INTRODUCERE IN ECLEZIOLOGIA ORTODOXA

Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

I.– In afara de articolul despre Biserica din Simbolul niceo-constantinopolitan: <<Cred in una, sfinta, soborniceasca si apostolica Biserica>>, pina acum nu exista o definitie dogmatica asupra Bisericii in sensul strict al cuvintului, adica o marturisire de credinta formulata de un sinod ecumenic si incorporata in propovaduirea misionara si doxologia liturghica a Bisericii. Este adevarat ca atit Marturisirile de credinta, publicate in secolul al XVII-lea, cit si unele enciclici emise de-a lungul veacurilor de catre autoritatea bisericeasca locala, cuprind afirmatii si precizari ecleziologice esentiale, dar acestea nu detin o autoritate definitiva. Dintre acestea, Enciclica patriarhilor orientali din 1848 a capatat o importanta deosebita pentru interpretarea acestui subiect, mai ales pentru capitolele dezbatute in momentul aparitiei ei, cum ar fi, de exemplu, autoritatea invatatoare in Biserica. Literatura ecleziologica patristica este de o varietate si de o profunzime impresionanta, iar cercetarile si studiile din ultima vreme au analizat unele aspecte de baza ale acesteia. De fapt, in ultimele decenii, datorita exigentelor dialogului ecumenic in care este cuprinsa intreaga Ortodoxie si care nu poate evita – in stadiul actual – o anumita comparare sistematica a doctrinelor confesionale asa cum ele s-au formulat in trecut, teologia ortodoxa a simtit necesitatea sa elaboreze unele capitole ecleziologice intr-un mod nou si intr-o perspectiva noua. Pe drept cuvint se poate vorbi astazi de o reformulare a ecleziologiei ortodoxe intr-o sinteza noua care, pe de o parte a rezistat tentatiei de a limita misterul Bisericii la descrierea institutiilor ei, iar pe de alta parte a parasit o metoda comparatista care lua ca punct de referinta sistemul si pozitiile celorlalte confesiuni. Meritul acestei noi ecleziologii consta in aceea ca a reusit sa redea o definitie actuala Ortodoxiei, punind in relief nu numai identitatea si unitatea ei specifica, ci si dimensiunile ei ecumenice.

Inainte de a prezenta pe scurt unele trasaturi ale ecleziologiei ortodoxe, este necesar sa se indice spiritul si metodologia teologiei ortodoxe ca atare, in acest sens:

1. Prioritatea elementului doxologic in prezentarea si interpretarea dogmei de credinta. In locul constructiilor sistematice de tip scolastic, teologia ortodoxa a preferat limbajul doxologic si simbolic, care a pastrat si salvat misterul credintei. Cuvintul lui Dumnezeu devine astfel un adevar trait, iar marturisirea credintei face parte din experienta liturgica a Bisericii. La nivelul rugaciunii doxologiei, interpretarea teologica refuza identitatea dintre concept si continutul conceptualizat si recurge la categoriile teologiei apofatice, care nu sint altceva decit imnurile iubirii divine. Aceasta interpretare si expunere doxologica a invataturii de credinta decurg nu numai din limitele conceptelor si afirmatiilor ce se pot aplica lui Dumnezeu, ci mai ales din realitatea divina transcedenta ca atare, din plentitudinea prezentei lui Dumnezeu in actele Sale de revelatie si manifestare personala. Natura doxologica a credintei ortodoxe constituie unul din elementele esentiale pe care Biserica Rasariteana le-a introdus in dialogul teologic contemporan.

2. Teologia, ca si experienta spirituala, personala sau comunitara, accepta sa fie judecata si corectata de catre Biserica si traditia ei, asa cum reaminteste permanent insasi Liturghia inaintea propovaduirii Evangheliei: <<Sa luam aminte>>, <<Intelepciune, drepti!>>. Ortodoxia nu cunoaste o theologie perennis, ca o interpretare definitiva, valabila pentru toate timpurile si toate locurile, asa cum a incercat catolicismul sa impuna in vremea scolasticii. Intr-adevar, marturisirea de credinta reprezinta un ghid spiritual permanent dar categoriile si sitemele discursului teologic nu sint imuabile si vesnice, deoarece experienta Bisericii traverseaza diferite timpuri si diferite situatii. Teologia se afla inauntrul experientei cuvintului si puterii lui Dumnezeu de catre Biserica, in diferite locuri si situatiii. Ea nu este formulata ca un alt raspuns la problemele ce se pun in istoria Bisericii, ci ca o interpretare continua, vie, difunctie de interpretare si de aceea ea are un caracter mobil, variat, ca insasi viata Bisericilor locale. Si pentru ca exista totdeauna o tensiune intre experienta cuvintului lui Dumnezeu de catre Biserica si reflectarea teologica si istorica a acestei experiente, teologia trebuie sa se reinnoiasca, sa se corecteze si sa se judece continuu in lumina adevarului Revelatiei si a traditiei Bisericii.

