BluePink XHost

Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

INSUSIRILE SI LIMITELE BISERICII

Cea mai de seama problema care a facut si face obiectul discutilor ecumeniste este refacerea unitatii Bisericii. Cine urmareste activitatea Consiliului Ecumenic al Bisericilor sau discutiile bilaterale dintre diferitele Biserici si Confesiuni, constata cu usurinta ca problema ecleziologica este nelipsita din catalogul temelor care se dezbat in toate intrunirile, pe plan local, regional sau mondial. Se discuta asupra instituirii Bisericii, asupra naturii ei, asupra caracterului ei divino-uman, asupra organizarii, asupra membrilor Bisericii, asupra conducerii, asupra sfintelor taine etc.

De altfel, invatatura despre Biserica a preocupat pe crestini in toate timpurile, pentru ca Biserica este taina mintuirii lor. Sinodul al II-lea ecumenic tinut la Constantinopol in anul 381, a fixat in Simbolul credintei dogma despre Biserica, intr-o formulare extrem de simpla si usor de retinut. <<Cred intr-una, sfinta, soborniceasca si apostoleasca Biserica>>. Unitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea formeaza insusirile sau atributele Bisericii, exprimind plentitudinea naturii ei si asigurind continuitatea lucrarii mintuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos pina la Parusie.

Intre temele cu privire la Biserica, ce urmeaza a fi discutate in cadrul dialogului teologic oficial dintre Biserica Ortodoxa si Biserica Veche Catolica, este si aceasta: <<Hotarele (limitele) Bisericii>>. Problema se pune in relatie cu insusirile Bisericii, care exprima adevarul de credinta, revelat, predat de Mintuitorul Sfintilor Apostoli si pastrat cu sfintenie de Biserica Ortodoxa. Trairea in acest adevar, adica in hotarele Bisericii celei adevarate, ii da crestinului certitudinea mintuirii.

In cele ce urmeaza vom expune mai intii invatatura Bisericii Ortodoxe despre insusirile Bisericii, apoi vom face unele consideratiuni in lumina acestei invataturi, cu privire la hotarele Bisericii.

I. 1. Biserica este una, pentru ca Domnul nostru Isus Hristos n-a intemeiat mai multe Biserici care sa existe paralel, ci una singura. Sfintul Apostol Pavel invata ca Biserica este Trupul lui Hristos si Hristos este Capul ei. In Iisus Hristos, Dumnezeu realizeaza planul Sau de a reuni intr-unul toate cele din cer si cele de pe pamint (Efes. I, 9-10), deoarece <<toate au fost facute prin El si pentru El>> (Colos. I, 16). Prin jertfa Sa, Domnul Iisus Hristos a devenit <<Capul Bisericii>>, intrucit toti apartin Lui, ca membrele in trup, ca <<implinirea Celui ce plineste toate in toti>> (Efes. I, 22-23). El tine Biserica intocmai ca un trup unitar si stabil, <<bine inchegat si strins legat>> (Efes. IV, 16). Ca rezultat al intruparii si al jertfei Sale rascumparatoare, noi sintem una in Hristos (gal. III, 28). Unitatea crestinilor se intemeiaza deci pe hristocentrismul Bisericii: <<Este un singur Trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez>> (Efes. IV, 4-5). Sfintul Apostol Pavel accentueaza legatura ontologica dintre Hristos si Biserica (I Cor. I, 2; Efes. III, 21; V, 32), asa incit forma sacramentala pe care o ia viata noastra in Hristos este Biserica, adica existam in Hristos ca <<Trup>>, ca o comunitate si comuniune: <<Noi cei multi alcatuim un singur trup in Hristos, dar fiecare in parte sintem madulare unii altora>> (Rom. XII, 5).

Mintuitorul Iisus Hristos se roaga ca unitatea Bisericii sa ia chipul unitatii Sfintei Treimi si sa se hraneasca din unitatea Sfintei Treimi (Ioan XVII, 21-24). De fapt, unirea Persoanelor treimice constituie temelia unitatii Bisericii, dupa cum subiliniaza si unii Printi ai Bisericii ¹, dintre care Sfintul Ciprian in lucrarea Despre unitatea Bisericii, relevind numeroase si interesante situatii si aspecte ale unirii umanitatii cu dumnezeirea in Biserica, a accentuat ca viata si unitatea Bisericii sint revarsarea vietii si a unitatii Sfintei Treimi in cei care au primit si primesc sa faca parte din Biserica ².

Unitatea concreta si vizibila a Bisericii este lucrarea si efectul Cincizecimii, pentru ca Sfintul Duh constituie principiul dinamic al <<koinoniei>> (Fapte II, 42), incit apartenenta la Biserica este dependenta de primirea Duhului. Sfintul Atanasie cel Mare spune ca <<Dumnezeu s-a intrupat pentru ca omul sa poata deveni locas al Sfintului Duh (pneumatofor)>> ³, iar Sfintul Irineu spune ca unde este Biserica acolo e Duhul lui Dumnezeu si unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este Biserica si tot harul ⁴. In acelasi sens se exprima si Sfintul Grigorie Palama atunci cind afirma ca <<harul da Trupului (adica Bisericii) experienta lucrurilor dumnezeiesti>> ⁵. Participarea la Trupul lui Hristos, care e Biserica, se face prin Sfintul Duh. <<Noi toti, in adevar, am fost botezati intr-un singur Duh, ca sa alcatuim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie slobozi; si toti am fost adapati dintr-un singur Duh>> (I Cor. XII, 13). De aceea, unitatea Bisericii consta in <<pastrarea Duhului in legatura pacii>> (Efes. IV, 3).

