 BluePink XHost |
Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink. |
DESPRE MANTUIRE
1. Simbolul de credinta in articolul 2 ne spune ca Fiul lui Dumnezeu este “Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat”, nascut din Dumnezeu Tatal din vesnicie, de o fiinta cu Tatal prin care toate s-au facut. Iar de la articolul 3 pana la articolul 7 inclusiv, Simbolul de credinta ne arata ca Dumnezeu Fiul ne-a mantuit prin intruparea, moartea, invierea si inaltarea Sa la cer, precum si faptul ca El va fi la sfarsitul veacurilor judecatorul celor vii si al celor morti, intemeind o imparatie duhovniceasca vesnica.
2. In cele ce urmeaza vom vedea care este invatatura Bisericii noastre dreptmaritoare despre mantuirea in Hristos.
3. Cuvantul “mantuire”, cel mai mult folosit in paginile Sfintei Scripturi, este legat in Noul Testament de opera sau de activitatea Fiului lui Dumnezeu intrupat, de unde si numele lui de “Mantuitor”, care inseamna : Izbavitor, Salvator, Vindecator. De fapt chiar numele “Iisus”, in limba ebraica “Iehosua”, inseamna a elibera, a salva dintr-un pericol, a vindeca de boala care duce la moarte. Trebuie sa precizam ca “ideea de mantuire este strans legata de aceea de pacat. Potrivit Sfintei Scripturi mantuirea reprezinta in ultima analiza izbavirea de pacat. Pacatul la randul sau consta in caderea noastra si a firii intregi din viata si frumusetea cea dintai randuita de Dumnezeu. Toti cati ne nastem in lume avem infipt in noi ghimpele caderii. Partasi Dumnezeiestii Fiinte, intocmai cu ingerii insa pe pamant, imbracat in nevinovatie si nerautate, cu trupul luminat de marirea nemuririi, necunoscand durerea si slobod de griji si de truda in munca lui, impodobit cu toata intelepciunea de trebuinta, asezat in mijlocul unei naturi care ii era prietena si supusa, asa a fost omul la inceput, cununa fapturilor lui Dumnezeu. Prin caderea in pacat insa, el a ajuns lipsit de dar si de viata dumnezeiasca, “vrajmas lui Dumnezeu” si gonit de la fata Lui, cu chipul lui Dumnezeu din el ranit si intunecat, stricat in suferinta si spurcat de patimi, injugat cu moartea, muncit de duhurile rautatii, bolind de nedumnezeire, in vrajmasie si in lupta continua cu semenii si cu firea inconjuratoare...Evident raul si pacatul care il insotesc nu au existat la inceput si de aceea nici nu vor ramane pana la sfarsit. Deoarece insa noi n-am putut singuri sa ne eliberam din legatura raului si de sub influenta pacatului, a intervenit Dumnezeu in mare Sa iubire hotarand sa ne mantuiasca. De fapt nimeni altul, decat Dumnezeu, nu ne putea oferi mantuirea, El fiind singurul care o are si care o poate da.
“Dumnezeu este preasfant, El este sfintenia desavarsita. Sfintenia este unul din atributele Sale. Prin natura Sa spirituala El respinge pacatul, il elimina, il nimiceste”. “Dumnezeu este in acelasi timp atotputernic. El poate sa mantuiasca in chip desavarsit. Puterea Sa mantuitoare este vesnica pentru oricine il cheama” (Isaia XVL, 17).
“Mantuirea este una din lucrarile minunate ale lui Dumnezeu infaptuita prin Fiul Sau:...El va veni si ne va mantui” (Isaia XXXV, 4). Cand “s-a plinit vremea”, cand intreaga faptura a ajuns la convingerea ca nu era in stare sa restabileasca singura raporturile normale cu Dumnezeu si cand suspinul dupa un Mantuitor era mai fierbinte, Fiul lui Dumnezeu a coborat din cer si in mod suprafiresc a luat trup omenesc din Sfanta Fecioara Maria si a devenit om (Ioan I, 14). Fiind nascut din Fecioara Maria, El apartine omenirii, dar pentru ca s-a nascut pe cale supranaturala, El este fara de pacat. Asa fiind, El intrunea in persoana Sa in masura deplina toate conditiile ca sa intervina cu viata Sa pentru noi si sa ne impace cu Dumnezeu. Prin moartea si invierea Sa ne-a spalat pacatele si a refacut legatura noastra cu Dumnezeu, iar firea noastra cazuta in pacat a fost adusa la starea cea dintai.
