de zile. Si Lui i s-a dat stapanirea, slava si imparatia…, iar imparatia Lui nu va avea sfarsit” (Daniil VII, 13-14). Cu cuvinte asemanatoare le vesteste ingerul apostolilor, dupa Inaltarea Domnului la cer, cea de a doua venire, zicand: “barbati galileeni, de ce stati privind la cer? Acest Iisus, care S-a inaltat de la voi la cer, asa va si veni, cum L-ati vazut voi mergand la cer” (Fapte I, 11).

Mantuitorul, deci, va veni la judecata in toata splendoarea Sa divina, inconjurat de puterile ingeresti. Pe El il vor intampina in vazduh, la chemarea ingerilor, in sunet mare de trambita, toti cei alesi ai Sai, “din cele patru vanturi, de la marginile cerurilor pana la celelalte margini” (vers. 31). Cele patru vanturi, despre care vorbeste Domnul, sunt cele patru vanturi care bat in Palestina peste an. Primavara bate un vant cald de la rasarit, vara unul fierbinte de la miazazi, toamna unul racoritor de la miazanoapte, iar iarna un vant cu ploaie de la apus. Aceste patru vanturi isi schimba directia din luna in luna. Ele simbolizeaza cele patru regiuni ale pamantului. Cuvintele: “de la marginile cerurilor pana la celelalte margini” exprima ideea ca toti vor veni la judecata, chiar si din cele mai indepartate puncte ale orizontului. Toti vor trebui sa se prezinte inaintea Domnului.

Cat priveste timpul celei de a doua veniri, Domnul spune apostolilor Sai numai atat, ca “de la smochin vor trebui sa invete” a cunoaste “apropierea acestor vremuri”. Cum trebuie sa intelegem asemanarea cu smochinul, ne spune Domnul insusi, zicand: “Cand mladita lui devine frageda si odrasleste frunze, stiti ca vara e aproape; asa si voi, cand veti, vedea toate acestea, sa stiti ca este aproape langa usi” (vers. 33-34). Cand vom vedea, deci, ca se produc semnele amintite mai sus, sa stim ca venirea Domnului e aproape. Cuvintele “la usi” sau “langa usi” vor sa exprime cat mai intuitiv iminenta venire a Domnului. Pluralul exprima pluritatea usilor noastre.

In stransa legatura cu ideea de mai sus, sunt de comentat doua ziceri ale Mantuitorului, care prezinta o anumita dificultate pentru cititor.

Mai intai, Mantuitorul, in continuare zice: “Amin, zic voua, ca nu va trece neamul acesta pana ce toate acestea se vor plini. Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece!” (Mt. XXIV 34-35). Cuvantul “neam" (grec. ; Vulgata: generatio) inseamna aici “generatie” , adica totalitatea oamenilor care traiesc intr-o anumita perioada de timp.

Determinarea mai de aproape, pe care o adauga Domnul, zicand: “generatia aceasta”, ne face sa ne gandim la generatia iudeilor care traia chiar pe acele vremuri. Despre aceasta generatie, pare ca Domnul zice, ca nu se va stinge, pana ce nu va vedea implinindu-se toate cele zise mai sus ²⁴.

Cuvantarea Mantuitorului este, insa, construita in doua planuri ce se intretaie si se intregesc: planul istoric, pentru o mai usoara perceptie a ucenicilor, vizand daramarea Ierusalimului ca sfarsit simbolic al Legii Vechi si inaugurarea celei Noi; planul eshatologic, caruia primul ii devine suport, simbol si prefigurare ²⁵.