Unitatea Bisericii se exprima, de asemenea, prin unitatea de credinta, prin unitatea de cult si participarea la acelasi Taine, precum si prin unitatea comunitatii ecleziastice si de conducere ⁶. Unitatea de credinta, care este manifestata in aceeasi marturisire si in aceeasi predicare nealterata a adevarului crestin este socotita de Sfintul Apostol Pavel ca mijloc si rezultat al edificarii in Hristos, care este Logosul si in Sfintul Duh, care este Duhul Adevarului. Sfintul Apostol Pavel numeste Biserica lui Dumnezeu <<stilpul si temelia Adevarului>> (I Tim. III, 15), indemnindu-i pe credinciosi sa ajunga la <<unitatea credintei>> (Efes. IV, 13).

Incorporarea in Biserica incepe cu actul de credinta in adevarul si realitatea Revelatiei divine, de aceea martusirea credintei ortodoxe a fost de la inceput conditia fundamentala a apartenentei la Biserica prin Botez si a raminerii in sinul Bisericii. Aceasta unitate este accentuata in deosebi de Sfintul Apostol Pavel care cere pazirea depozitului credintei si combate energic pe pseudo-profeti si pseudo-invatatori (Eefe. IV, 3-15; I Cor. I, 10; Gal. I, 6-8; Tit. III, 6-8). De asemenea, Biserica este o comunitate sacramentala, liturgica, in care se savirsesc Sfintele Taine ca mijloace prin care Dumnezeu in Duhul Sfint impartaseste Harul mintuitor celor ce cred si marturisesc pe Fiul Sau, Iiisus Hristos ca Domn si Mintuitor. Prin Sfintele Taine, Hristos Domnul zideste Biserica Sa, in care El este prezent in mod sacramental, asa cum intareste Sfintul Ioan Damaschin spunind ca <<daca taina este o unire cu Hristos si in acelasi timp o unire a tuturor unii cu altii, aceasta trebuie sa ne dea unitatea reala cu cei care o primesc asa cum am primit-o si noi>> ⁷. De aceea, unitatea bisericeasca vazuta nu este posibila fara comuniunea sacramentala, iar comunitatea sacramentala nu poate fi despartita de unitatea de credinta. Caci dupa cum <<harul si adevarul>> nu se pot desparti de Hristos, tot asa nici viata sacramentala a Bisericii nu se poate desparti de adevarul de credinta care sta la baza unirii membrelor in Trupul lui Hristos, adica in Biserica ⁸.

Un alt element de seama al unitatii Bisericii este ierarhia si in primul rind episcopatul. Unitatea ei se exprima si prin comuniunea membrilor ierarhici. Apostolii au rinduit ca succesori ai lor pe episcopi, iar acestia, la rindul lor, hirotonisesc preoti si diaconi, impartasindu-se astfel intregului popor credincios, harul Sfintului Duh. Functiile si organele institutionale asezate prin hirotonie episcopala in succesiune apostolica in Biserica fac parte din elementele necesare existentei si misiunii ei ⁹. Ierarhii ramin in comuniune cu poporul credincios, impartasindu-se cu acesta din acelasi Taine. Astfel, comuniunea dintre ei este comuniunea dintre Bisericile locale pe care le reprezinta.

Prin urmare, Biserica fiind constienta de la inceput ca este pazitoarea unitatii, n-a recunoscut niciodata erezia si schisma ca organe paralele ale mintuirii, luind masuri impotriva celor ce se osindeau singuri prin alterarea invataturii de credinta sau nesoscotirea cirmuirii ierarhiei ¹⁰.

