ROLUL SI IMPORTANTA SFINTEI LITURGHII IN VIATA CREDINCIOSILOR

Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

La consultatia interortodoxa de la Ecimiadzin, Armenia din 16-21 septembrie 1979, s-a pus problema sensului “liturghiei dupa liturghie” adica permanenta liturghiei interioare in viata personala a credinciosului atat in angajamentul public, profesional, social, familial, cat si in viata cea mai intima.

Episcopul Anastosios Vannoulatos arata atunci ca “liturghia trebuie sa fie continuata in situatiile personale si zilnice. Fiecare credincios este chemat sa implineasca o liturghie personala pe altarul tainic al propriei inimi, sa realizeze o propovaduire vie a Vestei celei Bune pentru viata lumii. Fara aceasta continuare, viata eclesiala ramane incompleta” ¹.

Problema liturghiei in viata zilnica, a relatiei rugaciunii publice in biserica cu viata particulara este una din problemele fundamentale ale pastoralei crestine. In legatura cu aceasta se pune intrebarea: trebuie acceptata resemnarea fata de dihotomia sacrului si a profanului, a coexistentei Duminicii liturgice, si a saptamanii aliturgice, a momentelor scurte de rugaciune si a perioadelor in care Dumnezeu este absent din inima si viata omului? La aceasta intrebare se poate raspunde numai plecand de la sensul jertfei euharistice pentru experienta personala inlaturand frontiera dintre timp liturgic si timpul numit “aliturgic” din viata zilnica.

In gandirea biblica si patristica, cuvantul liturghie are intrebuintari multiple. Initial grecescul

– vechiul atic

– de la

– popor si

– lucrare, opera = opera poporului ², defineste activitatea unei persoane in serviciul statului apoi “serviciul” in general si special slujba lui Dumnezeu in cultul public. In acest sens este folosit de Sfanta Scriptura a Vechiului si Noului Testament. Astfel tinea Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul “liturghia” in Templu (Luca 1, 23).

Clement Romanul arata in Epistola I catre Corinteni ca “liturghia” Vechiului Testament a fost intocmita ca tip pentru slujirea Noului Testament. In Noul testament intreaga viata este o slujire sfanta a lui Dumnezeu, asa cum arata Parintii Bisericii cand vorbesc de intaistatatorul Bisericii care celebreaza Liturghia pentru comunitatea lor ³, adica o introduc in slujba lui Dumnezeu si in special in serviciul divin: “Arhiereului ii sunt date slujiri proprii, preotilor li s-a randuit loc propriu, levitilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului ii sunt date porunci pentru laici” ⁴.

“Fiecare dintre noi, fratilor, sa caute, cu cucernicie, ca in propriul sau rang sa fiu bineplacut lui Dumnezeu, avand constiinta curata si nedepasind canonul randuit slujirii lui” ⁵.

Dupa cum aici ordinea liturghica a slujirii din Templu a fost transmisa crestinilor, in Epistola catre Evrei, Hristos insusi este numit Slujitorul Noului Asezamant: “Slujitor Altarului si Cortului celui adevarat pe care l-a infaptuit Dumnezeu si nu omul” (Evrei 8, 2).

Recunoastem clar aici ca misterul primordial al Noului Asezamant nu este o liturghie in sensul ritual, ci ca expresiile liturghiei Vechiului Testament sunt transmise intr-un sens mai inalt realitatilor pur pnevamtice ale Noului Testament. Jertfa lui Hristos nu este o “liturghie” in sensul ritual vechi, ci realitatea curata si sublima, “ultima si cea mai inalta implinire a liturghiei tipice a Vechiului Asezamant” (die letze un hochste Erfullung der typischen Liturghie des altes Bundes) ⁶.

Cand biserica a inceput misterul lui Hristos in misterul cultului ca ritual, expresiile si formele veterotestamentare au gasit o noua si mai inalta infaptuire si implinire in cultul Noii Aliante. Aici a luat nastere o Liturghie care nu mai poarta in sine “umbra bunurilor viitoare” (Evrei 10, 1), ci realitatea plina de har a mantuirii insesi. Liturghia constituie astfel locul prin excelenta al Duhului Sfant, mijloc divin, prin care facea comunicarea cu viata divina.

Scriptura dezvolta de asemenea notiunea de cult interior, de sacrificiu spiritual, asa cum se observa in Sfintele Evanghelii si la Sfantul Apostol Pavel ⁷.

Intreaga viata a crestinului primeste deci o calificare liturgica. Este posibila totodata largirea domeniului “liturghiei” facandu-l sa acopere intreaga existenta profana a omului, viata sa cea mai personala si intima.

Exista astfel o continuitate intre liturghie si viata zilnica dar si o “ruptura” marcata prin intrarea in spatiul sacru pentru cult, in locuri si timpuri specifice si unice, “ruptura” marcata de asemenea prin reintoarcerea in lume.

J.J. von Allmen foloseste imaginea sistolei si a diastolei ⁸. Aceasta alternanta a adunarii si a raspandirii constituie ritumul eclesial. Continuitatea Liturghiei in intreaga viata umana arata ca cultul divin corespunde naturii liturgice profunde, vocatiei primordiale si ultime ale omului, liturghisitor si preot in devenire ⁹, deschizand lumea pentru o lucrare mai eficienta a lui Dumnezeu in ea.