3. Cu toate ca teologia ortodoxa nu accepta o ierarhizare a adevarurilor de credinta, totusi ea considera ca dogma indumnezeirii constituie o invatatura careia traditia patristica I-a dat o importanta cu totul partgiculara, considerind-o scopul intregii lucrari a lui Dumnezeu cu omul credincios. S-ar putea spune ca din punct de vedere sistematic si ecumenic, indumnezeirea reprezinta definitia prin excelenta a Ortodoxiei. Theosis devine tinta in care se concentreaza marile capitole ale teologiei: antropologia, soteriologia, ecclesiologia, eshatologia. Din reactiile ortodoxe ce s-au produs in legatura cu publicarea de catre revista <<Istina>> (vol. 19, nr. 3, 1974) a unor articole catolice contra doctrinei palamite despre fiinta lui Dumnezeu si energiile divine necreate, reiese clar ca respingerea credintei in indumnezeire inseamna in fond respingerea Ortodoxiei.

4. In cadrul teologiei sistematice si ecumenice s-a impus o noua metodologie de a prezenta Ortodoxia. S-a inteles, in sfirsit, ca Ortodoxia nu mai trebuie considerata ca o latura mediatorie a unui triunghi confesional, deoarece <<pozitiile catolice si protestante nu reprezinta doua pozitii extreme intre care Ortodoxia ar fi chemata sa joace rolul de mijlocitoare. Aceste doua pozitii fac parte din una si aceeasi atitudine fundamentala care, in domeniul eccleziologic, pune accentul pe organizare, mentala care, in domeniul eccleziologic, pune accentul de organizare, structura si institutie>>, spune Prof. N. Nissiotis. Chiar daca noul curent eccleziologic nu s-a conturat inca intr-o forma explicita, el a parasit metoda ecclezioloziei traditionaliste, comparatiste, care definea Ortodoxia ca o a treia forma de crestinism, intermediara intre catolicismul roman si protestantismul occidental.

Asadar, in perspectiva <<teologiei apofatice>>, orice elaborare sau formulare asupra misterului Bisericii trebuie sa aiba un caracter doxologic, deschis. Orice rigiditate teologica sau canonica in legatura cu Biserica risca sa devina de aceea mai degraba o limitare de sens si de perspectiva, decit o aparare a unui continut care prin insasi natura sa nu poate fi cuprins in definitii conceptuale.

II.- La intrebarea de principiu: in ce sens Biserica apartine mesajului Evangheliei lui Hristos, Ortodoxia a dat un raspuns implicit, concepind Biserica nu atit ca un mijloc sau un instrument in iconomia mintuirii, ci mai ales ca o realitate unica si originala, o <<creatie noua>>, manifestarea prezentei continue a lui Dumnezeu in istorie. Biserica este plasata in aceasta perspectiva sacramentala: <<Noul Ierusalim, care se pogoara din cer de la Dumnezeu>> (Apoc. III, 12). Biserica este <<noul popor al lui Dumnezeu>> transformat in <<trupul lui Hristos>>, in care Duhul Sfint insusi produce evenimentul mintuiriii intr-o situatie interpersonala si istorica. In si prin Biserica, Dumnezeu introduce prezenta Sa personala in lume, aceasta devenind, astfel, <<icoana>> imparatiei Sale vesnice, arvuna sfintirii intregului univers. Vizibilitatea exterioara, istorica a Bisericii, arhitectura ei institutionala si canonica, pe cit de necesare sint, pe atit de transparente trebuie sa ramina pentru a lasa sa se exprime realitatea ei spirituala, interpersonala si harismatica. In locul unei interpretari instrumentaliste sau functionale, in care accentul este pus exclusiv pe mijloacele mintuirii de care dispune Biserica, Ortodxia a preferat aceasta interpretare sacramentala-harismatica, Biserica fiind mai degraba mediul in care se produce continuu mintuirea cu cele trei momente principale ale acesteia: intrupare, rascumparare, transfigurare. Biserica se defineste astfel pornind de la sensul mintuirii noastre in Hristos, care nu poate fi descris in mod simplu nici ca o justificare, nici ca rascumparare si nici chiar ca o iertare de pacate, ci mai ales ca un act de consacrare printr-un schimb de iubire dintre Dumnezeu si omul credincios, printr-un transfer de energie divina. Biserica se produce in actul in care Fiul ne consacra lui Dumnezeu, prin trecerea de la moarte la viata. Prin puterea invierii lui Hristos, creatia se pregateste sa devina Biserica, depasind barierele create de pacat, absurdul, moartea, neantul, pentru a recistiga elanul si chipul ei originar. Mintuirea este deci reasezarea lumii credincioase in starea Mielului lui Dumnezeu, singurul care ofera si se ofera pentru aceasta lume, ridicind-o impreuna cu El la nivelul altarului ceresc (Apoc. V, 6).

