Creatia ca dar si tainele Bisericii

Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Intr-un articol publicat in <<Mitropolia Moldovei>>, din 1970, am sistematizat citeva reflectii pe marginea invataturii revelatiei ca toate cele ce exista sint daruri al lui Dumnezeu catre noi si ca deci intrega creatie este o sfinta taina in sens larg, adica un vehicul al iubirii si puterii lui Dumnezeu.

Dar aceasta poate naste intrebarea: in ce raport se afla atunci creatia ca sacrament general, cu sfintele taine propriu-zise ale Bisericii, ca mijloace prin ni se comunica harul special al lui Hristos?

Aceasta intrebare se impune mai ales pentru o gindire influentata de acei teologi din occident, care separa net ordinea creatiei naturale si cea a harului, fie in sensul catolic care considera creatia naturala ca putind realiza scopurile ei fara har, fie in cel protestant care considera creatia naturala atit de ruinata prin cadere incit nu se poate produce nici o incopciere intre credinta si natura omului si nici o imbunatatire a creatiei naturale prin credinta.

E drept ca afirmarea acestei separatii incepe sa fie atenuata in timpul mai nou si in teologia catolica si in cea protestanta. Teologul luteran Joseph Sittle (ca sa numesc aci numai pe unul) dezaproba la a treia Adunare generala a Consiliului Eumenic al Bisericilor, de la New Delhi (1961) conceptia ca materia este rea prin esenta si ideea ca mintuirea credinciosului se realizeaza in afara legaturii cu natura cosmica.

Iar teologia catolica tinde azi sa depaseasca viziunea celor doua etaje: naturalul si supranaturalul, nelegate interior intre ele. Aceasta inseamna ca ea vede azi o oarecare legatura intre creatia naturala si har. Se recunoaste azi ca creatia naturala nu-si poate implini pe deplin destinatia decit articulindu-se in ordinea harului.

Dar intrebarea despre raportul dintre creatie, inteleasa ca dar si ca taina in sens larg, si intre sfintele taine ale Bisericii ca vehicule ale harului propriu zis al lui Hristos, ca intrebare mai speciala, persista. Oare considerarea creatiei insesi ca vehicul al iubirii si puterii lui Dumnezeu, sau ca sacrament in sens larg nu implica posibilitatea de a ne dispensa de sfintele taine? Intelegerea aceasta n-ar putea insemna oare ca sacramentalitatea e pusa la dispozitia tuturor, chiar a celor ce nu cred in Hristos? In ce raport s-ar afla in acest caz sacramentalitatea de care se impartasesc numai crestinii, prin legatura lor de credinta cu Hristos, cu sacramentalitatea care apartine intregii creatii si de care sint chemate sa se impartaseasca toate fiintele umane?

Pentru raspunsul la aceasta intrebare trebuie adincita intelegerea creatiei ca dar al lui Dumnezeu. Comportarea fata de natura ca fata de darul lui Dumnezeu (inclusiv fata de persoane ca componente ale creatiei) inseamna raminerea intr-o legatura strinsa cu Dumnezeu, Daruitorul ei. Cel ce pretuieste darul, il pretuieste nesfirsit mai mult pe Daruitor ca persoana iubitoare si iubirea Lui. Acela pretuieste darul numai ca semn al iubirii Daruitorului. El depaseste mereu darul vizind direct pe Daruitor si raminind in legatura iubirii cu El.

Dar puterea de a vedea iubirea lui Dumnezeu prin creatie si de a raminea in ea, deci in legatura cu Dumnezeu, s-a restabilit in noi prin Hristos. In acest sens intre Hristos si creatie nu este o separatie, ci Hristos. In acest sens intre Hristos si creatie nu este o separatie, ci Hristos redescopera caracterul de dar al creatiei, o face pe aceasta din nou stravezie. El arata in forma mai accentuata si mai vadita iubirea lui Dumnezeu manifestata prin creatie ca dar, ca semn al iubirii Lui. In acest sens natura (cu persoanele umane apartinatoare creatiei) se incadreaza in ordinea harului, dat fiind ca haru ca iubire si putere a lui Dumnezeu, iradiind prin Hristos, cel ce a asumat creatia in Sine, e de fapt o mai clara si mai accentuata manifestare a iubirii si puterii lui Dumnezeu si o redesoperire a creatiei ca mijloc de manifestare a acestei iubiri.

Fiinta noastra nu poate folosi cu adevarat si deplin creatia ca taina decit daca sta in legatura strinsa cu Dumnezeu, Daruitorul ei, decit daca sta in mod constient su revarsarea iubirii lui Dumnezeu, Daruitorul naturii. Iubirea lui Dumnezeu ne vine obiectiv prin creatie si cind nu vedem creatia naturala provenind de la Dumnezeu si nu vedem deci in ea semnul persistent al iubirii Lui. Dar in acest caz iubirea lui Dumnezeu ni se comunica in mod limitat, caci lipsindu-ne constiinta despre ea, iubirea lui Dumnezeu manifestata prin natrua nu ne este mijloc de crestere spirituala. In acest caz iubirea lui Dumnezeu nu patrunde si deci nu lucreaza ajutata de efortul nostru constient si de aceea nu ne ajuta decit la intretinerea vetii noastre pamintesti.

Iar in starea noastra de dupa cadere, vederea constienta a iubirii lui Dumnezeu prin creatie si puterea lui Dumnezeu deplin lucratoare asupra noastra prin creatie in folosul cresterii noastre spirituale ne-a fost adusa de Hristos. Astfel cei din afara de Hristos nu se bucura in mod deplin de sacramentalitatea obiectiva a creatiei, adica de iubirea si de puterea lui Dumnezeu, conform scopului cu care ea a fost creata, ca mijloc de impartasire a noastra in ele. Ei se folosesc de o creatie in oarecare masura dezlipita de Dumnezeu numai spre folosul vieti lor pamintesti, fara sa se impartaseasca si de harul deplin al vietii nemuritoare din Dumnezeu, careia ea a fost facuta sa-I fie mijlocitoare sau sa I se deschida ca transmitatoare. Aceasta functie deplina a creatiei a fost restabilita pentru noi prin Hristos.

Fiinta noastra, care prin cadere s-a inchis iubirii lui Dumnezeu menita sa ni se comunice prin creatie, nu se redeschide ei decit prin Hristos, care ni s-a facut darul culminant al lui Dumnezeu, insa prin umanitatea pe care a asumat-o ca Dumnezeu, umanitate care face parte din creatie si e legata de intregul cosmos, de intreaga creatie. Astfel destinatia creatiei lui Dumnezeu de mijlocitoare efectiva a iubirii intregi a lui Dumnezeu se redescopera, se restaureaza si se implineste in mod culminant in Hristos. In Hristos-Omul avem o culminare a urmasilor lui Adam ca dar pentru semenii lor, dar si a elementelor din care e format trupul lui Hristos si care contribuie la intretinerea lui si cu care el sta in legatura organic-ontologica. In Hristos ni se arata tinta spre care era destinat Adam si toata natura inca de la creatiune: sa fie un dar straveziu la culme, al lui Dumnezeu si mijlocitor maxim al iubirii Lui. In Hristos, orice om care crede primeste puterea de a restabili in sine aceasta destinatie a sa si prin sine a creatiei naturale; primeste adica un har prin care se restabileste si se implineste fiinta credinciosului insasi si natura legata de ea, ca dar si ca sacrament deplin straveziu si comunicabil al iubirii lui Dumnezeu.

Dar fiinta noastra devine in Hristos darul culminant al lui Dumnezeu, pentru ca are ca ipostas pe Dumnezeu Cuvintul insusi. Prin omul Hristos, Fiul lui Dumnezeu insusi, se ofera semenilor Sai ca dar culminant al lui Dumnezeu, ducind la implinire suprema aceasta destinatie a urmasilor lui Adam. Dumnezeu insusi se coboara la rolul de dar uman al lui Dumnezeu catre credinciosii sai, se face subiect uman, daruit in mod desavirsit semenilor Sai. Dumnezeu insusi la forma de dar care se daruieste credinciosilor cu infinitatea iubirii Sale in chip uman, apropiat noua la maximum. Daruitorul suprem insusi devine darul catre noi in forma umana. Orice persoana se poate darui la nesfirsit, intr-o continua noutate. Totusi nu intr-o plentitudine continua. Fiul lui Dumnezeu facindu-se om, devine persoana umana care ni se daruieste dintr-o maxima intimitate cu plenitudinea Sa in mod continuu, in mod nestirbit. Daca nu putem primi aceasta plenitudine continuu, aceasta se datoreste neputintei noastre de a o primi mereu in infinitatea ei. Dar cu toata aceasta neputinta a noastra, noi simtim continuu in Hriostos o iubire fara scadere, farapata, fara lipsuri.