In intelesul acesta din urma, Sf. Ioan Hrisostom extinde intelesul acestui cuvant la “toti cei ce il cauta pe Dumnezeu”. “Hristos n-a vorbit despre generatia de oameni de pe vremea Lui”, zice Sf. Ioan, “ci despre neamul credinciosilor”. Intr-adevar, Scriptura intrebuinteaza cuvantul “neam” nu numai pentru a arata pe oamenii care traiau in acelasi timp, ci si pe cei care au aceeasi religie si acelasi fel de vietuire, de pilda cand spune: “Acesta este neamul celor ce cauta pe Domnul” (Ps. XXIII, 6). Ceea ce spusese mai inainte ca: “Trebuie sa fie toate” si ca “Se va propovadui Evanghelia”, acelasi lucru il arata si aici cand spune ca toate acestea se vor intampla negresit si ca va dainui neamul credinciosilor, nefiind nimicit de nenorocirile amintite. Ierusalimul va fi daramat, cea mai mare parte dintre iudei va pieri, dar neamul credinciosilor nu va fi biruit nici de foamete, nici de ciuma, nici de cutremur, nici de zguduirile razboiului, nici de hristosii mincinosi, nici de profeti mincinosi, nici de inselatori, nici de tradatori, nici de cei ce smintesc, nici de frati cei, mincinosi, nici de vreo alta incercare de acest fel ²⁶.

Apoi, pentru a le intari si mai mult credinta, le spune: “Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Cu alte cuvinte, spune asa: “Mai usor vor pieri aceste zidiri, tari si nezdruncinate, decat sa piara ceva din cuvintele Mele” ²⁷.

Cel de al doilea text este urmatorul: “Iar de ziua si de ceasul acela (adica ceasul parusiei Sale), nimeni nu stie, nici ingerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal” (Mt. XXIV 36). Ingerii sunt fiinte pur spirituale, care stau in slujba lui Dumnezeu (Ps. CIII, 5; Evrei I, 7). Desi vad zilnic fata lui Dumnezeu (Mt. XVIII, 10), totusi ei nu pot sti, decat numai ceea ce le porunceste Dumnezeu. Tainele ascunse ale Dumnezeirii ei nu le pot cunoaste.

Domnul ne spune, insa, ca “nici Fiul nu, stie ziua si ceasul” venirii Sale a doua oara. Cum el este nu numai Om, ci si Persoana divina, de aceeasi fiinta cu Dumnezeu Tatal, putem afirma ca si Fiul ar trebui sa stie, chiar cu precizie, ziua si ceasul parusiei Sale. Insa Dumnezeu – Tatal, care este izvorul a toate, trimitand in lume pe Fiul, nu L-a autorizat sa comunice oamenilor acest lucru (In. XIV, 4) ²⁸. O astfel de comunicare nici n-ar fi de folos oamenilor. Cei buni, afland cat de departe este ceasul acela, ar slabi in zelul lor in lucrarea virtutii, pe cand cei rai ar gasi un motiv in plus pentru a pacatui.

Aceasta mare taina ramane, deci, rezervata dispozitiilor pe care Dumnezeu – Tatal va binevoi sa le ia atunci cand va crede timpul mai potrivit pentru a-L trimite pe Fiul Sau in lume a doua oara, ca sa stea la judecata asupra omenirii intregi: “Nu este al vostru a sti anii si vremile, pe care Tatal le-a pus in stapanirea Sa”, zice Mantuitorul insusi apostolilor Sai inaintea inaltarii Sale (Fapte 1, 7).

Iata cum talcuieste Sf. Ioan Hrisostom cuvintele acestea: “Cand a spus ucenicilor ca “nici ingerii”, le-a inchis gura, ca sa nu mai caute sa afle ceea ce nu stiu nici ingerii; cand a spus ca “nici Fiul” ii opreste nu numai sa stie, dar sa si cerceteze (data si ceasul acela)… Domnul tinea mult sa-i cinsteasca pe ucenici, si sa nu le ascunda nimic; de aceea atribuie acesta cunostinta Tatalui Sau, ca sa le arate apostolilor ca infricosator este lucrul acesta si sa nu-L mai intrebe. Daca n-ar fi aceasta explicatia, daca Fiul intr-adevar n-ar sti ziua aceea, cand o va sti?

O va sti, oare, odata cu noi? Cine poate spune lucrul acesta? Fiul il stie bine pe Tatal si tot asa de bine cum si Tatal il stie pe Fiul. Se poate oare, sa nu stie ziua aceea? Se poate, oare, ca Fiul sa stie cum trebuie sa judece, se poate sa stie tainele fiecarui om si sa nu stie ceea ce-i cu mult mai neinsemnat decat aceasta?… cel ce a facut neamurile, a facut negresit si anii, iar daca a facut anii, a facut si ziua aceea. Cum poate, dar, sa nu stie ziua pe care a facut-o?” ²⁹.