2. Biserica este caracterizata drept institutie sfinta, care sfinteste in acelasi timp pe credinciosi. Caracterul de sfintenie ii este conferit Bisericii de Domnul nostru Iisus Hristos si de Sfintul Duh, izvorul sfinteniei. Primii crestini se numeau sfinti (Fapte IX, 32; Rom. I, 7; XII, 13; Efes, I, 1), invatatura pe care o predica este sfinta, crestinii sint renascuti prin Botez spre o viata noua, harica. Sfintul Apostol Pavel declara ca activitatea slujitorilor bisericesti are in vedere <<desavirsirea sfintilor>>, zidindu-se astfel Trupul lui Hristos (Efes. IV, 11-12), iar despre Biserica spune: <<Hristos a iubit Biserica si S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinteasca, curatind-o cu baia apei prin cuvint si ca s-o infatiseze Siesi, Biserica slavita, neavind pata sau zbircitura, ori altceva de acest fel, ci ca sa fie sfinta si fara de prihana>> (Efes. V, 25-27). Prin jertfa pe Cruce, Mintuitorul <<a sfintit prin singele Sau, poporul>> Lui (Evrei XIII, 12), adica pe cei ce cred si devin membre ale Trupului, rugindu-se Tatalui <<ca si acestia sa fie sfintiti intru adevar>> (Ioan XVII, 19). Sfintenia membrilor Bisericii se savirseste dupa har si prin participare la sfintenia Fiului lui Dumnezeu ¹¹. Caci sfintenia desavirsita este numai la Dumnezeu, <<a carui sfintenie, dupa afirmatia Sfintului Grigorie de Nysa, nu are hotar>> ¹². E adevarat ca crestinii se straduiesc spre neprihanire si sfintenie, dar se face deosebire intre sfintenia dumnezeiasca si sfintenia dobindita prin har si prin efort personal, dupa cum remarca Sfintul Chiril al Ierusalimului. <<Cu adevarat unul este sfint, sfint prin natura. Si noi sintem sfinti dar nu prin participare si prin exercitiu si prin rugaciune, sintem sfinti si noi invrednicindu-ne de Sfintul Duh>> ¹³. Aceasta arata ca crestinii in Biserica nu sint sfinti cu desavirsire, ci se gasesc pe calea sfinteniei. Adica in Biserica se afla si unii care se lupa cu greutatea pacatelor sau sint crestini numai cu numele. Aceasta nu limiteaza insa dimensiunea sfinteniei Bisericii. Dimpotriva, Biserica a luat totdeauna atitudine atit impotriva celor ce au socotit Biserica alcatuita numai din sfinti cit si a celor care, accentuind sfintenia elementului dumnezeiesc au privit cu prea mare ingaduinta la membrii pacatosi, cu convingerea ca alegerea definitiva intre cei buni si cei rai, intre griu si neghina, se va face cu dreptate divina la judecata din urma ¹⁴.

3. Sobornicitatea Bisericii ¹⁵ se intelege spatial, adica Biserica este raspindita in toata lumea, si temporal unind <<toate in Hristos si cele din ceruri si cele de pe pamint>> (Efes. I, 10), intinzindu-se pretutindeni ca loc si ca timp si cuprinzind pe toti dreptii Vechiului Testament care au crezut in Dumnezeu si pe cei ce au crezut in Hristos si vor crede pina la sfirsitul veacului, Biserica paminteasca si cereasca. Sobornicitatea Bisericii este strins legata de unitatea Bisericii, pentru ca Biserica, desi este raspindita in toata lumea, totusi formeaza un intreg unitar, fara limitari de loc, de timp, de rasa, de limba, etc., deoarece <<Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mintuiasca si la cunostinta adevarului sa vina>> (I Tim. II, 4).

Sobornicitatea Bisericii se intelege insa si ca ortodoxia credintei, care inseamna unitate in invatatura si conducere, ca legatura ce uneste Bisericile din diferite locuri. In acest fel a inteles Sfintul Chiril al Ierusalimului cuvintul din Simbolul de credinta, spunind: <<Biserica se numeste soborniceasca pentru ca se intinde in toata lumea, de la o margine a pamintului la cealalta si pentru ca invata in mod sobornicesc si desavirsit toate invataturile care trebuie sa ajunga la cunostinta oamenilor>> ¹⁶. De aceea, incepind cu secolul al II-lea, Bisericile locale se infatisau inaintea ereziilor si schismelor ca <<ortodoxe>>, adica sobornicesti>>, exprimindu-se astfel identificarea lor prin credinta cu Biserica in general, prin urmare aratau ortodoxia lor. Scrisoarea catre Smirneni a Sfintului Ignatie Teoforul explica: Asa dupa cum in Euharistie ¹⁷ este prezent Hristos in intregime, tot la fel fiecare comunitate ecleziastica este plentitudinea Trupului lui Hristos caci <<unde este Hristos Iisus, acolo este si Biserica soborniceasca>> ¹⁸. In Martiriul Sfintului Policarp gasim acordarea acestui nume atit Bisericilor locale cit si comunitatilor raspindite in lume, care apartin de Sfinta Biserica soborniceasca ¹⁹.

4. Biserica se numeste si apostolica pentru ca este intemeiata de Mintuitorul Hristos, marele <<Apostol>> (Col. IV, 4 si Evrei III, 1), <<pe temelia Apostolilor si a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind insusi Iisus Hristos>> (Efes. II, 20), adica pe marturisirea Apostolilor cu privire la Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei XVI, 18). <<Apostolicitatea se arata pe de o parte in marturisirea celeiasi credinte pe care a marturisit-o si Biserica primara si in identitatea conducerii, iar pe de alta, in succesiunea numita apostolica, in seria episcopilor ca urmasi ai Apostlilor, cind sint instituiti canonic. Ambele aceste momente stau in legatura interna, presupunindu-se reciproc. Percum invatatura apostolica este baza succesiunii apostolice, tot astfel succesiunea apostolica constituie indiciul extern ca o Biserica este adevarata si in armonie cu Biserica primara, in doctrina si conducere>> ²⁰.

Succesiunea apostolica este socotita de Parintii Bisericii ca o conducta prin care curge invatatura apostolica si un semn distinctiv al Bisericii adevarate fata de cele false ²¹.

