DESPRE IMPERATIVUL IERTARII

Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Iertarea are doua aspecte: un aspect psihologic si un altul moral si religios. Primul aspect este descrierea faptului sufletesc, iertarea ca actualitate psihica, analizata fenomenologic, obiectiv, ca orice fenomen observat stiintific. Ea este aici infatisata la indicativ si, dintr-un indicativ impersonal nu se poate scoate un imperativ. Asa cum din legile stiintifice nu se pot deduce nemijlocit comandamente morele, etice si religioase. Al doilea aspect se afirma cind iertarea se incorporeaza in constiinta morala si devine o realitate personala, vie, palpabila, vibrind de constiinta infinitei dreptati divine si stapinita de miracolul viu al iubirii. Devine gindire, este viata. In aceasta ipostaza iertarea este efortul constant de a pune de acord viata cu gindirea, constiinta morala cu faptele de fiecare zi si cu responsabilitatile pe care le implica si pe care ni le asumam. Iertarea deschide ochii sufletului ca sa vada infricosatoarele raspunderi de la temelia vietii si deschide infinita zare catre iubirea iertatoare care salasluieste pe culmea existentei. Devine poruncitoare prin convingere si lucratoare prin nevinovatia care tinde sa descopere o noua geneza a sufletului si a lumii.

Acest imperativ este insa prea global, ca sa nu fie si putin vag. El este totusi un postulat al gindirii, care nu va inceta niciodata de a ne da de gindit, o treapta spre plenitudinea pe care numai Domnul Iisus o poate ajunge. Credinciosul, homo viator, este in via, "pe cale" spre ea.

Imperativul iertarii se cumpaneste intre o forma ipotetica, in care spiritul isi porunceste lui insusi si o forma categorica, in care porunca se impune fara conditii din afara si este adoptata launtric. In aceasta stare de incertitudine exemplul Domnului si porunca Lui sint hotaritoare. Iubirea si iertarea se impletesc in capodopera eliberarii, a purificarii. Domnul Iisus e prea desavirsit pentru a fi doar un ideal exemplu impasibil al tuturor perfectiunilor. El este real si prezent cu toata divina Lui iubire si cu toata neistovita Sa iertare in toate nazuintele spre puritate ale credinciosilor.

La forma ipotetica, imperativul iertarii este privit ca un deziderat, ca un mijloc in vederea unui scop: "iarta, daca vrei sa fii iertat". La forma categorica imperativul este intemeiat pe autoritatea lui Dumnezeu: "si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri… Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru cel ceresc. Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre" (Matei VI, 12, 14-15). Intr-un cuvint: "iarta, ca sa fii iertat". Altfel spus : "iarta cum iarta Dumnezeu, fa ce face Dumnezeu si te vei asemana Lui; te vei indumnezei".

Domnul Iisus insista asupra iertarii greselilor referindu-se atit la forma pozitiva cit si la cea negativa, imitind iertarea la sfera relatiilor dintre oameni. Dar in convorbirea cu fariseul Simon, El arata ca iertarea este in nemijlocita legatura cu iubirea: Domnul iarta pe femeia pacatoasa "pentru ca a iubit mult" pe Dumnezeu. Spre uimirea celor de fata El ii iarta pacatele, incit acestia se intreaba: "Cine este acesta care iarta si pacatele?" (Luca VlI. 49). Ei stiau ca numai Dumnezeu poate ierta pacatele, nu stiau insa ca Mintuitorul este insusi Dumnezeu si ca sub ochii lor se savirseste ceva mai presus de toate prescriptiile traditionale si de profetii; se descopera lumii cel care avea sa "ridice" toate pacatele ei.

Iertarea Domnului se extinde si cuprinde toate pacatele omenesti din trecut si din viitor. Pacatul este o povara strivitoare, atit de grea ca numai Dumnezeu o poate duce, iar Dumnezeu iarta fara conditii. Pentru El conditiile nu exista. Caci iertarea cu conditii nu mai este iertare. Pacatosii nu pot oferi lui Dumnezeu ceva in schimbul iertarii, ceva care sa valoreze si sa echivaleze iertarea divina. Ei pot insa sa ierte greselile semenilor lor si sa-L roage pe Dumnezeu sa-i ierte. Iertarea divina este astfel climatul in care omul se incifreaza in existenta.

