BluePink BluePink
XHost 		Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

PACATUL SI ELIBERAREA, DUPA NOUL TESTAMENT*


Sfinta Scriptura este, prin continutul si destinatia ei, o carte religioasa. Ea cuprinde cuvintul lui Dumnezeu adresat credinciosilor in vederea cunoasterii voii Sale si a caii spre mintuire. Fenomenele cosmice, evenimentele istorice si realitatile umane mentionate in cuprinsul ei intereseaza deci nu pentru ele insele, ci pentru semnificatia lor religioasa. Ele au retinut atentia sfintilor scriitori ai cartilor biblice pentru motivul ca ilustreaza desfasurarea raporturilor dintre noi si Dumnezeu.

Privite din acest punct de vedere, vremile dinainte de Hristos se impart in trei perioade: a) Etapa edenica sau originara, care determina o data pentru totdeauna trasaturile fundamentale ale conditiei umane pe pamint, unde cea dintii indatorire morala este munca creatoare (Fac. II, 5, 15) si unde, sub raport religios, urmasii lui Adam sint chemati sa faca fata tensiunii dintre idealul de indumnezeire care a fost stabilit de catre Creator (Matei V, 48; II Petru I, 4) si aplecarea spre pacat mostenita de la stramosi; b) Etapa legii naturale, in care s-au dezvoltat trasaturile generale ale neamului omenesc si in care, datorita raspindirii idolatriei si inmultirii pacatelor, indepartarea noastra de voia lui Dumnezeu a devenit un fapt aproape universal: c) Etapa Legii vechi – inaugurata prin Revelatia divina supranaturala pe Muntele Sinai -, care insumind aceste trasaturi generale intr-o serie de experiente unice si semnificative, a pregatit era mesianica1.

Ceea ce caracterizeaza, din punct de vedere religios si moral, prima perioada din viata noastra este experienta existentiala a lui Adam si Eva, care, din pricina calcarii voii lui Dumnezeu, au pierdut starea de nevinovatie, de sfintenie si de fericire de care se bucurau si au trecut intr-o stare de nedreptate, de suferinta si de coruptibilitate. Pedeapsa pe care si-au atras-o trebuia sa-l faca a-si da seama mai intii de contradictia ireductibila dintre adevar si minciuna, bine si rau, virtute si pacat, viata si moarte si apoi de necesitatea absoluta ca Dumnezeu sa se milostiveasca de ei si sa-l scoata din starea in care au cazut si care era cu neputinta de depasit numai prin puterile lor proprii.

Originea si realitatea pacatului, dupa Vechiul Testament. – Credinta in istoricitatea pacatului stramosesc si universalitatea urmarilor lui constituie, dupa Sfintul Apostol Pavel, premisa intregului edificiu dogmatic al soteriologiei crestine (Rom. III, 22-23). De aceea textele biblice care descriu caderea primului om din harul dumnezeiesc si care atesta realitatea pacatului in lume au o importanta covirsitoare pentru intelegerea predicii apostolice ca toti credinciosii, fara deosebire, au nevoie de mintuire si ca eliberarea lor de povara pacatului poate fi dobindita numai prin insusirea roadelor intruparii, jertfei si invierii lui Hristos (Fapte II, 36-39; Rom. I, 16-17; III 24-26).

Realitatea pacatului stramosesc si universalitatea urmarilor lui sint atestate, sub diferite forme, de foarte multe pericope si versete din Vechiul Testament. Marturia biblica de la care pornesc si pe care o intaresc toate aceste texte este istorisirea lui Moisi, primul aghiograf, din Facere III, 1-24, unde aparitia pacatului si intrarea lui in viata noastra sint descrise ca petrecindu-se in trei momente succesive; a) Adam si Eva, care primisera de la Dumnezeu o fire buna si fusesera inzestrati cu toate darurile spirituale si materiale, au fost avertizati in mod expres de catre Creatorul si Stapinul a toate ca neascultarea lor de o porunca prohibitiva le va aduce pierderea nemuririi trupesti (II, 17); - b) Dar, lasindu-se influentati de sugestia rauvoitoare a diavolului si dorind sa ajunga fara efort moral la asemanarea cu Dumnezeu, ei au calcat aceasta porunca divina (III, 1-8); - c) Drept pedeapsa, Dumnezeu I-a izgonit din gradina Edenului, ei urmind sa suporte toate consecintele pacatului in care au cazut, acestea fiind, dupa Sfintii Parinti, consecinte al pierderii harului divin2.

Dar Dumnezeu nu ne-a lasat prada disperarii. Odata cu anuntarea pedepsei pentru calcarea poruncii – a carei respectarea avea sa le ofere prilejul de a-si intari puterile morale prin practica virtutii si de a se ridica astfel in mod treptat la un grad de desavirsire atit de inalt, incit sa nu poata pacatui niciodata -, Dumnezeu a dat primilor oameni nadejdea mingietoare a trimiterii unui Rascumparator sau Mintuitor, care sa-i scoata de sub stapinirea pacatului si sa-i scape de osinda mortii (Facere III, 15).

Precizarea naturii pacatului savirsit de primul om a provocat din totdeauna numeroase discutii si controverse. Sfintii Parinti, urmati de majoritatea comentatorilor, vad din greseala lui Adam un act de neascultare, constind din calcarea poruncii si socotesc ca imbold launtric al neascultarii a fost trufia, pacat savirsit inti de ingerii sai, inainte de facerea lumii vazute si sugerat omului de catre diavol. Mincind din <<pomul cunostintei binelui si raului>> de care nu avea permisiunea sa se atinga, Adam a calcat – cu voie libera si cu deplina stiinta – porunca lui Dumnezeu3.

Dind ascultare unei insinuari perfide din partea celui rau, Adam si Eva au voit sa devina egali cu Dumnezeu in <<cunoasterea binelui si raului>> (Facere III, 5). Caci cum, in vocabularul biblic verbul <<a cunoaste>> (grecescul ) implica, pe linga intelesul de cunoastere abstracta, si ideea de insusire, de posesiune si de folosinta a obiectului cunoscut4, dorinta primilor oameni de <<a cunoaste>> binele si raul exprima de fapt pretentia lor de a deveni stapinii propriului lor destin, de a hotari ei insisi ce este bine si ce este rau, de a-si fi ei insisi de masura si ghid, de a nu mai depinde de Acela care I-a creat, de a se bucura de libertate si de o putere fara margini5.

O asemenea incercare din partea unei creturi nu este o simpla greseala, ci o abatere fundamentala de la atitudinea pe care se cuvenea s-o aiba fata de Creatorul si Binefacatorul ei, o alterare esentiala a relatiilor initiale dintre cel credincios si Dumnezeu, o deviere de la calea spre desavirsirea morala si fericirea vesnica. Actul de neascultare savirsit Adam a pus pe urmasi in situatia de a inclina mai mult spre cele senzuale si de a nu mai dispune de capacitatea deplina de a savirsi binele dorit.

Neascultarea lui Adam intruneste astfel toate caracteristicile unei grave abateri morale si ale unui greu pacat religios: prin calcarea poruncii divine, omul credincios a nesocotit autoritatea si bunatatea lui Dumnezeu; abuzind de libertatea cu care a fost inzestrat, Adam a introdus un element de dezordine in desfasurarea planului lui Dumnezeu cu privire la scopul ultim al creatiei; dind ascultare diavolului, Adam a gresit fata de Dumnezeu, care-I oferise in gradina Edenului cele mai bune conditii de viata si de propasire6. Acest act de neascultare a provocat deci o ruptura in relatiile de incredere dintre Adam si Dumnezeu.