Aceasta lucrare savarsita de Dumnezeu prin Fiul Sau se numeste “mantuire obiectiva” si are caracter universal. Mantuitorul nostru voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Timotei, II, 4). Intelepciunea dumnezeiasca a socotit insa ca e bine sa nu dispara din viata noastra orice urma despre cadere si mantuirea sa nu se dea cu totul de-a gata, ci sa contribuim si noi la dobandirea ei. Insusirea mantuirii de catre noi, credinciosii, se numeste “mantuirea subiectiva” si se realizeaza prin har, credinta si fapte bune”(Nicolae, Mitropolitul Banatului, Invatatura ortodoxa despre mantuire”, Timisoara, 1983, p. 31-33).
Ca si conditia subiectiva a mantuirii, credinta este un dar acordat sufletului din partea lui Dumnezeu, spre a cunoaste descoperirea lui Dumnezeu si a putea intra in comuniune cu El prin harul divin. “Ea ne ajuta sa intelegem si sa ne insusim adevaruri care altfel ar ramane pentru noi taine nepatrunse. Ea este ochiul sufletului cu care strabatem peste lucrurile vazute in lumea celor nevazute. Obiectul ei fiind realitatile suprafiresti, se leaga de descoperirea dumnezeiasca facuta prin Iisus Hristos: “...Credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos” (Romani X, 17). Credinta este conditie a mantuirii deoarece inceputul mantuirii nu poate fi desprins de credinta in Iisus Hristos, cel care a adus mantuirea. Credinta este usa harului in viata noastra. Ori de cate ori facem, din inima, o marturisire de credinta, o noua putere de har intra in fiinta noastra: “Noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, citim in Sfanta Scriptura (Ioan VI, 69). Iata de ce Sfintii Apostoli ziceau Mantuitorului: “Sporeste-ne credinta! (Luca XVII, 5). Credinta ca dar al lui Dumnezeu nu se adreseaza numai intelectualului, ca sa-L cunoasca si sa-L marturiseasca pe Dumnezeu, ci intregii fiinte. Adica, nu este suficient sa cunosti voia lui Dumnezeu, se impune sa o si implinim. In felul acesta credinta aprinde vointa si intreaga putere a sufletului. Credinta nu are si nu poate ramane la o forma declarativa, fiindca “si demonii cred si se cutremura” (Iacob II, 19), ne spune Sfanta Scriptura. Credinta lor insa nefiind mantuitoare, este falsa, neadevarata, ceea ce inseamna ca adevarata credinta cuprinde intreg sufletul, il angajeaza, ii da putere. De aceea caracteristica credintei este de a fi “lucratoare in dragoste”(Galateni V, 6), iar “dragostea este plinirea legii” (Romani XIII, 10). Mantuitorul arata foarte clar ca din fapte se poate cunoaste credinta, asemenea cum dupa roade poti cunoaste un pom (Matei VII, 21-26). De aceea Sfantul Iacob precizeaza: “Ce folos fratilor, daca zice cineva ca are credinta iar fapte nu are? Oare credinta poate sa-l mantuiasca? Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele si cineva dintre voi le-ar zice: “Mergeti in pace. Incalziti-va si va saturati”, dar fara sa le dea cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Asa si cu credinta: daca nu are fapte, e moarta in ea insasi...Vedeti dar ca din fapte este indreptat omul, iar nu numai din credinta. Precum trupul fara suflet este mort si credinta fara fapte este moarta”(Iacob II, 14-26). Din tabloul judecatii de apoi prezentat de Mantuitorul, vedem foarte limpede ca dupa faptele savarsite va fi judecat oricare credincios (Matei XXV, 35-45), iar Sfantul Apostol Pavel confirmand aceasta ne spune ca: “Noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau”(II Corinteni V, 10). Faptele bune ca rod al adevaratei credinte, intaresc permanent puterea sufletului spre o continua innoire a vietii in Hristos, pana la “statura barbatului desavarsit, la masura plinatatii lui Hristos”(Efeseni IV, 13). Faptele bune sunt acelea care arata chipul lui Hristos in viata duhovniceasca a credinciosului. Pornind din credinta, faptele bune verifica si desavarsesc credinta.