Iar intrucit Dumnezeu ni se daruieste in Hristos prin umanitatea unui semn si prin natrua legata de el, in Hristos ni se arata intentia lui Dumnezeu de a ni se darui prin orice semn al nostru si prin toata creatia. Caci toti cei ce cred in hristos sint intariti in puterea de a face transparent pe Dumnezeu si natura care e legata de ei si prin aceasta de a comunica pe Dumnezeu. Caci intocmai ca intre om si om, tot asa si intre credincios si Hristos, ba chiar mai mult, se poate stabili o deschidere interioara. Hristos reprezinta si in El se realizeaza suprema transparenta si comunicare ale lui Dumnezeu prin natura umana si prin creatia legata de ea, ca daruri ale lui Dumnezeu. Dar aceasta inseamna ridicarea noastra prin Hristos in legatura cu Dumnezeu, izvorul vietii netrecatoare.

Iar Sfintele Taine propriu-zise ale Bisericii sint mijloacele prin care ne se comunica aceasta viata netrecatoare a lui Dumnezeu coborita la dispozitia noastra in Hristos. Tainele sint modurile speciale de deschidere a lui Hristos catre noi si de comunicare a Lui cu noi. Creatia in sinte (natura si om) nu ne poate comunica viata netrecatore a lui Dumnezeu dupa ce noi am pierdut-o prin cadere; ea a pierdut puterea de cumunicare a lui Dumnezeu prin ea, dupa ce ea a luat forma opaca si invirtosata actuala. De aceea s-a intrupat Dumnezeu ca om, pentru ca insusi Dumnezeu, izvorul vietii nesfirsite sa ni se faca prin mijlocirea umana si prin natura legata de om totodata mijlocul de comunicare a acestei vieti. Dar el nu ne comunica aceasta viata, in cursul chipului actual al creatiei, devenit dupa cadere foarte putin transparent, prin creatia generala, ci prin trupul Sau, facut in mod special centrul incandescent al Duhului dumnezeieisc, prin asumarea lui de catre ipostasul dumnezeieisc, si in mod deplin prin invierea lui. Din creatia generala El a ales numai unele elemente legate in mod deosebit de viata omului, ca prin ele sa ne comunice viata dumnezeiasca din trupul Sau. El a lasat natura in general in starea ei actuala pentru ca sa ne fie o ambianta potrivita pentru viata paminteasca, ca arena in care avem sa crestem si prin eforturile noastre spre chipul vietii inviate intr-un univers general transfigurat din viata viitoare.

Sfintele Taine sint mijloacele alese din creatie de Domnul Hristos, prin care ne vin riurile de viata netrecatoare din trupul Sau cel inviat si numai viata trecatoare paminteasca ce ni se impartaseste prin cratia naturala. Propriu zis trupul inviat al Domnului e darul cel mai mare al lui Dumnezeu pentru noi. Dar acest trup e constituit pe de o parte din natrua cosmica, pe de alta a inviat pentru ca are ca ipostas pe Dumnezeu Cuvintul si prin trupul Sau ni se comunica intr-o modalitate accesibila noua insusi acest ipostas. Trupul Domnului, trup format din carnea si singele nostru, din natura cosmica generala, din acest dar general al lui Dumnezeu catre noi, e propriu-zis mijlocul cu totul transparent si mediul comunicarii desavirsite a vietii netrecatoare a lui Dumnezeu catre noi crestinii. Numai din acest trup iradiaza si prin unele elemente cosmice puterea harului special catre noi.

Creatia naturala nu e desfiintata in trupul lui Hristos si nici semenul nostru uman, ca daruri ale lui Dumnezeu chemate sa devina medii de comunicare desavirsita a iubirii lui Dumnezeu catre noi. Ele sint mentinute pentru veci, dar inaltate, transfigurate, coplesite de Duhul dumnezeiesc salasluit in Hristos.

Creatia ramine si ea ca dar, insa se actualizeaza ca dar deplin intrucit e asumata de Sumnezeu Cuvintul in modul cel mai intim, intrucit Daruitorul dumnezeieisc se face total straveziu si comunicabil prin ea in trupul sau si prin el in oarecare masura si prin unele elemente din creatie. De aceea in vederea transfigurarii intregii creatii in viata viitoare, cind toti vom fi crescut la starea invierii, Hristos, Dumnezeu-omul ramine centru sacramentalitatii in sens strins, chiar daca Duhul dumnezeiesc din El ni se comunica prin unele elemente ale naturii inca netransfigurate in generalitatea ei si chiar daca creatia natruala ramine si ea mai deparete ca mediu al iubirii lui Dumnezeu, ca dar si ca taina in sensul larg al cuvintului. Aceasta va deveni intreaga mediul vietii inviate a lui Hristos de avea in existenta viitoare, cind va fi in intregime coplesita de viata Lui inviata, de lumina Lui dumnezeiasca. Atunci <<noapte nu va mai fi>> (Apoc. XXII, 5). Nimic nu va mai fi opac. Totul va fi transparent, sau, Hristos va fi transparent prin toate. Toti ne vom afla <<in lumina fetii lui Hristos>>. <<Si nu au trebuinta de lumina lampii, sau de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu le va fi lor lumina>> (Apoc. XXII, 5). Intreaga creatie va atinge atunci treapta suprema a destinatiei ei sacramentale, a rostului de mediu transparent si comunicabil al lui Dumnezu in mod culminant, al vietii, luminii si iubirii Lui. Atunci nu va mai fi neboie de Taine speciale. Toata creatia va fi o taina de suprema transparenta, un mediu de suprema comunicare a vietii lui Hristos. Fata Lui nu va straluci si ne va incalzi plina de iubire prin toate.

Creatia va fi mediul acelei comuniuni supreme cu Dumnezeu si in acelasi timp depasita, uitata, absorbita in privirea fata catre fata a subiectului lui Hristos de catre subiectele umane, in subiectele umane ce se vor privi cu iubire nesatioasa. Caci pentru cei ce privesc cu iubire toate se uita, toate par a fi disparut, desi daca n-ar fi ambianta lor nu s-ar putea privi, nu s-ar mentine ca fiinte deosebite. Creatia a devenit prin cadere un dar inferior, sau a cazut pe planul unui dar care raspunde aproape numai trebuintelor vietii pamintesti, Ea va ramine asa atita timp cit raminem pe o treapta aproape exclusiv paminteasca de existenta. Adica ea se poate afla ca dar pe trepte diferite, mai cooborite sau mai inalte. Insa pe toate treptele ea isi pastreaza caracterul de dar al lui Dumnezeu, adica numai de dar, deci nu de ultima realitate; ultima realitate e Dumnezeu, infinit superior ei ca subiect creator si daruitor. Cine se ridica la cunoasterea transparentei ei se ridica la comunicarea constienta cu Dumnezeu. Daruitorul ei, ca izvor al vietii de toate gradele, deci si al vietii nemuritoare si nesfirsit de bogate.

Tainele in sens restrins primite in cursul vietii pamintesti, reprezinta aceasta impartasire de viata dumnezeiasca din Hristos a celor ce cred in El. Si intrucit aceasta impartasire de Hristos e cunoscuta prin credinta, nu prin vedere, elmentele insesi prin care se face comunicarea Lui, ne ramin opace. Cit traim pe pamint ajunge ca Hristos sa ni se comunice prin unele elemente ale creatiei desemnate de El, pentru ca sa ni se dea si prin aceasta posibilitatea sa ne manifestam credinta in faptul comunicarii Lui, iar pe de alta parte, sa ne folosim de natura si pentru trebuintele noastre pamintesti. Cind ne vom ridica la treapta <<vederii>>lui Dumnezeu prin transparenta creatiei, atunci toata va deveni un mijloc de nimpiedicata comunicare vadita a Lui, un dar total transparent al Lui.