Pacatul stramosesc indeparteaza de harul divin si slabeste puterile cu care fuseseram inzestrati de la creatie, dar nu ne-a facut incapabili de a faptui binele si nici cu totul nevrednici de a primi mintuirea fagaduita. Omul credincios si-a pastrat liberul arbitru si n-a pierdut complet capacitatea de a tinde spre bine si de a se impotrivi raului, fapt ilustrat de viata dreptilor pomeniti de Vechiul Testamen si confirmat anume de Sfintul Apostol Pavel (Rom. II, 10, 14-15; Evr. XI, 4 s.u.)7.

Neascultarea primului om a asezat intreaga sa posteritate sub stapinirea pacatului, care s-a multiplicat, de-a lungul vremii, in forme din ce in ce mai vairate, pe toata fata pamintului. Iar pacatul fata de Dumnezeu a generat in noi pacatul impotriva semenilor nostri. Incepind cu omuciderea savirsita de Cain asupra fratelui sau Abel (Fac. IV, 3-8) si ajungindu-se la faradelegi ca cele pedepsite de Dumnezeu prin urgia potopului (Facere VI, 5 – VII, 24), ori prin nimicirea prin foc din cer a cetatilor Sodoma si Gomora (Fac. XIX, 1-25), rautatea oamenilor a mers atit de departe si a luat proportii atit de mari, incit la un moment dat – dupa expresia antropomorfica a lui Moisi - <<I-a parut rau lui Dumnezeu ca i-a creat>> (Fac. VI, 5-6).

Universalitatea urmarilor pacatului stramostesc – dintre care cea mai evidenta este moartea trupeasca – si realitatea pacatului in viata noastra provenite din Adam cel cazut sint afirmate, in afara de cartea Facerii, si de alte scrieri canonice ale Vechiului Testament. Astfel, in III Regi VIII, 46 citim: <<Nu este om care sa nu pacatuiasca>>; in cartea Proverbelor, este lasata fara raspuns intrebarea: <<Cine poate spune: sint curat de pacat?>> (XX, 9); in cartea Psalmilor, sta scris: <<Stricatu-s-a oamenii si uriti s-au facut intru indeletnicirile lor. Toti fiii oamenilor s-au abatut, toti impreuna netrebnici s-au facut>> (XIII, 1-3): <<Milueste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta… Ca pacatul meu inaintea mea este pururea… si rau inaintea Ta am facut… Ca iata, intru faradelegi m-am zamislit si in pacate m-a nascut maica mea>> (L, 1-6) etc. Iar convingerea ca starea de intinare si stricaciune se mosteneste prin nastere naturala si ca nici un om nu poate iesi din ea prin propriile sale eforturi, face pa autorul cartii Iov sa scrie, printre altele: <<Cum ar putea un om sa fie fara prihana inaintea lui Dumnezeu, sau cum ar putea sa fie curat cel ce se naste din femeie?>> (XXV, 4-6).

Legatura cauzala dintre pacat si moarte este aratata foarte lamurit si in cartea Intelepciunea lui Solomon: <<Dumnezeu a creat pe om spre nestricaciune si l-a facut dupa chipul fiintei sale; dar, prin invidia diavolului, moartea a intrat in lume>> (II, 24), precum si in scrierea intitulata Intelepciunea lui Iisus, fiul lui Sirah, primita in canonul biblic intre cartile din categoria  : <<Prin femeie s-a facut inceputul pacatului si prin ea toti murim>> (XXV, 27)8.

Universalitatea urmarilor pacatului stramostesc, dupa Noul Testament. – Cind Domnul Hristos si-a inceput activitatea publica, toti iudeii credeau in realitatea pacatului stramosesc si in universalitatea urmarilor lui si toti asteptau venirea Mintuitorului fagaduit. De aceea predica Sfintului Ioan Botezatorul despre necesitatea generala a pocaintei n-a surprins pe nimeni si nu s-a izbit de nici o obiectie principala din partea reprezentantilor teologiei iudaice. Inaintemergatorul Domnului, vazind in Iisus Hristos pe <<Robul lui Ihave>> din proorocia lui Isaia (LIII) si meditind asupra semnificatiei tipice a Mielului pascal si a mieilor jertfiti zilnic la templul din Ierusalim, il numeste cu expresia mesianica cunoscuta din Vechiul Testament: <<Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatele lumii>> (Ioan I, 29, 36)9. Sfintii Apostoli, la rindul lor, infatiseaza pe Iisus Hristos ca fiind adevaratul <<Miel>> pascal, care cu singele sau rascumpara pe oameni din stapinirea pacatului (I Cor. V, 7; Evr. IX, 12-18; I Petru I, 18-19; Apoc. V, 9-14; XII, 11; XIV, 4 etc).

Sfintului Apostol Pavel ii revine meritul de a fi infatisat mai pe larg universalitatea pacatului in viata omenirii provenite din Adam cel cazut si de a fi subliniat necesitatea absoluta ca toti credinciosii sa-si insuseasca roadele jertfei lui Hristos. Dar Sfintul Apostol Pavel subliniaza necesitatea mintuirii prin Iisus Hristos, avind in vedere mai ales pe crestinii proveniti dintre pagini. Dupa ce descrie, in scop misionar, decadenta generala a paginitatii (Rom. I, 18-32) si dupa ce demonstreaza, in acelasi scop, ca si iudeii, desi au Legea, savirsesc faptele pe care le osindesc la altii (Rom. II, 1-29), Sfintul Apostol Pavel trage concluzia, folosindu-se de citate din Vechiul Testament, ca <<toti oamenii au pacatuit si sint lipsiti de marirea lui Dumnezeu (Rom. III, 23) si ca, prin Hristos, atit paginii cit si iudeii <<se afla sub pacat>> (Rom. III, 9).

Pornind de la adevarul – relatat de Moisi din Cartea Facerii (III, 1-23) – ca datorita neascultarii lui Adam au intrat in lume pacatul, suferinta si moarte, Sfintul Apostol Pavel precizeaza la Rom. V, 12-21, ca cea ma grea dintre urmarile pacatului stramosesc este aceea ca a pus pe toti oamenii intr-o stare reala de pacatosenie sau nedreptate inaintea lui Dumnezeu. Afirmatia sa nu se intemeiaza numai pe marturiile Vechiului Testament, pe care le citeaza in Rom. III, 4-18, ci si pe insasi invatatura Domnului Hristos, care a spus ca autorul raului si <<tatal minciunii>> este diavolul (Matei XIII, 28, 39; Ioan VIII, 44), ca <<oricine savirseste pacatul este rob pacatului>> (Ioan VIII, 34) si ca lumea se afla <<in stapinirea intunericului>> (Luca XXII, 53), adica a diavolului (Ioan XVI, 11). Adevarul ca sclavia pacatului insamna instrainare de Dumnezeu, care este izvorul vietii si al fericirii vesnice, a fost subliniat de Sfintul Apostol Pavel, avind in vedere invatatura propovaduita de Mintuitorul, care a exprimat acest adevar, intre altele, si prin parabola fiului celui pierdut, de unde rezulta limpede ca iesirea de sub ascultare a tatalui si delectarea cu dulceata amagitoare si efemera a pacatului coboara pe om nu numai in cea mai neagra mizerie, dar si in cea mai amara robie (Luca XV, 11-32).