In studiile ecleziologice din ultima vreme, trei aspecte fundamentale ale Bisericii au fost puse in evidenta:

1. Aspectul trinitar, care se refera nu numai la originea si certitudinea Bisericii, ci mai ales la ontologia ei, la constitutia ei divino-umana. Notiunea de treime este de altfel fundamentala pentru intelegerea misterului Bisericii, deoarece Treimea este simbolul transcendentei, al depasirii, al comuniunii, al libertatii. La baza ecleziologiei sta asadar <<teologia>>, ca invatatura despre Dumnezeu-Sfinta Treime, ceea ce insemna ca intotdeauna trebuie afirmata transcendenta ei, deschiderea ei. Ontologia Bisericii este ontologia iubirii, a comuniunii si libertatii; de aceea, ecleziologia nu trebuie inteleasa ca inchizind Biserica in imanenta ei istorica. Biserica nu se invirte in jurul axei sale terestre, ca sa devina un templu cu portile inchise. Biserica este asezata in actiunea de iubire, comuniune si liberate pe care Dumnezeu o introduce in relatia Sa cu omul Credincios, actiune care a luat forma suprema a intruparii Fiului Sau, Iisus Hristos. Biserca se afla prin insasi fiinta ei in aceasta miscare care continua dintre Dumnezeu si lume. Ea coboara in lume, deoarece Dumnezeu este iubirea totala si accesibila creatiei prin energiile Sale necreate, ea e mai mult decit lumea, pentru ca Dumnezeu este liber de imanenta si revativismul istoriei. Toata iconomia mintuirii se reduce la aceasta miscare intre Dumnezeu si Creatia Sa, care a luat forma trecerii de la moarte la viata, de la o stare de imobilism spiritual creata de pacat la o stare de comuniune creata de iubirea lui Dumnezeu.

In legatura cu caracterul trinitar al Bisericii, s-a vorbit despre cele doua <<iconomii>>, a Fiului si a Duhului Sfint. Dar aceasta nu trebuie sa fie intelese intr-un sens cronologic – intruparea si invierea, evenimentele Fiului, succedate de Cincizecime, manifestarea Duhului Sfint, - ci intr-un sens ontologic si sacramental. Echilibrul eccleziologiei ortodoxe provine anume din faptul ca ea a reusit o sinteza intre hristologie si pnevmatologie, intre aspectul institutional si cel harismatic, intre structura ontologica si cea existentiala, intre structura si mistica.