Dimensiunile apostolicitatii Bisericii sint un garant al adevarului de credinta. In sinoadele ecumenice, episcopii sinodali exclamau: <<Asa au invatat Apostolii si parintii! La fel se gaseste si in scrierile Parintilor Bisericii, intarirea cuvintului lor cu referirea continua la invatatura Apostolilor. Tot in acest sens, de plentitudine a adevarului de credinta, a savirsirii tainelor si a trairii in comuniunea de dragoste a Bisericii spune si Sfintul Ciprian ca <<Episcopul este in Biserica si Biserca in Episcop si daca cineva nu este cu Episcopul, acela nu este in Biserica>> ²², intelegind, e clar, pe episcopul asezat in Biserica in mod canonic, care <<a primit de la Apostoli, asa cum intareste si Sfintul Irineu, invatatura si traditia si ne-a predat noua tuturor una si aceeasi credinta>> ²³.

II. Problema hotarelor Bisericii este indeosebi ridicata de unele Biserici si comunitati crestine care prezinta elemente ecleziale si care revendica titlul de Biserica.

Invatatura ca Biserica este singura mantuitoare e atestata de izvoarele Revelatiei. Mintuitorul a spus: <<Cel care asculta de voi, de Mine asculta si cel care se leapada de voi, de Mine se leapada, iar cel care se leapada de Mine, se leapada de cel ce M-a trimis pe Mine>> (Luca X, 16; Matei XVIII, 18); sau: <<De nu va asculta cineva de Biserica sa fie ca un pagin si vames>> (Matei XVIII, 17); sau: <<Eu sint Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decit prin Mine>> (Ioan XIV,6); sau : <<Eu sint usa: de va intra cineva prin Mine se va mintui>> (Ioan X, 9). Aceasta arata ca adevarul mintuitor se afla numai in Biserica si ca numai Biserica, sub actiunea sfintitoare a Sfintului Duh ²⁴ poseda mijloacele fericirii vesnice.

In legatura cu aceasta se pune intrebarea pina unde se intinde Biserica cea adevarata, cum se pot marca hotarele acestei Biserici si ce se intimpla in afara de aceste hotare? Un raspuns potrivit se poate da numai in lumina invataturii Parintilor si Scriitorilor bisericesti. In general, afirmatia lui Origen si a Sfintului Ciprian ca in <<afara de Biserica nu este mintuire>>, reluata si de alti Parinti ai Bisericii, a avut si are o mare influenta in dezvoltarea dogmei ecleziologice. Aceasta afirmatie se referea la niste fapte concrete petrecute in secolul al II-lea si al III-lea, in cadrul Bisericii. Origen face un apel catre iudei, de a iesi din cadrul Vechiului Testament si de a intra in Biserica spre a se mintui, asa cum Noe a intrat in corabia izbavitoare; <<cine din acest popor vrea sa fie salvat sa vina in aceasta casa pentru a dobindi mintuirea. Sa vina in aceasta casa, in care Singele lui Hristos este semnul mintuirii… In afara de aceasta casa unica, adica in afara de Biserica, nimeni nu este mintuit. Daca totusi cineva iese din ea, este singur vinovat de moartea sa>> ²⁵. Sfintul Ciprian, cu un secol mai tirziu, exprima aceeasi gindire, luind atitudine ferma impotriva celor ce se separau de Biserica, formind partide religioase, aratind ca <<cel ce nu are Biserica drept mama nu pate avea pe Dumnezeu drept tata>>, si ca <<nu este posibila mintuirea in afara de Biserica>>. ²⁶.

In ultima vreme, unii teologi au interpretat afirmatiile de mai sus in sens istoric ²⁷, lasind oarecum sa se inteleaga ca invatatura Sfintului Ciprian despre mintuirea crestinilor numai in Biserica cea Una, exprimata in anumite formule ferme, nu ar mai avea astazi aceeasi tarie. Ca aceasta interpretare este eronata si tendintioasa, o demonstreaza Sfintul Ciprian care, in Epistola LXXIII, adresata <<Fratelui Iubaianus>>, arata clar ca este necesar ca ereticii sa fie rebotezati, daca s-ar intoarce la dreapta credinta, deoarece dreptmaritorii crestini n-au nimic comun cu acestia: nici pe Dumnezeu-Tatal, nici pe Hristos-Fiul lui Dumnezeu nici pe Sfintul Duh, nici credinta nici Biserica si deoarece botezul ereticilor nu duce la mintuire <<quia salus extra Ecclesiam non est>>, iar ei nu se afla in Biserica cea adevarata ²⁸. De aici reiese in conceptia Sfintului Ciprian, ca erezia si schisma nu erau factori care sa zideasca Biserica lui Hristos. Aceeasi idee se gaseste si la Sfintul Ignatie Teoforul care, intarind pe crestinii din Filadelfia in dreapta credinta, le scrie: <<Nu va inselati, fratii mei, daca cineva urmeaza unui schismatic nu mosteneste imparatia lui Dumnezeu; daca cineva umbla in alta invatatura, aceasta nu este impreuna cu Patima lui Hristos>> ²⁹.