Domnul Iisus a venit sa restaureze si sa innoiasa totul: El a invins pacatul, moartea si iadul, impacind pe Dumnezeu si lumea (II Cor. V. 19-21). EI s-a pogorit din cer si s-a inaltat la cer inscriind o verticala eterna care leaga cerul cu pamintul, fata de care dainuirea umana descrie o linie asimptotica, nevoindu-se sa se apropie cit mai mult de verticala si chiar sa se identifice cu ea. "Calea" de apropiere este iubirea si odata cu iubirea si iertarea.

Crestinismul a fost definit ca "religia iubirii". O definitie perfecta. Din punct de vedere logic este una dintre cele mai complete definitii din istoria logicii. Dumnezeu este iubire, a creat lumea si pe om din iubire, i-a adus mintuirea din iubire si din iubire ii poarta de grija, i-a rinduit Biserica Sa din iubire. Biserica fara pata, fara pacate, nu insa fara pacatosi. Prezenta continua a pacatosilor in viata Bisericii invedereaza necesitatea continua a iertarii. Catehismul observa cu adincime ca "to-ata cunoasterea si puterea dumnezeiestii Evanghelii se cuprinde in cererea: "si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi, iertam gresitilor nostri". In adevar, Fiul lui Dumnezeu a venit in lume, S-a intrupat si si-a dat singele Sau pentru iertarea faradelegilor si a pacatelor noastre. Tot spre iertarea pacatelor a asezat si Sfintele Taine" ¹. Pe temeiul acesta crestinismul a fost tot asa de bine definit ca "religia iertarii". In context evanghelic Dumnezeul iubirii este deopotriva si Dumnezeul iertarii. Caci multe sint pacatele noastre si "de vom zice ca pacat nu avem, pe noi insine ne inselam" (I loan I, 8). Persoana omeneasca pastreaza inca in inima amintirea sfinteniei pierdute, a nevinovatiei pe care acum n-o mai are, dar pe care o cauta cu infrigurare. Din aceasta perspectiva nimic nu i se poate intimpla fapturii omenesti mai maret decit iertarea.

Dumnezeu nu poate fi implicat in nici un fel in caderea omului in pacat, nu se poate deduce ca El stia mai dinainte de caderea lui Adam si totusi l-a facut slab si expus caderii, Dumnezeu nu este la originea pacatului omenesc pentru ca El este infinit bun, nu rau. El n-ar ierta.

Pacatul este un mister terifiant si constituie o mare tema, in suspensie, ca raul si substantialitatea raului, ca problema filosofica. Raul n-a devenit un scandal pentru ratiune decit atunci cind omul a realizat, intelectual si afectiv, puterea sa demiurgica. Vazindu-se creator a intreprins o pasionata cercetare critica a creatiunii si a inceput sa-L judece pe Creator in lumina dorintelor sale. Daca n-ar fi fost decit o simpla realitate a naturii, "daca nu si-ar aprecia si nu si-ar construi singur destinul, el ar lua limitele, ranile si obstacolele vietii ca simple fapte, fara sa puna intrebari", -cum s-a observat.

Omul insa este o faptura problematica si interogativa:el irtreaba si se intreaba. Cunoasterea lui este o permanenta tranzitie intre viata efemera, temporara, viata in trup, si viata spirituala, viata eterna. Constiinta lui nu se resemneaza la limitele pe care i le pune ignoranta, eroarea si dorintele. Cu mult timp in urma si cu multa finete Sfintul Grigore de Nysa constata ca "nu e decit un singur fel de a cunoaste: acela de a tinde neincetat dincolo de cunoscut"², pentru ca, precizeaza acest Sfint Parinte, "orice limita contine in esenta ei un dincolo, care este "transcendenta ei" ³.

In teologia iertarii, cunoasterea finitudinei si a imperfectiunilor umane atrage inevitabil problema pacatului. Pacatul este o realitate omeneasca imposibil de ocolit. Teoretic si principial teologia a stabilit ca pacatul este marea noastra mizerie, marele rau de care suferim, sau cum subliniaza un teolog, singurul nostru rau: caci dintre toate relele omenesti el este acela din care nu ne mai ridicam, nici chiar in vesnicie. Lasati la masura propriilor noastre puteri, ne este cu neputinta sa ne izbavim prin noi insine, daca n-ar fi fost pacatul omenesc, n-ar fi venit Mintuitorul.