Pe de o parte, Biserica este un organism divino-uman, teandric, realitatea ontologica <<obiectiva>> a vietii lui Hristos continuata in mod sacramental in istorie. Hristos n-a intemeiat Biserica Sa pur si simplu ca o institutie istorica sau ca o societate de crestini. Fiinta ei izvoraste din umanitatea transfigurata a lui Hristos, El insusi fiind apul ei, dupa inviere, cind ridica intreaga umanitate la dreapta Tatalui. De altfel, din multimea de imagini, simboluri si denumiri ce s-au atribuit Bisericii in perioada apostolica, expresia paulina <<trupul lui Hristos>> (I Cor. XII, 27; Col. I, 18) a retinut cel mai mult atentia teologiei ortodoxe, deoarece ea indica cel mai bine continuitatea sacramentala a vietii in Hristos. Biserica este <<purtatoare de Hristos>>, <<hristofora>>, in sensul real al cuvintului. Sfintul Chiril al Ierusalimului afirma cu curaj ca Biserica si Hristos devin, in actul Euharistiei, <<concorporali si consanguini>>. Centrul ecleziologiei ortodoxe sta, fara nici o indoiala, tocmai in aceasta <<concorporalitate>> dintre Hristos si Biserica Sa. Meritul Sfintului Chiril este acela de a fi indicat foarte clar ca sensul notiuni de indumnezeire corespunde integral cu sensul notiunii de <<concorporalitate>> si <<consanguinitate>>; Hristos, Euharistia, Biserica – trupul fizic, trupul sacramental, trupul mistic – nu reprezinta trei entitati diferite si separate ontologic, ci toate trei au o unitate de fiinta. In taina Euharistiei ne impartasim cu trupul si singele lui Hristos si numai astfel devenim Biserica.

Pe de alta parte, Biserica este <<templul Duhului Sfint>> (I Cor. VI, 19), un trup <<purtator de Duh>>, <<pnevmatofor>>. Acelasi Duh care a luat parte la intruparea si transfigurarea Fiului, a luat parte si la intemeierea Bisericii. Dar rolul Duhului Sfint in Biserica nu se poate limita la ceea ce tine de intemeierea si continuitatea istorico-institutionala a acesteia. Sfintii Parinti interpreteaza trimiterea si continuitatea istorico-institutionala a acesteia. Sfintii Parinti interpreteaza trimiterea Duhului in lume in sensul unui schimb ontologic ce s-a realizat intre Iisus Hristos cel inviat si umanitatea noastra; noi am dat Fiului trupul nostru, iar el ne-a dat Duhul Sau, spune Sfintul Ioan Hrisostom. Biserica nu se plaseaza aici ca o realitate intermediara intre Dumnezeu si credincios, ci este implicata direct in acest transfer ontologic dintre umanitatea inviata a lui Hristos si umanitatea noastra in Duhul Sfint. Biserica nu poate avea constiinta <<obiectivitatii>> si certitudinea mintuirii in Hristos fara invocarea Duhului Sfint. In acest sens, caracterul <<obiectiv>> al sacramentalitatii Bisericii si al structurilor ecleziale depinde de prezenta Duhului Sfint. Duhul Sfint marturiseste adevarul in Biserica (Ioan XIV, 26) si confirma slujirile, tainele, propovaduirea si harismele acesteia (I Cor. XII, 4). El face aceasta in subiectivitatea persoanelor care alcatuiesc comuniunea Bisericii. Prin Duhul Sfint, fiecare crestin isi asuma umanitatea in viata a lui Hristos, dobindind astfel identitatea sa spirituala si libertatea sa personala. <<Celor ce vor birui le voi da din mana cea ascunsa si fiecaruia dintre acestia le voi da o piatra alba pe care este scris un nume nou, pe care nimeni nu-l stie, decit numai primitorul ei>> (Apoc. II, 17).

Cele doua perspective: hristologica si pnevmatologica – cu consecintele lor: aspectul institutional si cel harismatic, ontologic si existential, sint complementare si ele nu trebuie sa fie nici separate, nici confundate. Din aceasta cauza, sint de semnalat consecintele ecleziologice ale doctrinei Filioque si ale penticostalismului. O ecleziologie filiocvista pune accent pe continuitatea istorica si obiectiva a structurilor, care sint garantate intacte si excluse de la pacat, pe cind una penticostalista reduce totul la manifestarea subiectiva, personala a Duhului Sfint fara constiinta unei realitati sacramentale. Pentru cea dintii, Biserica este o marturie intacta, o imitatie a lui Hristos cel istoric; de aceea, intre perioada apostolica si cea postapostolica, intre apostolat si episcopat nu este nici o diferenta. Biserica <<imita>> pe Apostoli, papa <<imita>> pe Petru, ca vicarul lui Hristos. Pentru cea de a doua, Biserica este mai degraba o prefigurare a lui Hristos eshatologic; de aceea, ea se complace intr-un fel de dochetism si profetism. Desigur, aceasta analiza este o simplificare, dar ea arata ce importanta are conceptia despre <<iconomia>>persoanelor Treimii in raport cu Biserica. De aceea, doctrina despre Biserica este influentata in mod direct de ceea ce teologia a formulat in legatura Deus ad intra si Deus ad extra. De pilda, pentru teologia ortodoxa, Duhul Sfint nu este simpla legatura dintre Tatal si Duhul, ci are propria sa <<iconomie>>, constituind <<trupul>> lui Hristos in istoria crestina, ca noul popor al lui Dumnezeu, eshatologic. Biserica se misca intre istoria crestina – de unde aspectul ei eshatologic, dar traiectoria ei istorie-eshatologie este penetrata permanent de prezenta Duhului Sfint care tine impreuna intreaga <<comuniune a sfintilor>>, Biserica cereasca si cea paminteasca.

Desigur, in aceasta schema ecleziologica nici Iisus Hristos, nici Duhul Sfint nu se identifica cu Biserica, fiind si deasupra ei. Dumnezeu ramine liber in Biserica, cu toate ca El este fidel fata de tot ceea ce El insusi a instituit, a daruit si promis Bisericii Sale (apostolat, slujiri, sacrament, harisme, mesaje etc.), pentru ca aceasta sa reziste in istorie iar puterile iadului sa nu o biruiasca. Dar numai Duhul Sfint umple de viata, de har si de sens aceste structuri. Din aceasta cauza invocarea Duhului Sfint este esentiala pentru existenta si misiunea Bisericii. Insasi preotia este opera Duhului Sfint si sub judecata acestuia. Clericalismul – si in general structuralismul - , adica certitudinea pe care o da simpla vizibilitate exterioara a institutiilor ecleziastice prin care se asigura continuitatea in timp si spatiu, a dus la estomparea <<iconomiei>> Duhului Sfint in toata dimensiunea ei. Duhul Sfint insa a invocat nu numai ca sa confirme aceste slujiri si structuri, ci si ca sa le judece, sa le innoiasca si sa le trasfigureze. Sfintul Vasile cel Mare a aratat in lucrarea sa Despre Duhul Sfint ca totul in Biserica este intr-un proces de innoire, de continuitate si discontinuitate, asa dupa cum Faptele Apostolilor arata ca aspectul institutional – vezi Fapte I, 12-26 si II, 42 – si aspectul haristatic – vezi Fapte II, 17 – sint complementare.

2. Structura euharistica sau sacramentala a Bisericii. In ultima vreme, o mare dezvoltare a cunoscut ecleziologia euharistica, care, in contrast cu cea universalista, a recunoscut deplinatatea ecleziala si sacramentala a adunarii locale euharistice prezidata de episcop impreuna cu preotii. De altfel, inca din perioada apostolica, ekklesia s-a identificat cu sinaxa euharistica, in care episcopul inconjurat de preoti propovaduia cuvintul lui Dumnezeu si savirsea euharistia. Euharistia, potrivit invataturii Sfintului Apostol Pavel, exprima fiinta si unitatea Bisericii, a celei locale si a celei universale (I Cor. X, 17).

Definitia euharistica a Bisericii este de o importanta fundamentala pentru Ortodoxie, deoarece ea pune in evidenta urmatorele elemente:

a. Dimensiunea si coeziunea ei eclesiala, nu numai in sensul ca viata Bisericii este o viata in comunitate si unitate spirituala, ci in sensul ca Euharistia constituie acea koinonia esentiala dintre Dumnezeu si credincios. Koinonia constituie cel mai specific si cel mai puternic atribut al prezentei si spiritualitatii crestine. Vizibil, aceasta koinonia s-a exprimat prin aceeasi credinta, acel depostium fidei apostolic, prin acea agape crestina, care a marcat atit de puternic spiritualitatea Bisericii primare si mai ales prin fringerea si impartasirea piinii, simbolul reconcilierii cu Dumnezeu si cu aproapele. Desigur ca, in primele secole, transmiterea mesajului si spiritualitatii apostolice, mai ales in mediul elenistic, a ridicat o serie de probleme dificile pentru mentinerea acelei comuniuni. Mari personalitati teologice, bisericesti si spirituale, precum Ignatie, Irineu, Hypolit, Origen, Atanasie, Ciprian, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom au avut un rol esential in procesul de adaptare a Bisericii in acest mediu. Unul a pus accentul pe ascetism, altul pe institutionalizare, unul pe dimensiunea sociala, altul pe cea liturgica, dar toti au pastrat aceasta spiritualitate a konioniei, care identifica Biserica lui Hristos in lume. Marturisirea credintei drepte si formularea Ortodoxiei in fata ereziilor, care s-au facut nu numai in cadrul sinoadelor ecumenice, ci mai ales prin jertfa martirilor si marturisitorilor, a accentuata si mai puternic acest caracter eclezial, comunitar al Ortodoxiei. Nu trebuie sa se uite ca doctrina ortodoxa s-a transmis nu numai prin texte dogmatice si catehisme, ci mai ales prin <<Vietile Sfintilor>>.

b. Euharistia este semnul real, anticipat, al unitatii eshatologice a tuturor in Hristos. Ea este denumita de Parinti <<medicamentul nemuririi>>, hrana poporului lui Dumnezeu in exodul sau catre imparatia viitoare. Sinaxa liturgica locala este o icona a Ierusalimului ceresc, o prefigurare a universalitatii si unitatii transcendente a Bisericii. Desigur, <<Sfintele, sfintilor>>, ceea ce inseamna ca Trupul si Singele euharistic constituie privilegiul membrilor Bisericii. In definitiv, Ortodoxia nu renunta la afirmatia ca comuniunea euharistica presupune unitatea de credinta, marturisirea aceleiasi credinte. Totusi, interpretarea eshatologica a euharistiei ar putea sa deschida un drum nou catre aceasta comuniune, deoarece euharistia ar fi semnul unei unitati perfecte viitoare a tuturor in Hristos, care depaseste orice unitate vizibila, care nu poate fi niciodata perfecta.

c. Structurile si slujirile Biserica trebuie concepute tot in aceasta perspectiva euharistica. Euharistia presupune statutul sacerdotal si responsabilitatea liturgica a intregii comunitati care s-au dat prin botez si mirungere. Ea este un act sacramental realizat de toti membrii Bisericii in calitatea lor de preoti. Desigur, preotia are diverse trepte si forme, dar episcopul, preotul sacramental si comunitatea, preotia sacramentala si cea universla sint deopotriva necesare si indispensabile si sacramentului Euharistiei. Liturghia nu se poate savirsi fara prezenta si cooperarea comunitatii, dupa cum hirotonia absoluta, fara functie pastorala si o comunitate este o anomalie.

Aceasta dubla si distincta participare la starea preotiei se vede si in modul in care Biserica pastreaza si exprima credinta sa. Episcopatul are datoria de a pazi si exprima credinta Bisericii, dar autoritatea bisericeasca nu este ea insasi criteriul ortodoxiei credintei si nici nu se poate substitui acestuia. Asa cum Apostolii vor <<judeca>> lumea, tot asa episcopii – ca succesori ai apostolilor – au autoritatea de a discerne adevarul de erezie, dar criteriul acestui adevar ramine constiinta totala a Bisericii in care Duhul Sfint exista si opereaza ca Duh al Adevarului. Catolicitatea Bisericii inseamna nu numai la sinodalitate – modalitatea de a conduce colegial – ci la capacitatea ei de a percepe Adevarul in comuniunea de rugaciune, iubire si libertate, pe care o creeaza Duhul Sfint in trupul intregii Biserici.

3. Caracterul penticostal sau misionar al Bisericii, care nu este altceva decit dimensiunea ei liturgica, deoarece prin <<misiune>> Ortodoxia n-a inteles pur si simplu propovaduirea unei doctrine, ci intrdoucerea in ordinea noua a harului. Biserica proclama Evanghelia nu in sensul de a transmite pur si simplu un mesaj sau o cultura, ci de a ne <<descoperi>> pe Dumnezeu noua, ca creatorul, mintuitorul si judecatorul nostru. Scopul misiunii este acea <<metanoia>>, care nu este atit o aptitudine etica, ci o atitudine, o orientare fundamentala a vietii crestine, o reconstituire a noastra. In perspectiva Evangheliei, intre Biserica si noi exista permanent o discrepanta inevitabila, deoarece Biserica propovaduieste caracterul relativ al creatiei lui Dumnezeu si o <<judeca>> pentru imanenta si insuficienta ei. Biserica trebuie sa faca tot ceea ce poate pentru a evita ca creatura lui Dumnezeu sa devina infern, descopeind si condamnind in realitatea sa raul care o degradeaza. Pe de o parte, ea <<judeca>> lumea creata de Dumnezeu, pe de alta parte ea o <<consacra>> lui Dumnezeu, transformind-o intr-un cosmos transfigurat. <<Judecarea>>, adica spiritul profetic si <<consacrarea>>, adica spiritul liturgic – sint doua acte care apartin raportului in care Biserica se gaseste cu lumea creata de Dumnezeu, care este un raport <<euharistic>>. De aceea o reinnoire a constiintei evanghelice si profetice a Ortodoxiei depinde de recuperarea functiei sale liturgice in toata profunzimea ei. Misiunea tine de catolicitatea Bisericii care se realizeaza in aspectul cosmic al liturghiei, dupa cum se vede si in faptul ca, desi preotul striga <<Usile, usile!>>, inaintea Crezului, ea accepta pe catehumeni si se roaga pentru ei impreuna cu ei. Se pare ca imobilismul misionar actual se datoreaza si unei ritualizari excesive a liturghiei, care impiedica Biserica sa comunice organic cu credinciosii. Din cauza polemicii confesionale, traditia a fost redusa uneori la structuri fixe, institutii rigide, definitii imuabile. Theologia perennis, blocind astfel dinamismul ei evanghelic si profetic. Traditia tine insa de <<iconomia>> Duhului Sfint in Biserica si nu se refera numai la structurile care sa sigure continuitatea in timp si spatiu a Bisericii, ci mai ales la acea <<comuniune a sfintilor>> - <<communio sanctorum>>. Traditia este o continua intrupare a Evangheliei lui Hristos in biografia sfintilor.

III. – Prezenta Ortodoxiei in dialogul ecumenic ridica o problema de principiu, anume: care este definitia ecleziala a celorlalte confesiuni crestine care nu apartin Ortodoxiei. In general, teologia ortodoxa din ultima vreme a evitat sa determine in mod precis identitatea ecleziala a acestor confesiuni, desi canoanele sint extrem de severe in ce priveste criteriile apartenentei la Biserica. Desigur, traditia canonica se refera la vechile categorii de eterodocsi – eretici, schismatici si apostati -, dar are si ea o oarecare flexibilitate, facind, de pilda, distinctie intre intre eretici care sint reprimiti in Biserica fara rebotezare, si cei carora li se impune botezul ortodox. Se recunoaste azi ca limitele canonice ale Bisericii nu pot fi determinate explicit, ci si pentru ca o anumita realitate eclesiala si sacramentala poate fi identificata si la neortodocsi. Desigur, exista anumite criterii ale apartenentei la Biserica deplina: marturisirea credintei apostolice formulata de sioadele ecumenice, propovaduirea Evangheliei, celebrarea Euharistiei si botezului de catre o preotie sacramentala, asteptarea imparatiei, disciplina cononica. Problema insa ramine crestinismul este divizat asa de profund incit nu poate sa exite comuniune euharistica intre toti crestinii. Iar separarea se afla nu numai la nivelul sistemelor de organizare, terminologiei teologice si identitatii culturale a crestinilor, ci la nivelul constiintei universalitatii Bisericii. Din experienta pe care ortodocsii o au in dialogul cu anglicanii se pare ca punctul central care ar determina reluarea comuniunii euharistice ar fi recunoasterea reciproca a preotiei si a validitatii tainelor. Dar intrucit teologia sacramentala este doar un capitol al ecleziologiei, a trebui sa se identifice intreaga lor viziune despre Biserica, care este o realitate dinamica si deschisa.

IV. – Nu este locul aici de a compara ecleziologia ortodoxa cu cea catolica si protestanta. Cu toate ca definitia reala a Ortodoxiei nu este destul de cunoscuta de celelalte confesiuni crestine, totusi acestea au inteles ca Ortodoxia are propria ei identitate specifica, radical diferita de a lor, asa incit ea nu mai poate fi identificata in sens restrictiv sau negativ, ca in trecut: <<lumea orientala>>, <<ritul bizantin>>, <<fratii separati din Orient>>. Citeva idei fundamentale ortodoxe au patruns in circulatia ecumenica, ca de pilda, dimensiunea eclesiala, de comuniune, a credintei crestine, dimensiune neglijata in trecut de Reforma protestanta, care, pe buna dreptate, a respins conceptia dintre existenta unui <<intermediar>> intre Dumnezeu si credincios. Apoi, notiunea de Biserica locala, care se refera nu numai la modul de organizare administrativa si conducere pastorala a acesteia, ci la realitatea sacramentala a manifestarii poporului lui Dumnezeu. Autonomia Bisericilor Ortodoxe locale, socotita de catolici ca o degradare si o renuntare temporara la autoritatea primatului papal, singura structura care ar mentine universalitatea Bisericii, este intemeiata pe sacramentalitatea si apostolicitatea comunitatilor locale, care se pastreaza prin episcopatul si euharistia lor. Episcopii nu sint apostoli continuanti, ci succesori ai apostolilor, de aceea nu exista un episcop al Bisericii universale. Iar universalitatea Bisericii se pastreaza si se exprima in si prin comuniunea euharistica. Pentru catolici, a nega primatul papal inseamna a fi <<schismatic>>. Pentru ordodocsi, schisma presupune ruperea comuniunii euharistice, o degradare a definitiei Bisericii, care nu poate fi formulata in sens juridic: Biserica universala unita cu scaunul de Roma, ci in sens euharistic.

Se pare ca diferentele ecleziologice dintre confesiunile crestine provin din lipsa unei corelatii organice intre hristologie si prevmatologie. In catolicism, problema nerezolvata ramine aceea a relatiei dintre institutie si mistica, dintre structurile ecleziale si spiritualitate; in protestantism, aceea dintre indivod si koinonia, dintre comunitatea de baza si oekumene. Toate confesiunile sint insa confruntate deopotriva cu problema relatiei dintre biserica si lume, nu numai la nivelul structurilor, ci mai ales la nivelul marturiei lor evanghelice. Alianta dintre Hristos si Biserica Sa este o alianta dinamica, creatoare; de aceea trebuie descoperite toate mijloacele si posibilitatile prin care ea se manifesta: nu numai adunarea euharistica si rugaciunea, ci si angajarea crestinilor in aceasta lume ca marturisitori ai dreptatii, egalitatii, pacii, iubirii si libertatii umane, in numele Fiului lui Dumnezeu care a murit si a inviat <<pentru noi oamenii si pentru a noastra mintuire>>.

* Conferinta tinuta la Institutul ecumenic de la Bossey-Geneva, in cadrul Seminarului ortodox - 1976.
1. Enciclica din 1848 – versiunea franceza in <<Contacts>>, vol. XVII, nr. 49, 1965, p. 23-46.
2. Vladimir Lossky, The Mystieal Theology of the Eastern Churches, London, Clarke, 1957.
3. Georges Florovsky, Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View, Nordland Publishing Company, Belmont, 1972.
4. Iaroslav Pelikan, The Christian Tradition. A history of the Development of Doctrine. II The Spirit of Eeastern Christendom (600-1700), Chicago: Universtity of Chicago Press, 1974.
5. John Meyendorff, Byzantine Theology, New York, Fordham University Press, 1974.
6. Dumitru Staniloae, Le Saint Esprit dans la theologie et la vie de l’Eglise Orthodoxe, <<Contacts>>, vol. XXVI, nr. 87, 1974, p. 227-256.
7. Nikos Nissiotis, Presence theologique, relations oecumeniques et unite interieure de l’Orthodoxie, <<Contacts>>, XVI, nr. 47, 1964, p. 167-203.
8. Oliver Clement, Le renouveau de l”Eglise, <<Contacts>>, XVI, nr. 48, 1964, p. 254-290.
9. Georges Khodre, Mission et developpement dans la theologie orthodoxe, <<Contacts>>, vol. XXVI, nr. 85, 1974, p. 66-73.
10. B. Bobrinskoy, Liturgie et ecclesiologie trinitaire de Saint Basile, in vol. Eucharisties d’Orient et d”Occident,II, Les Editions du Cerf, paris, 1970, p. 197-240.
11. Elie Melia, Le mmystere de l”Eglise, in <<Lumiere et Vie>>, vol. X, nr. 55, 1961, p. 47-63.
12. Paul Evdakimov, La culture a la lumiere de l’Orthodoxie, in <<Contacts>>, vol. XIV, nr. 57, 1967, p. 10-34.
13. Jean Zizioulas. La vision echaristique du monde et l’homme contemporain, in <<Contacts>>, vol. XIX, nr. 57, 1967, p. 83-92.
14. Ion Bria, Living in the One Tradition. An Orthodox Contribution to the question of unity, in <<The Ecumenical Review>>, nr. 4. 1974.