TAINA POCAINTEI SAU MARTURISIRII

Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Prin Taina Botezului, omul intra in imparatia harului - Biserica Domnului Hristos si devine fiu adoptiv al Tatalui ceresc, iertindu-I-se pacatul stramosesc si orice pacat personal savirsit, pina la acea data. Insa in cursul vietii sale omul nefiind lipsit de inclinare spre pacat el savirseste si alte pacate, caci <<daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi>> (I Ioan I, 8).

De aceea, Domnul Hristos a oferit Bisericii si membrilor ei un mijloc de a birui pacatul si a sta in strinsa legatura cu Dumnezeu, anume: Taina Pocaintei sau Marturisirii.

Se numeste pocainta pentru ca ea consta dintr-un regret sau dintr-o cainta a celui ce a savirsit pacatul si o dorinta sincera de a se indrepta. I se mai spune si marturisire deoarece cel care se caieste de pacatele savirsite vine si le marturiseste in fata duhovnicului, care prin puterea data lui de Mintuitorul Hristos il dezleaga, ii iarta pacatele.

Pocainta, deci, este taina instituita de Domnul Hristos prin care Dumnezeu iarta pacatele crestinului, care le regreta sincer si le marturiseste in fata preotului cu hotarirea de a se indrepta, oferindu-I-se in acelasi timp un ajutor pentru indreptare, epitimia sau canonul.

Asadar, pocainta sau marturisirea cuprinde mai multe elemente: a) regretul sau cainta pentru pacatul savirsit, b) marturisirea in fata preotului cu hotarirea de a se indrepta; c) iertarea pacatelor de catre preot prin rugaciunea respectiva; d) canonul sau mijlocul, ajutorul pentru indreptare.

Pocainta sau regretul pentru pacatul savirsit si incercarea de a se indrepta este un fenomen psihologic specific uman. Incepind cu Adam, care se caieste de pacatul savirsit, pocainta sub forma de virtute, se afla in toate religiile. Ea se manifesta, prin diferite forme ca: preot, rugaciune, ruperea hainelor, marturisirea pacatelor, jertfe. Prin toate se dorea impacarea cu divinitatea si intrarea in legatura cu ea. Cainta in crestinism are acelasi scop: de a ni se ierta pacatele si de a ne apropia de Dumnezeu.

Si in Vechiul Testament gasim recomandari pentru pocainta: <<Deci, de se va face cineva vinovat de ceva, isi va marturisi pacatul pe care l-a savirsit si sa aduca Domnului jertfa o oaie sau o capra si-l va curati preotul si I se va ierta pacatul>>(Levitic V, 5-6). Inteleptul Solomon spune in legatura cu pocainta: <<Cel ce isi ascunde pacatele lui nu propaseste, iar cel ce le marturiseste si se lasa de ele va fi miluit>> (Pilde XXVIII, 13).

De asemenea, tot in Vechiul Testament avem pilde de pocainta cind pacatosii se marturisesc si capata iertare de la Dumnezeu pentru pacatele lor. Astfel, imparatul David dupa ce a omorit pe Urie si I-a luat sotia acestuia, marturisindu-si pacatul inaintea profetului Natan, a primit prin el iertare de la Dumnezeu. <<Si Domnul a ridicat pacatrul de deasupra ta, a zi Natan si tu nu vei muri>> (II Regi XII, 13). S-au pocait si evreii care s-au intors din captitivatea babilonica si care se casatorisera cu femei straine, inaintea lui Ezdra - si au primit iertare pentru pacatul lor (Ezdra X, 10-12) (cf. Neemia I, 6-7). S-au pocait si Ninivitenii in urma predicii si rugamintilor proorocului Iona (Iona cap. 3). Sfintul Ioan Botezatorul avea ca punct central al predicii sale tot pocainta: <<Pocaiti-va, spune el, ca s-a apropiat imparatia cerurilor>> (Matei III, 2). Dupa predicile sale inflacarate, poporul marturisea pacatele si se boteza (Matei III, 6). Si Domnul Hristos si-a inceput predica tot prin indemnul la pocainta: <<Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor>> (Matei IV, 17) sau <<Pocaiti-va si credeti in Evanghelie>> (Marcu 1, 15).