Vechiul Testament atribuie neascultarii primului om cauza intrairii si raspindirii pacatului in lume, dar nu ne da nici o explicatie cu privire la natura pacatului originar, la modalitatea transmiterii lui si la legatura dintre pacatul lui Adam si pacatele personale savirsite dupa aceea de ceilalti oameni. In Sfintele Evanghelii, nu se afla multe precizari in aceasta privinta, dar faptul este explicabil, deoarece ele consemneaza doar o parte din cuvintele si faptele Mintuitorului, iar invatatura Lui are caracter general si urmareste in primul rind un scop practic10.

Privit in general, pacatul are, dupa invatatura Mintuitorului, un caracter obiectiv: orice incalcare a Legii divine. Dar pacatul poate consta si dintr-o carenta: nesavirsirea faptelor poruncite de Legea divina, pe primul plan situindu-se ajutorarea celor aflati in suferinta si iubirea frateasca fata de semenii nostri (Matei XXIII, 23; XXV, 41-45; Luca XIII, 6-9; XVI, 9-12; 19-25; Ioan XII, 34-35 etc.). pacatul, asa cum arata si una dintre denumirile lui ( ) are si un aspect juridic, caci este o incalcare a Legii divine si echivaleaza cu contractarea unei datorii fata de Autorul ei (Matei VI, 12; XVII, 23-35). El intineaza sufeltul aceluia care-l savirseste (Matei XXIII, 26-28).

Domnul Hristos, cunoscind strinsa legatura dintre pacat si suferinta, a iertata mai intii pacatele acelora pe care i-a vindecat de diferite boli (Marcu II, 5; Matei IX, 3-7; Luca V, 20), iar slabanogului de la scaldatoarea Vitezda, dupa ce i-a redat sanatatea, i-a poruncit ca pe viitor sa nu mai greseasca, daca voieste <<sa nu-i fie si mai rau>> (Ioan V, 14). Binestiind, de asemenea, ca nu exista nimeni care sa nu greseasca, Mintuitorul ne-a povatuit ca, in rugaciunea catre Parintele ceresc, sa-i cerem sa ne ierte <<datoriile>> (   : Matei VI, 12) sau <<pacatele>> ( : Luca XI, 4), de aceasta iertare avind nevoie cu aceeasi urgenta – cum remarca Sfintul Ciprian11 si Fer. Augustin12 ca si de piinea zilnica necesara intretinerii vietii trupesti.

Pentru intelegerea raportului dintre pacatul stramosesc si universalitatea urmarilor lui, pe de o parte si roadele jertfei lui Hristos pentru mintuirea tuturor oamenilor, pe de alta parte, Sfintul Apostol Pavel face o paralela antitetica intre neascultarea lui Adam si ascultarea lui Hristos, intre osinda si moartea venite in lume prin greseala unuia (Adam) si harul idreptarii spre viata vesnica cu imbelsugare asupra tuturor credinciosilor <<prin cel unul Iisus Hristos>>. Apostolul afirma ca <<asa cum printr-un om a intrat in lume pacatul si prin pacat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii>>, caci <<prin ascultarea unui singur om, Iisus Hristos, se fac drepti cei multi>>, iar cei <<care primesc prisosinta harului si a darului indreptarii impartasesc in viata prin unul Iisus Hristos>> (Rom. V, 15, 17-21).

Dupa cum precizeaza Sfintul Apostol Pavel, moartea a intrat in lume prin neascultarea primului om <<a imparatit de la Adam pina la Moisi, si peste cei care n-au pacatuit dupa asemanarea greselii lui Adam>> (Rom. V, 14). Explicatia acestei situatii nu trebuie cautata in vina si responsabilitatea individuala a tuturora, deoarece moartea secera fara crutare si vietile acelor care, decedind in frageda virsta, n-au apucat sa savirseasca pacate personale. Universalitatea mortii este consecinta solidaritatii naturale care ne uneste cu protoparintele nostru Adam. Dar cum trebuie inteleasa aceasta solidaritate?

Raspunsul la aceasta intrebare depinde de intelesul atribuit ultimelor cuvinte din Rom. V, 12:       . Opinia ca pronumele relativ s-ar referi la substantivul din prima parte a frazei este greu de sustinut, deoarece moartea este pedeapsa, nu cauza sau instrument al pacatului. Unii Parinti bisericesti latini l-au raportat la substantivul de la inceputul frazei si – luind ca analogie faptul ca, la Evr. VII, 10, acelasi Apostol afirma ca Levi a dat zeciuiala lui Melchisedec pe cind se afla inca in coapsa lui Avraam – afirma ca in toti au fost inclusi in actul de neascultare savirsit de prtoparintele biblic13. In cadrul unei asemenea interpretari, se poate intelege fie ca Adam, in calitatea sa de protoparinte, a transmis tuturor urmasilor sai o mostenire de moarte14, fie ca pacatele erau cuprinse dinainte in neascultarea sa, ca si cum el ar fi lucrat in numele nostru al tuturor15.

Dar, cind afirma universalitatea urmarilor pacatului stramosesc, Sfintul Apostol Pavel nu se preocupa de modalitatea transmiterii lui, ci are in vedere starea generala de pacatosenie in care, ca mostenitori directi ai lui Adam cel cazut, se afla toti urmasii sai si pe care fiecare ajuns la virsta discernamintului o confirma si o intareste prin pacatele sale personale (Rom. III, 10-23). Caci pacatele personale nu trebuie privite izolat, ci ca facind parte integranta din cortegiul urmarilor pacatului stramosesc si ca expresii ale starii de pacatosenie create de caderea lui Adam, ca dovezi ale relatiei de solidaritate dintre primul om si urmasii sai, aceasta solidaritate facind ca greseala lui Adam sa deschida calea intrairii pacatului si a mortii in lume (Facere II< 17; III, 19)16.

Necesitatea eliberarii noastre din robia pacatului. – In planul lui Dumnezeu, situatia creata de neascultarea primului om nu era destinata sa se eternizeze. Adam, iesit nevinovat din mina Cratorului, s-a facut rob pacatului si mortii, iar mostenirea starii create prin greseala lui si inmultirea pacatului au facut din fiecare urmas al lui Adam cel cazut un <<rob pacatului si mortii, iar mostenirea starii create prin greseala lui si inmultirea pacatului au facut din fiecare urmas al lui Adam cel cazut un <<rob al pacatului>> (Rom. VI, 3, 16-17) si <<al stricaciunii>> (II Petru II, 19). Iisus Hristos – intrucit s-a nascut fara pacatul stramosesc, a respins orice ispita, a biruit moartea in trupul sau si s-a inaltat intru slava – este cu adevarat <<Adam, cel nou>>, adica pirga sau inceputul ( ) unei vietuiri noi, libere de pacat, impacate cu Dumnezeu si angajate pa calea ce duce la desavirsire si slava vesnica (Rom. V, -15-18; VIII, 14-17, 29; I Cor. XV, 20-26; Gal. I, 15 etc.).

Dar daca eliberarea din stapinirea pacatului avea sa fie obtinuta numai prin Hristos, pentru ce s-a mai dat Legea veche si cu ce scop s-au mai instituit preotia levitica si ceremonialul sacrificial incredintat acesteia? Legea mozaica, inclusiv sacerdotiul si cultul asezate de ea, nu s-a dat pentru a desfiinta sau inlocui fagaduinta mesianica adresata de Dumnezeu lui Avraam, ci cu scopul de <<a le inchide pe toate sub pacat… in vederea credintei care avea sa vina>> (Gal. III, 15-23), adica pentru a redestepta si tine mereu treaza, in cugetul poporului ales, teama de pacat si a nu lasa sa se stinga la cei credinciosi dorinta si speranta venirii Izbavitorului fagaduit. Legea veche a fost <<o calauza spre Hristos>> (Gal. III, 25) si rolul ei a incetat cind a venit Hristos (Gal. III, 24); o data cu jertfa de pe Golgota, a incetat si rolul preotiei levitice si al jertfei aduse prin mijlocirea ei (Evr. VII, 11 sq; IX, 1 – X, 18).