Dumnezeu spre care inainteaza insa fiinta umana chiar in cadrul creatiei cosmice este Hristos. Orice reflectie teologica cu privire la cult si la relatia sa cu Dumnezeu si lumea, trebuie sa plece astfel de la persoana lui Hristos, Cuvantul intrupat.

Invers: se poate afirma ca in Liturghie actele mantuitoare ale lui Hristos devin evenimente prezente, miscandu-ne si ridicandu-ne spre divin cum arata teologul catolic Odo Casel: “Fara Liturghie actul mantuitor al lui Hristos ar fi pentru noi un eveniment trecut, care nu ar putea sa ne miste si sa ne ridice spre divin” (ein vergangenes Geschehen, das uns nicht ergreifen und ins Gottliche hineinheben konnte). Prin Liturghie insa suntem primiti in imisterul primordial ¹⁰.

Casel adauga: “Sfanta Liturghie este fapta mare si uriasa pe care o datoram crestinismului primar. Daca nu am fi avut in Liturghie aceste simbloluri cultice sfinte transmise noua am fi fost saraci” (Hatten wir diese in der Liturgie uns uberlkieferten heiligen Kultsymbole nicht, so waren wir arm) ¹¹.

In Sfanta Liturghie credinciosii traiesc si cresc in dragoste si in unirea in Hristos jertfit si inviat si in acelasi timp ei insisi. Ava Dorotei vede aceste realitati intr-o stransa corelatie. Totodata precizeaza ca cea de a doua este conditionata de prima: “Va voi da o imagine luata de la Sfintii Parinti: presupuneti un cerc de pamant, adica o linie in cerc trasat cu compasul, si un centru. Numim centrul mijlocul cercului… Inghipuiti-va ca acest cerc este lumea, iar centrul Dumnezeu; si razele, diferite cai sau moduri de vietuire a oamenilor. Cand sfintii doritori de a se apropria de Dumnezeu merg spre mijlocul cercului, in masura in care se apropie unii de altii, se apropie in acelasi timp de Dumnezeu, si cu cat se apropie mai mult de Dumnezeu, se apropie mai mult unii de altii. Si intelegeti ca si inversul este adevarat: cand se intorc de la Dumnezeu, pentru a se indrepta spre exterior, este evident ca cu cat se indeparteaza mai mult de Dumnezeu, se indeparteaza mai mult unii de altii” ¹².

Prin unirea lor euharistica cu Hristos credinciosii traiesc comuniunea cu Sfanta Treime devenind partasi la ea. Comuniunea Sfintei Treimi, arata pr. Prof. D. Staniloae, este izvorul suprem si nesecat al celor trei valori mai inalte ale existentei: “persoana, dragostea si vesnicia lor” ¹³.

Orientate intr-o unire mai deplina acestea dau sensul deplin al existentei umane. Ele ni se comunica prin Fiul lui Dumnezeu care “S-a facut om, S-a rastignit si a inviat” ca sa ramana cu noi … El se uneste cu noi cel mai mult prin Sfanta Impartasanie in Sfanta Liturghie, ca cel jertfit si inviat. De aceea Sfanta Liturghie este prin excelenta trairea cu Hristos cel jertfit si inviat ca sa intarim in noi duhul dragostei pana la jertfa contrara egoismului si sa inaintam astfel spre inviere ¹⁴.

Constiinta spirituala ortodoxa traieste foarte profund unitatea fundamentala a celebrarilor liturgice “pamantesti” si a unicii liturghii ceresti a Arhiereului Hristos in fata slavei Tatalui “mijlocind in acelasi timp pentru lume si revarsand asupra lumii darurile supraabundente ale Duhului Sfant” ¹⁵. Aceasta viziune a Epistolei catre Evrei este complementara Apocalipsei in care cel care sta pe tron si Mielul sunt inconjurati de cetele ceresti si de sfinti intr-o lauda neincetata.

1. Cand in “memorialul” sau euharistic Biserica “isi aminteste” de tot ceea ce a fost facut pentru noi “cruce, mormant, invierea cea de a treia zi, inaltarea la cer, sederea de-a dreapta si venirea intru slava” ea actualizeaza realitatile acestea ale trecutului si viitorului, le face prezente in actiunea liturgica dincolo de timp si spatiu ¹⁶.

2. Liturghia euharistica realizeaza deci aceasta prezenta eshatologica a lui Hristos in Biserica comemorand in anamneza euharistica mai intai timpul istoric al mantuirii (cruce, mormant si invierea cea de a treia zi), apoi preamarirea cereasca (inaltarea la cer si sederea de-a dreapta) si parusia (a doua venire intru slava). Chemarile liturgice ale Apocalipsei exprima in cultul crestin marirea “Celui ce este, Cel ce era si Cel ce vine” (Apocalipsa 1, 4, 8 si 11, 17).

3. Numai in actiunea liturgica a Euharistiei si in corespondentele interioare ale acesteia adica in liturghia permanenta a inimii devine aproape Cel caruia existenta parea indepartata. Atunci numai se inlatura frontierele spatiotemporale in prezenta lui Hristos.