Insa ca taina, prin care se iarta penitentului pacatele marturisite, prin puterea curatitoare a Duhului Sfint, marturisirea a fost instituita si inceputa de Domnul Hristos. El a instituit-o, caci El insusi a asvirsit-o cel dintii, iertind pacatele unor persoane pe care le vindeca: vindecarea slabanogului din Capernaum (Matei IX, 2-6); vindecarea femeii de scurgerea singelui (Matei IX, 22); vindecarea de orbi (Matei IX, 28-29) etc. (Pr. Prof. D. Staniloae, Dogmatica, vol. 3, p. 123).

In preajma inaltarii la cer, stiind ca nu va mai putea acorda iertarea de pacate in mod vizibil, Domnul Hristos imputerniceste pe Apostolii Sai cu savirsirea acestei taine dupa ce le-o promisese inca inainte de rastignirea Sa. Astfel, El o promite prin Sfintul Petru tuturor Apostolilor cind spune: <<Si iti voi da cheile imparatiei cerurilor si orice vei lega pe pamint va fi legat si in ceruri si orice vei dezlega pe pamint va fi dezlegat si in ceruri>> (Matei XVI, 19). Iar cu alta ocazie adresindu-se tuturor Apostolilor le spune: <<Adevarat graiesc voua: oricite veti lega pe pamint, vor fi legate si in cer si oricite veti dezlega pe pamint vor fi dezlegate si in cer>> (Matei XVIII, 18).

Domnul Hristos acorda direct puterea Sa Apostolilor Sai de a savirsi pocainta prin comunicarea Duhului Sau cel sfint, cind spune: <<Si zicind acestea a suflat asupra lor si le-a zis: luati Duh Sfint, carora veti ierta pacatele, le vor fi iertate si carora le veti tine vor fi tinute (Ioan XX, 22-23).

Asadar, puterea pe care o avea Domnul Hristos ca Dumnezeu de a ierta pacatele, de a lega si dezlega, a transmis-o Apostolilor Sai. Acestia la rindul lor au exercitat aceasta putere in epoca apostolica si au transmis-o urmasilor, episcopilor si preotilor. Astfel, in baza acestei puteri Sfintul Apostol Pavel pedepseste pe desfrinatul din Corint: <<I-a dat satanei spre pieirea trupului, ca sufletul sa se mintuiasca>> (I Corinteni V, 2-5). A pedepsi si pe <<Imeneu si Alexandru pe care I-a dat satanei ca sa se invete, sa nu mai huleasca>> (I Timotei I, 20). Dupa cum in virtutea aceleiasi puteri, a iertat mai tirziu, dupa indreptare pe incestuosul din Corint (II Corinteni II, 10.). tot in epoca apostolica Sfinta Scriptura aminteste ca <<multi dintre cei care crezusera veneau sa se marturiseasca (la Sfintul Pavel) si sa spuna faptele lor>> (Fapte XIX, 18). Despre aceleasi fapt aminteste Sfintul Iacov (V, 16) iar Sfintul Ioan afirma: <<Daca marturisim pacatele noastre, El este credincios si drept ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea>> (I Ioan, I, 9).

Sfintii Apostoli au transmis puterea de a ierta pacatele de a savirsi Taina Pocaintei ca si a Botezului nu la toti care au crezut in invatatura Domnului Hristos, ci unor persoane anume alese si consacrate prin hirotonie, preotilor: <<Pentru aceasta te-am lasat in Creta, ca sa indreptezi cele ce mai lipsesc si sa asezi preoti prin cetati pecum ti-am rinduit>> (Tit I, 5). Sau, precum se afirma in alt loc: <<Pentru care cuvint, te indemn sa tii aprins harul lui Dumnezeu, cel care este in tine, prin punerea miinilor mele>> (II Timotei I, 6; cf. I Timotei V, 22; Fapte XIV, 23).

In fata preotului hirotonit trebuie sa se prezinte penitentul cu cainta si cu hotarire de a nu mai pacatui spre a-si marturisi pacatele. Evident, regretul trebuie sa fie sincer asemanator cu cainta vamesului din pilda vamesului si a fariseului (Luca XVIII, 10-14) cu a fiului ratacit care s-a intors la parintele sau (Luca XV, 11-31) sau cu cainta Sfintului Petru, care a plins cu amar dupa ce s-a lepadat de Domnul Hristos (Matei XXVI, 75).