Vorbind catehumenilor despre sensurile cuvintului Biserica, Sfintul Chiril al Ierusalimului face urmatoarea precizare: <<Cineva ar putea afirma ca, propriu vorbind si adevarat, si adunarea celor rai, a ereticilor, adica a marcionitilor, amniheilor si a celorlalti este tot biserica. Impotriva acestei afirmatii, Simbolul credintei te-a intarit si ti-a predat acest articol de credinta: Si intr-una, sfinta, soborniceasca Biserica, pentru ca sa fugi de adunarile lor spurcate si sa ramii pururea in sfinta Biserica in care ai si fost renascut>> ³⁰. Un alt Parinte al Bisericii, Sfintul Niceta de Remesiana, opune Biserica cea adevarata in care se preda corect invatatura Mintuitorului, asa cum a fost propovaduita de Apostoli, falselor Biserici, care isi au origine omeneasca nu dumnezeiasca, spunind: <<Intr-adevar, sint si alte Bieserici, false (pseudo-eccleisiae) dar tu sa nu ai nimic comun cu ele, ca de exemplu, a maniheilor, a catafrigienilor, a marcionitilor, sau ale celorlalti eretici sau schismatici, fiindca ei inceteaza de a mai face parte din aceasta Biserica sfinta; ei cred in invataturile diavolesti ale inselatorului si spun altceva decit au predat Apostolii>> ³¹. In acelasi sens vorbeste si Rufin de Aquileea despre Bisericile false, numindu-le <<Concilium vanitatis>> si <<Congregationes malignantiu>>, in opozitie cu adevarata <<Biserica, una sfinta, in care este o singura credinta si un singur Botez, in care se crede intr-un singur Dumnezeu-Tatal si intr-unul Domn Iisus Hristos Fiul Lui si intr-un singur Duh Sfint. Caci sint multi atii care au alcatuit Biserici, ca Marcion, Valentin, Ebion, Maniheu si Arie si ceilalti toti ereticii>> ³². Aceasta invatatura a fost exprimata cu multa vigoare, la inceputul secolului al VI-lea, de Episcopul Fulgentiu de Ruspe (468-533), care scria ca <<toti eriticii si schismaticii, care-si vor sfirsi viata in afara de Biserica soborniceasca, nu vor avea parte de mintuire>> (Matei XXV, 41) ³³.

Asadar, in plentitudinea credintei adevarate, in episcopatul cu succesiunea apostolica si in Sfintele Taine, se poate spune ca se afla hotarele Bisericii Erezia, ca slbire a adevarului de credinta, a fost aruncata dincolo de hotarele Bisericii. Erezia, ca slabire a adevarului de credinta, a fost aruncata dincolo de hotarele Bisericii, condamnata si inalturata. La fel a fost combatuta si schisma ca o instrainare de Biserica, o despartire bazata pe motive etice si administrative, fara nici o fundamentare dogmatica ³⁴. De aceea, in Biserica Ortodxa se subiniaza faptul ca toti cei ce cred in Mintuitorul Iisus Hristos sint in Biserica – Una, Sfinta, Soborniceasca si Apostoleasca – in masura in care tin si marturisesc adevarul de credinta, in toata plentitudinea lui, asa cum l-au propovaduit Sfintii Apostoli si urmasii acestora, avind ca termen de comparatie invatatura Bisericii primare. Astfel, afirmatia Sfintului Ciprian: <<Extra Ecclesiam nulla salus>> isi pastreaza actualitatea.

Biserica se afla in lume in virtutea originii sale, a functiunii si telului sau definit in actul revelator al lui Dumnezeu. <<A fi in lume inseamna, dupa cum sublinaza teologul grec Nickos Nissiotis, eminamente, inseparabil, temeinic si in intregime in solidaritate nu simplu etnica si sociala, ci esentiala si organica>> ³⁵.

In ultimul timp, unii teologi s-au referit la relatia Bisericii cu lumea, vorbind de hotarele Bisericii (in actiunea generala a cuvintului) fata de lume ³⁶. In aceasta privinta trebuie sa se precizeze urmatoarele: <<Bisericile sint legate cu lumea prin umanitatea comuna a membrilor lor si a celorlalti oameni, prin lumea comuna in care isi desfasoara viata, prin originea lor in actul creator al lui Dumnezeu, prin unirea ontologica a lui Hristos cu toti oamenii. Deschizindu-se lumii de azi si colaborind pentru rezolvarea problemelor ei, Bisericile nu numai ca ajuta omenirea si se apropie intre ele in mod practic, dar se apropie si doctrinar, intelegind intr-o lumina comuna si revelatia divina din lucrarea lui Dumnezeu in lumea actuala>> ³⁷.