Sfintul Apostol Pavel afirma ca, fata de fagaduinta de mintuire prin Hristos adresata lui Avraam, Legea mozaica <<s-a adaugat in urma – dupa patru sute treizeci de ani -, pentru calcarile de porunci>> (Gal. III, 17-19) si <<ca sa se inmulteasca pacatul>> (Rom. V, 20). Intr-adevar, Legea mozaica a oferit cunoasterea pacatului si a pus sub blestem pe cei ce-l savirsesc, dar nu le-a oferit nici un ajutor pentru evitarea sau invingerea lui. Datorita faptului ca majoritatea poruncilor ei privesc obligatii ceremoniale, ca cele cu continut moral sint exprimate in forma negativa si ca, practic, nimeni nu se poate feri in mod absolut de calcarea vreuneia dintre ele, ea n-a facut decit sa accentueze si mai mult vina si raspunderea noastra inaintea lui Dumnezeu (Rom. III, 19-20; IV, 15; V, 13). In chip paradoxal, pacatul si-a gasit loc, facind ca <<porunca data omului spre viata sa-I fie spre moarte (Rom. VII, 7-10).

Cauza pentru care Legea veche n-a adus iertare si binecuvintare ci vina si minie (Rom. IV, 15) nu se afla in ea insasi, caci aceasta fiind data de Dumnezeu, este sfinta, dreapta, buna si duhovniceasca>> (Rom. VII, 12, 14). Cauza se afla in contradictie interioara a urmasului lui Adam cel cazut: <<Stim ca Legea este duhovniceasca; dar eu sint trupesc, supus pacatului… Fiindca stiu ca nu locuieste in mine, adica in trupul meu, ce este bun… Caci dupa omul cel launtric ma bucur de legea lui Dumnezeu; dar vad in madularele mele o alta lege, luptindu-se impotriva legii mintii mele si dindu-ma rob pacatului>> (Rom. VII, 14-23).

Aceasta este din punct de vedere religios, conditia noastra. De aceea, vorbind in numele intregii posteritati a lui Adam cel cazut, Sfintul Apostol Pavel exclama: <<Om nenorocit ce sint! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?>> (Rom. VII, 24). Iar ceea ce dorim noi credinciosii, nu este sa fim eliberati, ca dintr-o temnita sau ca de o povara, de propriul nostru trup, ci sa fim izbaviti de tirania care ne sileste trupul impotriva boii sufletului, sa slujeasca pacatului aducator de moarte. Cel lipsit de harul lui Dumnezeu dispune de posibilitati limitate, sub raport religios, caci puterile pe care le-a primit la creatie si care erau suficiente pentru a-si implini chemarea, au fost slabite de pacatul originar. Suferinta lui provine din dezbinarea profunda a fiintei sale, din experienta dureroasa a neputintei de a se conduce constant dupa exigentele ratiunii si constiintei sale morale ( ,   ) si ale legii lui Dumnezeu (     ).

Eliberarea de care cel ce crede are trebuinta si care I-a fost fagaduita de Dumnezeu consta deci din restaurarea armoniei initiale dintre trupul si sufletul sau, din desfiintarea puterii pacatului – instrument al diavolului si <<bold al mortii>> (I Ioan III, 8; I Cor. XV, 55-56)- din abolirea tutelei exercitate de Legea veche (Gal. III, 22-25; IV, 21-31) si din readucerea omului din sfera harului divin, adica la libertatea vestita de Proorocii Vechiului Testament si adusa credinciosilor de Iisus Hristos.

Eliberarea in Hristos. Pacatul face din victimele sale prizonieri (Rom. VII, 23; II Tim. III; Fapte VIII, 23). Odata cazut in stapinirea lui, credinciosul nu mai dispune, prin el insusi, de nici un mijloc de eliberare. Dar Dumnezeu nu ingaduie biruinta finala a raului si nu voieste moartea pacatosilor (II Petru III, 9; I Tim. II, 4). Pentru nemarginita sa iubire si credincios fagaduintei sale de demult, El <<a trimis in lume, la plinirea vremii, pe insusi Fiul Sau cel nascut din femeie, ca sa elibereze pe cei robiti si sa rascumpere pe cei de sub Lege>> (Gal. IV, 3-5), ca <<sa ispaseasca pacatele lumii>> (Ioan I, 29; I Ioan III, 5) si s-o scoata <<din acest veac rau de acum>> (Gal. I, 4), ca <<sa surpe pe cel ce are stapinirea mortii adica pe diavolul>> si ca <<sa izbveasca pe aceia care, de frica mortii, erau supusi robiei pentru toata viata>> (Evr. II, 14-15).

Intelegerea mintuirii ca eliberare din robia pacatului – preinchipuita odinioara de eliberarea evreilor din robia egipteana si de stabilirea lor in pamintul fagaduintei – fusese pregatita, cu veacuri inainte, de Proorocii Vechiului Testament. De aceea primii credinciosi ai Noului Testament au primit Evanghelia lui Hristos ca pe o charta dumnezeiasca a libertatii, iar pe Iisus Hristos ca pe eliberatorul lor din stapinirea pacatului si mortii. Preotul Zaharia, crezind ca era mesianica s-a inceput cu nasterea Sfintului Ioan Botezatorul, preaslaveste pe Dumnezeu <<pentru ca a facut rascumpararea ( ) poporului sau>> (Luca I, 68). Proorocita Ana, recunoscind in pruncul Iisus pe Mesia cel asteptat, il vesteste tuturor celor ce asteptau izbavire ( ) in Ierusalim>> (Luca II, 38). Luca si Cleopa au urmat pe Iisus pentru ca au nadajduit ca <<El este cel ce va elibera ( ) pe Israil>> (Luca XXIB, 21).

Sfintul Apostol Pavel, vorbind despre pacatul stramosesc, ia in considerare si urmarile lui asupra intregii creatii, cind afirma ca <<toata faptura a fost supusa desertaciunii>> si trecuta <<in robia stricaciunii>> si ca <<ea suspina impreuna (cu omul) si impreuna are dureri pina acum>>, spre nadejdea ca <<si ea va fi eliberata ( )…, sa se bucure de libertatea maririi fiilor lui Dumnezeu>> (Rom. VIII, 18-22). Apostolul infatiseaza pacatul primului om si povara urmarilor lui asupra neamului nostru, sub chipul unui manuscris, al unei polite, al unui zapis al datoriilor contractate de Adam fata de Dumnezeu pe seama noastra si afirma ca acest inscris de inrobire care despartea pe urmasii lui Adam de Parintele ceresc, a fost <<pironit pe cruce>>, adica a fost desfiintat prin actul jertfei lui Hristos, care a luat asupra sa si a achitat, cu pretul singelui sau, toata datoria celor credinciosi (Gal. II, 13-15)17.