Cainta adevarata, regretul adinc de a fi savirsit pacatul duce la neliniste, la framintare si in mod normal la dorinta de a-I marturisi. Actul marturisirii nu este amintit in mod explicit de Domnul Hristos. Insa, este afirmat in Vechiul Testament - in cazurile amintite:Aaron, David, marturisea evreilor in fata lui Ezdra, Neemia, Marturisirea se practica in epoca apostolica: "Si multi dintre cei care crezusera veneau sa se marturiseasca si sa spuna faptele lor. Iar multi dintre cei care facusera vrajitorie, aducind cartile le ardeau in fata tuturor>> (Fapte XIX, 18-19). Practica marturisirii in fata preotului duhovnic indeplinita in Biserica chiar de la inceputurile ei o atesta Origen, Ciprian si Sfintul Ioan Gura de Aur.

De altfel, actul marturisirii din Taina Pocaintei are o mare valoare religioasa si morala. Prin marturisire penitentul isi destainuie greselile si pacatele sale in fata duhovnicului, creindu-se intre el si preot o intimitate, o comuniune sufleteasca prin care se realizeaza in omul tulburat de pacat o liniste sufleteasca si posibilitatea de a-si reface si intari comuniunea cu Dumnezeu.

Numai dupa cercetarea adinca si serioasa a sufletului penitentului prin marturisire, duhovnicul acorda dezlegarea - forma specifica a Tainei Pocaintei, adica iertarea pacatelor. <<Caci carora le veti ierta pacatele le vor fi iertate si carora le vei tine, vor fi tinute>> (Ioan XX, 23). Prin iertare, credinciosul, scapa de robia pacatului si intra in comuniune cu Dumnezeu si isi recapata speranta vietii vesnice.

Prin Taina Marturisirii se iarta penitentului toate toate pacatele marturisite, oricit ar fi ele de mari. Biserica a condamnat toate credintele unor eretici ca montanistii, novatienii, donatistii care sustineau ca omuciderile, desfrinarile, apostaziile si tradarile de credinta nu se iarta (Dogmatica, manual pentru Inst. Teologice, p. 895).

In privinta pacatelor Domnul Hristos spune: <<Celui care va zice cuvint impotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfint, nu I se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie>> (Matei XII, 32; cf. Ioan V, 16). Insa pacatul impotriva Duhului Sfint, care nu se iarta <<este o rautate deplin constienta si libera contra adevarului dumnezeiesc, necredinta si totala lipsa de penitenta, o impietrire a omului in rele>> (Dogmatica, ibidem).

Deci, lipsa de iertare provine din cauza omului, a impotrivirii lui fata de Dumnezeu, din neprezentarea la marturisire si nu din cauza preotului ca nu I-ar acorda iertarea. Preotul spune un dogmatist ortodox, pronunta numai sentinte de achitare si niciodata sentinte de condamnare (Andrutsos, Dogmatica, p. 408).

Totusi, unele pacate grele savirsite de unii penitenti ca omuciderile, avortul, desfrinarile, adulterul, apostazia si erezia, unde nu se vede o cainta pe masura pacatelor respective, savirsite, duhovnicul amina pentru un anumit timp primirea Sfintei Euharistii, pentru a se proba prin fapte vindecarea slabiciunilor (Matei V, 23-25) (Pr. Prof. D. Staniloae).

Biserica Ortodoxa respinge si afirmatiile Bisericii romano-catolice care iarta prin pocainta numai pacatele grele, cele care duc la chinurile iadului, iar pe cele usoare le absolva prin indulgente.

Dupa pronuntarea iertarii prin rugaciunea respectiva, duhovnicul obliga pe penitent la un canon, in stricta legatura cu pacatele marturisite si iertate. Adica la savirsirea unor acte de evlavie, de rugaciune, metanii, post sau diferite fapte milostive pentru intarirea credinciosului pe calea dreptei credinte si a dreptei vietuiri in Hristos. Ele nu sint pedepse pentru pacatele marturisite ci mijoace de intarire a slabiciunilor constante la marturisire.