Biserica Ortodxa, urmatoare credincioasa a invataturii Mintuitorului Iisus Hristos, socoteste ca trebuiesc conjugate si dinamizate fortele spirituale si morale ale tuturor crestinilor pentru refacerea unitatii Bisericii ³⁸. De aceea, fara a parasi adevarul de credinta al Bisericii celei una si nedespartie, Biserica Ortodxa desi are constiinta ca este mostenitoarea fidela a intregului tezaur dogmatic, totusi nu a inaltat ziduri de separare intre ea si ceilalti crestini. Dimpotriva, asa cum rezulta din Eciclica Patriarhiei Eumenice din 1920, intitualata sugestiv: <<Catre toate Bisericile lui Hristos de pretutindenea>>, din hotaririle Conferintelor Panortodoxe de la Rodos (1961, 1963, 1964) si Chambesi-Geneva (1968), a manifestat dorinta de a dezvolta relatii de apropiere, de cunoastere si de colaborare pentru binele si fericirea intregii omeniri, cu unele Biserici si Confesiuni crestine, ajungindu-se in ultimul timp sa treaca la dialogul teologic cu Bisericile Necalcedoniene, Anglicana si Vechi-Catolica. In acelasi timp, Biserica Ortodoxa a respins asa-numita teorie anglicana a ramurilor (Branch Theology) care recunoaste numai Bisericile: Anglicana, de Rasarit, si Romano-Catolica, precum si teoria formulata de ecumenistul Pastor Visser’t Hooft cu privire la <<Supra-Biserica>>, institutie centrala bisericeasca avind caracter universalist ³⁹. Nici una din cele doua teorii nu da imaginea Bisericii infatisate de Sfintul Apostol Pavel, ca <<Trup al lui Hristos>>, care are ca limita plentitudinea adevarului de credinta. <<Un sincretism constintutional, remarca pe buna derptate Pr. Prof. Ioan G. Coman, nu duce la un adevarat ecumenism si nu duce la unitate. Daca Biserica nu-si recunoaste limitele in revelatia lui Hristos, care ii este izvor si Cap si care deschide portile oricarei inimi curate, ea – Biserica – poate deveni o interesanta Academie de Credinte religioase, dar inceteaza a mai fi Biserica lui Hristos>> ⁴⁰.

Unirea tuturor crestinilor in hotarele adevarului de credinta postuleaza rezolvarea unor serioase probleme ecleziologice. Sarcina crestinitatii este de a realiza o unitate bisericeasca in care crestinii si Mintuitorul Iisus Hristos sa se intilneasca in aceeasi Biserica, intr-o comuniune de credinta si sacramentala ⁴¹. Pina la infaptuirea acestei nazuinte, Biserica Ortodoxa ramine deschisa pentru dialogul slujirii lumii, pentru zidirea pacii intre oameni, pentru implinirea aspiratiilor majore ale omenirii si pentru realizarea unei unitati crestine in diversitate ⁴².