4. Prezenta lui Hristos in Biserica implica, dupa pr. B. Boobrinskoy un triplu elan de iubire:

5. Un elan de iubire a Bisericii o impinge spre Mirele care S-a dat pe Sine pentru ea (Efeseni 5, 25). Biserica devine astfel, contemporana kenozei Sale; se alatura pana la sfarsitul lumii, la crucea patimirii si invierii Sale.

6. Realitatile de mai sus implica un elan de iubire spre Marele Arhiereu Hristos care a strabatut Cerurile si a deschis drumul spre Imparatia Cerurilor. Un dinamism ascensional marcheaza Biserica in cultul sau si in intreaga sa existenta istorica.

7. Elanul acesta de iubire intoarce Biserica spre Domnul slavei care va veni ca sa judece viii si mortii dar care vine deja in permanenta judecatii Sale inaugurate in prezentul Bisericii. Euharistia insufleteste astfel dorinta si nerabdarea Bisericii, al carei ecou este in raspunsul Domnului “Vin curand” (Apocalipsa 2, 16; 3, 11) ¹⁷.

Miscarea aceasta de adorare care este strans legata de memorialul euharistic trebuie extinsa la intregul cult, ca marturie a tainei lui Hristos, dupa cum observa pr. B. Bobrinskoy ¹⁸. In acest sens se poate observa prezenta si continuitatea ei in intreaga Liturghie. Totodata ea trebuie strans legata de realitatea jertfei lui Hristos si a impreunei noastre jertfiri cu El. De fapt Sfanta Liturghie este chiar unirea comunitatii cu Hristos in stare de jertfa pentru a se aduce si ea impreuna cu El jertfa Tatalui ca sa se realizeze imparatia Treimii in toate.

Teologia Sfantului Chiril din Alexandria, care a staruit asupra faptului ca noi nu putem intra la Tatal, deci nu ne putem mantui decat in stare de jertfa curata pe care nu o putem dobandi decat in Hristos, trebuie sa constituie fundamentul oricarui mod de intelegere a rolui si importantei Sfintei Liturghii.Sfantul Chiril arata ca Hristos care a primit crucea pentru noi, renuntand la Sine, ne ia in Sine si ne prezinta Tatalui ca jertfa curata prin starea lui de jertfa curata: “Caci daca nu murea Hristos pentru noi, n-am fi fost primiti spre miros de buna mireasma a lui Dumnezeu si Tatal. Dar odata ce s-a desavarsit El prin patimi, venim dupa El indata ca dar sfintit lui Dumnezeu si Tatal si ne oferm pe noi insine jertfa cu adevarat duhovniceasca” ¹⁹.

Sfantul Chiril afirma mai departe: “Dupa ce S-a ridicat din morti, Emanuel, noul fruct al umanitatii intru nestricaciune, S-a suit la cer pentru a se arata acum pentru noi in fata lui Dumnezeu si Tatal (Evrei 9, 24), desigur nu pentru a se aduce pe Sine sub vederea Tatalui… ci mai degraba pentru a ne aduce in Sine sub vederea Tatalui, pe noi care eram in afara fetii Lui si sub mania lui din cauza neascultarii” ²⁰.

Aici intalnim semnificatia esentiala a tainei cultului: “Fara taina jertfei lui Hristos, arata Casel, Biserica ar fi o slujitoare fara jertfa, un altar fara darul de jertfa, o mireasa despartita de Domnul ei, nesfintita nevenind vesnic spre Tatal. Hristos ar fi atunci un preot fara Biserica, nu ar fi Arhiereul, “Incepatorul mantuirii” (Evrei, 2, 10) ²¹.

Casel arata mai departe: precum insa Hristos nu numai prin daruirea interioara (nicht durch innere Hingabe alleine), ci prin “propriul sange” (Evrei 9,12), a fost “Slujitor Altarului” (Evrei 7, 2), desigur a unei “slujiri cu atat mai deosebita cu cat este si Mijlocitorul unui Testament mai bun” (Evrei 8, 6), tot astfel trebuie sa ofere si comunitate o jertfa adevarata, liturgica, recunoscuta exterior ²².

Noi dobandim astfel “calitatea si puterea de jertfa totala, nelipsita de libertatea noastra Proprie”, nu lipsiti de “calitatea de preoti ai jertfei noastre prin calitatea lui Hristos de Jertfa si de Arhiereu al jertfei” ²³. In acest sens Sfantul Chiril din Alexandria spune: “Jertfa noastra este primita si place lui Dumnezeu, pentru patima mantuitoare a lui Hristos. Si eu cred ca aceasta este ceea ce a spus Domnul insusi: “Fara de mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5). Deci, in buna noastra mireasma este amestecata buna mireasma a jertfei lui Hristos, ridicandu-se impreuna cu ea la Tatal, “caci noi nu suntem primiti altfel decat prin Hristos” ²⁴.

Buna mireasma a jertfei noastre prin care depasim egoismul nostru din iubire nu poate fi castigata decat prin Trupul Domnului oferit noua in Euharistie, care este “un Trup jertfit si sfintit, sau curatat de orice pornire egoista”.