5. Indemnuri la veghere (Mt. XXIV, 40-XXV, 30). Ziua si ceasul Parusiei, neputandu-se stabili ii va surprinde pe multi si-i va gasi nepregatiti, si asa se vor repeta, zice Mantuitorul, “zilele lui Noe” (Mt. XXIV 37-39). La timpul sau, corabia pe care si-o facuse Noe, marturisirea tuturor, in graiul sau tacut, ca in curand va veni un potop de apa, care va ameninta omenirea cu moartea. Totusi, nimeni dintre oamenii de atunci nu a voit sa dea faptului acesta atentia cuvenita. Mancau si beau fara de grija si continuau sa duca o viata desfatata si pacatoasa. Nu au inteles rostul corabiei pana in ziua cand a venit potopul si i-a inecat pe toti. La fel va fi, zice Domnul, si la a doua Sa venire. Multi oameni nu vor sesiza talcul semnelor mari ce se vor produce. Si astfel ziua aceea ii va surprinde nepregatiti.

Ideea aceasta o concretizeaza cu doua exemple, luate din viata de toate zilele, despre oameni cu acelasi ocupatii fizice: la tarina sau la rasnita (vers. 40-41), dar cu destine diferite, potrivit cu starea sufleteasca a fiecaruia, din ceasul respectiv. Faptul ca unul din cei doi “va fi luat”, iar celalalt “va fi lasat”, inseamna, dupa talcuirea unanima a interpretilor, ca unul se va mantui, si celalalt se va osandi. “Va fi luat”, adica va fi pus de ingeri la cei alesi; celalalt “va fi lasat”, adica nu va fi primit, ci dat judecatii. Altii schimba: unul “va fi rapit” de diavoli, altul ramane mantuit ³⁰.

Ceea ce vrea Mantuitorul sa spuna este necesitatea starii de veghere, de trezire sufleteasca, data fiind certitudinea parusiei, dar incertitudinea datei acesteia: “Privegheati, deci, ca nu stiti in care zi vine Domnul vostru” (vers. 42). Ideea necesitatii privegherii Mantuitorul o imbraca in haina a trei parabole: a). parabola servitorului bun si a celui rau (Mt. XXIV, 45-51); b). parabola celor zece fecioare (Mt. XXV, 1-13); c). parabola talantilor (Mt. XXV, 14-30).

a). Cuprinsul primei parabole: Un stapan are doua slugi: una buna si alta rea. Prima da mancare casnicilor sai la vreme si este pusa mai mare peste averea sa. Cea de a doua, crezand ca stapanul nu va veni curand nu-si face datoria. Surprinsa de stapan, este aspru pedepsita. Se zice ca stapanul “il va taia in doua” pe un astfel de servitor, pentru ca in felul acesta despotii vremurilor de pe atunci obisnuiau sa pedepseasca pe servitorii dovediti necredinciosi. Ii taiau cu sabia in doua, fara sa mai preceada vreo judecata. “Si partea lui o va pune cu cei fatarnici”, adica alaturi de cei care au tradat pe stapanul lor. Intristarea adanca a sufletului lor se va manifesta “prin plans”, iar mustrarile grele de cuget prin “scrasnirea dintilor”.

Parabola exprima ideea ca trebuie sa ne implinim datoriile pe care le-am luat asupra noastra, cat mai constiincios, pana la sfarsit, si sa nu credem ca, daca Domnul intarzie, El nu va mai veni. Nesocotirea poruncilor dumnezeiesti va fi greu pedepsita.

b). Parabola celor zece fecioare (Mt. XXV, 1-13); Este proprie numai evanghelistului Matei. Sub o imagine dintre cele mai simple, ea exprima o cugetare de o inalta gravitate. Principalele trasaturi ale parabolei, atat de delicat trasate, sunt imprumutate; din obiceiurile urmate de vechii iudei pentru celebrarea casatoriilor. Inconjurata de prietenele ei, mireasa asteapta, de regula, in casa parintilor sai, pe mire, care venea cu mare si vesel alai, inconjurat de prietenii sai, pentru ca, dupa ospatul de nunta, sa o conduca la viitorul camin. Mirele venea seara. Prietenii miresei ii ieseau inainte, cu faclii aprinse, ca sa-l insoteasca la mireasa.