Epitimia se intemeiaza din punct de vedere scripturistic prin fapta lui Zaheu vamesul, care odata cu convertirea sa a marturisit Domnului Hristos ca-si imparte jumatate din averea sa saracilor, iar pe cei pe care I-a nedreptatit ii despagugeste impatrit. - Mai mult decit cerea legea (Luca XIX, 8). - Evident, era o fapta care o savirsea spre a vindeca sufletul sau de patima furtului, nedreptatii si a lacomiei.

Dar, de multe ori, epitimia poate lipsi, cind penitenul este bolanv si se afla in imposibilitatea de a indeplini. Aceasta nu face imposibila eficacitatea Tainei Pocaintei.

Taina Marturisirii atit de imporatanta pentru mintuirea credinciosului - precum s-a observat - a suferit o mutatie completa in sufletele multor credinciosi, odata cu aparitia protestantismului. Prin indepartarea preotiei sacramentale s-a indepartat si pocainta ca taina, si atunci cind se practica I se inlatura sensul ei de taina.

Pentru ca pocainta este o incercare a fiecarui individ de intarire a credintei, prin cainta facuta direct catre Dumnezeu, iar cind eventual se marturiseste cineva in fata pastorului (individual sau in grup), acesta ii vesteste iertarea pacatelor de catre Dumnezeu, el fiind un simplu martor asistent.

Din aceasta invatatura despre pocainta pe care ortodocsii nu o admit s-au inspirat si unii crestini din vremea noastra, negind valabilitatea si utilitatea pocaintei ca taina savirsita de preoti.

Ei sustin ca Domnul Hristos a dat puterea de a ierta pacatele Bisericii ca adunare de credinciosi, ca grupare si nu preotilor. Astfel, spune Domnul in acest sens, Apostolilor, afirmind despre un credincios ce pacatuiestei: <<De-ti va gresi fratele tau, mergi mustra-l pe el intre tine si el singur, si de te va asculta, ai cistigat pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, ia cu tine unul sau doi ca din gura a doi sau trei martori sa se statorniceasca orice cuvint. Si de nu-I va asculta pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagin si cu vames>> (Matei XVIII, 15-17). Deci, intreaga adunare, Biserica trebuie sa judece si sa condamne un om care greseste, iar nu preotul.

Ei mai citeaza si aul alt verset care ar confirma faptul ca penitentul trebui sa-si marturiseasca pacatul in fata celui care a gresit si sa-si ceara iertare de la el, evenutal de la anumiti semeni de ai sai, iar nu de la preot. Marturisirea nu se face in fata preotului in mod individual, secret, ci ea este publica. Asa se practica in vremea apostolica, dupa cum spune Sf. Iacov: <<Marturisit-va unul altuia pacatele si va rugati unul pentru altul, ca sa va vindecati, ca mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului>> (Iacov V, 16).

In primul citat referitor la Biserica - adunare - care singura ar avea dreptul sa condamne, trebuie sa observam ca adunarea condamna si pedepseste prin conducatorii ei, preotii. Astfel, conchide si Mintuitorul Hristos prin context, vers 18: <<Ori cite veti lega pe pamint, vor fi legate si in cer...>> adresate Apostolilor, conducatorii Bisericii. Ei legau si dezlegau. Domnul Hristos n-a dat niciodata tuturor credinciosilor dreptul de a ierta pacatele, ci Apostolilor (Ioan XX, 23) si urmasilor lor (I Timotei V, 19-20).

Acest fapt se desprinde si din pilda Sfintului Pavel cind a exclus din comunitatea crestina pe desfrinatul din Corint. Apostolul a judecat si a hotarit iar adunarea a executat. <<Ci eu, desi departe, cu trupul, insa de fata cu duhul, am si judecat, ca si cum as fi de fata... adunindu-va voi si duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, sa dati pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului...>> (I Corinteni V, 3-5).

Iar cind desfrinatul s-a pocait, tot Apostolul porunceste adunarii din Corint sa-l reprimeasca (II Corinteni II, 8-9). Deci nu judeca si condamna adunarea, ci conducatorul ei.