Pina atunci treapta acestei transparente a fost atinsa numai de trupul lui luat din creatie. Pina atunci comunicarea speciala al lui Hristos prin Sfintele Taine se realizeaza pornind din trupul Sau, ca acea parte a creatiei care a devenit total transparenta sau pnevmatizata. Trupul lui Hristos e puntea dintre natura nedevenit inca total transparenta pentru noi si ipostasul lui dumnezeiesc. Pina atunci trupul Lui reprezinta treapta naturii ridicata la suprema transparenta, sau la starea de dar total straveziu, reprezinta legatura intre dumnezeirea din el si natura care se afla inca intr-o stare de dar opacizat din pricina caderii, dar destinata si ea sa ajunga la starea de transparenta si avind sa ajunga acolo prin trupul lui Hristos care lucreaza deocamdata in mod special asupra noastra prin elementele folosite la savirsirea Sfintelor Taine. Elementele Sfintelor Taine ocupa, deocamdata, in momentele in care sint folosite, o pozitie intermediara intre trupul transparent al lui Hristos si natura opacizata, dar chemata sa se ridice din puterea trupului lui Hristos la starea de transparenta.

Prin Taine, in sens restrins, adica prin Duhul iubirii lui Dumnezeu, care ne vine neimpiedicat din trupul lui Hristos, insa prin elemente ale naturii inca nedevenita transparenta in mod vizibil, se descopera credinciosilor toata natura ca dar al lui Dumnezeu, destinat unei depline si generale transparente pentru El.

Cum am spus, fiinta noastra care s-a inchis prin cadere iubirii lui Dumnezeu, manifestata prin creatie ca dar, nu se putea redeschide iubirii lui Dumnezeu decit printr-o manifestare mai vadita, mai accentuata si mai directa a acestei iubiri a lui Dumnezeu in Hristos, devenit dar suprem al iubirii lui Dumnezeu, legat de natura. Dar aceasta redeschidere se face in mod treptat. Inceputul restaurarii creatiei in functia deplina de dar sau de mediu straveziu al lui Dumnezeu in Hristos s-a facut indata dupa cadere, prin revelatia care a condus lumea spre Dumnezeu, prin initiativa lui Dumnezeu, initiativa care era si un raspuns dat trebuintei creatiei dupa legatura intima cu Dumnezeu care avea sa se realizeze in Hristos. Prin Hristos omenirea care crede e dusa apoi spre trepte tot mai desavirsite comuniunea cu Dumnezeu, deci si in intelegerea si folosirea lumii ca dar sau ca mijloc sacramental al iubirii si vietii Lui. Acest proces de restaurare va continua datorita puterilor izvoriite din trupul purtat de ipostasul Cuvintului, rastignit si inviat, pina la ridicarea creatiei in starea identica cu trupul inviat al lui Hristos.

Aceasta continua inaintare spre restaurarea creatiei nu apartine numai insului singular. Caci au existat de la inceput crestini care s-au ridicat pe treapta desavirsitei comuniuni cu Dumnezeu si a folosirii lucrurilor in mod deplin ca daruri transparente ale lui Dumnezeu. Ci este un progres general al omenirii credincioase si al creatiei intregi spre acea stare de transfigurare generala.

In progresul acesta se incadreaza cu un important rol si Sfintele Taine ale Bisericii.

Nevoia unui timp mai indelungat pentru cresterea spirituala a omenirii credincioase in aceasta comuniune deplina face clara deosebirea intre lumea inteleasa ca taina in sens larg si intre Sfintele Taine propriu-zise.

Dar intre aceste doua intelesuri ale sacramentului si chiar intre aceste feluri de sacramente exista o strinsa legatura. Nu poate fi folosita creatia ca sacrament in sens larg in deplinatatea lui decit de crestinii care se impartasesc de harul Sfintelor Taine si, in special, de Sfinta Euharistie. Iar harul Tainelor si Euharistia ii vin ca o intimpinare la darul natural intors de el lui Dumnezeu.

Teologul catolic Michael Schmaus face o deosebire intre daruirea creatiei in mod natural de catre om semenilor sai si intre daruirea harului lui Hristos, dar nu vede legatura dintre oferirea datului natural lui Dumnezeu si harul nou ce vine de la Hristos. Taina se infaptuieste la intilnirea intre acestea doua. Daruirea unui lucru de catre cineva unui prieten e un semn al daruirii de sine. Dar harul lui Hristos e insasi daruirea de Sine a lui Hristos, fapt care are loc cu deosebire in Euharistie. <<Daca noi daruim unui prieten un dar, acesta este un semn al autodaruirii proprii catre acela. Folosirea unui lucru ca dar, il transforma pe acesta intr-o noua dimensiune mai inalta (in vehicul al iubirii, n.n.). Totusi el ramine pe de alta parte in fiinta sa de temelie tot ceea ce era… Dar autodaruirea lui Iisus se deosebeste fundamental de aceasta daruire. Caci Iisus poate primi piinea si vinul in puterea Sa mintuitoare cu o asemenea intensitate, incit piinea si vinul sint atinse prin aceasta in fiinta lor cea mai interioara, in fiinta lor de temelie. Iisus Hristos intra in locul fiintei de temelie a piinei si a vinului>>¹.

Aceasta o putem explica asa: prin puterea coplesitoare a iubirii fata de cei carora Iisus vrea sa se daruiasca total prin piine si vin, acestea se absorb in El in asa masura incit nu mai exista ca o realitate care se interpune intre El si ei, ci ele devin El insusi, raminind simple <<chipuri>> ale piinii si vinului fara o consistenta de sine statatoare in ele insesi. Iar aceasta es intimpla numai cind si crestinul intoarce darul natural lui Dumnezeu. Pe linga aceea, ceea ce se intimpla in Euharistie si in celelalte Sfinte Taine se datoreste faptului ca Hristos care se daruieste prin piine si vin este in starea trupului inviat, penetrat in mod suprem de iubirea culminanta a lui Dumnezeu si aceasta iubire, sau Duhul dumnezeiesc al iubirii care a inviat trupul lui Hristos, poate face si piinea si vinul, prin unirea Lui totala cu ele, in vederea celeiasi uniri cu cei ce se vor impartasi, in acelasi trup inviat, asimilindu-le lui. Lucreaza aici o iubire care depaseste orice iubire. Prin puterea ei, Dumnezeu depaseste darul natural absorbindu-l si unindu-se direct cu cel caruia I se daruieste. Asa a fost indumnezeit trupul natural al Domnului prin inviere si prin el face si piinea una cu trupul si singele Sau indumnezeit, nemai lasindu-le ca o realitate intre El sau intre trupul Sau deplin coplesit de dumnezeirea Sa si intre cei cu care vrea sa se uneasca deplin. Pentru ca urmasii lui Adam au prea despartit darurile naturale ale lui Dumnezeu, de Daruitorul lor, printr-o intoarcere egoista spre ei, Dumnezeu insusi uneste aceste daruri cu Sine prin mijlocirea trupului Sau indumnezeit, ca sa se poata uni astfel deplin si direct cu cei ce vor sa-L primeasca.

Prin prefacerea esentei piinii si vinului din Euharistie in trupul si singele Domnului, ele nu mai ramin ca o realitate ca o realitate care interpune in oarecare masura intre nemijlocita daruire de Sine a lui Hristos si cei ce se impartasesc de aceasta daruire a Lui, cum ramine piinea si vinul intre preotul care le da si cel ce le primeste cu oricita dragoste le-ar darui primul si le-ar primi al doilea. Iar forta spirituala care a transfigurat prin inviere trupul Domnului, unindu-l al maximum cu dumnezeirea Lui si a prefacut si piinea si vinul in acest trup, este iubirea unificatoare la culme.

Dar intensitatea iubirii cu care se daruieste Hristos in Euharistie, in prelungirea tainica a jertfei de pe cruce adusa Tatalui si celor ce cred in El, sau se deschid Lui, si care preface piinea si vinul in trupul Lui, nu ramine fara un efect asupra credinciosilor, ci ii face sa se daruiasca si ei cu iubire unul altuia si in acelasi timp lui Dumnezeu, prin particica de piine, prin paharul de vin si prin orice lucru ce si-l dau. Uniti cu Hristos prin Euharistie se vor darui si ei cu intensitate. Ei redescopera, actualizeaza si implinesc cu alta intensitate pornirea naturala sadita in ei de Dumnezeu de a fi daruri unii altora si de a folosi lucrurile ca daruri intre ei.

Daca depinde de gradul iubirii fata de altul gradul de imprimare a persoanei proprii in lucrul prin care vrea sa I se daruiasca aceluia, in primirea lui Hristos insusi, imprimat pina la prefacere in chipul piinii si al vinului, credinciosii au un izvor de putere de a se imprima pe ei insisi in darurile ce le dau altora. In felul acesta Euharistia are un fel de extensiune in toata viata lor, facind din credinciosi un corp format din madulare unite cu Hristos si intre ei.