Eficienta jertfei de pe Golgota pentru izbavirea noastra din stapinirea pacatului este subliniata pe larg indeosebi in Epistola catre Evrei, unde Sfintul Apostol Pavel, in cadrul unei strinse argumentari teologice, afirma: <<Iisus Hristos, venind Arhiereu al bunatatilor celor viitoare.. a intrat o singura data in Sfinta Sfintelor… cu insusi singele sau si a dobindit o vesnica rascumparare… Pentu aceasta El este mijlocitorul unui nou testament, ca prin moartea petrecuta spre rascumpararea celor de sub testamentul dintii, ci chemati sa ia fagaduinta mostenirii vesnice>> (Evr. IX, 12-15). Iar in Epistola catre Tit, acelasi Apostol sicrie: <<Mintuitorul nostru Iisus Hristos s-a dat pe sine pentru noi, ca sa ne izbaveasca (     ) de toata faradelegea si sa-si curateasca lui popor ales, rivnitor de fapte bune>> (II, 13-14). Jertfa de pe Golgota este infatisata ca mijloc de rascumparare si de Sfintul Apostol Petru, care scrie: <<Nu cu lucruri stricacioase, cu argint sau aur, ati fost rascumparati ( ) din viata voastra desarta, pe care o aveti de la parinti, ci cu scumpul singe al lui Hristos, ca al unui miel nevinovat si neprihanit>> (I Petru I, 18-19)18.

De fapt, insusi Domnul Hristos a proclamat cel dintii acest adevar, declarind, in repetate rinduri, ca <<El, Fiul Omului, a venit ca sa-si dea viata rascumparare ( ) pentru multi>> (Marcu X, 45; Matei XX, 28). Totodata, Mintuitorul a dovedit, prin alungarile de demoni, ca a venit in lume ca sa invinga pe diavol, sa-l dezarmeze, sa-I desfiinteze stapinirea asupra credinciosilor si sa intemeieze pe pamint Imparatia lui Dumnezeu (Luca XI, 20-22). Iar <<catre iudeii care crezusera in El, Domnul a spus: Daca veti ramine in cuvintul Meu, sinteti cu adevarat ucenicii Mei si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi>> (Ioan VIII, 31-21); <<Adevarat, adevarat zic: Oricine savirseste pacatul este rob pacatului, iar robul nu ramine in casa in veci; Fiul insa ramine in veci. Deci, daca Fiul va va elibera veti fi cu adevarat liberi>> Ioan VIII, 34-36).

Din aceste texte, la care se pot adauga si altele, rezulta ca, in Noul Testament, mintuirea este inteleasa totdeauna ca o eliberare din robia pacatului (Matei I, 21; Luca I, 77; VII, 49-50; Fapte V, 31; Iacob IV, 12), din blestem (Rom. V, 9; I Tes. V, 9), de orice impilare si suferinta (Luca IV, 18; Matei XIII, 17), de tirania diavolului (Matei VII, 13; Fapte X, 38; Eves. IV, 27; VI, 11; I Tim. III, 7; II Tim. II, 26; I Petru V, 8), din stapinirea mortii (Luca VI, (; II Cor. VII, 10; Iacob V, 20) de la pierzare (Marcu VIII, 35; Matei XBIII, 11; Luca XIX, 10; I Cor. I, 18; II Cor. II, 15; II Test. II, 10) din osinda vesnica (Marcu XVI, 16; Ioan III, 17; XII, 47; I Cor. III, 15; V, 5; I Petru IV, 18).

Mintuirea prin Hristos inseamna in primul rind o ruptura totala de trecut, o eliberare deplina din starea creata de pacat, o emancipare definitiva fata de orice tutela si sclavie, <<o dezbracare>> sau <<parasire>> irevocabila a <<omului vechi>>, cu toate prejudecatile si deprinderile lui (Efes. IV, 22; Col. III, 9). Ea este o izbavire de sub <<legea pacatului si a mortii>> (Rom. VIII, 2). Ea este o <<dezlegare>> (Apoc. I, 5), o <<spalare>> (Br. V, 26; Tit III, 5) si o <<curatire>> (II Petru I, 9; Evrei IX, 14; I Ioan I, 7) de pacate si se dobindeste prin Taina Botezului (Rom. VI, 3 q; Gal. II, 27) si a Pocaintei (I Ioan I, 9; II, 2; Iabob V, 16). Ea este o <<nastere din nou>> ( ) si se infaptuieste <<prin baia nasterii cele de a doua si prin innoirea Duhului Sfint>> (Tit III, 5-6, cf. Ioan III, 5 s.u.). Ea este o <<moarte, ingropare si inviere>> sacramentala cu Hristos in Duhul Sfint, este o desfiintare a <<zapisului care era asupra noastra si care ne era potrivnic>> (Col. II, 14) si o <<biruiunta asupra duhurilor rautatii>> (Col. II, 15; Luca XI, 20-22).

Dar mintuirea in Hristos nu se reduce la actul eliberarii credinciosilor din robia pacatului, de sub tutela Legii vechi si din stapinirea mortii. In conditiile sociale din epoca sclavagista, eliberarea unui sclav era deplina si reala numai atunci cind acestuia I se oferau si mijloacele de care avea nevoie pentru a putea duce o viata mai buna in viitor. Drept aceea si eliberarea credinciosilor din robia pacatului, diavolului si mortii vesnice si readucerea lor sub ascultarea de Dumnezeu – ca <<robi ai lui Hristos>> (Rom. VI, 16; I Cor. VII, 22; Efes. VI, 6) – nu este o simpla stramutare dintr-o stapinire in alta, o transferare juridica dintr-un regim intr-altul. Ea este mult mai mult decit atit. Este o innoire totala a fiintei credinciosului si o infiere a lui de catre Dumnezeu. Caci harul divin nu este un dar exterior, un decret juridic, o simpla iertare de pacate, ci un nou principiu de viata, un ferment de innoire si un izvor de energie care-i ajuta sa urce, treapta cu treapta, scara tuturor virtutilor si care face ca noua lor viata, inca imperfecta acum, sa se invredniceasca de slava cereasca, dupa a doua venire a lui Hristos (Rom. VIII, 11; Gal. VI, 8; II Cor. I, 21-22; IV, 13-V, 5; Ef. I, 11-14).

Datorita principiului de viata sadit in noi de catre Sfintul Duh, crestinul este capabil sa implineasca cu usurinta nu numai toate cerintele Legii morale naturale, ci si poruncile din Legea descoperita de Dumnezeu. Datorita acestui principiu de viata, supunerea fata de voia lui Dumnezeu nu are caracterul unei robii - cum era ascultarea ceruta de Legea veche pentru urmasii lui Avraam -, ci este libera, spontana, din imboldul cugetului, insotita de bucuria inimii, caci izvoraste din iubirea profunda a binelui, din constiinta relatiilor de filiatie cu Parintele ceresc, din indemnul tainic al Duhului Sfint care salasluieste in cei al lui Hristos: <<Caci citi sint minati de Duhul lui Dumnezeu sint fii ai lui Dumnezeu sint fii ai lui Dumnezeu. Pentru ca n-ati primit iarasi un duh al robiei, spre temere, ci ati primit duhul infierii, prin care stigam: Avva! Parinte!… Si daca sintem fii, sintem si mostenitori adica ai lui Dumnezeu si impreuna – mostenitori cu Hristos, … ca impreuna cu El sa ne preamarim>> (Rom. VIII, 14-17; vezi si Ioan XV. 14-15; Gal. IV, 5-6; VI, 18; II Tim. 1, 7; I Ioan V, 16-18). O astfel de robie – daca mai poate fi numita astfel – este de fapt expresia supremei libertati spirituale, intrucit inseamna biruinta deplina asupra pacatului si chezasia fericirii si slavei ceresti (Rom. VI, 22-23; VIII, 18; II Cor. IV, 17 etc.).