Pr. Conf. Stefan Alexe,

"Studii Teologice", nr. 7-10/1976, pag. 705-713.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Clement Romanul, Epistola I catre Corinteni, 46, 6, Ed. Joseph A. Fischer, p. 82; Sfintul Ioan Gura de Aur, Omilia LXXVIII la Ioan, P.G., LIV, 425. Vezi si Pr. Prof. D. Staniloae, Relatiile treimice si viata Bisericii, in <<Ortodoxia>>, XVI (1964), nr. 4, p. 503-525.
2. Sfintul Ciprian, De unitate Ecclesiae, 6, 23, CSEL, III, 1, p. 215 si 231.
3. Sfintul Atanasie cel Mare, De incarnatione, P.G., XXVI, 996.
4. Sfintul Irineu, Adversus haereses, III, 24, L, P.G., VII, 966 BC.
5. Saint Gregorie Palamas, Triades, Ed. Meyendorff, p. 460, citat dupa Oliver Clement, Situation de la parole theologique selon la tradition orthodoxe, prefata la cartea teologului grec Christos Yannaras, De l’absencce et de l’inconnaissance de Dieu. Theologie sans frontiers, traduit du grec par Jaques Touraille, Paris, 1971, p. 11. Vezi si Pr. Prof. Ioan G. Coman, Sensul ecumenic al lucrarii Sfintului Duh in teologia Sfintilor Parinti, in <<Ortodoxia>>, XVI (XVI (1964), nr. 2, p. 220-239.
6. Panagiotis N. Trembelas, Dogmatique de l’Eglise Orthodoxe Catholique, Tome second. Trad. francaise par l’Arch. Pierre Dument O.S.B., Chevelogne, 1967, p. 379.
7. Sfintul Ioan Damaschin, De fide orthodoxa, IV, 13, P.G., XCIV, 1154 A.
8. Pr. Prof. Ioan G. Coman, Unitatea Bisericii si problema refacerii ei in lumina Sfintilor Parinti, in <<Ortodoxia>>, VI (1954), nr. 2-3, p. 438-439; <agistrand Griogoras Aurel, Unitatea in Hristos si unitatea in Biserica, in <<Studii Teologice>>, XVII (1965), nr. 3-4, p. 182-203; Idem, Unitatea de credinta conditie a unitatii Bisericii, in <<Ortodoxia>>, XVIII (1966), nr. 3, p. 410-422; Pr. Conf. Stefan C. Alexe, Biserica una si Bisericile cele multe, in <<Ortodoxia>>, XXV (1973), nr. 2, p. 230-325, P.C. Prof. D. Staniloae in studiul Autoritatea Bisericii, in <<Studii Teologice>>, XVI (1964), NR. 3-4, p. 204, pune accentul pe efortul comun al credinciosilor de a propasi in dreapta credinta, in cadrul Sfintei Litughii, subliniind urmatoarele: <<Unitatea constienta in credinta e o datorie si o nazuinta necontenita a membrilor Bisericii, in timpul Liturghiei care e si un mijloc de sporire comuna a credintei si de marturisire a ei, credinciosii, pregatindu-se pentru aducerea jertfei euharistice si pentru unirea cu Hristos, cer in repetate rinduri <<unirea credintei>> si, ca urmare a ei, <<impartasirea Sfintului Duh>>. Se arata astfel ca unirea cu Hristos si deci intreolalta nu poate avea loc fara aceasta baza de unitate spirituala prin credinta si ca Duhul care si primeste prin trupul Domnului e Duhul unitatii si al comuniunii iubitoare intre credinciosi, nu duhul dezbinarii. Cind se apropie momentul prefacerii euharistice, credinciosii primesc indemnul: <<Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gind sa marturisim>>, iar ei raspund: <<Pe Tatal, pe Fiul si pe Sfintul Duh, Treimea cea de-o fiinta si nedespartita>>, apoi marturisesc Simbolul credintei intreg, in vreme ce si preotul il rosteste in altar.
9. Pr. Prof. Liviu Stan, Succesiunea apostolica, in <<Studii Teologice>>< VII (1955), nr. 5-6, p. 305-325.
10. Hristu Andrutsos, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Rasaritene, Traducere de Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Sibiu, 1930, p. 294.
11. Prof. Ioan Karmiris, Fiinta si insusirile Bisericii (in limba greaca), in Ortodoxia si Vechi-Catolicismul, Caietul IV, Atena, 1974, p. 21.
12. Sfintul Grigorie de Nyssa, Omilia VI la Cintarea Cintarilor, P.G. XLIV, 893.
13. Sfintul Chiril al Ierusalimului, Cateheza XXIII, 19, P.G., XXXIII, 1124.
14. Hristu Andrutsos, op. cit., p. 299.
15. In studiul intitulat: Sobornicitatea Bisericii (publicat in <<Studii Teologice>>, VII (1955), nr. 3-4, p. 150-168), Domnul Prof. Nicolae Chitescu da urmatoarea definitie a sobornicitatii: <<Sobornicitatea e plinatatea vietii dumnezeiesti impartasita celor care formeaza un organism tainic – Biserica lui Hristos-, in comuniunea iubirii suprafiresti si a adevarului descoperit si in duhul libertatii de copii al lui Dumnezeu. Ea implica, deci, unirea tuturor cu totul, in trairea unicului adevar descoperit, formulat in soboarele a toata lumea crestina>> (p. 150). <<Sobornicitatea Bisericii se poate intelege ca avind fete deosebite, una potrivita cu aspectul ei de comuniune harica, nevazuta, alta cu acela de institutie dumnezeiasca si omeneasca vazuta, adica sa fie calitativa, duhovniceasca si intensiva, launtrica (exprimind universalitatea in Har, in iubire, in adevar, in ortodoxia marturisirii credintei de totdeauna si de pretutindeni); sau sa fie exterioare, extensiva, spatiala, cantitativa (privind intinderea Bisericii etc.), p. 158.
16. Sfintul Chiril al Ierusalimului, Cateheza XVII, 23, O.G., XXXIII, 1044 AB; Comp. Si Fericitul Augustin, De agone christiano, lib. I, cap. XXIX, 31, P.L., XL, 306.