Pe linga aceea, Hristos care se comunica cu o astfel de intensitate a iubirii credinciosilor prin piinea si vinul prefacute in trupul si singele Sau, nu se poate sa nu se comunice lor si in afara de Euharistie, prin toate lucrurile pe care le folosesc si care sint daruri ale lui Dumnezeu. Daca numai in Euharistie se comunica in acest mod desavirsit, care preface piinea si vinul in trupul si singele Sau, este pentru ca credinciosii nu se pot ridica la o astfel de deschidere de extrema sensibilitate iubirii lui Hristos, incit sa-L primeasca prin toate lucrurile si in toate clipele in acest mod desavirsit. Prin Hristos, iubirea lui Dumnezeu e gata sa ni se comunice din nou si intr-un mod desavirsit prin toate lucrurile; toate ne pot redeveni daruri stravezii ale iubirii lui Dumnezeu, in masura in care sintem in stare sa le sesizam ca atare, sa ne deschidem iubirii Lui.

Nu se poate spune ca Euharistia ca mod de comunicare desavirsita a lui Hristos, ramine in cuprinsul vetii crestinilor o insula inconjurata de un ocean; ea e numai multele cel mai inalt intr-un peisaj de coline de toate marimile, sau o lumina solara inconjurata de lumini stelare de toate gradele, care sint lumini tocmai prin faptul ca se impartasesc ca dintr-un focar din lumina Euharistiei.

Prin toate li se daruieste Dumnezeu celor ce cred, dar si ei se pot darui prin toate lucrurile si faptele lor lui Dumnezeu si semenilor pentru ca Hristos li se daruieste lor si ei se daruiesc in mod culminant lui Hristos, in Euhairstie.

Nu e in spiritul Ortodoxiei sa faca o separatie neta intre Euharistie si viata crestina. Toata aceasta viata are un caracter euharistic. Biserica se formeaza ca un trup alcatuit din credinciosii carora li se daruieste Hristos in mod deplin in Euharistie, dar care din puterea daruirii lui Hristos se daruiesc si ei unii altora, intr-o miscare de continua convergenta si unificare. In acest sens Biserica e plina de Euharistie, de trupul lui Hristos intr-o continua daruire de Sine si prin aceasta intr-o miscare de unificare a credinciosilor su Sine si intreolalta, efectuata de Hristos si din puterea lui Hristos. Biserica e impregnata de trupul lui Hristos in aceasta miscare de daruire de Sine si de unificare a tuturor cu El si intre ei. Ea e imprimata de trupul inviat al lui Hristos, care prin Duhul ce iradiaza din El neimpiedicat ii atrage pe toti spre El si intreolalta, dar in acelasi timp si spre starea de inviere existenta in El adica spre starea in care deschiderea si convergenta tuturor fata de Hristos si introlalta va fi desavirsita, cum desavirsita este si in Hristos cel inviat. Caci spune Sfintul Atansie: <<Prin moartea si invierea Sa a indepartat separarea dintre rai si lumea aparuta dupa cadere si ne-a deschis noua raiul interzis, pentru ca El insusi se intoarece dupa inviere pe pamint si arata ca raiul si pamintul sint una. Prin inaltarea la cer uneste cerul si pamintul si arata ca raiul si pamintul sint una. Prin inaltarea ala cer uneste cerul cu pamintul si ridica trupul nostru omenesc asumat de El si alcatuit din aceeasi substanta ca si al nostru. Ridicindu-se, sufletul si cu trupul deasupra cetelor ingeresti, a restabilit uniunea intre lumea noastra sensibila si ce inteligibila si armonia creatiei intregi>>². Iar teologul grec J. Karmiris spune: <<Dumnezeiasca Euharistie este cintrul unitatii crestinilor cu Hristos in trupul Bisericii. Pentru ca prin ea, prin excelenta se descopera Biserica drept trup al lui Hristos si comuniune a Duhului Sfint si se uneste veacul de acum cu cel viitor, Biserica paminteasca cu cea cereasca. In dumnezeiasca Euharistie se cuprinde tot trupul lui Hristos>>³.

De aceea nici darurile ce le aduc credinciosii pentru a fi prefacute in trupul Domnului nu mai fac parte din ordinea exclusiv naturala a creatiei. Intre planul naturii si planul naturii transfigurate al Euharistiei, se iveste acest plan intermediar, acest plan de trecere de la natura la creatia indumnezeita, unificata in trupul Domnului. Elementele naturii cind sint intoarse ca daruri lui Dumnezeu (inclusiv persoanele), capata sau actualizeaza valente pnevmatice; nu mai sint numai daruri sau bunuri ale lui Dumnezeu pentru viata paminteasca. Altfel gindeste teologia occidentala care face o taietura neta intre planul naturii si cel sacramental euharistic. Un teolog anglican care oscileaza intre orientarea tomista si cea ortodoxa, dind expresie orientarii tomiste, n-a vazut o trecere intre oferirea creatiei ca dar si prefacerea ei in trupul si singele Domnului, sau in natura imprimata de harul Sfintelor Taine. El zice undeva: <<A fost frecvent accentuat, in urma lui Dr. Temple, ca materia Euharistiei nu e griul si strugurii, ci piinea si vinul, adica nu rodurile pamintului, ci acele roduri prelucrate de mina omului, trecute adica prin mina preotului naturii. Cugetarea noastra nu trebuie sa se opreasca aci, pentru ca rodurile nu trec numai prin miinile preotului naturii, ci si prin miinile preotului supranantural, Domnul inviat lucrind prin organele trupului Sau preotesc, mistic, Biserica>>. <<Tot ce poate face Biserica din propria ei initiativa, daca expresia aceasta poate fi aprobata, este sa aduca lui Dumnezeu rodurile pamintului, cum au trecut prin miinile preotului ordinei naturale. Ea le aduce pe ele lui Dumnezeu cum le-a adus Fiului Sau la cina cea din urma. Si in ascultare de porunca ce a dat-o El, le aduce lui Dumnezeu pentru a fi transfigurate si facute jertfa, prin primirea lor de catre Dumnezeu. Si daca omul ar fi fost Adam cel necazut, aceasta ar fi fost toata istoria. Dar omul nu e Adam cel necazut. Darurile de piine si vin ale omului sint total inefective, dar ele sint tot ce poate oferi omul. (Dar atunci de ce le mai aduce? n.n.). el aduce piinea si vinul sau in ordinea rascumpararii si face prin aceasta ceea ce I-a poruncit Mintuitorul sa faca. El le pune in miinile lui Dumnezeu pentru a fi transformate prin primirea lor de catre Dumnezeu. Si cind Dumnezeu le primeste, ele sint transfigurate intr-o unica aducere nepatata si demna, in aducerea trupului si singelui lui Hristos. Luind rodurile creatiei din miinile Bisericii Sale, Domnul le-a recreat, rascumparat si restaurat. Astfel in Euharistie nu numai comunitatea e rascumparata, ci si ordinea materiala este oferita lui Dumnezeu Tatal in Hristos cel inaltat>>⁴.

Dar pe urma dind expresie orientarii ortodoxe, a scris: <<E totusi vital sa se intelega ca oferirea este pregatirea pentru consacrare si nu consacrarea insasi>>⁵. Totusi nu vede oferirea anticipind consacrarea, ci avind loc deodata.

Distinctia intre darurile aduse de comunitate si darurile in stare preschimbata in trupul si singele Domnului e bine sa fie facuta. Dar aceasta nu poate indreptati o identificare intre darurile aduse de comunitate si intre darurile ce si le dau oamenii in planul vietii nebisericesti. Teologia crestina occidentala nu vede deosebirea intre omul ca membru al preitiei obstesti in Biserica, deosebita desigur si de preotia slujitoare. Protestantii nu vad decit preotia obsteasca care nu poate sfinti propriu-zis nimic, iar catolicismul numai preotia slujitoare socotind pe mireni incapabili de a avea un rol in sfintirea vietii. Pentru teologii crestini occidentali nu are loc o trecere de la ordinea naturii la cea sacramentala, ci intre ele este o separatie neta. Pentru gindirea teologica rasariteana faptul ca credinciosii au devenit ai lui Hristos prin Botez si prin alte impartasiri anterioare, le da acestora puterea sa aduca si ei pina la un loc darurile lor si prin ele pe ei insisi lui Hristos, prin preot desavisindu-se aceasta aducere. Toti credinciosii cinta la Liturghie <<Pe noi insine si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam>>. Mirenii au si ei o deschidere iubitoare pentru Hristos, sau o salasluire a Lui in ei, ear acest fapt face posibila lucrarea de transfigurare a lui Hristos si asupra darurilor ce le aduc inca inainte de prefacerea lor.