Textul parabolei spune ca cele zece fecioare s-au pregatit sa-l intampine pe mire cu “candelele” aprinse. Cuvantul grecesc ; - ; Vulgata: lampas, -adis, inseamna de obicei: torta, faclie, dar aici are sensul de: – (o), lampa, faclie lumina. Erau mici lampi de argila, in uz in antichitate, din care se mai vad uneori prin muzeu. In ceea ce priveste numarul de “zece” fecioare, nu trebuie luat aritmetic, pentru ca reprezinta aici pe toti crestinii, in genere, in asteptarea Parusiei; numarul “10” este cel al universalitatii. Altii presupun, ca asa era datina la iudei, sa iasa in intampinarea mireului zece “surori” de mireasa.

Dintre acestea, cinci sunt numite “nebune” (grec. ; Vulgata: fatuae, cu sensul de: proaste, prostute, neghioabe, inguste la minte, neprevazatoare – dar responsabile); adica, dupa context, lipsite de intelepciune practica, de prevedere, pentru ca n-au luat cu ele untdelemn in vase de rezerva, odata cu candelele lor, pentru eventualitatea ca mirele nu va veni curand. Cantitatea de untdelemn continuta in lampile vechi era foarte mica si acestea trebuiau de mai multe ori alimentate in cursul noptii, altfel se stingeau. Celelalte cinci sunt numite “intelepte”, adica prevazatoare, pentru ca au luat undelemn de rezerva, odata cu candelele lor.

In parabola, mirele intarzie, iar fecioarele, in asteptarea lui, au adormit. La miezul noptii, se aude strigarea: “Iata, vine mirele! Iesiti in intimpinarea lui!” (vers. 6). Cuvant scurt, strident, care rasuna subit in miez de noapte. Refuzul celor cinci fecioare “intelepte” de a da si celorlalte din untdelemnul lor, a fost, de unii, acuzat de egoism, dar era singurul raspuns intelept in circumstanta data. De altfel, este un simplu ornament in parabola, pentru ca in viata cealalta; cei osanditi nu vor putea sa imprumute din meritele celor alesi.

Parabola are caracter eshatologic si indeamna la veghere, la pregatirea cu fapte bune si credinta in vedera Parusiei (vers. 13). Mirele reprezinta pe Domnul Hristos; mireasa este biserica (sau lumea). Intarzierea mirelui arata amanarea acestui eveniment si a sfarsitului lumii, din indelunga – rabdarea lui Dumnezeu (II Petru II, 15), pana la vremea randuita (II Tes. II, 6). Venirea la “miezul noptii” arata ca “ziua aceea” va veni pe neasteptate, cum vine furul in miez de noapte (Mt. XXIV, 43; I Tes. V, 2). Untdelemnul fecioarelor intelepte inchipuie faptele cele bune, mai cu seama faptele de milostenie cu care suntem datori in viata. “Adormirea” fecioarelor inseamna, dupa Sf. Ioan Hrisostom, moartea, dupa altii grijile acestei vieti. Ospatul de nunta semnifica fericirea eterna a celor alesi, iar apelul celor respinsi: “Doamne, Doamne, deschide-ne noua!” se dovedeste tardiv si tragic, pentru ca nu va primi decat teribilul raspuns: ”Nu va cunosc pe voi” (Mt. XXV, 12).

c). Parabola talantilor (Mt. XXV, 14-30). Ca si precedenta, este proprie Sfantului Matei. S-a incercat adesea sa se identifice cu aceea “a minelor”, de la Luca XIX, 11-28, cu care are, unele asemanari de fond si de forma, insa deosebirile de timp, de locuri de redactare sunt evidente si le fac distincte una de alta. Exprima aceeasi idee, ca si parabola celor zece fecioare, si anume necesitatea vegherii, in perspectiva judecatii pe care o va face suveranul judecator la sfarsitul timpurilor, dar parabola talantilor pune accentul pe valoarea faptelor bune si pe datoria fiecaruia de a inmulti darurile cu care ne-a inzestrat Dumnezeu.