Daca mantuirea se savarseste prin lucrarea harului divin, atunci trebuie sa avem in vedere ceea ce ne arata Mantuitorul si Sfintii Apostoli cu privire la lucrarea harului. Astfel, credinciosul se uneste cu Mantuitorul asemenea mladitei cu vita. El primeste viata cea noua a harului asemenea mladitei din vita. Mladitele sunt insa mai multe si numai impreuna primesc aceeasi seva care le da viata...(Ioan XV, 5). La fel madularele unui trup primesc acelasi sange, pe care ele il transmit la altele si iarasi il primesc spre viata aceluiasi trup. Daca un madular se rupe de corp, el nu mai primeste sangele vietii si moare (Romani XII, 4-5, I Corinteni XII, 12 si 27, Coloseni I, 18). Tot astfel si credinciosii alcatuiesc Trupul tainic al Domnului, adica Biserica, in care fiecare credincios este madular si unde primeste fiecare harul Sfantului Duh prin Sfintele Taine, iar prin comuniunea dintre ei dobandesc mantuirea. Ca harul este primit prin Sfintele Taine reiese foarte clar din insesi cuvintele Domnului rostite cu prilejul instituirii Botezului si euharistiei: “Cel ce va crede si se va boteza se va mantui...(Marcu XVI, 16), “...Pe cand mancau ei, Iisus, luand paine si binecuvantand, a frant si, dand ucenicilor a zis: Luati, mancati, acesta este trupul Meu. Si luand paharul si multumind, le-a dat, zicand: Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor”(Matei XXVI, 26-28). Ca harul se transmite in comuniunea credinciosilor, carmuiti de cei lasati sa fie “iconomi” ai Sfintelor Taine, adica a ierarhiei bisericesti, reiese limpede si din cuvintele Sfantului Iacob cu privire la sfanta taina a maslului: “Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului...”(Iacob V, 14). De aici vedem ca noi primim harul mantuirii, dar aceasta nu inseamna ca ne putem declara mantuiti. Se impune colaborarea pe mai departe cu harul divin, se cere adica efort duhovnicesc pentru ca “Hristos pe care l-am primit in suflet odata cu harul divin al Sfintelor Taine sa ia chip in noi (Galateni IV, 19). Acum incepe un proces duhovnicesc, care dureaza pana la sfarsitul vietii, o alergare continua ca cea a alergatorului din arena, spre a ne incununa de fericirea vesnica (Filipeni III, 12-14). Iar daca numai in vesnicie mantuirea este desavarsita ne dam seama ca ea poate fi periclitata, ca drumul mantuirii este cu urcusuri si coborasuri si ca putem oricand cadea. De aceea si indemnul Apostolului: “Lucrati cu frica si cu cutremur la mantuirea voastra” (Filipeni II, 12). Analizand acest aspect dinamic al mantuirii, vom spune ca primirea harului necesar mantuirii, prin Sfintele Taine este aspectul sacramental, de sfintire, iar conlucrarea, efortul sustinut spre desavarsirea mantuirii este aspectul ei moral.
Ce inseamna mantuirea? (Salvarea dintr-un pericol sau eliberarea dintr-un rau). Care este raul sau pericolul din care trebuie sa ne eliberam? (Pacatul). De ce pacatul? (Fiindca pacatul atrage dupa sine moartea). De ce? (Fiindca prin pacat rupem legatura de iubire cu Dumnezeu). Cu referire la pacat, ce inteles are mantuirea? (Eliberarea de pacat si impacarea cu Dumnezeu). Cine realizeaza aceasta impacare cu Dumnezeu prin eliberarea de pacate? (Cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu intrupat, adica Iisus Hristos). Datorita faptului ca Iisus Hristos ne aduce mantuirea, cum il numim? (Mantuitorul). Cum ne-a impacat El cu Dumnezeu Tatal, eliberandu-ne de pacat? (Prin intruparea, activitatea, moartea, invierea si inaltarea Sa la cer). Cum numim mantuirea realizata de Iisus pentru noi? (O numim mantuirea obiectiva). Ne putem noi mantui prin puterile noastre? (Nu ne putem mantui). Cum ne ajuta Fiul lui Dumnezeu sa ne mantuim? (Prin harul Sfintei Treimi). Din partea noastra nu se cere nici o participare? (Se cere). Care este aceasta? (Credinta si faptele bune). Cum se numeste mantuirea dobandita prin har, credinta si fapte bune? (Se numeste mantuire subiectiva, iar harul, credinta si faptele bune se numesc conditii ale mantuirii subiective). Unde si cum primim noi harul mantuitor? (In Biserica, adica prin incorporarea noastra in Trupul tainic al Domnului. Il primim prin Sfintele Taine). Cum putem intelege ca mantuirea trebuie primita atat individual, cat si intr-o forma colectiva? (Fiecare credincios vine cu credinta si faptele bune spre a primi harul divin in Biserica, in comuniunea Trupului tainic al Domnului, apoi prin stradania personala face vie lucrarea harului divin). Cum se numeste aspectul dobandirii mantuirii prin harul Sfintelor Taine? (Sacramental). Dar conlucrarea cu harul divin spre a nu pierde mantuirea si a ajunge la desavarsirea si sfintenia vietii, spre viata vesnica? (Acesta este aspectul moral. El tine de voia libera si de stradania fiecarui credincios).
