BISERICA SI SFANTA SCRIPTURA

Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Sfanta Scriptura este, in teologia ortodoxa, primul izvor al descoperirii dumnezeiesti, al aratarii lui Dumnezeu "cu toata puterea Sa de ajutor si de dragoste". Ea a ramas o marturie permanenta despre indemnul la continua apropiere intre semeni, dat de Mantuitorul ucenicilor Sai. Venirea Lui in lume inseamna posibilitatea progresului moral, prin renuntarea la patimile egoiste, fiindca prin El am fost pusi in legatura cu viata lui tainica de jertfa. Viata Lui este tainica atat sub aspectul bogatiei ei, ce provine din indumnezeirea naturii umane asumate de ea, cat si sub cel al aducerii dragostei jertfelnice intre oameni.Sfintele Evanghelii proclama si accentueaza caracterul tainic al vietii de jertfa a Mantuitorului, ca izvor al vietii noastre de jertfa. Crestinii au toti tezaurul comun al cuvantului lui Dumnezeu, pastrat in Scriptura. Din el ne tragem invataturile mantuitoare si la El apelam pentru orientarea pe o cale crestina in lume. Iar prin Biserica, patrundem in intelesurile mereu noi si esentiale ale rostirilor scripturistice, tocmai pentru ca Biserica traieste viata intemeietorului Sau, talmacita in Sfanta Scriptura. Biserica este "invatatoare si folositoare" pentru ca ne leaga de viata lui Hristos cel infatisat prin cuvantul Scripturii. Mantuitorul insusi a intemeiat Biserica pentru ca membrii ei sa ajunga urmatori ai Cuvantului, madulare ale trupului Sau tainic. Aici sta intelesul cuvintelor "nu va trece neamul acesta pana ce nu veti vedea Imparatia lui Dumnezeu venind intru slava".

Inceputul Bisericii este legat de momentele iconomiei divine si de promisiunile care insoteau orice act al descoperirii dumnezeiesti. Dupa inaltarea Domnului, apostolii asteptau increzatori implinirea fagaduintei lui Dumnezeu, transmisa lumii prin Iisus Hristos (Fapte I, 4). Fagaduinta a fost ca, prin Duhul, ei il vor avea pe Hristos viu pana la sfarsitul veacurilor. Ea a avut efectul nu numai de a produce, in martorii vietii pamintesti si ai invierii Mintuitorului, o stare de asteptare a vietii vesnice, pe care o vor introduce si in Biserica, si o asteptare a intelegerii "tainei celei din veac"; "Dupa evenimentul invierii, inaltarii, pogoririi Sfintului Duh si dupa efectul urias al predicii despre Iisus si al lucrarii Sfintului Duh, aratat in intemeierea comunitatilor, Apostolii au vazut momentele vietii Lui intr-o alta lumina." ¹(Cf. Ioan XII, 16)