Asa cum arata Mintuitorul in convorbirea cu Nicodim (Ioan III, 3-7) si cum marturiseste Sfintul Apostol Pavel in mai toate Epistolele sale, crestinul este <<un om nou>> zidit pe ruinele <<omului vechi>>, este <<o faptura noua>>, in care harul divin a reperat toate stricaciunile pricinuite de pacatul lui Adam (I Cor. XV, 22, 45; Rom. V, 19) si in care locuieste Hristos: <<Deci, daca este cineva in Hristos, este faptura noua, cele vechi au trecut, iata toate s-au facut noi. Si toate sint de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu Sine prin Hristos>> (II Cor. V, 17-18); <<In Hristos Iisus nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura cea noua>> (Gal. VI, 15); <<Toti citi in Hristos ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat. Deci ne-am ingropat cu El, in moarte, prin Botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii; caci daca am crescut impreuna cu El prin asemanarea mortii Lui, atunci vom fi partasi si ai invierii Lui…>> (Rom. VI, 3-11).

Mintuirea nu este insa o stare dobindita de-a gata si definitiv in clipa Botezului, ci un proces pe care Sfinta Treime il inagureaza prin Taina Botezului (Matei XXVII, 19) si pe care crestinul trebuie sa-l sustina pina la sfirsitul vietii sale pamintesti, colaborind cu harul divin prin credinta, si fapte bune. Caci daca Hristos a realizat pentru noi mintuirea obiectiva, pe cea subiectiva fiecare credincios este chemat a o dobindi. Eliberarea de pacat si nasterea din nou ii sint oferite gratuit, prin lucrarea harului divin primit la Botez. Pentru dobindirea fericirii vesnice, este absolut necesar ca credinciosul sa pastreze comuniunea cu Hristos (Ioan XV, 1-11),implinind poruncile Lui (Ioan XIV, 20; XV, 4) si ferindu-se de pacatele care I-ar aduce pierderea harului dumnezeiesc (Gal. V, 4, Apoc. III, 15-16).

Nici virtutea nici pacatul nu sint abstractii, ci fapte, atitudini, realitati morale si religioase, iar omul, ca fiinta inzestrata cu libertate, poate urma sau binele, sau raul. Si dupa convertire, credinciosii pot cadea, in cursa diavolui, prinsi fiind de el, pentru a-I face voia>> (II Tim. II, 26; si I Tim. VI, 9-10). Insasi libertatea dobindita prin Botez, daca este rau folosita, poate servi <<ca pretext pentru a sluji trupului>> (Gal. V, 13). De aceea Sfintul Apostol Petru previne pe crestini asupra acestei primejdii si indeosebi asupra urmarilor dezastruoase ale recaderii in pacatele dinainte de convertire: <<Traiti ca oamenii liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamint al rautatii>> (I Petru II, 16 si II Petru II, 19-22). La drept vorbind, abtinerea de la rau, dupa porunca lui Dumnezeu, nu inseamna o limitare sau o frina impusa libertatii crestine, ci un mod superior de a exercita, singurul mod de a trage folose reale de pe urma ei, in vederea mintuirii19.

Dupa invatatura Sfintei Scripturi, autorul raului este Satan, capetenia ingerilor rai. In urma izgonirii lui si a ostilor sale din cer (Luca X, 18; Apoc. XII, 7-9), Satan a fost aruncat pe pamint si aici, amagind pe Adam si reusind a se face ascultat de cei prinsi in mrejele pacatului, si-a arogat titlul de <<stapinitor al lumii>>20. Pentru crestini, respingerea ispitelor si lepadarea de pacate nu sint deci simple biruinte ale duhului asuprea trupului, ci biruinte asupra diavolului. De aceea Sfintul Apostol Pavel aseamana virtutile crestine cu o panoplie, iar viata crestinului ci o lupta continua impotriva unor dusmani nevazuti, dar reali: <<Imbracati-va cu toata armatura lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului. Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si singelui, ci... impotriva stapinitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii raspindite in vazduhuri>> (Efes. VI, 11-17; comp. Luca XXII, 31; Efes. IV, 27; I Tim. III, 6; II Tim, 26; Evr. II, 14; Iacob IV, 7; I Petru V, 8; I Ioan III, 8-10).

Respingind orice ispita, alungind demonii, inviind mortii, acceptind de buna voie moartea pe cruce si parasind biruitor mormintul, Iisus Hristos a invins pacatul, moartea si pe satan in propriul lor domeniu. Prin smerenia, ascultarea si jertfa Sa, El a scos pe ingerii rai din stapinirea lor uzurpatoare asupra noastra (Ioan XII, 31; XVI, 11; Evr. II, 14) si a dat si ucenicilor sai puterea de a-i invinge si a le porunci (Luca X, 17-20; Marcu XVI, 17). In timpul cind se afla cu trupul in mormintul pecetluit de sinedristi si strajuit de ostasi si cind diavolul se credea, in sfirsit, biruitor asupra lui, Domnul Hristos s-a coborit cu sufletul in iad, propovaduind si celor tinuti acolo (I Petru III, 19-20) si dovedind ca de acum inainte El este cel care dispune de <<cheile mortii si ale iadului>> (Apoc. I, 18).

Dar victoria lui Hristos asupra diavolului si mortii va fi deplina si stralucitoare la invierea cea de obste si la judecata din urma, cind iadul si moarte vor fi silite sa-si elibereze prada si cind satan si toti cei amagiti de el vor fi aruncati pentru vesnicie in chinuri vesnice (Apoc. XX, 10, 13-15). De aceea, in incheierea pericopei consacrate trimfului lui Hristos asupra mortii, la Parusia sa, Sfintul Apostol Pavel scrie: <<Cind acest trup stricacios se va imbraca in nestricaciune si acest trup muritor sa va imbraca in nemurire, atunci va fi (implinit) cuvintul ce s-a scris: <<Inghititu-s-a moartea in biruinta. Unde iti este, moarte, boldul? Unde iti este, iadule, biruinta?… Sa dam deci multumire lui Dumnezeu, care ne-a dat biruinta prin Domnul nostru Iisus Hristos>> (I Cor. XV, 54-57).

Aici, pe pamint, crestinii primesc, prin Sfintele Taine, prin Sfintele Taine, doar <<arvuna Duhului>> (II Cor. I, 22; v, 5), doar <<arvuna mostenirii>> (Efes. I, 14). Ei sint mintuiti <<in nadejde>> (Rom. VIII, 24) si <<asteapta in Duh speranta indreptatirii din credinta…care lucreaza prin dragoste>> (Gal. V, 5-6). Deplina mostenire adica eliberarea de moartea care pune stapinire totala pe trup in clipa decesului fizic, precum si slava vesnica o vor primi la a doua venire a lui Hristos, cind <<mortii vor invia nestricaciosi>> si cei vii <<se vor imbraca in nemurire>>, caci dupa cum am purtat chipul (omului ) celui pamintesc, vom purta si chipul celui ceresc>> (I Cor. XV, 49-53; Apoc. XX, 13-14; XXI, 3-4). Avind inainte aceasta glorioasa perspectiva, adevaratul crestin nu-si pierde curajul in suferinte si intimpina cu seninatate moartea trupeasca, deoarece crede cu tarie ca <<chiar daca omul nostru cei din afara se strica, cel dinauntru insa se innoieste din zi in zi, iar necazul nostru de acum, usor si trecator, ne aduce slava vesnica mai presus de orice masura>> (II Cor. IV, 16-17). Avind in inima lor <<arvuna Duhului>> (II Cor. I, 22) si cunoscind adevarul ca <<unde este Duhul Domnului, acolo este libertate>>, ucenicii lui Hristos privesc de pe acum <<ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului si se prefac in acelasi chip din slava in slava, ca de la chipul Domnului>> (II Cor. III, 17-18). Concluzia lor in veacul de acum este determinata de convingerea profunda ca singura atitudine conforma credintei si nadejdii crestine este cea exprimata de Sfintul Apostol Pavel prin cuvintele: <<In toate acestea sintem mai mult decit biruitori, prin Acela care ne-a iubit… Caci sint incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapinirile, nici cele de acum, nici cele viitoare, nici puterile… si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu cea in Hristos Iisus, Domnul nostru (Rom. VIII, 38-39).