5. In legatura cu lucrarea harului divin pe de o parte, ca si primirea si conlucrarea cu el, pe de alta parte, nu toti crestinii marturisesc acelasi crez. Unii spun ca singura credinta te poate mantui, ca nu sunt necesare faptele bune, fiindca numai harul divin aduce mantuirea pentru aceia pe care dinainte i-a hotarat Dumnezeu sa fie mantuiti. Ceilalti ar fi sortiti osandei vesnice. Aceasta invatatura se numeste “predestinatie” si sustinatorii ei incearca sa o intemeieze pe spusele Sfantului Apostol Pavel. Astfel, putem citi: “...si stim ca celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate le ajuta spre bine...Cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau, ca El sa fie intai nascut intre multi frati. Iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a si chemat, si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat, iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si marit” (Romani VIII, 28-30). Cercetand textul, vedem ca “cei cunoscuti si cei hotarati” sunt tocmai cei “care il iubesc pe Dumnezeu”, iar cineva dovedeste ca il iubeste pe Mantuitorul implinind poruncile Lui (Ioan XIV, 23), adica va savarsi din credinta faptele bune. In atotstiinta Sa, Dumnezeu cunoaste din vesnicie pe cei care vor crede in El si vor conlucra cu harul divin. In cazul nostru este vorba de prestiinta lui Dumnezeu, nu de o predestinare. Mai departe textul ne vorbeste de hotararea lui Dumnezeu de a-i face “pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau”. Ori, “Hristos ia chip in noi” (Galateni IV, 19), prin conlucrarea cu harul divin, prin efort duhovnicesc sustinut din partea credinciosului.
In alta parte Apostolul scrie: “Binecuvantat fie Dumnezeu si Tatal Domnului nostru Iisus Hristos, cei ce intru Hristos ne-a binecuvantat pe noi, in cerestile locasuri, cu toata binecuvantarea duhovniceasca”. Precum intru el ne-a si ales, inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui...(Efeseni I, 3-4). Aceasta alegere spre sfintenie inainte de intemeierea lumii nu se refera la predestinatie, ci la prestiinta lui Dumnezeu privind planul de mantuire a lumii prin Hristos, atat a poporului ales, cat si a tuturor neamurilor, inclusiv a celor carora Apostolul le adreseaza epistola sa. Acestia, ca de altfel toti oamenii sunt chemati la sfintenie, la mantuire, fiindca “Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa ajunga la cunostinta adevarului” (I Timotei II, 4).
Tot la atotstiinta lui Dumnezeu si nu la predestinatie se refera si textul din II Tesaloniceni II, 13-14, “Iar noi, fratilor iubiti in Domnul, datori suntem totdeauna sa multumim lui Dumnezeu pentru voi, ca v-a ales Dumnezeu dintru inceput, spre mantuire, intru sfintirea duhului si intru credinta adevarului la care v-a chemat prin Evanghelia noastra, spre dobandirea maririi Domnului nostru Iisus Hristos”.
Referindu-se la deosebirea ce trebuie facuta intre predestinatie si atotstiinta lui Dumnezeu, Sfantul Ioan Damaschin subliniaza urmatoarele: “Trebuie sa se stie ca Dumnezeu stie totul dinainte, dar nu le predestineaza pe toate. Cunoaste mai dinainte pe cele ce sunt in puterea noastra, dar nu le predestineaza. El nu voieste sa se faca raul si nici nu forteaza virtutea...Trebuie sa se stie ca virtutea a fost data in natura de Dumnezeu si El este principiul si cauza a tot binele si este cu neputinta ca noi sa voim si sa facem binele fara conlucrarea cu ajutorul Lui. In puterea noastra este sau a ramane in virtute si a urma lui Dumnezeu, care ne cheama spre aceasta, sau a ne indeparta de virtute, adica de a fi in viciu si de a urma diavolului, care ne cheama spre acesta, fara sa ne sileasca.