Problema pacatului a fost pusa in toata adincimea ei numai in crestinism. Filosofiile pagine n-au putut-o banui macar. Pentru Aristotel este ceva ca o eroare sau ca o neintelegere, ceva care nu se aseamana cu pacatul. Stoicii vorbeau de un acord al vointei umane cu vointa lui Dumnezeu, insa acest Dumnezeu era inteles painteist, impersonal, prezent pretutindeni si in toate, in virtute, ca si in abateri. Daca Dumnezeu nu era o fiinta personala, abaterile nu erau judecate de nimeni, decit de constiinta proprie. Omul se ierta pe sine insusi, daca acest lucru ar fi cu putinta. Ceea ce, practic echivaleaza cu absenta oricarei obligatii si responsabilitati.

Numai crestinismul, religie revelata, afirma hotarit ca pacatul este o calcare a vointei lui Dumnezeu, savirsita de Adam. Posteritatea lui Adam a fost intoxicata si este intreaga pacatoasa. Toti sintem pacatosi toti mostenim acest gust pentru ce e rau, care ne pune in contradictie cu noi insine (cf. Rom. VII, 14). Din vina primului om toti sintem partasi la sanctiunile greselii lui.

Din fericire pentru noi a venit in lume Domnul Iisus, si, ca un nou Adam, a reconstituit fiinta umana si i-a deschis "calea" spre viata divina. Prin El a fost indreptata stravechea greseala si din vechiul om, sub pacat, s-a nascut omul nou, omul mintuit, fiu al lui Dumnezeu.

Niciodata nu v-a putea fi indeajuns admirata aceasta opera de radicala transformare a unei infringeri in biruinta, a unui aparent esec in triumf, fara a fi schimbate datele initiale. Preluind toate elementele vechi, pacatul si moartea, toate ruinele provocate de Adam in caderea lui, Dumnezeu a facut o noua capodopera, o noua creatiune. Numai El putea face aceasta imposibila alchimie ontologica, sa faca din piatra seaca straluciri de astru luminos.

S-a crezut uneori ca greseala lui Adam si caderea lui au fost dezastruoase erori ale creatiunii, ca Adam a fost o creatura esuata. Credinte si socotinte pripite si incomplete. Venirea Domnului Iisus este tocmai desavirsirea unei opere -(a omului) -pe o alta cale, care nu anuleaza nimic din starea cea dintii. De-a pururi minunate sunt caile Domnului, altele decit caile omului, si gindurile lui altele si preainalte (cf. Isaia LV, 8-9). In Domnul Iisus au fost implinite toate (cf. Colos. I, 15-20). El a luat pe umeri toate durerile noastre, pe care nu le puteam duce, "a fost strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mintuirea noastra si prin ranele Lui noi toti ne-am vindeca" (Isaia LIII, 5).

Miracolul acestei convertiri a pacatului in binecuvintare, a raului in bine, a mortii in viata, mixaculoasa substituire a Fiului lui Dumnezeu in locul celor osinditi, este, de la un capat la altul, opera iubirii si a iertarii lui Dumnezeu.

De aceea Domnul Iisus, in activitatea Sa, a pus un accent atit de miscator pe iubirea aproapelui si pe iertare. Nici una din temele evanghelice nu este mai insistent reluata si tratata mai amanuntit. Poate si din pricina ca El venea in lume "cind oamenii nu se iubeau".

Legea generala de la care porneste este "Regula de aur" pe care Domnul o formuleaza astfel: "si precum voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi asemenea" (Luca VI, 3-1 ). Oamenii vor sa fii bun; bunatatea este unitatea de masura si atunci "cu ce masura masurati vi se va masura" (Matei VII, 2). Masura comuna este depasita atunci cind credinciosul iubeste pe cei in suferinta ca pe Domnul insusi, cind vede in orice nevoias pe Domnul (Matei XXV, 34-40). Astfel sint enumerate unele imprejurari tipice de suferinta si unde Domnul se identifica cu suferinta, si atunci ceea ce s-a facut pentru cei in suferinta este pentru El. E vorba de a darui, care in fond se reduce la a ierta, "Si ne iarta noua greselile noastre" (Matei Vl. 12) este o cerere echivalenta cu expresia de la Luca in care se cere explicit iertarea datoriilor (Luca XI, 4). Intelesul acesta este ilustrat de raspunsul pe care Domnul il da lui pentru care intreba : "Doamne, de cite ori va gresi fata de mine fratele meu si eu ii voi ierta lui ? Oare pina de sapte ori? Ii raspunde Iisus: "Nu zic tie pina de sapte ori, ci pina la saptezeci de ori cite sapte". Cu acest prilej Domnul rosteste frumoasa parabola a celor doi datornici, al carei sens este sa puna in lumina imensul crezamint si infinita iertare a Tatalui (Matei XVIlI, 21-35).

Iertarea crestina trebuie sa depaseasca pina si limitele celei mai exacte justitii prevazute de vechea lege a talionului, necesara la vrea mea ei, dar aspra si imperfecta fata de generoziatea divina a iubirii: "Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: sa nu stati impotriva celui rau... Ati auzit ca s-a zis: sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Iar Eu zic voua: iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvintati pe cei ce va blesteama, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc (Matei V, 38-44).

Iubirea si iertarea lui Dumnezeu inspira credinciosului o atit a inalta si de eroica iubire si iertare incit il transfigureaza si il face - pe planul si in ordinea sa umana -asemanator cu perfectiunea lui Dumnezeu.

Domnul Iisus, pe Cruce, cu o sublima statornicie, a iertat. Exemplul Sau a fost curind urmat de Sfintul arhidiacon Stefan care s-a savirsit rugindu-se: "Doamne, nu le tine in seamna acest pacat !" (Fapte VII, 60) Sfintul Apostol Pavel si lunga coloana de martiri s-au jertfit iubind a cei ce-i ucideau si rugindu-se pentru ei, iertind si binecuvintind. La inceputurile Bisericilor crestine, in secolele primare, aflam aproape pretutindeni marturii de acest fel, de martiriu, de iubire si de iertare. Dragostea toate le rabda, toate le iarta (cf. I Cor. XIII. 4-8).

Iertarea este iubirea in actiune. Elanul sau, cu neputinta de analizat, este un nelimitat avint de darnicie. Iertarea este dar, este generozitate impetuoasa, infinita. Ea este o dreptate de dincolo de lege, care nu desfiinteaza legea, ci o incoroneaza cu un spor de darnicie cu neputinta a dobindit prin lege, in limitele naturale ale legii. Caci iertarea reflecta supranaturalul in relatiile dintre oameni. Cel care iarta si celui caruia i se iarta sint, prin iertare, in raporturi noi; judecata este aceeasi, insa a intervenit ceva ca o radicala intervisiune, care transforma ura in iubire, ostilitatea in pace, instrainarea in prietenie. Cel care iarta "sterge cu buretele" trecutul: si intoarce spatele exigentelor justitiei. Iertarea este rasturnarea pornirilor noastre razbunatoare, discordante si distructive. Ea este creatoare, face dintr-o data oameni noi, innoindu-i. Tot ce a fost este ca si cind n-ar mai fi, tot ce s-a facut ca si cind nu s-ar fi facut.

Iertind, Dumnezeu a creat un om nou. Omul, cind iarta, il imita pe Dumnezeu. Cind greseste sau cind pacatuieste, slabeste, se degradeaza. Cind iarta se inalta ca un inviat din morti. Forta infinita a iertarii, imperativul ei supranatural, este infinit mai puternica decit forta faptei savirsite sub influenta unei porniri intunecate. Pacatul nu dureaza. E totdeauna gol si sec. Iertarea insa este miraculoasa reparatie a stricaciunilor produse de pacat. Iertarea mobilizeaza toate fortele supranaturale, tot ce e vesnic in om si-i deschide calea luminoasa apre eternitate.

1. Invatatura de credinta ortodoxa, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti, 1952, p. 235.
2. In Cant. hom. 12.
3. Vita Moy, P.G. 44, 401-B.