Lupta impotriva pacatului, indatorire esentiala a credinciosului. – Dupa invatatura Domnului nostru Iisus Hristos, cea dintii grija a celui credincios in aceasta viata trebuie sa fie mintuirea sufletului si dobindirea fericirii ceresti: <<Caci ce-I foloseste omului sa cistige lumea toata, daca isi pierde sufletul? Sau ce ar putea sa dea credinciosul, in schimb, pentru sufletul sau? (Marcu VIII, 36-37); <<Ci cautati mai intii Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea lui>> (Matei VI, 33); <<Lucrati deci nu pentru mincarea cea pieritoare, ci pentru mincarea care ramine spre viata vesnica>> (Ioan VI, 27).

Inceputul mintuirii il face harul divin, prin renasterea baptizmala, iar infaptuirea ei, in vederea invrednicirii de fericirea cereasca, depinde de conlucrarea noastra cu Dumnezeu, prin credinta si fapte bune. Singurul obstacol in calea mintuirii este pacatul. De aceea, intre cele dintii puteri incredintate Sfintilor Sai Apostoli de catre Mintuitorul, a fost aceea de a dezlega pe oameni de pacate, prin administrarea Botezului si Pocaintei (Matei XVI, 19; Ioan XX, 21-23; Fapte III, 19 etc.). Tot de aceea doua din cele sapte cereri ale Rugaciunii domnesti au ca obiectiv iertarea pacatelor si ferirea de ispite (Matei VI, 12-13).

Omul care, pretinzindu-se crestin se complace in pacat, se afla in contradictie cu sine insusi, deoarece <<pomul cel bun nu poate face roade rele>> (Matei VII, 16-19), iar <<cel bun este nascut din Dumnezeu nu savirseste pacat, caci prin aceasta se vadesc fiii lui Dumnezeu si fiii diavolului>> (I Ioan III, 9-10). Iar daca Fiul lui Dumnezeu a venit in lume ca sa ne izbaveasca din robia pacatului (Ioan I, 29; I Ioan III, 5) si sa desfiinteze orice putere a diavolului asupra lumii (Ioan XII, 31; I Ioan III, 8), se intelege de la sine ca, intemeind Biserica, El i-a incredintat, ca misiune esentiala, eliberarea credinciosilor de povara apasatoare a pacatului.

Domnul Hristos cind si-a inceput activitatea publica si-a definit misiunea prin cuvintele lui Isaia (XLI, 14): <<Duhul Domnului peste mine, pentru ca m-a uns sa binevestesc saracilor; m-a trimis sa vindec pe cei zdrobiti la inima, sa propovaduiesc robilor dezrobirea si celor orbi vederea, sa slobozesc pe cei apasati si sa vestesc anul milei Domnului>>21 (Luca IV, 18-19).

Sfinta Scriptura – de la prima la ultima ei carte – arata destul de clar ca pacatul a avut urmari negative nu numai asupra relatiilor interumane. Alaturi de pacatul individual si ca o hipertrofie a lui a aparut astfel pacatul colectiv.

Pasivitatea fata de aceste urmari din ce in ce mai grave ale pacatului stramosesc ar insemna, din partea crestinilor, o atitudine de nepasare fata de mesajul lui Iisus Hristos, care ne-a aratat ca toti oamenii, fiind fii ai aceluiasi Parinte ceresc si deopotriva chemati la mintuire, sint datori sa se respecte, sa se iubeasca si sa se ajute ca fratii.

Pr. Drd. Nicolae Radulescu,

"Studii Teologice", nr. 7-10/1976, pag. 669-682.

NOTE BIBLIOGRAFICE

*Lucrare de seminar elaborata si sustinuta in cadrul pregatirii doctoratului in teologie, sub indrumarea P.C. Pr. Conf. Const. Cornitescu, care a dat si avizul pentru publicitate.
1. P. Grelot, Biblie et Theologie, Paris, 1965, p. 29, 164; <<Sens chretien de l’Ancien Testament>>, Tournai, 1962, p. 115. 2. Urmarile pacatului stramosesc asupra intregii posteritati a lui Adam au fost contestate, in epoca patristica, de pelagieni, care vedeau in neascultarea lui Adam o greseala numai a sa, fara consecinte pentru urmasi: Pelagianismul a fost Condamnat mai intii de doua Sinoade locale ale Bisercii palestiniene si apoi de Sinodul III Ecumenic. In epoca moderna, ele au fost tagaduite de socinieni si aminieni, care au pus la indoiala insasi existenta pacatului originar si privesc moartea nu ca pe o pedeapsa a pacatului, ci ca pe un rau natural transmis prin nastere; la fel sustin, in timpurile mai noi, Quakerii si Mennoinitii. Cf. Hr. andrutos, Simbolica, trad. de Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1955, p. 161-162.
3. I. Mihailcescu, Manual de Teologie Dogmatica, Bucuresti 1932, p.146 s.u.
4. F. M. Abel, Grammaire de Grec Biblique, Paris, 1927, p. 304.
5. Hr. Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rasaritene, trad. de D. Staniloae, Sibiu, 1930, p. 159; I. Mihalcescu, op. cit., p. 129; St. Lyonnet, art. Peche, in <<Vocabulaire de Theologie Biblique>>, Paris, 1970, col. 933; G. Pidoux, art. Peche in <<Vocabulaire Biblique, Neucatel, 1964, p. 224.
6. Th. Cremer, ar. Peche, in <<Dictionnaire Encyclopedique de la Bible>>, II, Valence-sur-Rhone, 1932, p. 357.
7. Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, urmarile pacatului stramosesc – rezultate din pierderea harului divin – sint foarte grave, dar nu catastrofale, caci firea noastra, care a ramas buna, n-a fost viciata atit de profund, incit sa nu mai putem savirsi nici macar binele cunoscut din legea morala naturala. Dupa invatatura Bisericii Romano-Catolice, pacatul stramosesc a cauzat numai pierderea darurilor supranaturale pe care primul om le primise de la Dumnezeu: <<carentia doni superadditi>>. Protestantii se situeaza la polul opus: pacatul stramosesc a intunecat complet chipul lui Dumnezeu in om si I-a prevertit atit de grav facultatile intelectuale si trupesti, incit omul cazut nu mai poate dori si faptui decit pacatul. cf. I. Mihalcescu, op. cit., p. 133; Hr. Andrutos, Simbolica p. 156 s.u.
8. Urmarind documentarea tezei ca pacatul stramosesc a distrus complet chipul lui Dumnezeu din om si ca omul natural a devenit incapabil de orice bine, protestantii dau caracter absolut acestei categorii de citate biblice, trecind cu vederea numeroase alte texte din Vechiul si Noul Testament (Facere XIV, 18-19; XVIII, 2 sq; XXII, 16-19; Iov. I, 8; Iesire I, 17 sq.; Matei V, 46-48; VII, 9; Luca II, 25, 36-37; Rom. I, 19-20; II, 14-15 etc.) care arata ca puterile omului n-au slabit atit de mult, incit sa nu mai vada nici o raza a luminii dumnezeiesti si sa implineasca macar cerintele esentiale ale legii morale naturale. Hr. Andrutsos, Simbolic, p. 153 s.u.
9. J. Bonsirven, Theologie du Nouveau Testament, Paris, 1951, p. 75-86.
10. J. Riviere, art. Peche originel, in <<Dictionnaire Pratique des Connaisances Religusese>>, IV, Paris, 1927, col. 41.
11. Sf. Ciprian, Libere de Oratione Dominica, 22, P.L. IV, 630.
12. Fer. Augustin, Contra duas epistolas Pelagianorum IV, 10. P.L., XLIV, 630.
13. F. Prat, La Theologie de Saint Paul, I, Paris, 1927, p. 256.
14. Formula teologica <<a pacatui in Adam>> se intilneste pentru prima oara la Sf. Ambrozie: <<Omnes in primo homine peccavimus>> (Apologia pro Davide, II, 71. P.L., XIV, 915) si in comentarul la Epistolele pauline (Ambrosiaster) ce I-a fost atribuit, dar al carui autor nu este cunoscut: <<In quo, id est in Adam, omnes peccaverunt>> (P.L. LXVII...). Fer. Ieronim, adept al aceleiasi opinii, a tradus aceste patru cuvinte, in Vulgata, astfel: <<in quo omnes peccaverunt>>. Tot asa le intelesese, mai inainte, Origen si la fel vor fi interpretate dupa aceea de Fer. Augustin si de majoritatea apusenilor din veacurile urmatoare. Cf. L-CI> Fillion, La Sainte Bible commentee d’apres la Vulgate, VIII, Paris, 1925, p. 46.
15. Transpunerea expresiei   prin cuvintele: <<In cel prin care>> sau: <<prin acela in care>>, desi se intilneste in foarte multe traduceri, nu satisface cerintele gramaticale ale limbii grecesti ea fiind o prescurtare a cuvintelor     si indeplinind rol de conjunctie, cu insemnarea: pentru aceea ca, deoarece, intrucit (cf. F. Abel, op. cit., p. 237). Expresia ' are rol de conjunctie si in II Cor. V., 4 ( in intelesul de <<pentru ca>>), precum si in Filip. III, 12 si IV, 10. De remarcat si faptul ca nici contextul nu poate fi socotit favorabil raportarii expresiei ' la Adam, caci transmiterea pacatului stramosesc este indicata anume in versete 18-20 din aceeasi pericopa (cf. F. Amiot, Les idees maitresses de Saint Paul, Paris, 1959, p. 59, n. 2). Aceeasi opinie este adoptata in Epitre de Saint Paul aux Romains. Traduction Oecumenique de la Bible, Paris, 1967, p. 54-55. L. Ceraux, propune alta traducere: <<din cauza aceluia prin care toti au pacatuit>> (Le Christ dans la Theologie de S. Paul, Paris, 1963, p. 178), dar sugestia lui nu rezolva nici una din dificultatile problemei. Adaugam si constatarea ca Parintii si Scriitorii bisericesti de limba greaca – exceptia lui Teofilact al Ohridei, care in comentarul sau la Epistola catre Romani, raporteaza la Adam expresia ' atribuie acestei expresii rol de conujunctie si vad in Rom. V, 12, intarirea afirmatiei ca, pina la Hristos, din pricina pacatului, toti oamenii sint vinovati inaintea lui Dumnezeu si se afla pe drept sub stapinirea mortii. Amintim, in sfirsit, si observatia dogmatismului grec Hr. Andrutsos ca formula <<toti oamenii au pacatui in Adam>> nu se impaca cu teoria creationismului sufletului adoptata de Biserica Ortodoxa (Simbolica, p. 168) si ca <<gramatical, forma     (a pacatui din oarecare cauza) nu poate inlocui pe   (in cineva), cum afirma aproape toti comentatorii>> (Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rasaritene, p. 172).
16. F. Prat, op. cit., 257, Epitre aux Romains, Trad. oec de la Bible, p. 55.
17. H. Roventa, Epistoal catre Coloseni, Bucuresti, 1946, p. 83-85.
18. In Septuaginta, verbul traducere, de regula, doua cuvinte eternice aproape sinonime: <<gaal>> - a rascumpara si <<paddah>> - a elibera. Vulgata l-a tradus prin <<redimere>>. Substantivul – folosit mai cu seama in vocabularul militar, pentru notiunea de rascumparare a ostaticilor si prizonierilor de razboi – exprima cind dreptul de rascumparare (Lev. XXV, 48-54), cind rascumpararea insasi (Num. XVIII, 16), cind eliberarea propriu-zisa (Ps. CX, 9; CXXIX, 7). In Col. I, 14 si Ef. I, 7, unde este vorba de rascumpararea din robia pacatului, Sf. Apostol Pavel intrebuinteaza substantivul . Notiunii <<pret de rascumparate>> din Vechiul Testament – unde Iahve, ca mintuitor sau eliberator, poarta epitetul de <<Goel>> (Is. LXI, 14; LIX, 20; Ps. XIX, 15 etc.), ii corespunde in Noul Testament, termenul , substantiv format din verbul , care impreuna cu verbul , exprima ideea de eliberare, salvare, izbavire. Cf. C. Spick, Theologie morale du Nouveau Testament, I, Paris, 1965, p. 625; N. Chitescu, Rascumpararea in Sf. Scriptura si in scrierile Sf. Parinti, Bucuresti, 1937, p. 2-12.
19. L. Roy, Liberation-Liberte, in <<Vocabulaire de Theologie Biblique>>, col. 664. Afirmatia Sf. Pavel ca Evanghelia ne-a chemat la libertate nu contrazice faptul ca, prin convertire, din robi ai diavolului noi devenim <<robi ai lui Hristos>> este doar aparenta, deoarece Dumnezeu voiest numai binele oamenilor si-i trateaza nu ca un despot, ci ca un adevarat si bun Parinte. Menit <<sa fie asemenea chipului ( ) Fiul lui Dumnezeu (Eom. VIII, 29) si avind calitatea de ucenic al lui Hristos – care <<s-a detasat pe sine chip de rob (   ) luind>> (Fil. II, 7) -, este firesc ca crestinul sa se considere, in semnul de smerenie si ascultare, rob al Parintelui ceresc. L. Cerfaux, Le Christ dans la Theologie de Saint Paul, Paris, 1951 p. 290.
20. Satan si-a arogat titlul de in contrast cu Dumnezeu, care este . Acest titlu este inclus in chiar numele sau, cuvintul ebraic satana (= sar haolam) insemnind <<domn al lumii>>. El este numit astfel de catre Mintuitorul (Matei IV, 10; XII, 26; Luca X, 18; Ioan XII, 31; XIV, 30; XVI, 11) nu pentru ca ar domni cu adevarat peste lume, cit intrucit este autorul raului si stapineste peste cei rai. Cf. H. Roventa, Epistola catre Efeseni, Bucuresti, 1929, p. 144.
21. Expresia <<anul milei Domnului>> (       ) – aluzie la anii sabatici si jubiliari din calendarul ebraic, destinati de legislatia mozaica eliberarii gratuite a sclavilor, iertarii datoriilor si restituirii fara despagubire a bunurilor imobile instrainate – exprima ideea ca Evanghelia inaugureaza in lume este mesianica vestita de Prooroci, era de libertate, egalitate, dreptate si fraternitate pentru toti membrii poporului Dumnezeu. A. Valensin – J. Huby, Evangile selon Saint Luc, Paris, 1927, p. 77.