Darurile aduse de credinciosi, membri ai comunitatii, ai trupului Hristos, au ceva dintr-o stare anticipata a darurilor preschimbate. Ele nu mai sint tot asa de mult exclusiv <<naturale>>, cind sint aduse de comunitatea crediciosilor, ca atunci cind sint oferite de un om altui om in ordinea pur naturala. Sau <<natura>> celor ce fac parte din Biserica are un sens de natura resaurata prin har, deci nu de natura in sine, precum <<natura>> celor ce nu fac parte din Biserica, este o natura nepenetrata de har, ca si darurile lor, desi nici aceia nu sint lipsiti de o anumita tendinta de a folosi lucrurile ca semn al iubirii, asa cum le-a facut pe ele si cum I-a facut pe ei Dumnezeu, macar fata de oameni, daca nu fata de Dumnezeu.

Comunitatea care ofera piinea si vinul lui Hristos in biserici, e si ea trupul extins al Domnului si de a fi intarita si ea in calitatea de trup al Lui prin impartasirea de piinea si vinul aduse de ea si prefacute in trupul Lui personal. Ele sint ale comunitatii care e trupul tainic al Domnului, deci ocupa inca inainte de prefacere un loc in relatia dintre Trupul lui Hristos si Capul lui, odata ce sint intr-o relatie cu Trupul tainic al Domnului, deveniti astfel prin Botez si prin impartasirile anterioare. Ele sint oferite de Trupul tainic Capului lui, pentru a deveni trupul si singele lui Hristos cel personal si pentru a se hrani el insusi cu ele. Ele sint prefacute datorita si faptului ca sint oferite de Trupul tainc al Lui si au menirea sa hraneasca astfel prefacute trupul tainic al Lui. Hristos care le preface nu e numai deosebit de comunitate, ci si in ea. Actul prefacerii se savirseste in mediul acestei relatii intime intre Hristos si comunitate in acest Trup plin de Hristos in cimpul de forte spirituale in care Hristos, ca centru, nu e despartit de comunitate, in care sufla Duhul Sfint. Daca nu sint aduse de comunitate in calitate de Trup tainic al lui Hristos, ele nu sint prefacute de Hristos in trupul si singele Lui personal, pentru a hranic cu ele trupul Sau tainic. Dar nici acest grup de crestini nu le-ar oferi lui Hristos cu credinta si cu iubirea care-l transfigureaza si-l uneste cu El, daca n-ar fi Trupul Lui tainic, datorita Botezului si impartasirilor anterioare de Hristos cel euharistic, daca n-ar fi de mai inainte strabatut de iubirea Lui transfiguratoare.

Actul oferirii piinii si vinului pentru prefacere in trupul Domnului e determinat oarecum euharistic mai inainte de aceea. Prefacerea isi arunca raza ei asupra acestor daruri dinainte ca ea sa se fi produs. Caci Domnul le primeste oarecum dinainte de a le preface in vederea acestui scop. Aceasta se vede din pregatirea lor de la Prosomidie, care e un act liturgic important in Ortodoxie. De atunci ele primesc o binecuvintare si linga agnet se scot particele pentru cei pentru care se cere ajutorul lui Dumnezeu inca de acum, odata cu pomenirea numelor lor. Ba chiar de la pregatirea prescurii se imprima pe ea in semnul crucii initiale lui Hristos care invinge prin cruce, aratindu-se ca ea daruieste Lui (Iisus Hristos Nica). Aceasta determinare euharistica a darurilor de piine si vin inca inainte de prefacere are loc, pentru ca comunitatea care le ofera este ea insasi determinata euharistic, ceea ce se arata in faptul ce cel ce le primeste este preotul slujitor, iar prin el, Hristos insusi. Fundamentul lor, am zice ratiunea lor ontologica⁶, este penetrata de ratiunea ontologica a credinciosilor, sau a comunitatii ecleziologice, penetrata la rindul ei de Hristos, Ratiunea ratiuneilor, prin trupul Lui a carui ratiune a fost absorbita prin Logosul dumnezeiesc intrupat, deplin in ratiunea Lui eterna aflatoare in El. Prin trupul Sau astfel absorbit cu ratiunea lui creata in fundamentul lui necreat, Hriostos a penetrat prin impartasirile anterioare ale credinciosilor trupurile noastre, absorbind in oarecare masura ratiunile lor create in fundamentul lor necreat, in ratiunile lor eterne din Logos, unde formeaza o unitate simfonica, dialogica, dialogica, fapt care face din credinciosi un trup tainic al lui Hristos⁷.

Aceasta absorbire a ratiunii trupului Domnului in ratiunea lui eterna din Logos s-a facut intr-o anumita masura inca prin primirea lui in ipostasul Cuvintului la intrupare, adica in ipostasul tuturor ratiunilor eterne ale celor create, dar in mod deplin s-a facut prin invierea trupului Lui, fiind o absorbire care nu desfiinteaza realitatea distincta a acestui trup, ci mai degraba o confirma, odata cu ratiunea lui creata.

Cu trupul Sau inviat, deci cu ratiunea lui atrasa in interiorul viu al ratiunii lui eterne, penetreaza Hristos trupurile credinciosilor sau ratiunile lor legate de ratiunea trupului Sau, facind din ele un singur trup, un trup al lui Hristos, asezat intreg pe drumul invierii. In aceasta calitate aduce comunitatea darurile sale de piine si vine, legate intim de trupurile din care se alcatuieste, pentru a se umple si aceste elemente de viata trupului inviat al lui Hristos, pentru a se preface in acest trup, conform destinatiei din eternitate a piinii si vinului de a se preface in trupuri.

Potrivit acestei destinatii a piinii si a vinului, comunitatea aducind piinea si vinul Logosului intrupat si inviat in trupul Sau, se aduce pe ea insasi, se daruieste pe ea insasi lui Hristos, pentru a se unifica cu trupul Lui prin aceste daruri ce se vor preface ele insesi in trupul si singele Lui. Prin aceasta comunitatea va fi si mai deplin prefacuta in Trupul tainic al Domnului, odata cu prefacerea darurilor. Caci cine da ceva altuia cu toata dragostea si mai ales cine da ceea ce constituie insasi conditia vietii trupului sau, se daruieste pe sine si se unifica spiritual cu acela prin unificarea sa cu ceea ce da. El depaseste darurile in elanul lui de daruire, unificindu-se cu acela. De aceea, in Ortodoxie, membrii comunitatii sporesc in unirea cu Hristos in cursul Liturghiei chiar daca nu se impartasesc, cita vreme gindirea crestina occidentala vede unica ratiune a participarii credinciosilor la Liturghie in impartasirea lor, necunoscind acestre treceri ale comunitatii prin fazele unei uniri progresive cu Hristos, intrucit nu cunoaste aceste faze intermediare intre existenta naturala si cea a unirii euharistice cu Hristos. Cunoscind aceste trepte liturigice si extraliturgice ale unirii progresive a comunitatii cu Hristos prin toate darurile ce le aduce Lui, prin toate faptele savirsite pentru El, Biserica Ortodoxa poate indemna pe credinciosi sa spuna: <<Pe noi insine si unul pe altul si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam>>. Chiar cind cineva il determina pe un semen al sau, sa-I dea un ajutor, sa-I daruiasca ceva din ale lui si din timpul lui, il determina sa se daruiasca prin aceea ce-I face lui, lui Hristos insusi. Incit si prin ceea ce daruim si prin ceea ce ni se daruieste, ne daruim pe noi insine si unul pe altul lui Hristos. Toata viata crestina devine astfel o liturghie in sens larg, un mijloc de unire prin daruire cu Hristos. Prin faptul ca preotul da acest indemn credinciosilor inca inainte de prefacerea darurilor, accentueaza ca aceasta daruire a pesoanelor proprii lui Hristos se manifesta cu deosebita putere in aducerea darurilor euharistice si la putere din impartasirea cu Hristos care se daruieste in Euharistie in mod culminant Tatalui si credinciosilor. In aducerea darurilor euharistice (si in orice alta daruire) se manifesta o capacitate si o pornire de daruire si de autodaruire a credinciosilor care provine tot din Euharistia primita anterior in diferite rinduri. Aceasta aducere a darurilor e o rodire a Euharistiei, a autodaruirii lui Hristos, intr-o pornire de daruire si de jertfa a credinciosilor catre Dumnezeu si catre semeni, intr-o neretinuta si universala miscare de convergenta a tuturor introlalta si in Dumnezeu.