In ea se vorbeste despre un stapan, care plecand departe, si-a impartit avutia slujitorilor sai, spre a o fructifica. La intoarcere, dupa multa vreme, constata ca slujitorii care au primit cate cinci si cate doi talanti, au dublat prin munca suma primita. Cel care primise un talant n-a muncit, ci a tinut talantul ascuns, restituindu-l precum il primise. Stapantul rasplateste pe primii si pedepseste aspru pe ultimul, aruncandu-l in gheena focului.

Pilda este eshatologica, insa are si un caracter secundar moral. Caci ea ne invata sa punem in valoare darurile naturale si spirituale primite de la Dumnezeu, avand a da seama de ele la judecata viitoare. Dumnezeu nu ne cere aceste daruri inapoi, ci vrea sa le inmultim, sa le cultivam, in vedera desavarsirii proprii si pentru binele semenilor nostri, pentru progresul societatii omenesti.

6. Judecata cea mai de pe urma (Mt. XXV, 31-46). Profetiile privitoare la zilele de apoi le incheie Mantuitorul prin descrierea dramatica, grandioasa a Judecatii din urma. Este tabloul final al aceste extraordinare cuvantari, ultima inaintea Cinei cele de Taina si a Patimilor Domnului. Ea are, deci, si o valoare testamentara; lumineaza cu razele ei, ca dintr-un focar de dincolo de viata noastra. Este o icoana mareata, mangaietoare si cutremuratoare totodata, pentru ca infatiseaza intalnirea sublima si grava dintre cer si pamant, la a doua venirea a Mantuitorului. Este, cum am spus, o icoana care lumineaza viata noastra de dincolo de veac, pentru ca ziua si data acestei Judecati nu poate fi cuprinsa in rama timpului istoric. O gasim numai in aceasta prima Evanghelie.

Judecata incepe printr-o separare a celor buni de cei rai, dupa criteriile credintei in Dumnezeu si a faptelor iubirii de Dumnezeu si iubirii de aproapele. N-o va face Dumnezeu – Tatal, ci Fiul. Ne este descrisa in culorile in care ne-o infatiseaza proorocul Daniel, vorbind despre Fiul Omului, venit la Judecata (Daniil VII, 13-14; XII, 1-13).

Daca prima data Domnul Hristos a venit in stare de smerenie, de umilinta, sa mantuiasca lumea si sa-si dea viata “pret de rascumparare pentru multi”, la sfarsitul veacurilor, cand stihiile lumii se vor schimba (II Petru III, 12) si tainele lui Dumnezeu se vor descoperi, El va veni iarasi sa judece viii si motii, sa incununeze stradaniile celor buni si sa rasplateasca cu dreptate vrednicia si nevrednicia tuturor.

In ceea ce priveste locul unde se va desfasura Judecata, din urma, Domnul insusi nu ne spune nimic. Insa, in baza profetiei lui Ioil (IV, 12-14), exegetii afirma ca popoarele vor fi chemate la judecata in Valea lui Iosafat, la paraul Cedrilor, situata la rasarit de Ierusalim, la poalele muntelul Maslinilor, adica acolo unde Domnul a fost vandut si prins.

Domnul Hristos va veni in plinatataea maririi Lui divine, sezand pe tronul Lui, inconjurat de lumina si insotit de cetele ingeresti. Ingerii vor aduna la El popoarele pentru judecata. Primul act al Judecatii de apoi ne este infatisat de Mantuitorul in tabloul pastorului, care desparte oile de capre. Ascultatorii erau obisnuiti cu aceste scene de viata cotidiana, pentru ca tara este muntoasa si ocupatia principala a celor multi este pastoritul.

Cei drepti, asemanati cu oile, pentru ca acestea se disting prin blandete si prin nevinovatie, vor primi binecuvantarea Tatalui, adica bunurile imparatiei vesnice. E motivata aceasta binecuvantare prin aceea, ca cei drepti, indurandu-se de fratii lor flamanzi, goi, bolnavi, inchisi s-au indurat de insusi Mantuitorul prietenul, fratele si sustinatorul celor nenorociti.

Cei rai, asemanati cu caprele pentru neastamparul lor, sunt condamnati, blestemati de Dumnezeu, la focul vesnic. De aici vedem, intrucat se vorbeste despre o pedeapsa vesnica, ca o reconciliere a celor rai este exclusa. Precum viata in imparatia lui Dumnezeu pentru cei buni este vesnica, la fel condamnarea in imparatia mortii pentru cei rai este vesnica. Bunatatea si dreptatea lui Dumnezeu raman nedespartite. Bunatatea Lui este o bunatate dreapta, iubirea Lui este ca un vesmant care acopera dreptatea.

Desigur, “Dumnezeu este iubire” (I In. IV, 8), dar iubirea nu poate fi nedreapta. Nu este iubire impotriva dreptatii si nici dreptate separata de iubire. Dreptatea fara iubire duce la crima iubirea fara dreptate duce la haos. Judecata de Apoi este manifestarea desavarsita, plenara, a iubirii si dreptatii divine.

Pr. Prof. Dionisie Stamatoiu,

Mitropolia Olteniei, serie noua, anul LI, nr. 5-6, septembrie-decembrie 1999, pag. 23-39.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Iosif Flaviu, Antichitati iudaice, 15, 11, 1, s.u.; 20, 9, 7; Despre razboiul iudaic, 1, 21 s.u.
2. V. Gheorghiu, Sfanta Evanghelie dupa Matei, vol. III, Cernauti 1933, p. 657.
3. Iosif Flaviu, Razboiul iudaic, 5, 5, 4-6; 6, 4, 8; Antichitati 15, 11, 3.
4. Iosif Flaviu, Antichitati iudaice, 20, 5, 1.
5. Iosif Flaviu, Idem Antichitati, 20, 8, 6; Despre razboiul iudaic, 2, 13, 5.
6. Ibidem.
7. Tacit, Anale, 12, 13, 14, 44; 13, 6-8, 34; 14, 23; 15, 1.2.5; Suetoniu, Nero, 39.
8. Iosif Flaviu, Antichitati iudaice, 18, 5, 3.
9. Ibidem, 3, 15, 3; 20, 2, 5; 20, 5, 2.
10. Tacit, op. cit., 14, 27; 15, 22.
11. V. Gheorghiu, op. cit., p. 663.
12. Tacit, op. cit., 15, 44.
13. Filion, La Saint Bible comentie d'apres la Vulgate, t. VII, Paris, 1925, p. 158.
14. Ibidem.
15. Iosif Flaviu, Despre razboiul iudaic 4, 310; 4, 5, 1; 4, 6, 3. A se vedea si: Fillion, op. si loc. cit.; V. Ghorghiu, op. cit., p. 668.
16. Eusebiu al Cezareii, Istoria bisericeasca, 3, 5; Iosif Flaviu Razboiul Iudaic 2, 20, 1.
17. cf. Iosif Flaviu, Antichitati iudaice 13, 8, 4.
18. Iosif Flaviu, Despre Razboiul Iudaic, 5, 10, 5; 5, 11, 1 si Eusebiu, Istoria bisericeasca, 3, 5, 7.
19. De vazut la: Fillion, op. cit., p. 199.
20. Ibidem; vezi si Iuliu Olariu, Evangheliile dupa Matei, Marcu si Luca, Caransebes 1894, p. 261.
21. Iuliu Olariu, op. cit., p. 262.
22. A se vedea: Fillion, op. cit., p. 160; Iuliu Olaru, op. cit., p. 263; V. Gheorghiu, op. cit. p. 674.
23. Sf. Ioan Gura de Aur, Scrieri, partea a III-a. Omilia LXXVI, p. 865.
24. V. Gheorghiu op. cit. si loc. cit.
25. A se vedea Bartolomeu Anania, Noul Testament, Bucuresti, 1993, p. 46, n. 2.
26. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia LXXVII la Matei, ed. cit., p. 872.
27. Ibidem.
28. V. Gheorgiu, op. cit., p. 678.
29. Sf. Ioan Gura de Aur, Omilia citata, p. 873.
30. Fillion, op. cit., p. 161; Iuliu Olariu, op. cit., p. 265.