In “Metoda Sau cele 100 de capete” Calist si Ignatie Xanthopol (sec. XIV), arata importanta impartasirii cu trupul Domnului: “dar nimic nu ne ajuta si nu contribuie la curatirea sufletului, la luminarea mintii, la sfintirea trupului si la prefacerea amandurora spre o stare mai dumnezeiasca si la nemurire ca si la biruirea patimilor si a demonilor, sau mai potrivit spus la unirea cu Dumnezeu cea mai presus de fire, ca impartasirea si comuniunea (…) cu inima si cu simtire curate, pe cat e cu putinta omului, cu precuratele si nemuritoarele si de viata facatoarele Taine, cu insusi cinstitul Trup si Sange al Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos” ²⁵.

In cuvintele acestor traitori, viata duhovniceasca a persoanei nu reprezinta o ordine separata izolata de Liturghia comunitatii sau comunitatea euharistica. Invers: “comunitatea euharistica este influentata de dezvoltarea duhovniceasca a persoanei. Trupul Domnului oferit crestinilor in Euharistie, datorita faptului ca este plin de elanul jertfirii pentru noi, ne daruieste si noua elanul daruirii noastre lui Dumnezeu si oamenilor. El ne face astfel sa sporim in comuniune. Trupul rastignit si inviat al Domnului este fermentul indumnezeirii noastre, este, dupa expresia lui Calist, “Duh de viata facator” ²⁶, “ca zamislit din Duh de viata facator, pentru ca ce se naste din Duh, duh este” (Ioan 3, 6).

Calist precizeaza ca spune aceasta nu ca sa desfiinteze firea trupului, ci ca sa arate ca “este de viata facator si dumnezeiesc” ²⁷, ca este coplesit de Duhul Sfant. “Pneuma”, subliniaza Casel, “este viata dumnezeiasca pe care ne-o mijloceste Domnul, Stapanitorul Bisericii, inaltat, devenit Duh si ridicat astfel dupa omenitate catre Dumnezeu” ²⁸.

Intreg Trupul Domnului este acum Duh. “Pneuma Christi” inseamna Domnul intreg inaltat, Duhul dumnezeiesc impreuna cu inaltarea omului Iisus ²⁹.

“Omul simplu”, devenit “Hristos” dupa modelul Domnului inaltat pnevamtic (nach dem Vorbilde des pneumatisch erhohten Kyrios) arata ca acum fiinta sa este ridicata pnevamtic (sein Wesen pneumatisch erhoht ist) prin harul lui Dumnezeu si prin locuirea interioara, creatoare in el a Treimii ³⁰.

Prin mancarea Trupului si Sangelui lui Hristos pnevmatizate am asimilat intr-un fel oarecare Trupul lui Hristos cu puterile Lui pnevmatizatoare in sufletul nostru. “El este cel care pecetluieste si confirma inaltarea noastra la cer, el arata elementele darurilor noastre fortificatoare ca si curatire in Duhul Sfant” ³¹.

Trupul lui Hristos este atat de pnevmatizat, coplesit de Duhul dumnezeiesc incat devine Painea de viata facatoare care hraneste sufletul nostru; ceea ce primim in mod deosebit in Sfanta Impartasanie este Duhul dumnezeiesc care uneste pe om cu Dumnezeu. In acest sens Calist si Ignatie Xantopol citeaza cuvintele din Sf. Macarie “Precum vinul se amesteca in toate madularele celui ce bea si se preface in el si el in vin, asa cel ce bea Sangele lui Hristos se adapa cu Duhul dumnezeiesc, se amesteca cu El, iar prin Euharistie cei ce se impartasesc cu vrednicie se invrednicesc sa se faca partasi de Duhul Sfant, si asa sufletele pot sa vietuiasca in veci” ³².

Trebuie mentionat aici, ca nu numai la Sf. Macarie este afirmat caracterul pnevmatologic al Euharistiei: “Traditia euharistica antiohiana si siriana in general careia ii apartine anaforaua Sf. Ioan Hrisostom, a fost in mod deosebit sensibila la acest aspect pnevmatologic al Euharistiei, nu numai cu privire la sfintirea elementelor ci si cu privire la sfintirea credinciosilor” ³³.

Dupa Sf. Efrem Sirul, care parafrazeaza instituirea euharistica, Iisus “a numit painea Trupul Sau viu si a umplut-o pe El insusi si de Duhul Sfant… Luati, mancati cu credinta, nu va indoiti ca acesta este Trupul Meu, si ca cel care-l mananca cu credinta, mananca focul Duhului… mancati tot si mancati Duhul Sfant, caci Acesta este cu adevarat Trupul meu” ³⁴, “De acum inainte, spune Sf. Efrem veti manca un Paste curat, fara pata, o paine dospita si desavarsita pe care Duhul Sfant a framantat-o si a copt-o, un vin amestecat cu foc si cu Duh” ³⁵.

In omiliile pascale si liturgice ale traditiei alexandriene, in liturghia bizantina regasim tema plentitudinii caldurii si a comuniunii Duhului Sfant (Romani 12, 11 “cu duhul fiti fierbinti”; I Tesaloniceni 5, 19 “Duhul sa nu-L stingeti”; II Corinteni 13, 13 “Sfantul Duh sa fie cu voi cu toti”).