6. Pe drept cuvant s-a aratat ca “oricare ar fi treapta de evolutie a fenomenului religios, in toate timpurile, la toate treptele de cultura si la toate popoarele, ideea mantuirii e prezenta. Mantuirea e centrul, inima insasi a fenomenului religios, chiar a celui mai simplu si mai incoherent sistem de credinta religioasa...Mantuirea este nadejdea suprema a oricarei religii. Nici un credincios, oricat de degajat in alte privinte, nu se impaca decat cu gandul certitudinii absolute a mantuirii sale. Toata invatatura sa religioasa, toata gama actelor sale rituale, toate practicile si aspiratiile sale religioase urmaresc, in ultima analiza, castigarea mantuirii” (Pr. Prof. Ioan Coman, Invatatura despre mantuire in vechile religii si in teologia patristica, in revista “Ortodoxia”, nr. 3/1995, p. 323).
Astfel, la popoarele primitive ideea de mantuire este strans legata cu cea de mantuire a sufletului conceputa ca o integrare in univers, in lumea de dincolo, a stramosilor si chiar a zeilor.
Mantuirea apare clar evidentiata in religia mozaica, prin faptul ca este exprimata nu numai ca o idee, ci ca o realitate. Inca dupa caderea primilor oameni in pacat, Dumnezeu le promite un Mantuitor (Facerea III, 15). Si cum acest Mantuitor va veni din poporul ales, Dumnezeu i-a fost tot timpul “mantuitor”, izbavindu-l de toate nenorocirile care s-au abatut asupra lui. Prin profeti Dumnezeu fagaduieste ca in timpurile “din urma” le va trimite pe Regele Mesia ca sa instaureze dreptatea si mantuirea lui Israel.
Dupa cum putem vedea, “in nici o alta religie mantuirea nu ocupa un loc atat de central ca in crestinism. Religia crestina prezinta o conceptie despre mantuire precisa, sistematica si sigura. La baza ei sta ideea de mantuire, un mantuitor insa care nu este creat de om sau chiar de Dumnezeu, nici inconjurat de ceata mitica sau de mister, nici strain realitatii istorice. Mantuitorul crestin este insusi Fiul lui Dumnezeu, dar in acelasi timp om adevarat”.
7. Din cele pana aici tratate vedem ca potrivit invataturii crestine mantuirea ne vine prin intruparea, moartea, invierea si inaltarea la ceruri a Fiului lui Dumnezeu, iar noi o putem primi in Biserica prin harul Sfintelor Taine, cu care trebuie sa colaboram prin credinta si fapte bune.
8.a) Am vazut ca mantuirea nu se incheie odata cu primirea harului divin al Sfintelor Taine, ci la dobandirea ei se cere si din partea noastra un aport de conlucrare. Numai la sfarsitul vietii obtinem “cununa dreptatii”, sau “premiul biruintei” (II Timotei IV, 6-8, Apocalipsa II, 10, III, 11). Datorita acestui fapt se cuvine sa asteptam cu bucurie mantuirea pe care Dumnezeu ne-o va da-o, dar intrucat exista posibilitatea caderii, se impune ca intru smerenie sa “lucram cu frica si cu cutremur la desavarsirea mantuirii noastre”(Filipeni II, 12).
b) Pentru a ne spori continuu puterile duhovnicesti pe drumul mantuirii, se cuvine ca implinind porunca Bisericii, sa ravnim la primirea harului divin al Sfintelor Taine, mai ales al Dumnezeiestii Impartasanii printr-o participare regulata la Sfanta Liturghie si la celelalte slujbe bisericesti.
c) Drumul credinciosului spre mantuire pretinde o continua curatire a vietii duhovnicesti, de oricare fel de intinaciune, de orice patima sau pacat. Fara acest efort sustinut de eliminare a oricarui rau din fiinta sa, crestinul nu va putea implini scopul mantuirii, al comuniunii cu sfintenia lui Dumnezeu.
d) Efortul continuei curatii duhovnicesti, al sfinteniei sau nepatimirii – cum i se mai spune – trebuie neaparat impletit armonios cu innoirea duhovniceasca, cu cresterea in virtute, prin fapte bune necontenit aratate semenului si colectivitatii din care facem parte, ajungand astfel la “statura barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos” (Efeseni IV, 13). Numai astfel mantuirea corespunde desavarsirii vietii duhovnicesti, conform indemnului Mantuitorului: “Fiti desavarsiti, precum si Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este”. (Matei V, 48).