Euharistia, sau continua autodaruire a lui Hristos, pune astfel o pecete euharistica, adica o pecete dinamica de daruire a tuturor credinciosilor catre Dumnezeu si catre semeni, o pecete de miscare convegenta pe toata viata crestina, ridicind-o pe toata la nivel euharistic in sens larg. Euharistia isi mentine continuu rostul de izvor al intregii vieti, determinind-o euharistic. Euharistia e menita sa conduca toata viata crestina pe trepte tot mai inalte de daruire reciproca si de convergenta intre Dumnezeu si credinciosi si intre acestia insisi, pina in Imparatia cerurilor cind daruirea va atinge inaltimea daruirii de Sine a lui Hristos, fiecare daruindu-se in acea Imparatie intreg lui Dumnezeu si tuturor, dar Hristos raminind mereu izvorul nesecat al acestei puteri de daruire universala. Ratiunea ontologica a fiecaruia va fi atunci atit de mult adunata, prin iubirea din amindoua partile, in Hristos, ca toti vor constitui un corp perfect unificat intreolalta si cu Hristos.

Daca in Logosul dinainte de intrupare ratiunile lucrurilor nu stau de sine, ci sint gindite de Logos, existind prin gindirea Lui, iar in El ca subiect sint implicate toate subiectele umane, crestine, in viata viitoare toate subiectele umane unificate fara confuzie la maximum cu subiectul Cuvintului intrupat, sau al lui Hristos, le vor gindi pe toate impreuna cu El, in asa fel ca in aceasta gindire si iubire unificata a tuturor cu Hristos, ele vor depasi, ca si Hristos, obiectele gindirii comune, nestiindu-se decit unele pe altele si toate pe Hristos ca Subiect, in care se cuprind totusi toate.

Hristos se va darui atunci tuturor in mod vadit si nemijlocit prin prefacerea sau mai bine-zis prin absorbirea ratiunilor ontologice ale tuturor elementelor creatiei in corpul Sau. Dar fiind toti in mod deplin in Hristos, vor fi toti intr-o unire nemijlocita si intreolalta, ratiunile ontologice ale tuturor elementelor cosmosului fiind intim unite cu trupurile lor si intr-un anumit sens prefacute (legate cu trupurile lor ca niste parti ale lor) in ele, iar aceste trupuri unite nemijlocit cu trupul lui Hristos, Hristos, ratiunea-subiect, ipostasul ontologic al tuturor, va avea readunate in Sine ratiunile ontologice ale tuturor subiectelor umane si ale elementelor creatiei, unite intim in trupurile lor, dupa ce aceste ratiuni ontologice, impreuna cu realitatile consistente create carora le-au dat fiinta, s-au actualizat in mod distinct in baza ratiunilor divine aflate in mod unificat din eternitate in El. Dar aceasta nu va insemna desfiintarea ratiunii ontologice a nici unuia din aceasta nu va insemna desfiintarea ratiunii ontologice a nici unuia din subiectele umane si din elementele cosmosului unite cu trupurile lor si deci nici desfiintarea realitatii lor sesizabile, ci numai transfigurarea lor si suprema lor unificare prin readunarea lor in izvorul lor si intr-o unire intima cu trupul Logosului inviat, asa cum prefacerea ratiunii ontologice a piinii si a vinului in trupul si singele lui Hristos nu inseamna desfiintarea realitatii lor sesizabile⁸.

Dar caracterul si elanul euharistic al comunitatii bisericesti se manifesta nu numai in daruri de bunuri materiale exterioare, ci si in tot ce face fiecare membru al ei pentru semenii sai, in tot ce fac toti pentru toti; se manifesta in orice comunicare ce-o face un credincios altuia. In toate se manifesta tendinta de a se darui el insusi ca persoana, de a depasi lucrul ce i-l face, intr-o unire directa. Paradoxul iubirii sta in faptul ca persoana vrea sa se daruiasca ea insasi si totusi ea nu se pierde, ci ramine mereu ca sursa a noi si noi acte de daruire si autodaruire.

<<Biserica este prin excelenta euharistica, intrucit este o comunitate a iubirii>>⁹.

Ca atare Biserica este chemata sa manifeste caracterul ei euharistic nu numai in interiorul ei, ci si in raporturile cu lumea in general. Ea e chemata nu numai sa descopere rostul de daruri al lucrurilor si al faptelor intre fiii sai, si ca prin ele sa-L arate pe Dumnezeu ca Daruitor prim, deci ca izvor al iubirii si pe crestini ca druitori secunzi ai lucrurilor si ai faptelor savirsite asupra lucrurilor pentru altii, ci si sa-I ridice de la rolul de daruri si daruitori natuirali intre ei, la acela de autodaruitori intreolalta si lui Dumnezeu, sau lui Hristos. Ea e chemata nu numai sa arate ca inauntrul ei domneste iubirea daruirii reciproce personale prin lucruri si prin fapte, ci si sa-I faca sa simta si in raporturile lor cu ea ca este o comunitate a iubirii si ca atare din ea iradiaza in toate partile iubire, intrucit membrii ei se daruiesc tuturor pe ei insisi prin tot ce daruieste si savirsesc. Crestinii sint chemati sa manifeste puterea lor de comuniune si in raporturile lor cu cei ce nu fac parte din Biserica, daruindu-se pe ei insisi prin toata activitatea lor, dupa exempulul lui Iisus Hristos, care s-a intrupat si a patimit pentru toata lumea. Prin aceasta ii pot ridica si pe cilalti la practica comuniunii si a daruirii de sine.

Printr-o astfel de prezenta activa a Bisericii in lume, pot fi ajutati si ceilalti oameni sa se ridice la tratarea bunurilor creatiei, fie sau nu imprimate de munca lor, ca daruri, daca nu ca daruri intoarse aceluiasi izvor personal suprem, cel putin ca daruri intre oameni. Jertfele darniciei au atita putere asupra celor spre care se indreapta ca provoaca daruirea lor, ca un raspuns la o intrebare. Si a dat fiind ca reciproca daruire nu poate fi redusa niciodata la o daruire exterioara, ci e totdeauna expresia iubirii si a comuniunii, sau le produc pe acestea, este greu de adims ca cei spre care se indreapta daruirea neobosita a celor ce cred, nu vor fi atrasi in comuniunea iubitoare cu ei si nu vor simti lucrind in acestia fota credintei lor si nu vor fi impresionati de ea. Acea sta ar fi calea cea mai eficace spre comuniune universala. De aceea a spus Mintuitorul: <<Ceea ce voiti sa va faca voua oamenii faceti-le voi (mai intii). Caci de iubiti pe cei ce va iubesc, ce multumita (ce rod, n.n) veti avea?>> (Luca VI, 31-32). In necesitatea cu care vine ca raspuns la o daruire de sine fata de altii, daruirea de sine a acelora, se manifesta faptul ca urmasii lui Adam sint facuti pentru comuniune, pentru o viata in duh de jertfa si de daruire, pentru un duh euharistic, desi nu pot activa el insisi acest duh, ci e necesara o putere din izvorul suprem al iubirii pentru cei ce trebuie sa ia initiativa pentru astfel de raporturi intre urmasii lui Adam. Data fiind aceasta pornire <<naturala>> a omului de a raspunde iubirii si darniciei cu iubire si darnicie, e greu de admis ca crestinii exercitind initiativa in acest fel de omportare, in baza puterii primita de la Hristos, nu vor contribui la extinderea acestui duh euharistic de darnicie si de jertfa si in raporturile cu ceilalti oameni.