Nici al doilea text nu confirma parerea ca marturisirea se savirsea in epoca apostolica, in fata laicilor. Sf. Iacov vorbeste in context, adica ceva mai sus de textul citat - V, 14-15 - despre Taina Sfintului Maslu pe care o savirsesc preotii impreuna cu Taina Pocaintei, savirsita tot de ei. Deci Apostolul sfatuieste pe credinciosi, mai departe - versetul 16 - sa nu ascunda din pacatele lor ci sa le marturiseasca integral <<unul altuia>> adica preotilor. Unii, referindu-se la penitenti altii privind pe preoti. Deci cuvintele: <<unul inaintea altuia>> nu se refera la marturisirea inaintea mirenilor, ci despre marturisirea inaintea preotilor Bisericii, cum era practica bisericii apostolice (Fapte XIX, 18-19).

Cit despre faptul ca marturisirea la inceput se facea publica si nu secreta, individuala, faptul este adevarat. La inceput, marturisirea era publica; penitentul se marturisea in fata duhovnicului, asistat de public. Insa mai tirziu pentru o mai completa si discreta marturisire, aceasta s-a efectuat in mod individual. Totusi si atunci cind se savirsea public, ea se efectua in fata duhovnicului si el dezlega pacatele, iar nu mirenii, care erau simplii asistenti.

Se mai afirma de aceiasi credinciosi ca pentru iertarea pacatelor trebuie sa ne indreptam direct lui Dumnezeu si nu prin mijlocirea preotilor. Acest fapt a fost practicat in Vechiul Testament, l-a invatat si practicat si Domnul Hristos. Astfel, David, s-a adresat, spre a I se ierta pacatele direct Parintelui ceresc prin cuvintele: <<Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa marea mila Ta>> (Ps. L). Domnul Hristos ne-a invatat sa ne adresam direct lui Dumnezeu, in rugaciunea <<Tatal nostru>>: <<Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri>> (Matei VI, 12). De asemenea au primit iertarea pacatelor direct de la Mintuitorul Hristos: slabanogul din Capernaum (Marcu II, 5); femeia pacatoasa, care I-a uns picioarele cu mir (Luca VII, 48); vamesul care se ruga in templu (Luca XVIII, 13); tilharul de pe cruce (Luca XXIII, 43).

Dar nici argumentele prin textele amintite nu sint intemeiate. In Vechiul Testament, am vazut, nu a existat Taina Pocaintei sau Marturisirii, ci aceasta a fost instituita in Noul Testament de Domnul Hristos.

Iertarea oferita de Domnul Hristos slabanogului din Capernaum, femeii pacatoase, vamesului si tilharului de pe cruce, sint oferite direct de Mintuitorul - ele constituind inceputul Tainei Pocainetei, facut de insusi Domnul Hristos, precum s-a amintit. Aceasta nu inseamna ca cei care pacatuiesc trebuie sa se adreseze direct Mintuitorului, caci El a dat puterea de a mijloci, de a efectua Taina Pocaintei Apostolilor, si urmasilor lor (Matei XVIII, 18; Ioan XX, 23; Efeseni IV, 11).

Se afirma, in continuare, intru contestarea Tainei Marturisirii efectuata de preoti ca administratori ai ei, spunindu-se ca ei nu pot fi mijlocitori intre Dumnezeu si oameni spre a ierta pacatele celor ce gresesc, deoarece singurul care are puterea de a ierta pacatele este Parintele ceresc: <<Cine poate sa ierte pacatele decit unul Dumnezeu?>> (Luca V, 21).

Mai mult se spune ca preotul nu poate oficia Taina Marturisirii, nu poate ierta pacatele penitentilor, fiind el insusi om cuprins de pacate.

In adevar, numai singur Dumnezeu are puterea sa ierte pacatele. Preotul in oficierea Tainei Pocaintei este doar un instrument al divinitatii, un mijlocitor, un administrator al tainei - Dumnezeu este stapinul darului sau al puterii de a ierta pacatele, iar preotul in iconom al acestui dar. Deci, iertarea vine de la Dumnezeu, insa prin mijlocirea preotului (Pr. Dr. P. Dehelanu, Sectologia, p. 366). De altfel si in cazul celorlalte taine: Botez, Mirungere etc., preotul este un iconom al tainelor lui Dumnezeu (I Corinteni IV, 1).

Raspunsul de mai sus este valabil si pentru obiectia aminitata ca preotul fiind om cu pacate nu poate oficia Taina Pocaintei, nu poate ierta pe altul, deoarece fiind pacatos are nevoie sa I se ierte pacatele sale.