Liturghiile bizantine amintesc prezenta Trupului preamarit si “pnevamtic” al lui Hristos. Prin impartasirea de Trupul si Sangele lui Hristos pnevmatizate si indumnezeite, sufletul nostru devine pnevmatic, fiind ridicat peste treapta spirituala creata si poate pnevmatiza si trupul. Dar Duhul Sfant prezent in suflet se salasluieste si in trup, caci trupul lui Hristos fiind patruns atat de adanc de Duhul Sfant si hranind trupul omului nu se poate afirma ca nu hraneste acest trup si cu Duhul Sfant.

Faptul insa, ca jertfa euharistica dezvolta nu numai viata duhovniceasca a comunitatii, ci si a persoanelor din ea, are ca si consecita realitatea ca Hristos, prin impartasirea euharistica se salasluieste in interiorul cel mai intim al persoanei, ca un arhiereu in interiorul unui altar: “In acest interior, arata pr.prof. D. Staniloae, se afla Hristos ca Arhiereu al bisericii noastre intime si impreuna cu El suntem si noi preoti in ea” ³⁶.

Liturghia comunitatii se prelungeste in acest fel intr-o liturghie personala. Intreaga existenta a crestinului trebuie sa devina un cult, intelegand aici aspectele concrete pe care Sfantul Apostol Pavel le leaga de trup. Cultul acesta este de acum inainte cultul spiritual (

) cum se arata la Romani, 12, 1: “Va indemn, deci, fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa infatisati trupurile voastre ca pe o jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu ca inchinarea voastra cea duhovniceasca”.

Referindu-se la realitatea acestei liturghii sau jertfiri interioare, Sfantul Marcu Ascetul declara ca noi oferim lui Hristos, aflat in interiorul inimii noastre ca intr-un altar, toate gandurile noastre din primul moment al aparitiei lor, inainte de a fi muscate de fiara poftei sau a maniei. Gandurile acestea traduc viata interioara inchinata lui Hristos aflata in legatura cu lumea din afara si avand un efect sfintilor asupra ei.

Din faptul ca Sfantul Marcu Ascetul vede jertfele aduse lui Hristos de noi pe altarul inimii ca o aducere atat a fiintei noastre cat si a tuturor gandurilor si simtirilor noastre, el scoate in evidenta ca noi nu trebuie sa renuntam la viata noastra in lume, ci sa o inchinam doar lui Hristos. Sf. Marcu Ascetul leaga astfel preotia noastra interioara de lucrarea noastra in lume, contribuind astfel la sfintirea acesteia.

In acest sens el spune: “Templul (personal) este locasul sfant al sufletului si al trupului care e zidit de Dumnezeu. Iar altarul este masa nadejdii asezata in launtrul acestui templu. Pe aceasta masa se aduce de catre minte gandul intai nascut al fiecarui lucru sau imprejurare in care ajungem, ca jertfa de ispasire pentru cel ce-l aduce, daca il aduce fara pata. Acest templu are un loc in partea dinauntru a iconostasului. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Inainte Mergator” (Evrei 6, 28), locuind de la botez in noi, daca noi nu suntem crestini nevrednici (II Corinteni 13, 5). Acest loc este incaperea cea mai dinauntru, cea mai ascunsa, cea mai curata a inimii. Daca aceasta incapere nu se deschide prin Dumnezeu si prin nadejdea ratinoala si intelegatoare noi nu putem cunoaste in mod sigur pe Cel ce locuieste in ea si nu putem sti daca jertfele noastre de ganduri au fost primite sau nu. Deschizandu-se inima credincioasa prin nadejdea amintita, Arhiereul ceresc primeste gandurile intai nascute al mintii si le arde in focul dumnezeieisc, despre care a zis: “Am venit sa aduc foc pe pamant si cat as fi dorit ca el sa se fi aprins” (Luca 12, 49) ³⁷.

Despre aceasta liturghie interioara au vorbit inaintea Sfantului Marcu Ascentul, Sfantul Irineu si Origen. Astfel Sfantul Irineu, vorbind de sacrificiul Fiului lui Dumnezeu, arata ca prin aceasta omul insusi este inaltat la ofranda propriei sfintiri harul lui Dumnezeu, care prin marea si necuprinsa sa intelepciune ne salveaza si ne dezvaluie mantuirea ³⁸.

“Ca fiecare dintre voi, spune Origen, sa poarte in el insusi arderea (jertfa) sa, ca sa se consume neincetat. Daca renunt la tot ceea ce am, daca port crucea mea si urmez pe Hristos si daca lumea a fost rastignita mie si eu pentru lume, am oferit o jertfa pe altarul lui Dumnezeu si devin preot al propriei mele jertfe” ³⁹.

Un imn inedit al Sfantului Efrem Sirul, arata cum cultul liturgic isi gaseste implinirea in rugaciunea neincetata a crestinului:

“Ei au fost randuiti preoti pentru ei insisi
si ofera asceza lor…
Postul este ofranda lor, privegherea rugaciunea lor,
Pocainta si credinta sunt altarul,
Meditatiile lor sunt arderea,
Fecioria victima…
Inima curata este marele Preot,
Contemplatia lor, preotul care slujeste,
Fara incetare buzele lor ofera jertfa:
Rugaciunea care tinde spre odihna (in Dumnezeu)” ⁴⁰.