Jean-Paul Sartre a sustinut ideea ca chiar mingiierea, blindetea, ajutorul date cuiva il dezbraca pe acela in oarecare masura de libertatea lui¹⁰. Dar el a simplificat complexitatea situatiilor in care ajung oamenii. In general oamenii au neboie de iubirea celorlalti; nu se multumesc numai sa ajunga in posesia unor bunuri de al altii fara iubirea lor. In aceasta se arata faptul ca ei sint rinduiti sa se faca pe ei insisi daruri altora, dincolo de orice intentie de a se face stapini asupra celor carora le daruiesc ceva. Ei simt trebuinta sa iubeasca si sa fie iubiti, deci sa se daruiasca altora si ca altii sa li se daruiasca lor. Numai atunci sint cu adevarat fericiti. Aceasta inseamna ca firea insasi le-o cere aceasta. Firea insasi le cere sa se daruiasca altora nu pentru a cistiga un drept de stapinire asupra celor ajutati, pentru a-I stingheri in comportarea lor libera fata de ei, ci cu o sinceritate si cu o smerenie lipsita de orice astfel de intentie de stapinire, care nu le va aduce din partea acelora iubirea de care simt nevoie. Insusi cel ce iubeste si se daruieste se simte indatorat fata de celalalt, caci si el primeste de la el caldura unei autodaruiri spirituale chiar in momentul cind se daruieste el insusi. Propriu-zis in daruirea de sine experiaza omul adevarata sa libertate, dar si pe a aceluia caruia simte neboia sa I se daruiasca, pentru a cistiga iubirea lui liber daruita. O libertate care nu se daruieste si nu se simte trebuinta iubirii libere a celuilalt nici nu este propriu-zis, o libertate, ci o abstractie, daca nu un mijloc intr-o lupta de inrobirea a unuia de catre altul. Aceasta e o libertate sterila, ucigatoare in mindria si exclusivismul ei, o libertate care mentine separarea si nefericirea proprie in separare si raul altuia si dezordinea intermitenta. Acest fel de libertate priveaza pe altii de libertate in mod silnic. Dimpotriva, in iubire este o punare libera a libertatii proprii in serviciul celuilalt pentru binele lui, pentru eliberarea lui. Iar in implinirea apelului celuilalt la ajutor se dobindeste binele propriu, sau se manifesta adevarata libertate proprie. In iubire fiecare experiaza si promoveaza libertatea si demnitatea celuilalt; parind ca renunta la libertatea proprie, fiecare o cistiga cu adevarat. Fiecare incadrindu-se liber in trebuintele celuilalt ca in ale sale, se realizeaza plenar in cadrul vietii proprii. Nici unul nu se pierde si nu saraceste, ci fiecare se realizeaza se imbogateste in unire cu celalalt, in activitatea si patimirea pentru el. Nu poate fi vorba de o pierdere a libertatii si de anularea persoanei proprii sau a celuilalt, acolo unde tu insuti o pui sau te pui pe tine insuti in slujba altuia si celalalt si-o pune din recunostinta si se pune pe sine in slujba ta.

E drept insa ca in masura in care nu are loc aceasta daruire deplina, omul uzeaza de ajutorul pe care-l da altuia pentru a-l aservi. Aceaste e un semn ca gestul sau de ajutor nu porneste dintr-o scufundare deplina in adevarata umanitate, ca el nu simte inca cu toata intensitatea unirea cu semnul in suferinta lui, in necesitatea lui de ajutor. Si din aceasta se explica si faptul ca in loc de recunostinta totala cel ce-a fost ajutat odata de altul, simte chiar o oarecare aniversiune fata de el. Dar noi sintem numai pe drum spre adevaratele si purele inaltimi ale umanitatii noastre. Si pe acest drum ne ajuta sa inaintam Hristos.

Am vorbit pina aici numai de adincirea duhului euharistic intre membrii Bisericii si de extensiunea si adincirea acestui duh intre membrii Bisericii si de extensiunea si adincirea acestui duh intre membrii Bisericii si ceilalti crestini, intre Biserica si lume, din daruirea de sine, din iubire.

Dar in aceasta se implica si adincirea si extinderea duhului sacramental in general in Biserica si in lume. Fiul lui Dumnezeu intrupindu-se si intrind prin aceasta in comuniune cu noi, ni s-a daruit ca Dumnezeu cu toate comorile iubirii aflatoare in El. Daruirea Lui a fost ridicata la culme prin jertfa si invierea Lui si prin trimiterea Duhului Sfint de care s-a umplut umanitatea Sa. Jertfa Lui nu e indreptata numai spre Tatal, ci si spre noi. A se jertfi inseamna a se darui. El a venit <<ca sa slujeasca si ca sa-si dea sufletul Sau pret de rascumparare pentru multi>> (Matei XX, 28). Nu se poate desparti in jertfa lui Hristos directia catre Dumnezeu-Tatal de directia catre urmasii lui Adam. Iar in invierea lui Hristos, insasi umanitatea noastra asumata de El e transfigurata si invesnicita in pirga ei, in incepatura ei, aceasta stare fiind in curs de urcare in toate ipostasele ei ca o seva ce urca din radacina in toata planta. Prin inviere ni s-a deshis nu numai o perspectiva de inviere tuturor, ci a inceput de fapt procesul inverii tuturor, am intrat de fapt pe calea desavirsirii si a inaltarii noastre, care isi va ajunge culminatia in invierea eshatologica. Dar acest proces, aceasta devenire, e promovata nu numai prin Euharistie ci si prin celelalte Sfinte Taine. Prin acestea ne vinte tot darul desavirsit de la Parintele luminilor si prin el forta desavirsitoare a umanitatii desavirsite a lui Hristos. Acest dar desavirsit ne vine prin mijlocirea elementelor creatiei, prin aceste daruri naturale. Se adauga astfel dar peste dar, se adauga dar la dar; darul de baza se desavirseste prin darul adaugat; darul vietii naturale, se penetreaza si se transfigureaza de darul vietii vesnice in Dumnezeu. Darul creat de Dumnezeu se penetreaza de darul energiei necreate ce iradiaza din fiinta dumnezeiasca; darurile prin care se sustine trupul nostru in viata paminteasca se penetreaza prin darurile care ridica acest trup la viata indumnezeita si vesnica, la viata invierii, pentru ca vin din trupul inviat al lui Hristos, in dumnezeirea care l-a ridicat la viata invierii. Aceste daruri adaugate la darurile elementelor creatiei ne arata ca toata creatia va fi dusa la starea pnevmatizata, la starea indumnezeita impreuna cu trupurile noastre. Dar nu trebuie uitat ca in deschiderea pentru darul vietii in Dumnezeu e implicata si o moarte pentru viata pur paminteasca, pentru darul creatiei inteles in acest sens exclusivist, nedeschis lui Dumnezeu.

Daca in Euharistie Hristos asimileaza materia lumii cu trupul Sau pentru a darui transfigurata Tatalui, dupa ce a transfigurat prin inviere materia asimilata in cursul vietii Sale pamintesti, pentru a ne-o darui si noua transfigurata ca aluat al invierii trupului nostru, in Sfintele Taine materia e numai mediu al daruirii Sale. Ea isi pastreaza inca o subsistenta proprie. Prin aceasta se arata ca ea e valorasa nu numai prin posibilitatea ei de a deveni trupul transfigurat al Domnului si al nostru, ci si prin mentinerea ei in subsistenta proprie ca mediu al relatiei dintre noi si Hristos. Ea e confirmata chiar prin Sfintele Taine ca mediu nedesfiintat al harului lui Dumnezeu, pentru ca noi avem nevoie si de ea in cursul vietii pamintesti si de o subsistenta transfigurata si transparenta a ei si in viata viitoare. In cursul vietii pamintesti noi ne regeneram in Botez prin harul lui Hristos, dar si prin apa creatiei, ramasa si apa reala, ca sa ne sustinem si prin acest dar al creatiei in viata paminteasca. O alta Sfinta Taina confirma valoarea trupurilor in starea lor paminteasca si deci a casatoriei pentru viata aceasta; confirma valoarea autodaruirii reciproce a barbatului si a femeii in vederea nasterii de prunci si a cresterii lor, dar adauga la darul trupurilor facute si pentru casatorie, harul lui Hristos, sau putere noua in aceasta autodaruire din daruirea lui Hristos catre oameni (Efes. V, 25).

Alte Sfinte Taine confirma si intares slujirea crediniciosului dedicata semenului sau si comunitatii bisericesti. Acestea sint: Taina Mirului si a Hirotoniei, care intaresc puterea de slujire naturala a omului cu puterea dumnezeiasca a daruirii umane si preotesti a lui Hristos. O alta Sfinta Taina confirma darul natural al sanatatii dat si el de Dumnezeu prin creatie, dar slbit prin pacat, printr-o noua revarsare de putere din trupul lui Hristos purtator de viata vesnica.