17. Problema relatiei dintre Sfinta Euharistie si sobornicitatea Bisericii a fost studiata de Pr. Prof. D. Staniloae in articolul: Biserica universala si soborniceasca, in <<Ortodoxia>>, XVIII (1966), nr. 2, p. 167-198.
18. Sfintul Ignatie Teoforul, Epistola catre Smimeni, 8, 2, Ed. Joseph A. Fischer, p. 210.
19. Martiriul Sfintului Policarp, XVI, 2 si XIX, 2, Ed. G. Rauschen, Florilegium Patristicum, I, Bonn, 1914, p. 55, 58.
20. Hristu Andrutsos, op. cit., p. 301.
21. Ibidem.
22. Sfintul Ciprian, Epistola LXVI, 8, CSEL, III, 2, p. 733.
23. Sfintul Irineu, Adversus haereses, V, 20, 1, P.H., VII, 1177.
24. Sfintul Niceta de Remesiana, Despre Sfintul Duh, 18, ed. Burn, p. 34. Cf. si Sfintul Grigorie de Nazianz, Cuvintarea XLI. La Cincizecime, XVI, P.G., XXXVI, 449 C: <<Caci din Acelasi Duh unic revarsindu-se in multi aceeasi intelegere sint adunati toti in aceeasi armonie>>; Fericitul Augustin, Cuvintarea CCLXVII, IV, P.L., XXXVIII, 1231: <<Asa lucreaza Sfintul Duh in Biserica intreaga, dupa cum lucreaza sufletul in toate membrele unui trup>>. Alte relatari patristice, la Pr. Prof. D. Staniloae, Sfintul Duh si sobornicitatea Bisericii, in <<Ortodoxia>>, XIX (1967), nr. 1, p. 36-43.
25. Origen, In librum Jesus Nave, Omilia III, 5, P.G., XII, 841-842.
26. Sfintul Ciprian, De unitate Ecclesiae, 6, CSEL, III, 1, p. 214.
27. Joseph Ratzinger, Le nouveau peuple de Dieu, traducere din limba germana, Paris, 1971, p. 150-152; Hans Kung, Die Kirche, Herder, Freiburg im Breisgau, 1967, Cap. D II, 2. Parerile lui Kung au fost expuse creitic de Episcop Dr. Antonie Plamadeala, vicar patriarhal, in lucrarea: Hans Kung si Delcaratia <<Mysterium Ecclesiae>>, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, (Extras din <<Ortodoxia>>, 1/1974), Bucuresti, 1974, p. 10-11; 42-43.
28. Sfintul Ciprian, Epistola LXXIII, 21, CSEL, III, 2, p. 795.
29. Sfintul Ignatie Teoforul, Epistola catre Piladeltieni, 3, 3, Ed. Joseph A. Fischer, p. 196.
30. Sfintul Chiril al Ierusalimului, Cateheza XVIII, 26, P.G., XXXIII, 1048 AB, trad. de Pr. D. Fecioru, <<Izvoarele Ortodoxiei>>, 7, Bucuresti, 1943, p.528.
31. Niceta de Remesiana, De Symbolo, 10, Ed. Burn, p. 48-49.
32. Rufin de Aquiteea, Comentariu la Simbolul Apostolilor, 39, P.L., XXII, 375 AB. Alte marturii in aceasta problema la Lactantiu, Divinae institutiones, 4, 30, 11, CSEL, XIX, p. 396; Fericitul Ieronim, Epistula ad Danasum, 2, CSEL, LIV, p. 63; Fericitul Augustin, Srmo ad Caes. Eccl. Plebem, 6, CSEL, LIII, p. 174.
33. Fugentiu de Ruspe, Die fide, seu de regula verae fidei, ad Petrum, liber urus, XXXVIII, 79, P.L., 704 A.
34. Theodoros Nikolaou, Die Grenzen der Kirche in der Schit der Ortodoxen Katholischen Kirche, in <<Okumenische Rundschau>>, 21, 1972, Caiet 3, p. 321-323; Cf. si J. Kalogiru, Introducere la a doua Conferinta a Comisiei teologice interotodoxe asupra dialogului cu vechii-catolici si Documentele vechi-catolice respective cele mai recente (greceste) Tesalonic, 1971, p. 35-36, cit. dupa Pr. Prof. Ioan G. Coman, Pregatirea dialogului cu Vechii-Catolici, Cap. I: Citeva consideratii asupra fiintei si limitelor Bisericii, in <<Ortodoxia>>, XXV (1973), nr. 4, p. 500.
35. Nikos A. Nissuotis, L’ Eglise, monde transfigure, in lucrarea: L’Eglise dans le monde, Ed. Mame, Tours, 1966, p. 41.
36. Wolfgang Dietzfelbinger, Die Grenzen der Kirche nach romisch-kotholischer Lehre, Goittingen, 1962; Reinhard Slenczka, Ost-Kirche und Okumene. Die Einheit der Kirche als dogmatisches Problem in de neueren astkirchlichen Theologie, Gottingen, 1962, p. 74-79; 93-103; 175-276; H. de Lubac, Paradoxe et mystere de l’Eglise, Paris, 1967, p. 152-153; J. Razinger, Op. cit., p. 141-171; Hans Kung, Christ sein, Munchen, 1974, p. 81-84.
37. Pr. Prof. D. Staniloae, Coordonatele ecumenismului din punct de vedere ortodox, in <<Ortodoxia>>, XIX (1967), nr. 4, p. 527, 535, 536.
38. Prea Fericiul Parinte Justinian, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Una, sfinta, soborniceasca si apostoleasca Bieserica, in <<Ortodxia>>, VI (1954), nr. 2-3, p. VI-VIII. Acelasi, Umanismul evanghelic si responsabilitatea crestina, in <<Ortodoxia>>, XIX (1967), nr. 2, p. 163-165. Cf. si Theodoros Nikolaou, Die Grenzen der Kirche in der Sicht der Ortohodoxen Katholischen Kirch, in <<Okumenische Rundschau>>, 21, 1972, Caiet 3, 316-330.
39. W. A. Visser’t Hooft, Uber- Kirche und okumenische Bewegung, in Okumenische Rundschau>>, 7 (1958), p. 157-176; Cf. Th. Nikolaou, Op. cit., rev. cit., p. 329.
40. Pr. Prof. Ioan G. Coman Pregatirea…, in rev. cit. p. 501.
41. Boris Bobrinskoy, L’Eucharistie plenitude de l’Eglise, in lucrarea Intercommunion, Ed. Mame, Tours, 1969, p. 15-41.
42. P.S. Episcop Antonie Plamadeala, vicar patriarhal, Biserica slujitoare, Editura Institutului Biblic si de Misune Ortodoxa, Extras din revista <<Studii Teologice>>, XXIV (1972), nr. 5-6, p. 287-306. Cf. si Pr. Prof. Isidor Todoran, Unitatea Bisericii in perspectiva ecumenista, in <<Ortodoxia>>, XXV (1973), nr. 3, p. 337-346; Idem, Ecumensim teoretic si practic, in <<Ortodoxia>>, XXVI (1974), nr. 3, p. 440-450.