Aducerea ca jertfa Arhiereului Hristos a gandurilor noastre de la prima lor aparitie reprezinta o jertfa cuvantatoare, ca raspuns la cuvantul rostit de Hristos catre om.

Legatura intre Liturghia comunitatii si liturghia interioara, ca fructificare deplina a celei dintai, se exprima cu toata claritatea in observatiile Sfantului Marcu Ascetul, Sfantului Chiril al Alexandriei si Sfantului Grigorie Sinaitul (sec. XIV).

Sfantul Marcu Ascetul observa ca precum noi mancam in Liturghia comunitatii Trupul lui Hristos, asa in liturghia interioara Hristos isi face proprie mintea noastra: “Caci facand asa, precum la inceputul credintei venite prin Botez, Trupul lui Hristos s-a facut mancare credinciosului, tot asa cum mintea, devenita tare in credinta si curata prin lepadarea gandurilor si prin nadejdea intelegatoare, se face mancare lui Iisus” ⁴¹.

In lucrarea sa “Inchinare in Duh si adevar”, Sfantul Chiril al Alexandriei a intemeiat ideea ca noi ne mantuim intrucat ne aducem in Hristos jertfa curata Tatalui si in acest fel ne sfintim: “Asadar S-a injunghiat El pentru pacatele noastre, dar ne-am ingropat si noi impreuna cu El, suportand moartea, nu cea trupeasca, ci omorand madularele cele de pe pamant si nemaivietuind lumii, ci mai vartos lui Hristos si prin El Tatalui” ⁴².

Sfantul Chiril largeste intelesul jertfei aduse lui Hristos de catre crestini si prin El Tatalui la intreaga noastra viata. Intreaga noastra viata poate deveni o prelungire a Liturghiei “ca sa stie acestia aducand mielul pentru mantuirea lor, caci cu pret au fost rascumparate si nu sint ai lor, ci unul pentru toti a murit, ca cei ce vietuiesc sa nu mai vietuiasca lor, ci Celui ce a murit si s-a sculat pentru ei” (II Corinteni 5, 15) ⁴³.

Un text din scrierile lui Grigorie Sinaitul rezuma sensul pnevmatic al jertfei noastre interioare sau sensul liturghiei interioare celebrate dupa Duhul: “Inima eliberata de toate gandurile si miscata prin Duhul Sfant insusi a devenit un adevarat templu inaintea sfarsitului timpurilor. Liturghia se celebreaza aici cu totul dupa Duhul. Cel care n-a atins inca aceasta stare, va fi dorita celorlalte virtuti o piatra buna pentru construirea acestui templu. Dar nu este el insusi templu al Duhului, nici marele sau preot” ⁴⁴.

Continuarea si permanenta Euharistiei in rugaciunea neincetata o vede pr. B. Bobrinskoy in legile comune ale Euharistiei si rugaciunii. Aici sublniaza el trei aspecte:

1. Aspectul exclusiv, adica punerea de o parte a comunitatii liturgice a persoanelor umane intr-un vis-a-vis ecclesial si personal cu Dumnezeu: “Grija cea lumeasca sa o lepadam”, “Sa taca tot trupul omenesc”, “Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam” si “Sus sa avem inimile”.

Trebuie mentionat cu privire la ultima chemare amintita de B. Borinskoy, ca Al. Schmemman subliniaza si aspectul inclusiv cand spune: “Cand corul si prin gura sa noi toti, intreaga adunare raspundem: <<Avem catre Domnul>> este judecata noastra care se implineste. Caci cineva poate intoarce in acel moment inima sa spre Domnul daca nu s-a intors si daca nu se intoarce spre El in timpul intregii sale vieti” ⁴⁵.

2. Aspectul inclusiv inglobeaza rugaciunea ecclesiala si personala. Hristos intors spre Tatal duce lumea intreaga in mijlocirea Sa filiala si imparateasca: “Parinte, voiesc ca unde sunt Eu sa fie impreuna cu Mine si aceia pe care Mi i-a dat” (Ioan 17, 24). Rugaciunea personala trebuie sa implineasca aceasta exigenta si anume sa imbratiseze lumea si sa o duca lui Dumnezeu in modul cel mai concret.

3. Aspectul apostolic al Euharistiei si al rugaciunii, trimiterea credinciosilor la sfarsitul Liturghiei are o semnificatie simbolica si sacramentala profunda. “Cu pace sa iesim” aceasta “trimitere” a credinciosilor nu inseamna iesirea din Biserica ci intrarea Bisericii in lume ⁴⁶.

Raspunzand la intrebarea cum se exprima euharistic si liturgic viata de toate zilele, pr. B. Bobrinskoy arata ca indemnul lui Hristos si al Apostolului Pavel, ca si crestinii sa se roage neincetat (Luca 18, 1; I Tesaloniceni 5, 17) a fost luat in serios si adesea literal in traditia crestina. Euharistia duminicala a ramas norma liturgica a Orientului crestin, fara ca prin aceasta sa se desacralizeze saptamana. “Aceasta a primit in pietatea bizantina un continut teologic si hagiologic de o mare bogatie si densitate, contribuind la o tensiune benefica si creatoare intre saptamana si duminica” ⁴⁷.

Propunerea pr. Bobrinskoy priveste elaborarea de structuri, un cadru liturgic viu in care sa se imbine armonios participarea la Euharistie cu o viata de rugaciune personala. “In acesta se intrepatrund recitarea psalmilor, a ceasurilor cu o rugaciune mai interioara si mai spontana” ⁴⁸.

Ierarhia conducatoare a Bisericii si cei care exercita in ea o paternitate spirituala sunt chemati sa lamureasca si sa informeze credinciosii ca rugaciunea neincetata si cea la anumite ore nu sunt tehnici formale, ci prilejuri de unire cu Hristos si ca este posibil sa fie implinite in viata de toate zilele.

O a doua forma de prelungire naturala a Liturghiei in toate aspectele vietii se realizeaza in comuniunea cu bolnavii si cu cei izolati, prin impartasirea bunurilor materiale.

In aceasta directie se indreapta predica sociala a Sfantului Ioan Hrisostom. Pentru el iubirea frateasca si milostenia sunt inscrise in inima insasi a Euharistiei. Fara iubire, fara rugaciune in comun, spune el, “Duhul nu poate cobori” ⁴⁹.

Astfel ne oferim “pe noi insine si unii si pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu” facandu-ne receptivi Duhului Sfant care implineste legatura Trupului si ne da puterea sa adunam la un loc partile dezbinate de noi dupa cum arata Nichita Stithatul. Caci cat timp firea acestor puteri sau parti este dezbinata, suntem departe de liturghia tainica facuta prin lucrarea mintii: “Cata vreme puterea firilor din noi este dezbinata in sine si e impartita in multe parti potrivnice, nu suntem partasi de darurile mai presus firesti ale lui Dumnezeu. Iar nefiind partasi de acestea stam departe si de Liturghia tainca a altarului ceresc, savarsita prin lucrarea mintii. Dar cand prin multa sarguinta a sfintelor nevointe n-am curatit de intinaciunea pacatului si am impartasirea de bunatatile negraite ale lui Dumnezeu si aducem dumnezeiestile taine ale liturghiei tainice a mintii la altarul intelegator si mai presus de ceruri al lui Dumnezeu, in chip vrednic de Dumnezeu Cuvantul ca niste vazatori si preoti ai tainelor nemuritoare ale Sale” ⁵⁰.

Transformarea inimii omului interior este adevarata conditie a unei restaurari a functiei sacramentale a Bisericii, care consta in a darui intreaga viata umana dupa modelul tainei lui Hristos, mort si inviat si facand-o transparenta prezentei sfintitoare a Duhului Sfant. Omul se redescopera ca fiinta liturgica creata pentru a celebra lauda lui Dumnezeu si pentru a inscrie aceasta lauda in toate modurile existentei sale.

- Totul este ordonat spre Liturghie si deriva din ea.
- Contemplarea este vazuta ca lauda totala lui Dumnezeu si in forma sa cea mai inalta, sufletul implineste unirea transformatoare deplina a inchinarii lui Dumnezeu in Duh si in adevar ⁵¹.

Accentuand trebuinta ca Liturghia sa fie traita interior de catre crestini, Casel arata: “Trebuie ca Liturghia sa fie experiata si traita interior. Cu Liturghia este ca si cu Sfanta Scriptura. Cel care priveste cu ochii necredintei, vede numai exterior, nesemnificativ; omul duhovnicesc priveste comorile ascune. Pe drept numesc Parintii riturile liturgice, taine” ⁵². “Cine se roaga liturgic sta pe un fundament de stanca. El este liber fata de oscilatiile dispozitiilor si simturilor umane (frei von den Schwankungen menschlicher Stimmungen und Gefuhle). El a construit casa sa pe baza mai sigura a vesniciei. Liturghia este un izvor care nu seaca niciodata (Die Liturgie ist eine Quellw, die nie versiegt). Apele lui sunt, pentru a incheia cu profetul, adevarate” ⁵³.

Altarul Banatului, anul XI (L), serie noua, nr. 4-6, aprilie-iunie 2000, pag. 31-41.