Pogorirea Sfintului Duh in chipul limbilor de foc (Fapte II, 3) a fost si inceputul Bisericii ca unitate a celor ce credeau si propovaduiau, luminati de indrazneala cunoasterii adevarului. Cuvintele "indrazniti, Eu am biruit lumea". (Ioan XVI, 33) arata efectele rascumparatoare ale operei lui Hristos, dar si misiunea pentru care sunt chemati Apostolii sa-si depuna tot zelul lor. Acest zel este incalzit de darul Sfantului Duh. Biserica se intemeiaza si se extinde prin coborarea Sfantului Duh. Ea se naste ca marturisitoare a faptelor, a vietii, invierii si inaltarii Mantuitorului si ca participanta la ele. Marturisind sacramental si doctrinal pe Capul ei, Biserica este incheierea Revelatiei neo-testamentare si devine posesoare a descoperirii dumnezeiesti. Acesta este efectul esential al coborarii Sfantului Duh. Acum apostolii inteleg pe deplin predica lui Iisus si sensurile adanci ale iconomiei. Prin Biserica, Hristos ridica lumea decazuta prin vina lui Adam. Intemeierea Bisericii inseamna valorificarea revelatiei dumnezeiesti ca forta de inaltare a credinciosilor spre Dumnezeu. Biserica insasi urmareste ridicarea membrilor ei pe culmile indumnezeirii, caci ea devine propovaduitoare a descoperirii divine. Cei ce primesc pe Hristos devin prin Biserica "lumina lumii, sarea pamantului" (Matei V, 13-14). Patrunsi de Sfantul Duh, Apostolii fac sa creasca zilnic Biserica prin predicarea lui Iisus cel inviat. Constituirea Bisericii ca scop al revelatiei dumnezeiesti aduce o lumina deosebita si asupra revelatiei care pune in evidenta puterea ei de reliefare a dispozitiei credinciosului de maxima apropiere de Dumnezeu. Samanta aruncata de Apostoli a dat nastere Bisericii pentru ca a gasit pamant roditor. Acest pamant a fost fertilizat de asteptarea intretinuta atat de fagaduinta desavarsirii viitoare, dar si de continutul cuprins in revelatie. O imagine mai completa a fagaduintei, o dobandeste revelatia lui Dumnezeu, prin constituirea poporului israel in Biserica a vechiului Testament. Aceasta Biserica a fost pregatitoare a Bisericii Noului Testament prin caracterul ei mesianic. Ea reprezinta o etapa a realizarii descoperirii dumnezeiesti, caci nu se bucura de caracterul teandric al Bisericii. Caci "legea prin Moise s-a dat, dar harul si adevarul au venit prin Iisus Hristos" (Ioan I, 17). De aceea, din Vechiul Testament, lipseste ideea de biserica in intelesul crestin, de organ al harului. Dar ideea de neam ales anticipeaza Biserica in care se implineste revelatia lui Dumnezeu. Momentele realizarii revelatiei divine din Vechiul Testament au premers fixarii lor in scris, fiindca Dumnezeu a facut prin ele repetate alegeri dintre oameni pe care ii trimitea in numele lui pentru a pregati in acest chip masa din care sa se aleaga primitorii revelatiilor ulterioare ².Este explicabil de ce Revelatia vechitestamentara este astfel strans unita cu istoria unui popor a carui istorie prefigura implinirile viitoare din Biserica. Noul Testament reia ideea de neam (I Petru II, 9), considerand Biserica mijlocul mantuirii si evidentiind universalitatea ei. Biserica crestina continua Biserica Vechiului Testament fiindca asteptarea din Vechiul Testament ramane si in Biserica crestina. Ceea ce face deosebirea intre poporul israel si Biserica este caracterul sacramental-tainic al Bisericii, dar mai ales functia marturisitoare a ei, in fata tuturor. S-ar parea ca predica profetilor largeste comunitatea poporului ales. Cateva consideratii asupra misiunilor profetice aduc lumina in aceasta privinta. Profetia este o harisma a Duhului, acordata unor persoane la momente cruciale din istoria poporului evreu, fara a adauga prin aceasta elemente esential-noi in Revelatia si alegerea lui Dumnezeu. Profetii tin sa precizeze aceasta cand spun ca Dumnezeu a vazut necazurile sau faradelegile lor (Exod III,7; Estera VIII, 6; Isaia LVII, 18; Avacum I, 13) si nu-i paraseste , trimitandu-i pe profeti, pentru a-i redresa . Profetii predica, in primul rand, impotriva abaterilor fiilor lui Israel de la calea Domnului. Ei prevad si pedepsele pentru neascultare, dar totodata, arata ca Dumnezeu este credincios fagaduintelor Sale mesianice. Dar ei nu extind propovaduirea la alte popoare. Predica lor nu largeste comunitatea lui Israel si n-o ridica din starea de asteptare, ci doar o readuce la conformarea cu prescriptiile anterioare ale Legii. Tendintele de raspandire a religiei mozaice nu se vor ivi decat in epoca sincretismului religios. Religia Vechiului Testament este marcata mai mult de elementul etnico-teocratic. Ea nu predica legea si proorocii la "popoarele ce erau intru intuneric" (Isaia IX, 2). De abia la plinirea vremii" (Galateni IV, 4) s-a vazut ca Dumnezeu "putea sa ridice fii ai lui Avraam si din pietre" (Matei III, 9), adica din neamurile care nu vedeau si nu marturiseau fagaduinta. De aici se explica neintelegerea iudeilor pentru extinderea universala a revelatiei neotestamentare in Biserica asa cum cere Iisus Hristos ³, pentru largirea perspectivei Imparatiei cerurilor, in vadit contrast cu intelegerea rigida a Imparatiei. Intemeierea bisericii inseamna intruchiparea ideii de Imparatie a lui Dumnezeu. Incepe aratarea slavei divine, prin lucrarea deosebita a Duhului si prin unirea cu El, a celor ce dobandesc indrazneala din priceperea rostului si naturii operei Mantuitorului.

Vazand pe Invatatorul prins, panica si frica ii cuprind pe Apostoli, fiindca nu s-au legat de El prin intelegerea deplina a iconomiei divine. Poate cuvantul Apostolului Petru, "nu-L cunosc pe omul acesta" (Matei XXVI, 12) reprezinta mai mult decat o timorare in fata precipitarii evenimentelor care duc la rastignirea Domnului.

Invierea si Inaltarea, insa, au avut darul de a edifica pe apostoli: prin viata Lui, s-a pus inceputul mantuirii. De aceea primul efect al pogorarii Sfantului Duh a fost ca "parti si mezi si cei ce locuiau in Mesopotamia...si romani in treacat, iudei si prozeliti, cretani si arabi" (Fapte II, 9-11) au inteles si au primit cuvantul propovaduirii apostolice. Prin Duhul Sfant Apostolii lucreaza spre inmultirea credintei in invierea neamului omenesc. Prima etapa a insusirii credintei este auzirea (Rom. X, 17), caci prin auzire sufletul devine receptiv la cuprinsul Evangheliei. Biserica inseamna insusirea comuna a credintei, patrunderea tainica a revelatiei in suflete. Ea este martora permanenta (si prin aceasta mereu apostolica) a operei Mantuitorului. Ea este incredintata de valorificarea Revelatiei cuprinsa in Sfanta Scriptura. "Inmultindu-se cu ajutorul Duhului Sfant" (Fapte IX, 31), Biserica se afirma ca unitate in duh, viata si credinta, fiindca pretutindeni ea trebuie sa pastreze in sine pe acelasi Hristos si sa traiasca din aceeasi revarsare de har din El.

Dupa inaltarea Domnului, se punea problema predicarii cuvantului la cei ce nu l-au auzit, precum si a mentinerii viitoarelor comunitati in unitatea de doctrina si de viata. Predicarea cuvantului de misionari singuratici impunea un plus de autoritate a predicatorului, printr-o precizare scrisa si rezumativa a Revelatiei.

Asa s-au nascut Sfintele Evanghelii. Cat priveste epistolele, este evidenta destinatia lor bisericeasca. Problemele rezolvate in ele sunt ridicate de o intensa viata bisericeasca. Elementele urmatoare ne indreptatesc sa acceptam ca epistolele apostolilor accentueaza ideea de Biserica ca realitate spre care se orienteaza toata activitatea Apostolilor.

Incepand cu Faptele Apostolilor, Noul Testament ne vorbeste despre biserici constituite, evidentiind si duhul de rugaciune fratesc ce le strabatea. Scriptura Noului Testament s-a dat dupa constituirea comunitatilor si pentru comunitati. Cand s-a constituit prima comunitate bisericeasca (la Cincizecime), nu aparuse inca vreo carte nou-testamentara.

In scrierile lor, Apostolii tin la unitatea Bisericii (Rom. X, 12; I Cor. I, 10-17; Filip. III, 2-3; Colos. II, 1-8; II Tes. II, 1-12; I Tim. I, 3-7; IV, 1-3; II Tim. I, 13-15; II, 16-18; Tit. III, 9-11; II Petru ii, 1-3; I Ioan II, 18-24; II Ioan I, 9-10), amenintata de schisme si erezii. Constituindu-se prin predica orala ⁵, comunitatile isi insusesc pe aceasta cale credinta in Hristos si impartasirea de El. Se vadeste astfel caracterul ocazional si partial al scrierilor nou-testamentare ⁶. Partile doctrinale ale epistolelor reiau unele probleme implicate in credinta Bisericii, dar insuficient de lamurite.

In sfarsit, chiar ideea de Biserica comporta in epistole precizari. Biserica era un fapt, o comunitate de credinciosi ⁷, staruind in rugaciuni, in frangerea painii, in impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, in fapte de caritate. Fara indoiala, credinciosii aveau imaginea bisericii detinatoare a harului impartasit lor prin Euharistie si credeau ca formeaza toti un trup in Hristos. Cuvintele Sfantului Apostol Pavel, "au nu stiti ca trupurile voastre sunt madularele lui Hristos?" (I Cor. VI, 15; Efes. V, 23) confirma aceasta convingere a Bisericii primare.

Sfanta Scriptura lamureste taina Bisericii in epistola Sf. Pavel catre Efeseni, cap. IV. Numind-o trupul lui Hristos ⁸, Apostolul o arata drept sursa teandrica a binefacerilor lui Hristos (IV, 10-11). Ea este trupul, iar noi madularele lui Hristos, care traim viata Lui intr-un mod specific (IV, 16).

Scrierea Noului Testament trebuie conceputa ca un proces determinat de necesitatea marturisirii de credinta a Bisericii ⁹si de mentinerea unitatii diferitelor comunitati crestine, cu Biserica de la Cincizecime. Apelurile Apostolilor la unitate, retinute in scrisul lor, reflecta constiinta adunarii tuturor in aceeasi viata a Bisericii, in aceeasi credinta si propovaduire, toate comunitatile avand aceeasi credinta ¹⁰.

Inca inainte de aparitia primelor scrieri ale Apostolilor, Biserica exista, intemeiata de Apostoli, iar desele referiri ale Scripturii la un cult al Bisericii, la organizare, la invatatura si mai ales la credinta ca Biserica este trupul lui Hristos, ne intaresc convingerea ca Scriptura Noului Testament a aparut pentru Biserica.

Incheindu-se procesul de fixare in scris a Scripturii, aceasta devine un bun al Bisericii, menit sa intretina constiinta Revelatiei in Biserica. Prin nimic n-ar putea sa-si exercite Biserica functiunile sale invatatoare, sfintitoare si conducatoare, decat prin mentinerea permanentei legaturi cu Hristos care singur sfinteste, invata si conduce prin tainele Bisericii. Revelatia va ramane in Biserica, cu atat mai mult cu cat Biserica este incheierea Revelatiei. Crestinul traieste in Biserica gama raporturilor posibile intre el si Dumnezeu, a simtamintelor religioase produse de situatiile principale ale vietii ¹¹.

A. Scriptura in cultul si viata Bisericii. - Credinciosul ramane in cadrul Bisericii, numai cand ea ii pune la indemana un "mediu" de realizare, "accesibil naturii omenesti si, in acelasi timp, compatibil cu spiritualitatea divina" ¹². Cultul bisericii este mediul cel mai potrivit, fiindca, prin el, Biserica lucreaza mantuirea credinciosilor, identificand lucrarea sa cu expresia revelatiei divine din Sfanta Scriptura, continuand prin taine, faptele mantuitoare din perioada vietii lui Hristos ¹³. Biserica traieste in cultul sau Revelatia divina in doua moduri: prin introducerea Scripturii in cult si prin simbolismul liturgic. Primul mod accentueaza diferitele momente ale descoperirii dumnezeiesti, al doilea exprima orientarea intregii Revelatii in timp. Astfel, tot ceea ce este omenesc participa la divin, dar intr-o varietate de manifestare si de noi determinari ale momentelor scripturistice, intelese in lumina Duhului din Biserica. Valoarea scripturistica a cultului se descopera pe masura inaintarii omului credincios in Revelatia care prezinta pe Dumnezeu transcendent-imanent, chiar in persoana Domnului Iisus Hristos. Sfanta Scriptura este cultica prin originea, destinatia si cuprinsul ei. Caracterul ei cultic se reflecta in definirea cultului ca un dialog intre credinciosi si Dumnezeu, in care partea omeneasca si divina se sustin in comuniune. Rugaciunea credinciosului este legata de har, deoarece harul insusi este raspunsul divin la solicitarile credinciosilor. Rugaciunea apare ca principalul element constitutiv al cultului. Insa, intemeiata scripturistic, ea dobandeste o mai mare eficienta. Rugaciunea scripturistica este staruitoare si verificata cu adevarul Revelatiei.

Destinatia Sfintei Scripturi spre folosul credinciosilor indreptateste folosirea ei in cult, in scop didactic-sacramental. Cultul Bisericii ne pune in legatura cu invatatura si viata Mantuitorului si formeaza un adevarat izvor al darurilor ce curg din memorabilele pilde scripturistice. Functia educativa si invatatoare, Biserica o indeplineste intr-un mod superior prin cultul sau. Cultul isi are o origine in buna parte biblica, deoarece el urmareste reluarea momentelor Revelatiei si actualizarea lor intr-o forma umana edificatoare. Momentele cultului corespund unor necesitati mai adanci ale sufletului crestin. Aducerea la intelegerea credinciosilor a adevarurilor revelate nu ramane prin aceasta o actiune de natura pur intelectuala, ci cauta sa dezvaluie semnificatiile lor afectiv-voluntare, dupa caracterul imboldului divin, cuprins in Revelatie. Astfel intruparea si toate evenimentele vietii lui Hristos ar aparea fara inteles, sau chiar in intrupare, jertfa Lui s-ar exclude de la inceput. Dumnezeu a dat pe Fiul Sau sa moara pentru pacatele oamenilor. Coplesiti de iubirea lui Hristos, noi Il urmam, retraind starea lui de suferinta, moarte si inviere. Aceasta inseamna sa conformam in cult viata noastra dupa viata lui Iisus. Asa ajungem sa exprimam constiinta crestina a comunitatii si a Bisericii ¹⁴, sa auzim cuvantul Domnului, sa retraim istoria Lui ¹⁵, sa ne aflam aproape total in tainele Revelatiei ¹⁶. De fapt, in Biserica Ortodoxa primul contact cu Biblia, credinciosul nu-l ia prin lectura ei, ci prin doxologia cultului, dupa cum observa un autor protestant: "primul contact al unui credincios al Bisericii Ortodoxe cu Biblia se face prin mijlocirea Liturghiei" ¹⁷. Credinciosul ortodox traieste tainele iconomiei divine prin participarea activa la cultul divin in care se citesc pericope din Vechiul si Noul Testament. Prin folosirea Sfintei Scripturi in cult, i se da acesteia cinstea cuvenita, de prim izvor al credintei si al cultului ¹⁸.

Despartindu-se de sinagoga, Biserica si-a format cultul propriu fara sa renunte la principiul scripturistic al cultului. Instituirea cultului pe baze scripturistice a impus valorificarea frumoaselor modele de rugaciune din Sfanta Scriptura. Psalmii lui David, care formeaza partea principala a rugaciunii scripturistice ¹⁹, introduc spiritul Revelatiei dumnezeiesti in cultul public si privat, corespunzator cu diferitele momente ale cultului divin ²⁰. Prin ei, se exprima toate momentele esentiale ale simtamantului religios ²¹si cautarile omului pentru satisfacerea celor mai adanci nazuinte ale spiritului sau ²². Caci speranta cu care se leaga crestinul de toate actele lui Dumnezeu in raport cu semenii sai ²³se intregeste in psalmi prin viziunea despre Dumnezeu ca Tata si Stapan. In psalmi, gasim atmosfera de rugaciune crestina, in care "grija cea lumeasca" este depasita de semnificatiile teandrice ale rugaciunii care uneste pe om cu Hristos.

Preluarea Vechiului Testament in cultul crestin ²⁴raspundea nevoii cultice a Bisericii, la inceputul ei de organizare. Lecturile si cantarile scripturistice reamintesc, reactualizeaza si lamuresc momentele iconomiei dumnezeiesti. Unele din cartile Sfintei Scripturi se citesc in cult permanent inca din perioada de inceput a Bisericii, adaptate lucrarii liturgice pastorale. Sfanta Scriptura n-a fost niciodata un text oarecare, ci un cuvant citit (Colos.IV, 16) si predicat in Biserica, deci interpretat ²⁵. Integrata in constitutia Bisericii ²⁶, ea explica Biserica si fixeaza calea si scopul spre care va merge.

Simbolismul liturgic prezinta o semnificatie deosebita pentru Biserica, intrucat Biserica se considera pe sine trup tainic al lui Hristos. Prin cultul sau, Biserica traieste "taina mantuirii noastre" ²⁷de la creatie pana la intemeierea ei, ca organ teandric al mantuirii. Cultul repeta, prin realismul sau simbolic, Revelatia lui Dumnezeu in Iisus Hristos. Liturghia Bisericii nu numai ca ne uneste cu Hristos, si in El, ci aminteste neincetat si actualizeaza venirea si jertfa fiului lui Dumnezeu ²⁸. Dar, pe cand Revelatia in Hristos este unica, actualizarea ei in cult are un caracter ciclic. Aceasta din necesitatea ca timpul liturgic al Bisericii sa se umple de multimea harurilor Revelatiei. Hristos domina intreaga istorie spirituala a lumii ²⁹tocmai datorita semnificatiilor pe care revelatia le aduce si le descopera. "Sa se bucure faptura, cerurile sa se veseleasca", "marea a vazut si a fugit, Iordanul s-a intors inapoi", "pamantul pestera celui neapropiat aduce", "ziua invierii sa ne luminam popoare", se aude cand amintirea faptelor mantuitoare se uneste cu bucuria fireasca a celor ajunsi la intelegerea tainelor credintei. Actualizand si sensibilizand actul suprem din sacerdotiul Mantuitorului ³⁰, liturghia prelungeste in invizibil intelesurile simbolice ³¹ale lumii pe care Dumnezeu o umple de puteri innoitoare. Repetarea liturgica a Revelatiei are scopul de a ne uni total cu Hristos si cu intregul lant al momentelor operei Fiului lui Dumnezeu si nu este deci o simpla repetare ciclica exterioara. Noi suntem uniti permanent cu Hristos, in toate starile vietii Lui pamantesti si traim continuu in ambianta eshatologica a lui Hristos cel inviat. Aceasta ne da constiinta unei stari de inviere si inaltare pana la "statura plinatatii lui Hristos" (Efes.IV, 13). Cu fiecare retraire a planului revelatiei, castigam in intelegerea scripturii si ne fixam pe linia induhovnicirii. In Biserica intelegem Scriptura ca o dovada a interesului divin pentru om ³²si a coborarii lui Dumnezeu la noi, prin intrupare. Folosita in cult, ea devine un factor de viata in Biserica ³³si aseaza cultul pe baza teandrica a Bisericii. De asemenea sustine misiunea propovaduitoare a Bisericii necesara permanentei sale identitati.

B. Scriptura, temei al invataturii ortodoxe. - In definirea Bisericii ca trup tainic al Domnului, notiunea de adevar dobandeste semnificatiile revelationale ale Noului Testament. Intr-adevar, propovaduirea lui Hristos se contureaza ca o invatatura spre viata lumii, de vreme ce Domnul se numeste pe Sine "calea, adevarul si viata" (Ioan XIV, 6). Prin adevarul vietii Lui, noi ajungem la intelegerea lui Dumnezeu ca suprema persoana. Toate se umplu de lumina, privind la aratarea "tainei celei din veac", fiindca Dumnezeu ne invredniceste de viata vesnica, prin reala Sa pasire intre oameni. Vointa lui Dumnezeu de a mantui lumea si toate actele prin care se implineste ea corespund unui plan divin de apropiere a creaturii, de redescoperire a chipului si de realizare a asemanarii ei cu Dumnezeu.

Cunoasterea lui Dumnezeu e unul din scopurile Scripturii, daca ne gandim ca mantuirea adusa de Dumnezeu este participarea la El. Persoana Cuvantului ne aduce dragostea lui Dumnezeu care-L marturiseste credinciosilor, care-L proslavesc. Predicarea revelatiei inseamna, in primul rand, invatarea credinciosilor despre viata pe care ne-o da Dumnezeu iar fundamentarea ei ontologic-divina se intregeste cu o viziune despre Dumnezeu si lume. Prin oferirea unor cunostinte despre Dumnezeu, Revelatia dumnezeiasca se completeaza cu ratiunile vesnice ale lui Dumnezeu de a crea lumea si de a o tine in planul sau, manifestandu-si structura sa de relatie suprema. Prin iubirea Sa cea mare, Dumnezeu intra in dialog inaltator cu iubirea credinciosului. Dar aceasta in acord cu "caracterul sau personal-treimic" si prin persoana Cuvantului purtatoare a ratiunilor divine din lumea creata. Cuvantul a descoperit dispozitia lui Dumnezeu spre comuniunea cu omul credincios, "s-a facut trup si s-a salasluit intre noi" (Ioan I, 4). Cuvantul apropie catre omul credincios, in modul cel mai potrivit, structura de comuniune personala a lui Dumnezeu prin calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Sfanta Scriptura il marturiseste ca Fiu al lui Dumnezeu, legand sperantele mantuitoare de indoita sa filiatie: divina si umana. Proorocul Isaia in capitolul IX prevesteste bucuria adusa de Parintele veacurilor si de Domnul pacii prin intruparea Sa pentru oameni, ca un cuvant al Domnului catre Israel (IX, 7). Pacea Lui fara hotar (IX, 6) covarseste toate, fiindca este deplina stabilire intre credinciosi ai comuniunii lui Dumnezeu, prin care acestia se ridica la cunoasterea de Dumnezeu. Dogmatizarea face din invataturile Scripturii un factor de viata deplin inteles si determina o sinteza iconomica a multimii datelor Revelatiei. Intregeste, totodata, viziunile scripturistice prin marturia Duhului de viata si Biserica. Intregirea diferitelor date ale Revelatiei in procesul dogmatizarii exprima iconomia divina in baza structurii si a atributelor eterne ale lui Dumnezeu.

Proclamand dogme, Biserica se va baza pe Scriptura care contine esentialul descoperirii dumnezeiesti. Unele din invataturile de credinta sunt expuse cu toata claritatea in insasi Sfanta Scriptura (ex. invatatura despre creatie). Dar dezvoltarea Scripturii in formule clare dogmatice pentru conservarea adevarului ³⁴ o aseaza in dreptul de izvor sigur, permanent si inspirat al Revelatiei. Adancimea marturiei sale ii confera plinatatea adevarului ³⁵, conform naturii si vointei divine. Invatatura Bisericii se intemeiaza pe Evanghelie ³⁶, ca exprimare a marturisirii de credinta a Bisericii apostolice ³⁷ din nevoia ca adevarul ei sa aiba autoritatea originii divine. Dogmatizarea si fixarea invataturii pe baze scripturistice introduc Scriptura si mai mult in viata Bisericii si asigura baza bisericeasca a exegezei biblice. Scriptura detine un primat asupra Traditiei, prin caracterul sau normativ initial: "Sfanta Scriptura a avut totdeauna un loc special in Biserica Ortodoxa si a constituit totdeauna temelia prima si principala a credintei" ³⁸.

Comunitatile crestine, constituite la aparitia epistolelor se imbogatesc din lumina precizarii scrise a continutului revelat, de catre martorii si urmatorii Cuvantului. Scriptura s-a alcatuit in sanul Bisericii si e marturie a Bisericii, dovada a experientei si credintei ei ³⁹. Scriptura s-a alcatuit dintr-o necesitate bisericeasca, din grija Bisericii ca descoperirea dumnezeiasca sa rodeasca in nasterea de noi comunitati in acelasi duh de viata si cu acelasi fond al Revelatiei. Asadar scrierile nou-testamentare pot fi considerate daruri ale unei comunitati bisericesti pentru alta comunitate, miscandu-se in aria de crestere a Bisericii. Constiinta originii apostolice a comunitatilor evidenta in scrierile nou-testamentare, permite fixarea scrierii Noului Testament in aria propovaduirii apostolice ce a dat nastere Bisericii. Calitatea apostolica este considerata in multe cazuri norma autoritatii Bisericii. Apostolul Pavel tine mult la unitatea tuturor in Hristos. Apostolicitatea are menirea de a sustine fiinta unitara a Bisericii pe temelia unitatii apostolice. Apostolii scriu ca intemeitori de comunitati, dar modul lor de atestare lasa sa se intrevada spiritul sobornicesc, intarit de vestirea credintei in toata lumea (Rom. I, 8).

Procesul de formare a Scripturii tine de natura divina si de caracterul apostolic al Bisericii ⁴⁰si urmareste intarirea acestui caracter prin mesajul apostolilor in Biserica spre preintampinarea dezordinelor si pacatelor ivite in lipsa lor ⁴¹. Felul de adresare duce la intelegerea hotararii Apostolilor de a lasa inscrise dovezile apostolice ale Bisericii. Apostolul lui Hristos scrie Bisericii pentru a lamuri problemele ridicate de unele framantari ale ei. Cel "chemat de Domnul, randuit pentru vestirea Evangheliei lui Dumnezeu" (Rom. I, 1-2; Efes. I, 2; Colos. I, 1), "prin voia lui Dumnezeu"(I Cor. I, 1; II Cor. I, 1) "prin Iisus Hristos si prin Dumnezeu-Tatal"(Galat. I, 2), cel care "mustra, cearta, indeamna"(II Tim. II, 23) nu este mai mult decat un Apostol (folosirea nearticulata a cuvantului Apostol are aceeasi insemnatate) care vesteste "ce era dintru inceput, ce am auzit, ce am vazut cu ochii nostri, ce am privit si mainile noastre au pipait" (I Ioan I, 1) in concordanta deplina cu marturia comuna, prelungita in impartasirea tuturor de viata de veci cu Tatal si cu Fiul Sau, Iisus Hristos (I Ioan I, 2-3). Punerea in scris a celor referitoare la Iisus si marturiile Apostolilor se face in viata de comuniune a Bisericii. Alcatuirea canonului nou-testamentar se prezinta drept o dovada despre natura comunitar-harica initiala a Bisericii. E o grija a Bisericii "ca sa fie asigurate generatiilor viitoare, nu numai formele scurte ale marturisirii de credinta (memorabile datorita expunerii lor scurte si rezumative si datorita ravnei credinciosilor-n.n.), cat si cele dezvoltate, care nu puteau fi tinute minte si predate cu fidelitate oral, de la om la om si de la generatie la generatie ⁴². Aparuta la oarecare timp dupa intemeierea Bisericii ⁴³, Sfanta Scriptura se determina prin invatatura, predica si viata traite deplin in Biserica. Cuprinsul Scripturii creste din trasaturile doctrinale si de viata definitivate ale Bisericii. Baza bisericeasca a scrierilor neo-testamentare se vadeste in caracterul lor ocazional ⁴⁴si in comunicarile lor reciproce intre comunitati ⁴⁵. Fixarea in scris a Noului Testament vizeaza efectele lucrarii Apostolilor, credinta in Hristos si in iconomia divina ca o orientare ziditoare pe calea imbogatirii spirituale a aptitudinilor receptive si deci de valorificare a Revelatiei. Alcatuirea Sfintei Scripturi tine de natura teandrica a Bisericii ⁴⁶, iar inspiratia autorului trebuie legata de procesul de desfasurare a Bisericii. Sfantul Apostol Pavel staruie ca prin toate "sa se zideasca si sa se intareasca Biserica" (I Cor. XIV, 5) pe aceeasi temelie pusa de Hristos prin rastignire (I Cor. I, 23), Inviere si Inaltare. Fagaduita sub numele de Imparatia lui Dumnezeu, Biserica cuprinde in sine pe cei in care amintirea si trairea faptelor mantuitoare au creat fapturi noi (Galat. VI, 15). Argumentarea Apostolilor prin exemplificari dovedeste inca o data zelul lor pentru edificarea Bisericii si incadreaza Scriptura in opera misionara a celor ce au inteles la Cincizecime taina vietii divinului Intemeietor al Bisericii.

B. Biserica a dat marturie despre Scriptura. - Alcatuirea Sfintei Scripturi in Biserica, duce in mod firesc la intrebarea rolului si recunoasterii ei in Biserica. Apostolii au scris spre zidirea Bisericii dand o orientare misionara scrierilor lor (Evangheliile) dar tinand seama si de cresterea fiintei Bisericii. Tainele, disciplina de cult , organizarea Bisericii formeaza imaginea unitatii teandrice a ei. In Scriptura Biserica recunoaste principiile identitatii sale si anume: unitatea, sfintenia, sobornicitatea si apostolicitatea, asa cum va stabili mai tarziu sinodul al II-lea ecumenic. Aceasta inseamna recunoasterea unui cadru teandric si identificarea principiilor Bisericii in orice act al sau. Solutiile scripturistice la problemele Bisericii sunt doar aspecte si norme ale dezvoltarii Bisericii, dar in intregul lor reunesc principiile teandrice ale Bisericii. Recunoasterea si marturia Bisericii referitoare la Scriptura intra in constitutia ei. Prin Scriptura ajungem la Biserica si prin Biserica la Scriptura deoarece numai Biserica a identificat Scriptura ⁴⁷care s-a nascut din unitatea credintei ei ⁴⁸. Marturia Bisericii despre Scriptura este diferita dupa aspectele conformarii sale cu Scriptura. Marturia prima si hotaratoare in viata Bisericii este recunoasterea inspiratiei biblice si fixarea canonului neo-testamentar. De aici rezulta pozitia de autoritate a Scripturii in Biserica. Biserica a recunoscut cartile neo-testamentare si a fixat canonul scripturistic dupa criteriul inspiratiei. Esenta criteriului l-a constituit adecvatia cuprinsului scrierii cu continutul unitar-comunitar al vietii si doctrinei comunitatilor crestine deplin coerente si confirmate de Duhul lui Hristos pastrat de la Apostoli. Criteriul inspiratiei conduce la apostolicitatea comuna Scripturii si Bisericii. Introducand mereu pe credinciosi in opera de mantuire ⁴⁹ Sfanta Scriptura indeplineste rolul de calauza a credintei in care este asezata prin judecata si interpretarea continutului ei de catre Biserica ⁵⁰. De fapt, interpretarea si judecarea continutului Scripturii de catre Biserica incepe chiar cu recunoasterea inspiratiei prin care Biserica dobandeste prerogativa infailibilitatii si mentine autoritatea Scripturii. Recunoasterea inspiratiei ca o convingere intima a Bisericii despre adecvatia dintre cuprinsul Scripturii cu continutul vietii si doctrinei ei, ne apropie de formula lui Vicentiu de Lerin "quod semper quod ubique, quod ab omnibus creditum est", completata cu motivarea normativa a canonicitatii Noului Testament. In fond, in ideea de continuitate din formula lui Vicentiu, gasim atitudinea Bisericii de a se referi in toate manifestarile ei la norma ce si-a recunoscut-o ⁵¹. Viata, cultul si invatatura Bisericii sunt roadele cuvantului scripturistic altoit pe asteptarile omenirii dupa mesajul salvator, iar Traditia este miscarea Scripturii in varietatea de posibilitati formale ale implinirii necesitatilor omenesti. Prin introducerea Scripturii in cult, prin predica ei, prin fixarea caracterului normativ pentru credinta al continutului Scripturii, Biserica marturiseste ponderea deosebita a cuvantului scris, destinat pastrarii permanente. Ea manifesta prin aceasta o grija deosebita pentru precizie si consecventa. Prin aceasta cuvantul scris si-a pastrat importanta revelationala si de inspiratie in toate confesiunile. Aceasta fiindca, pe langa o preocupare intensa a autorului uman, de a reda fidel descoperirea pastrata in Biserica, asupra lui se exercita si indemnul si supravegherea Sfantului Duh. Indicatiile eclesiologice ale Scripturii deschid perspectivele unei continui dezvoltari doctrinale si cultice in Biserica sub forma Traditiei. Traditia bisericeasca reprezinta, sub forma unui raspuns uman dezvoltat marturia vesnicei posibilitati a spiritului scripturistic de a mentine pe credincios deschis spre deschiderea divina. In cult, in doctrina, in viata Bisericii, invatatura Scripturii introduce in realismul eficient al evenimentelor revelatiei.

C. Biserica invioreaza Scriptura.- Ramas in Biserica drept norma de credinta si de viata, cuvantul Scripturii castiga din viata Bisericii. Biserica aduce Scriptura la cunostinta credinciosilor, nedespartita de formele vii de transmitere a vietii divine ⁵²si apropiata de nevoile credinciosilor ⁵³. Aducerea Scripturii la intelegerea credinciosilor echivaleaza cu o reliefare a momentelor evanghelice ca fapte ale adresarii divine catre om. Prin amintire, "toate cate ne-a facut noua Dumnezeu" apropie pe om de evenimentele biblice, cu speranta Invierii, il arata situat in bunavointa divina, si il indeamna la trairea faptelor lui Iisus dupa modelul Apostolilor ⁵⁴. Amintirea actiunii lui Dumnezeu pentru oameni se face in Biserica, tinandu-se seama de incheierea Revelatiei si de faptul ca in Biserica revelatia capata o lumina aparte prin care se valorifica posibilitatea de maxima apropiere de Dumnezeu. Cuvantul Scripturii aduce rod si creste in Biserica ⁵⁵, iar constiinta Bisericii se dezvolta ca reflex al experientei teandrice a comunitatii care adanceste tezaurul revelatiei ⁵⁶, dupa natura ei sacramentala ⁵⁷. Sacramentalitatea conformeaza lucrarea Bisericii la cuprinsul Revelatiei. Amintirea faptelor si vietii Mantuitorului se intregeste in cult prin identificarea in alt plan a efectelor vietii pamantesti a Intemeietorului Bisericii. Trairea intr-o constiinta colectiva a amintirii Patimilor ⁵⁸, dar nepatrunsa de harul Sfantului Duh, nu adauga nimic la sensul rastignirii lui Hristos. Abia prin evenimentul invierii si al inaltarii, Apostolii au ajuns sa cunoasca efectul patimilor ca har, ca un har pentru inviere, prezent in Biserica prin Sfantul Duh. Acest har face posibila asemanarea noastra cu Hristos, dupa masura chenozei Lui si a inaltarii Trupului tainic prin identificarea noastra ca madulare tainice ale Trupului lui Hristos. Ridicarea la indumnezeire, posibila prin folosirea mijloacelor oferite de intruparea Cuvantului, se realizeaza prin impartasirea de harurile momentelor mantuitoare care ne transpun in aceleasi stari prin care a trecut firea umana a lui Hristos, care s-a dovedit apta de patima si indumnezeire. Patima mantuitoare ridica pe credincios la starea de daruire jertfelnica prin desfiintarea inchiderii in sine. "Toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam" sunt cuvinte creatoare de o dispozitie capabila sa-si insuseasca starea de jertfa a lui Hristos prin impartasirea de jertfa euharistica. Cultul Bisericii nu reproduce Revelatia in mod simplu imitativ, ci o actualizeaza prin identificarea omului cu evenimentele Revelatiei. Scriptura folosita in cult devine un factor de viata cu Hristos in Biserica, face permanent posibile si vii momentele Revelatiei. Cuvantul ei dobandeste autoritatea marturisirii de credinta comuna prin insusirea posibilitatilor lui de indumnezeire a comunitatii bisericesti. Biserica face vie Scriptura si prin staruirea in infaptuirea prescriptiilor morale ale Noului Testament prin care e imitat Hristos. Virtutile crestine si teologice ale credinciosului ridicat pana la acceptarea lui Dumnezeu cel Atotputernic in sine, au entuziasmat pe Apostoli, au intarit pe marturisitori si mentin pe crestini in comunitate de dragoste si rugaciune. Biserica e ea insasi comunitate de dragoste si simtire a celor care se unesc cu Hristos prin credinta si eforturile de depasire a egoismului. Tainele Bisericii conduc viata credinciosului spre modelul lui Hristos. Ele ajuta efortul spre induhovnicire intarind hotararea de imbunatatire morala in Biserica. Inscrierea credinciosului in descoperirea dumnezeiasca se face printr-o anumita redescoperire si realizare autentica a sa, mai precis a capacitatii sale de inaintare continua spre modelul sau divin. Inaintarea se face in Biserica unde sufletul se innoieste prin puterea daruita de Duhul Sfant. Trecand in Biserica prin toate etapele mantuirii, credinciosul se invredniceste de darul tuturor momentelor operei lui Hristos. Interesul lui Dumnezeu fata de credincios il atrage pe acesta ⁵⁹, prin lucrarea puterii Lui revendicative. Hristos insusi este revelatia ca permanenta relatie dinamica intre Dumnezeu si om ca izvor infinit de har. Prin Biserica Hristos se salasluieste in intreaga umanitate primitoare a realitatii Sale intrupate si inviate, iar dispozitiile omenesti de comuniune se convertesc dupa modelul dragostei lui Hristos. Lucrarea lui Hristos, actualizata in Biserica, apare ca un dar ce intareste dorinta de a lucra pentru intalnirea cu Dumnezeu, ce transpune pe cel credincios in toate starile lui Hristos. Pe Hristos Il putem numi "darul invierii noastre". Biserica avand forta ce duce spre Inviere, produce in fiecare membru al sau starea de inviere dand o orientare ascendenta faptelor vietii proprii. