DUHUL SFINT - A TREIA PERSOANA A SFINTEI TREIMI

Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Invatatura de credinta a religiei crestine expune si propune omului formele si treptele apropierii lui Dumnezeu - Creatorul lumii, Dumnezeu filantropul. Invatatura credintei crestine ridica perdeaua separarii noastre multimilenare de Creator si readuce neamului cazut relatia primara cu Dumnezeu-Tatal, a micului dumnezeu, omul, pe care El si l-a facut dupa chipul Sau. Antropomorfismul lui Dumnezeu consta in insasi chenoza realizata in una din Persoanele Sale, la care a consimtit de cind a asezat in cosmosul creat minuscula oglindire a Chipului Sau, omul, in care a sadit uriasa forta cu care acesta urma sa se incetateneasca in Imperiul promis lui de la inceput. Forta cu care "Chipul" lui Dumnezeu era prevazut - "asemanarea", devenirea nesfirsita spre desavirsire - isi avea insertia in antropomorfismul lui Dumnezeu, in iubirea Lui, care introduce in lumea creata plurimorfa, cu variantele formelor de viata creata, o forma anume: una conturata pe chipul Sau, dar nu pe masura Lui.

Aceasta forma a Lui, a chipului Lui, este creatia de dragul careia Dumnezeu, atotcreatorul, atottiitorul si izbavitorul, Se injoseste, Se coboara, Se dezbraca de maretia Lui, ca sa i Se aseze alaturi omului - pasiunea vietii divine. Dumnezeul frustat de insasi creatia miinii Lui nu Se vaduveste de Slava pentru ingeri. Desi si ingerii au cazut din cerul creatiei Lui, nu pentru acestia Se arata Dumnezeu a fi "gelos", ci pentru faptura lucrata la sfirsitul operei Sale creationale. Logosul Isi creeaza, dupa "ideea" umanitatii Sale, pe cel asemenea, pe cel pe care Si-l preia in sarcina ca sa-l duca, neam intruchipat dumnezeieste, la marginea raiului. La poarta raiului heruvimii pusi sa opreasca pe omul cazut vor recunoaste pe cei asemenea Fiului - Chipul Tatalui; acestia vor fi recunoscuti ca mostenitori, "binecuvintatii" lui Dumnezeu.

Pedagogia lui Iisus-Hristos-Mintuitorul a folosit acelasi drum: de la vazut - ca mai "simplu" de inteles, - la cele nevazute, mai insesizabile. El Se prezinta omului ca realizarea insasi a "ideii" divine despre om, a felului in care Dumnezeu l-a inchipuit pe om. El insusi este intruchiparea omului, El e modelul de desavirsire la care a fost si este chemat omul. El este trup omenesc, - durere, oboseala, rana, moarte - si suflet omenesc, gustind intristarea, inselarea, teama, parasirea. Toate cele pe care le-a luat asupra-Si le-a gustat, le-a "cunoscut" si le-a mintuit (= iertat + desavirsit). Pentru ca le-a gustat, le-a si asimilat, Si le-a facut ale Sale, ne-a facut ai Sai; dar, in afara de pacat: in afara de calcarea poruncii lui Dumnezeu-Tatal, si in afara de calcarea iubirii, adica de siluirea libertatii celui iubit.

Hristos ne-a facut ai Sai, dar nu ne tine intru Sine decit cu buna noastra voie.

Iar ca sa vrei sa ramii inlauntrul Sau, trebuie sa stii tu insuti, cel preluat fara constiinta ta proprie, unde te afli, care - al cui - este launtrul care te poarta, ca sa poti accepta sau refuza ambianta in care ai fost preluat ca neam.

Si iata, uimitorul paradox al credintei noastre conditioneaza si, la prima vedere, complica operatia noastra de electie: nimeni nu poate veni la Tatal (= Necunoscutul), decit prin Fiul care S-a facut asemenea noua, vazut, cunoscut; dar nimeni nu poate cunoaste pe Fiul, decit in Duhul Sfint, Cealalta persoana a Treimii, neidentificata de om.

Cu alte cuvinte: la cel necunoscut nu putem ajunge decit prin Cel care ni Se face cunoscut. Dar pe Acesta nu-L putem cunoaste (in ceea ce este El) decit prin Celalalt necunoscut, Duhul.

Perioada scurta din istoria omenirii - cei treizeci si trei de ani ai vietuirii Domnului Iisus Hristos "intre ai Sai" (cf. In 1, 11) - este urmata de una foarte lunga, nelimitata inca, a Domniei Duhului Sfint, care incepe la zece zile dupa Inaltarea la cer a Domnului si dureaza in aceasta lume pina la finele istoriei ei.

Unitatea esentei divine se vadeste Una in actiunile ei; Una in vointa de a crea, de a pronia, de a mintui, de a desavirsi. Dar in manifestarea Sa catre lume, Dumnezeu Isi arata voia si puterea concentrind in etapele istoriei omenirii, pe rind, specificul fiecarei din Persoanele Treimii. De aceea, si puterea lui Dumnezeu se manifesta diferit in lume, dupa scopul actiunii Sale. Dar in mod constant Tatal ramine necunoscutul, sau cel indirect cunoscut; El este "izvorul puterii" (cum zice sfintul Grigorie de Nyssa), Cel care creeaza lumea, Tatal care nu poate fi cunoscut decit prin Fiul, Care e "usa"spre Tatal. Iar "cheia" care deschide usa spre Fiul este Duhul lui Dumnezeu, a treia Persoana divina.

Care este pentru intelegerea noastra valoarea acestui poetic limbaj al patristicii ortodoxe?

Sfintii Parinti exprima in mod variat acelasi adevar rostit de Mintuitorul Hristos: nimeni nu marturiseste, despre sine, caci marturia sa ar fi contestata. Asadar, Iisus, Fiul Omului, Fiul Tatalui ceresc, marturiseste despre Tatal; iar Duhul marturiseste despre Fiul. La Iordan, Duhul L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu cel iubit; iar la Cincizecime, L-a marturisit prin Apostoli pe Fiul-Mintuitor proslavit, dupa cum prin profetii Vechiului Testament L-a marturisit pe Mesia ce urma sa vina.

La rindul Sau, Iisus din Nazaret Il marturiseste pe Duhul Sfint anuntindu-L, Il vesteste promitindu-L, si Isi intareste promisiunea, trimitindu-L.

Discreta persoana a "Duhului" - anuntat, promis si trimis - se arata in lume la Cincizecime ca explozie a puterii divine care se instapineste in lume, asezindu-se in lume "ca o pecete", pe ceea ce-I este propriu. Daca preluarea naturii umane de catre Fiul, - dupa invaluirea ei in puterea de viata treimica, prin infringerea puterilor iadului si odata cu plata maximala a pretului pacatului - natura umana apartinind spiritualului celest se afla de acum sub puterea harului divin, a Duhului lui Dumnezeu.

Aceasta "pecete", pe care fiecare madular al Bisericii a primit-o dupa ce a devenit "hristofor", este confirmarea infierii lui de catre Tatal, Care l-a reprimit in situatia filiatiunii noi, prin noul Cap a neamului omenesc - Fiul Tatalui ceresc. Iar cel care urmeaza sa continue reintegrarea fiecarui exemplar al umanitatii in nivelul superior al spiritualului este Duhul Sfint. Trimitindu-L in lume, Cuvintul reaminteste fiilor lui Dumnezeu drumul ascendent pe care sunt angajati, drum pe care se paseste prin dezmarginirea tiparelor vazute, prin acumularea energiilor divine necreate, rezidente din nou in natura creata.

Centrul de greutate al naturii umane hristofore se afla de acum in imponderabilul Duhului. Efortul de intelegere al catecumenului crestin tinde la aceasta acceptie: nu partea vazuta a lumii, sau cea tangibila, reprezinta realitatea ei ultima, ci ceea ce este nevazuta. Noua scoala a omenirii increstinate este acceptarea si acordarea prioritatii vietii spirituale a persoanei, certitudinea existentei nevazute a lui Dumnezeu, in care se inainteaza urmind invatatura Celui ce S-a facut vazut spre a conduce la Cel nevazut.

In parte material, si vazut, in parte imaterial si nevazut, omul are a-si pregati natura sa ambivalenta, pentru a si-o face apta de vesnicia care-l asteapta, o lume unde firea lui, spiritualizata, va vietui in preajma lui Dumnezeu. Iar cel care-l pregateste in acest scop este Duhul Sfint, Duhul mintuirii.

In limbajul sau omenesc Scriptura afirma: Duh este Dumnezeu (II Cor. 1, 17; Ioan 4, 24). Duhul este termenul care indica cel mai propriu esenta lui Dumnezeu. Notiunea de Tata si de Fiu reprezinta pentru natura creata ideea de filiatiune, nasterea presupunindu-i pe amindoi si fiind proprie si naturii umane. "Duhul", ceea ce este constitutiv pentru persoana, este categoria superioara a naturii create, ea conducind la ideea de desavirsire, de transformare spre mai-binele continuu. Se poate spune ca "filiatiunea", caracteristica neamului omenesc, corespunde in om "chipului" lui Dumnezeu-Tatal si Fiul, iar dinamizarea chipului spre desavirsire, adica asemanarea cu Dumnezeu, corespunde specificului Duhului dumnezeiesc, intru Care ne si induhovnicim.

Desi Dumnezeu, Cel Unul si Unic, a adus la existenta lumea prin puterea Sa - lucrarea Sa fiind una, ca fiind din acelasi izvor al puterii Tatalui ceresc -, modelarea, cresterea, vietuirea si supravietuirea lumii, dupa catastrofa pacatului originar, si revitalizarea ei prin intrupare sunt actiuni specifice cind uneia, cind alteia din celelalte doua persoane ale Sfintei Treimi. Persoana a doua a Treimii este Cuvintul prin care toate s-au facut, si Cel prin care s-a refacut neamul omenesc din Hristos Mintuitorul. A treia persoana a Sfintei Treimi este Duhul, Care invaluie creatia cu "aripile" Sale, si imprima si mentine pulsatiile de viata "plutind" peste toata patura pamintului, apelor si a celor existente si asigurind permanenta vietii. Caderea in pacat, despartirea de Dumnezeu, este exprimata de Scriptura ca pierdere a Duhului (Rom. 8, 10-17), ca retragere a sfinteniei Duhului, Care nu mai insoteste pamintul - de acum, teren al blestemului lui Dumnezeu, pe care omul il va face sa rodeasca cu truda si sudoare. Duhul a parasit lumea, iar natura umana striga aceasta parasire, in Hristos Rastignitul.

Re-anexarea omului la Dumnezeu, asumarea neamului adamic rascumparat de Hristos, este urmata istoric de o perioada foarte scurta, in care natura cutremurata la Rastignire sufera socul noii infuzii divine asimilind in taina cele ce se petrec cu ea. Din Fiul lui Dumnezeu transfuzia de Singe divin realimenteaza cu viata vesnica universul creat, si pregateste omenirea sa primeasca si sa-si faca hrana proprie din Singele Domnului. In cele patruzeci de zile cit Hristos cel inviat paseste pe pamint, Duhul - ca si Tatal de altfel - este prezent in El, dar si la Tatal, Treimea fiind si pe pamint, si in slava Sa dincolo de lume. Dar nu o manifesta decit Fiul. Iar cind trupul inviat al Domnului paraseste pamintul pentru o vreme - in cele zece zile calendaristice dintre plecarea si venirea Duhului, dintre inaltarea celei de a doua Persoane Treimice si coborirea Celei de a treia, Treimea Sfinta pregateste lumea pentru primirea Imparatului ceresc, a Mingiietorului, a Duhului Adevarului, Care urmeaza sa reia in prelucrare noua creatura, salvata de sub stapinirea "aceluia care a spus-o" (Rom. 8, 20).

Pentru noua natura umana - plamada pe care "aluatul nou o dospeste" ca sa o face piine vie - Treimea pare sa pregateasca o noua ofensiva, in vederea recuperarii fiecarui exemplar uman, purtator al firii comune in Noul Adam. Dupa cele zece zile de lipsa a Treimii de pe pamintul ce a purtat treizeci si trei de ani pe Nou Adam, Acesta trimite "de la Tatal" (Ioan 15, 16) pe Datatorul-de-Viata, ca sa Se salasluiasca in fiecare faptura-candidat la cetatenia noii Imparatii. Dumnezeu-Fiul trimite de la Dumnezeu-Tatal (Ioan 15, 26; 16, 2-18) sau roaga pe Tatal Sau sa trimita in numele Sau (Ioan 14, 16-17 si 14, 26) pe Mingiietorul. In patru locuri ale Evangheliei sale, Ioan indica relatia dinlauntrul Sfintei Treimi, angajata in salvarea omului al carui prototip desavirsit se afla deja ridicat inlauntrul Slavei Ei. Si in toate aceste patru locuri, evanghelistul iubirii divine numeste pe Duhul Sfint "Mingiietorul" asa cum va fi retinut el in clipele de spaima ale despartirii ucenicilor de "Invatatorul", "Rabbi", Cel care-i ocrotise linga Dinsul, dar ii si pregatise pentru urgia care urma sa vina, ii si asigura de Domnia iubirii care se va instala odata cu venirea Duhului Adevarului, Care e si Mingiietor.

Misiunea Persoanei a doua treimice era incheiata pe pamint. Scurta prezenta istorica, drama despartirii, revolta contra nedreptatii, teama si nesiguranta unui viitor pe care apostolii nu-l puteau prevedea sunt tot atitea prilejuri de tensiune pentru ei. Mintuitorul, Care va fi avut cel putin tot atita mila pentru ei, pentru "prietenii Lui", cit si pentru intreg "poporul" care-l astepta, le-a promis si mingiierea. Incercind sa-l consoleze de plecarea Lui, dar si de cele ce ei erau avizati ca vor avea de suportat (Ioan cap. 14-16), Iisus incredinteaza pe apostoli ca nu-i va lasa singuri: "Nu va voi lasa orfani; voi veni la voi. Inca putin timp si lumea nu Ma va mai vedea; voi insa Ma veti vedea; pentru ca Eu traiesc si voi veti trai" (Ioan 14, 18). Caci Duhul care L-a ridicat pe Iisus din mormint ii va faca vii si pe ei. In povestirea pe care ne-o ofera ucenicul cel iubit al Domnului, in cap. 14 al Evangheliei, el relateaza cu mare fidelitate atmosfera de ingrijorare care apasa asupra urmasilor lui Iisus. Invatatorul si "Prietenul" lor le arata si celalalt aspect, al prigonirii care urma, asa cum ii anuntase cu mult inainte, la inceputul propovaduirii Lui, si cum fixeaza sfintul Matei in capitolul 5, cel al "Fericirilor": "Fericiti veti fi cind va vor ocari si va vor si va vor prigoni si vor zice tot cuvintul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea" (5, 11). Acesta este momentul cind prigoana si ocarile vor incepe si pentru ucenici; dar inceputul muceniciei este si inceputul bucuriei al iluminarii, la care nu se poate ajunge fara Cruce. "Adevarat, adevarat zic voua ca voi veti plinge si va veti tingui, iar lumea se va bucura. Voi va veti intrista, dar intristarea voastra se va preface in bucurie" (Ioan 16, 20); caci "veti lua putere, venind Duhul Sfint peste voi si Imi veti fi Mie martor" (Fapte 1, 7).

Crucea este marele folos al crestinului. Acest lucru il aflasera ucenicii la vreme. Acum era timpul implinirii. "Acestea vi le-am spus fiind cu voi" - completeaza Iisus invatatura Sa - "si acum v-am spus acestea inainte de a se savirsi, ca sa credeti cind se vor intimpla" (Ioan 14, 25, 29). Fiindca "Va este de folos sa Ma duc. Caci daca nu Ma voi duce, Mingiietorul nu va veni la voi; iar daca Ma voi duce, Il voi trimite la voi; si El - venind - va vadi lumea de pacat si de dreptate si de Judecata"... "Inca multe am a va spune, dar nu le puteti purta acum. Iar cind va veni Acela, Duhul Adevarului, va va clauzi la tot adevarul, caci nu va vorbi de la Sine" ... "... Acela va va invata toate si va va aduce aminte toate cele ce v-am spus" ... si "Ma va slavi pentru ca din al Meu va lua si va va vesti" (In. 16, 7-8, 13-14; 14, 26).

Asadar, sa nu se tulbure si nici sa se infricoseze inimile "prietenilor" Lui, pentru ca El le lasa pacea. Si nu pacea pe care o da si cum o da Lumea (Ioan 14, 27), ci pacea Sa, pe care Duhul o va fructifica, Mingiietorul, Consolatorul, Duhul Iubirii, Care va ramine "in veac" cu cei ai Lui (Ioan 14, 17).

Mingiietorul Il prezinta pe Duhul Sfint ca fiind alt "Mingiietor" (Ioan 14, 16), "Duhul Adevarului, pe Care lumea nu poate sa-L primeasca; pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste. Voi Il cunoasteti, ca ramine la voi si va fi in voi" (Ioan 14, 15-17).

Aceasta este pedagogia si terapeutica propovaduita si aplicata de "Doctorul sufletelor si-al trupurilor noastre"; El ne anunta si repeta ca sa retinem ca Ei amindoi sunt trimisi in lume de Tatal, pentru vindecarea omului si pentru pastrarea vindecarii in decursul lungii vietuiri a neamului omenesc. Amindoi sunt vindecatori: Logosul readuce lumii, vaduvite de sfintenie, pe Duhul si-L pune ca o pecete pe sufletul si trupul omenesc. Iar Duhul Sfint Il readuce pe Iisus Mintuitorul - rastignit, inviat si inaltat - pe altarele Bisericii, pentru a vindeca ranile pacatelor cu trupul Sau euharistic. Iisus Mingiietorul readuce nadejdea mintuirii lumii care "bolea de nedumnezeire" si o scoate din umbra mortii. Duhul Mingiietor consoleaza faptura care se cutremura de retragerea lui Hristos-Dumnezeu, de pe pamint.

Consolarea initiala a apostolilor este faptul ca Duhul va marturisi despre invatatorul lor (Ioan 15, 26-27); "Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi pentru Mine: "...Acela Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti". Si, "toate cite are Tatal ale Mele sunt; de aceea am zis ca din al Meu va lua si va va vesti voua" (Ioan 16, 13-14).

Cronicarul acestor fapte si cuvinte consemneaza cu strictete poate chiar repetind, fiecare nuanta sau intonatie. Si, citite cu atentie, aceste paragrafe dau indicatia doctrinara a Sfintei Treimi si a perihorezei ipostatice a intreitei dumnezeiri. Caci Duhul va vesti ale Fiului; El este "Celalalt Mingiietor" - deci altul (cel "alt") din ale Fiului va lua, din acelasi Adevar Treimic, in care toate ale Tatalui sunt ale Fiului si Duhul vorbeste fiilor omenesti "nu de la Sine", ci din aceeasi - una-si-unica esenta divina a Treimii ipostatice.

Hristos a "vorbit" atunci, iar Duhul vorbeste mereu, din aceleasi infinite adevaruri ale Primului trimis de Tatal. Logosul a stat in lume "omeneste", un timp; iar "dumnezeieste" ramine pina la sfirsitul veacului, prin Duhul. Specificul omenesc al lui Dumnezeu-Fiul este legat de un timp, ca tot ceea ce e conturat materialmente. Dar El depaseste timpul si spatiul, fiind si Dumnezeu. Duhul intra si El in timp; dar El nu Si-a asumat marginirea omului, fiind numai dezmarginit.

Elasticitatea, supletea infinita a spiritualului divin sadit in om, face din acesta un calibru al infinitului. Omul este un infinit creat, un infinit a carui vesnicie "incepe" cindva. Iar vesnicia aceasta ii este acordata prin ancorarea lui in divinitate. Solul, terenul ancorarii omului este trupul lui Hristos, prin care omul se repatriaza la locul originii lui. Mentinerea in aceasta relatie este asigurata de Duhul lui Dumnezeu, relatia cu Fiul fiind duhovniceasca.

Duhul Sfint aminteste omului ca persoana lui trupeasca vazuta este un mod al existentei lui; o forma, viciata prin pacat, a inceputului lui. Iar continuarea lui, in vesnicie, este conditionata de exercitarea spiritualului din el; de imprimarea miscarii Duhului, Care-l reinvata ca materia poate "respira" dumnezeieste, in ritmul imprimat ei de la creatie si uitat pe drumul regresului sau accidental.

Duhul Sfint nu ni Se poate face cunoscut. Persoana Lui nu este asemenea omului. Dar El este cel care ne ajuta sa ne facem asemenea "Fiului", pe Care El L-a nascut in lume din Fecioara, El Il intrupeaza pe altare, circulind in Trupul Bisericii lui Hristos.

De aceea El intra in lume dupa ce a fost anuntat de Cel asemenea noua, de Fiul Tatalui, de fratele nostru intru filiatiune, caci si nasterea noastra in Imparatia lui Dumnezeu se face din Duh. Dar pe cind Hristos S-a facut asemenea "noua", raminind "prototipul oricaruia" din noi, Duhul lucreaza in lume facindu-ne pe fiecare asemenea lui Dumnezeu, dar o asemanare neidentica, netipizata. Pe cind Hristos este Eul unic al intregii naturi umane, care cuprinde pe orice "individ", Duhul este cel care din nedivizata natura umana ne face persoana, ne ajuta sa ne capatam fiecare chipul nostru specific, tot atitea specifice si diferite straluciri, cite nesfirsite straluciri da suflarea necunoscutei persoane a "Vistiernicului bunatatilor" nesfirsite.

In programul readucerii noastre la matca, Sfinta Treime S-a prezentat pe rind, facindu-Se cunoscuta omului pe masura capacitatii lui de intelegere. In perioada Vechiului Testament Dumnezeu Se arata ca un unicat patern, o divinitate grijulie, distanta si autoritara. Un Dumnezeu-Tatal care a fost pe intelesul acelei perioade istorice.

Ca popor al lui Dumnezeu, Israel si-a facut proprie ideea relatiei filiale dintre el si Dumnezeu-Tatal pina in momentul cind Tatal arata icoana propriului Sau fiu: Chipul Tatalui. Pe acesta, Noul Israel s-a straduit sa-L priceapa, dupa puterile lui, Noul Testament elaborind o teologie a lui Dumnezeu-Fiul, o hristologie care, ca revelatie plenara, Il anunta pe Dumnezeu in Treime, Duhul Sfint fiind noua surpriza a gindirii omenesti.

Cu toate eforturile celor mai subtile reflexiuni teologice, teologia Duhului este inca astazi la inceputul ei. Duhul insusi Se va face cunoscut pe masura nevoii de cunoastere a neamului omenesc, pe masura necesitatii de respiratie a plaminului de vazduh al trupului de carne. O teologie a Duhului se zideste cu rabdare, caci El insusi este cel care dramuieste cunoasterea lui Dumnezeu. Nu este numai o problema de intelect, cunoasterea crestina. Ci ea se instaleaza si prin fireasca folosire a Tainelor crestine, prin care Sfintul Duh sporeste salasluirea lui Hristos in crestinii practicanti.

Treimea Sfinta este la lucru necurmat in zonele care o cheama si o primesc. Acolo o va face cunoscuta Duhul, facindu-Se cuprins numai de inima omului pe care El o "cunoaste" si caruia El ii zice "vino" (Apoc. 22, 16). Si numai cel ce gusta din trupul "Mielului" stie carui "vino" trebuie sa-i asculte chemarea, un "vino" al Celui care "pretutindenea este", dar care nu poate fi deslusit decit din launtrul Trupului hristic, al lui Hristos-Omul - certitudine a vietii noastre.

"Indrumator pastoral-misionar si patriotic", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1985, pag. 40-46.