1. Prof. Ion Bria, "The Liturgy after Liturgy" in Martyria/Mission, The Witness of the Ortodox Churches today, Geneva, 1980, p. 67.
2. Odo Casel, Das christliche Kultmysterium, 4, Auflage, Regensburg, 1960, p. 61.
3. Clement Romanul, Epistola catre Corinteni, cap. 44, 4, trad. de pr. D. Fecioru in colectia "Parinti si scriitori bisericesti", vol. I, Bucuresti, 1979, p. 69.
4. Idem, o.c., cap. 40, 5, p. 67.
5. Idem, o.c., cap. 41, 1, p. 67.
6. Odo Casel, o.c., p. 62.
7. Pierre Grelot, "Liturgie et vie spirituelle dans l'Ecriture", in Dictionnaire de spiritualite, t. 9, Paris, 1975, pp. 875-880.
8. J. J. von Allmen, Essai sur le Repas du Seigneur, Neuchatel, 1966, p. 120.
9. Maximus Confessor, Mystagogia, P.G. 91, col. 660.
10. Odo Casel, o.c., p. 138.
11. Ibidem.
12. P. Miguel, "Quatres symboles de la vie monastique", in Collectanea Cristerciensia, tome 42, 1980, p. 61.
13. Pr. Prof. D. Staniloae, Spiritualitate si comuniune in liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 12.
14. Ibidem.
15. Boris Bobrinskoy, "La liturgie celebration de la saintete de Dieu et de ses elus", in La Maison - Dieu, 201, Paris, 1995, p. 31.
16. Idem, o.c., p. 32.
17. Idem, Communion du Saint-Esprit, Paris, 1992, pp. 464-465.
18. Idem, o.c., p. 465.
19. Sf. Chiril al Alexandriei, Inchinarea si slujirea in Duh si adevar, cartea XVII, trad. pr. Prof. dr. D. Staniloae, in P.S.B., vol. 38, Bucuresti, 1991, p. 588.
20. Idem, o.c., p. 593.
21. O. Casel, o.c., p. 40.
22. Ibidem.
23. Pr. Prof. dr. D. Staniloae, o.c., p. 22.
24. Sf. Chiril al Alexandriei, o.c., pp. 607-608.
25. Calist si Ignatie Xanthopol, "Metoda sau cele 100 de capete", cap. 91, trad, de pr. Prof. dr. D. Staniloae in Filocalia, vol. VIII, Bucuresti, 1979, p. 201.
26. Idem, o.c., p.. 207.
27. Ibidem.
28. Odo Casel, o.c., p. 34.
29. Idem, o.c., p. 36.
30. Ibidem.
31. Alexander Schmemann, Aus der Freude leben, Freiburg im Breisgau, p. 50.
32. Calist si Ignatie Xanthopol, o.c., cap. 92, in trad. cit., pp. 207-208.
33. B. Bobrinsoy, Communion du Saint-Esprit, Paris, 1992, p. 299.
34. Ephrem le Syrien, Sermon sur la Semaine Sainte (Ephraemi Opera), ed., Lamy I, Malines, 1882, p. 415.
35. S. Ephraemi Syri, Hymni et Sermones, ed., Lamy I, Malines, Malines, 1882, p. 390 si 418. In capitolul "Dumnezeiasca Euharistie" din Dogmatica, vol. II, pr. Prof. dr. D. Staniloae arata ca "trupul Domnului coborat pe altar este un trup pnevmatizat". Acelasi autor, referindu-se la cuvintele Mantuitorului Hristos din cap. 6 al Evangheliei dupa Ioan: "Duhul este cel care da viata; trupul nu foloseste la nimic. Cuvintele pe care vi le-am spus sunt Duh si viata" (Ioan 6, 63), spune: "Adica prezent in trup, Duhul care a pnevmatizat trupul, face trupul sau hrana spre mantuire si viata in taina Euharistiei. Ipostasul Cuvantului da trupului o calitate ca a unuia coborat din cer, iar Duhul face trupul acesta capabil sa fie ridicat la cer (Ioan 6, 50, 62) sau trup pnevmatizat" (Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III. Bucuresti, 1978, p. 92, 99).
36. Pr. Prof. dr. D. Staniloae, o.c., p. 23.
37. Sfantul Marcu Ascetul, "Raspuns acelora care se indoiesc despre dumnezeiescul Botez", in Filocalia, vol. I, trad. pr. Prof. dr. D. Staniloae, Editia a II-a Bucuresti, 1992, pp. 328-329.
38. Irenee de Lyon, "Demonstration evangelique 97", in Sources chretiennes, 62, Paris, 1959, p. 66.
39. Origen, In Leviticum 9, 9, in P.G. 12, 521C-522A; cf. Ioan Hrisostom, In Ps. 140, 3, P.G. 56, 451A.
40. Sf. Efrem Sirul, Imnuri, la A. Louf, Seigneur, apprends-nous a prier, Bruxelles, 1972, pp. 160-161.
41. Sf. Marcu Ascetul, o.c., in Filocalia, vol. I, trad. cit., p. 287.
42. Sf. Chiril din Alexandria, o.c., in trad. cit., p. 597.
43. Idem, o.c., p. 577.
44. Grigorie Sinaitul, in Filocalia, vol. 7, trad. de pr. Prof. dr. D. Staniloae, Bucuresti, 1977, p. 93.
45. Alexandre Schmemann, "La Liturgie", in Le messager de l'Action Chretienne des Etudiants Russes, Mars-Avril 1952, p. 16.
46. B. Bobrinskoy , Communion du Saint-Esprit, Paris, 1992, pp.: 344-345.
47. Idem, o.c., p. 346.
48. Idem, o.c., 347.
49. Johannes Hrisostomos, Hom. IV, in Act., la B. Bobrinskoy, Communion du Saint-Esprit, Paris, 1992, p. 348.
50. Nichita Stithatul, "Cele 300 de capete despre faptuire, despre fire si despre cunostinta", trad. de pr. Prof. dr. D. Staniloae, Filocalia, vo. VI, Bucuresti, 1977, p. 310.
51. Odo Casel, Kunder des Christusmysteriums. Hrsg. vom Abt - Herwegen - Institut der Abtei Maria Laach, Regensburg, 1986, p. 91.
52. Idem, "Alte Quellen neuer Kraft", in Die Mysterienlehre und der Dialog mit der Ostkirche - ausgewahlte Texte von Odo Casel, hrgs. von M. J. Krahe. Mit einem Vorwort von W. Nyssen, Wurzburg, 1988, p. 63.
53. Ibidem.