Preotul fiind un mijlocitor, un administrator al Tainelor, pacatele sale nu impiedica harul Duhului Sfint, cu care este imputernicit prin hirotonie (I Timotei IV, 14), a-si indeplini valabil tainele. In cazul de fata, pacatele preotului nu-l impiedica de a oferi prin Taina Pocaintei iertarea pacatelor penitentului.

Caci om fara pacat nu exista (I Ioan I, 8). Apostolii Mintuitorului erau oameni pacatosi (I Timotei I, 15) si totusi au primit puterea de a oficia Sfintele Taine, deci si Taina Pocaintei, puterea de a ierta pacatele (Ioan XX, 23). Mai mult ei au oficiat in timpul lor Taina Pocaintei, au iertat pacatele semenilor lor (Fapte XIX, 18-19). Aceasta putere au primit-o si urmasii lor, episcopii si preotii (Tit I, 5; II Timotei I, 6; II Timotei V, 19-20). Ca oameni, preotii sint pacatosi si la fel ca si mirenii se izbavesc de pacate tot prin Taina Pocaintei in fata altor preoti. Dar in calitate de pastori si duhovnici au puterea de la Domnul Hristos, ca urmasi ai Apostolilor de a oficia Taina Pocaintei si de a ierta pacatele, <<spre desavirsirea sfintilor>> (Efeseni IV, 12).

In sfirsit, aceiasi crestini care contesta valabilitatea Tainei Marturisirii administrata de preoti nu se impaca nici cu epitimia sau canonul dat de duhovnic celor ce marturisesc. Acesta ar fi un adaos inutil, spune ei, care impiedica pe multi sa vina la marturisire, caci este greu de indeplinit pentru cei mai multi. Cei care se caiesc nu trebuie sa suporte asemenea povara. Domnul Hristos a spus: <<Pe cel care vine la Mine, nu-l boi scoate afara>> (Ioan VI, 37). Deci, pentru marturisire, nu se cere nimic altceva decit cainat.

Canonul nu este o obligatie inutila, ci o cerinta a sufletului omenesc, impovarat de pacat si care odata cu izbavirea de el, simte neboia unei reparatii. Zaheu vamesul simte trebuinta unei reparatii si spune: <<Doamne, iata jumatatea din averea mea o dau saracilor si daca am napastuit pe cineva cu ceva, intorc impatrit>> (Luca XIX, 8). Canonul este un mijloc de vindecare a vechilor pacate ale penitentilor, intrebuintat cu tact de duhovnic: pentru pacate din lacomie si avaritie se dau epimimii care constau prin fapte milostive, pentru pacatele desfrinarii se dau epitimii care constau prin fapte milostive, pentru pacatele desfrinarii se dau canoane de post etc. deci nu sint poveri si obligatii inutile, ci sint o terapeutica sufleteasca, primite si asteptate de penitenti. Cind ele nu se pot indeplini pretotul nici nu le prescrie.

Caci epitimiile nu hotarasc si conditioneaza eficacitatea tainei, adica iertarea pacatelor, acestea fiind cainta si marturisirea ci - precum am amintit - mijloace de vindecare a ranelor pacatelor.

Taina Pocaintei sau Marturisirii, pentru marea ei importanta a fost practicata frecvent de membrii Bisericii crestine, incepind din epoca apostolica. Caci izbavindu-ne de pacate ea ne ajuta a duce o viata crestina si ne tine vie constiiinta mostenirii imparatiei ceresti.

Sfintii Parinti si scriitori bisericesti ca: Origen, Ciprian, Sfintul Atanasie, Ioan Gura de Aur si Sfintul Ambrozie in scrierile lor o recomanda cu caldura credinciosilor, aratindu-I valoarea ei pentru mintuirea sufletelor.

Ea trebuie repetata de orice crestin in fiecare din cele patru posturi anuale sau cel putin o data in postul Pastilor, precum o recomanda porunca a IV-a a Bisericii Ortodoxe.

1. Pr. Ilarion Felea, Pocainta, Sibiu, 1939.
2. Prot. I. Pricop, Sfinta Taina a Marturisirii, <<Mitropolia Moldovei si Sucevei, nr. 3-4, (1976).