Sifntele Taine sint pentru viata aceasta, dar si pentru sustinerea noastra pe drumul spre invere. Euharistia e pentru vesnicie, ea ne da de aici arvuna unirii vesnice cu Hristos, ne plaseaza anticipat in aceasta unire si ne arata perspectiva unei Euharistii mai desavirsite in vesnicie; dar ne da si puterea daruirii reciproce si a jertfelniciei in viata aceasta. La rindul lor, desi sin mai mult pentru ajutorul pe drumul spre vesnicie in viata aceasta, celelalte Sfinte Taine anticipeaza si un mod cu mult mai transparent al creatiei in relatia noastra cu Dumnezeu in viata viitoare. In viata viitoare ne vorm si uni cu Dumnezeu in mod nemijlocit – si aceasta va fi Euharistia desavirsita – dar vom fi si intr-o comuniune cu El prin toata creatia devenita stravezie la maximum. Desigur, acolo nu vor fi necesare Sfintele Taine din viata aceasta: casatorie, pocainta, maslu etc. Dar toata creatia va fi mediu desavirsit transparent al comuniunii cu Dumnezeu, ca un fle de unica Sfinta Taina pe deplin transparenta desavirsind aceasta functiune generala a creatiei din viata paminteasca.

Sfintele Taine ne-au fost date in viata aceasta ca niste provizii de putere dumnezeiasca procurate la inceputurile marilor slujiri si etape ale vietii paminesti aratindu-ne-se ca si etapele si slujirile principale ale vietii pamintesti sint niste daruri ale lui Dumnezeu pentru inaintarea ei pe calea spre Dumnezeu si deci au nevoie de un ajutor mai esential al lui Dumnezeu. Botezul, dindu-ne-se la inceputul vietii pamintesti, ne arata modul superior al folosirii ei; prin el ni se da un dar superior celei al vietii create, care intareste si inalta darul vietii pamintesti, sau ii arata toata semnificatia si adincimea, pentru a o folosi in toate posibilitatile ei de dar al lui Dumnezeu pentru semeni si pentru ajungerea la cunoasterea deplina a lui dumnezeu si la bucuria de El in viata vesnica. Mirungerea, Hirotonia, Nunta, ne procura daruri ce ni se dau la inceputul slujirilor principale in viata, a folosirii superioare a darurilor si relatiilor ce s-au pus de Dumnezeu in firea noastra, in diferite etape si situatii ale vietii pamintesti, pentru a ajunge la aceeasi deplina bucurie transparenta si la eterna comuniune cu Dumnezeu in viata viitoare.

Euharistia se deosebeste de celelalte Sfinte Taine prin faptul ca ea ne introduce pe calea unirii plenare, nemijlocite cu Hrisos inca in viata paminteasca, pentru a o avea in mod vazut in viata viitoare. Pe toate drumurile inaintarii spre Dumnezeu ne sustin harurile Sfintelor Taine communicate noua prin elementele creatiei, ca puteri de slujire asezate in natura noastra. In euharistie elementele sint depasite sau absorbite in Hristos, ca sa ne unim direct cu El, asa cum uneori si in unirea cu semenii nostri, deosebita de relatia cu Hristos sau ce ei prin diferite lucruri sau slujiri.

Toate activitatile si momentele vietii noastre fac parte din drumurile pe care ne introduc harurile Tainelor si toate se hranesc din ele. De aceea ele nu au neboie de alte sfinte taine. Sint necesare pentru ele numai niste reaprinderi ale focului harurilor primite prin Sfintele Taine (II Tim I, 6). Iar aceste reaprinderi se produc pe de o parte din eforturi proprii de slujire, pe de alta prin numeroase binecuvintari si ierurgii cerute si primite de la preotii Bisericii, ca tot atitea rugaciuni ale acestora si impreuna rugaciune sau comunicari cu Dumnezeu ale celor ce le cer. In familia care a primit harul casatoriei intra adeseori preotul pentru a stropi cu apa sfintita prin rugaciuni casa si pe cei ce locuiesc in ea, pentru a reaprinde in sot si sotie si in membrii familiei harul ce li s-a dat prin harul casatoriei, ca si harul ce-l au toti prin Botez si prin Mirungere. Aceste sfintiri si binecuvintari pe de o parte scot la iveala in contiinta harul inabusit de adromirea sufleteasca si de pacatele celor ce l-au primit, iar pe de alta parte alunga din natura inconjuratoare, ca dar al lui Dumnezeu intemeiat prin creatie, piediceile ce stau in carea activarii ei ca dar prin harul lui Hristos primit prin adaugare. Astfel binecuvintarile si sfintirile pun in lumina si caracterul de daruri dumnezeieisti ale tuturor lucrarilor pentru a le folosi si noi ca daruri intoarse lui Dumnezeu si oferite semenilor nostri.

Toata viata crestina este astfel sacramentala, sau sta sub semnul si sub puterea darurilor naturale si harice date de Dumnezeu. Biserica lucreaza continuu la trezirea constiintei crestine despre darurile primite si la intrebuintarea lor si a vietii proprii ca dar in favorul altora.

Iar daca crestinii fac aceasta in relatie cu toti oamenii, ii atrag si pe aceia la constiinta ca lumea si viata lor este un dar si ii obliga moral sa raspunda la darnicia crestinilor cu darnicia lor.

1. Christi reale Gegenwart in die Eucharistie, in volumul: Eugen Biser, Joseph Pascher, Michael Schmaus, Uver das Geheimnis der heiligen Eucharistie, Badenia Verlag, Karlsruhe, 1969, p. 41
2. La J. Meuendorff, Le Christ dans la theologie byzantine, Les Editions du Cerf, Paris, 1968, p. 194.
3. J. Karmiris, ‘

in <<The Greek Orthodox Review>>, Boston, 39 (1962), p. 565
4. E. L. Mascal, Corpus Christi, p. 183
5. The Recovery of Unty, Longman, 1958, p. 148-149.
6. Intelegem prin <<ratiunea ontologica>>, temeiul care sustine in existenta, defineste, sau da semnificatia specifica (Bedeutung) unei unitati din creatie. Aceasta semnificatie e ceea ce inseamna Wesen in expresia Wesenschau (in filozofia lui Husserl). Aceasta semnificatie e deosebita de sens (Sinn). Un lucru are un sens, are un rost in existenta dar deosebit de aceasta, are un specific esential al lui. O persoana are un sens, dar are si o semnificatie, un fel de specific al ei.
7. Michael Schmaus, ori, cit., in vol. Cit., p. 38-39, considera ca prefacerea fiintei piinii si vinului nu atinge realitatea fizico-chimica a piinii, adica tot ce poate fi cunoscut stiintific din ele. Caci acesta fiinta e un principiu care tine la un loc tot ce intra in compozitia piinii si vinului. <<Pentru acest principiu de unitate, folosim cuvintul <<fiinta>>. Este evident ca transsubstantierea in sensul aratat nu implica pericolul desfintarii (Entwircklicung) piinii si vinului si de aceea nu se misca in directia monofizitismului, care in Iisus face sa se absoarba omenescul adevarat si istoria in divin>>.
8. Teologul Heinrich Barth a dezvoltat ideea creatiei ca <<aparitie>> (Erschelnung). Este o aparitie consistenta, pe care Dumnezeu o pretuieste, dar care nu exista prin ea insasi, ci isi are baza intr-un izvor de temelie, sau sursa de putere in izvorul divin necreat. O aparitie nu poate fi sosotita inchisa in ea insasi. Credinciosul de exemplu iese continuu la aparitie dintr-un izvor indefinibil al sau, care-si are ultimul suport si ultima sursa de putere in Dumnezeu. Aceasta aparitie este tot asa de reala ca si fundamentul ei ontologic, dar acela nu se cunoaste in el insusi, ci in iesirea sa la aparitie, iar fundamentul sau este Dumnezeu (Hetnrich Barth, Existenzphilosophie und neutestameniliche Hermeneutik, Schwabe Verlag, Basel-Stuttgart, 1962 (p/ 161-174). Noi I-am spune mai bucuros acestei realitati manifestate, sau in continua manifestare <<realitate sesisabila>>. Ea ramine vesnic distincta, cita vreme fundamentul ei ononologic se uneste cu Logosul divin.
9. George Khodr, The Church and the World, in St. Vladimir’s Theological Quaterly, 1969, nr. 1-2, p. 47.
10. L’etre et le neant, 5 ed. Gallimard, Paris, 1948, p. 479-481.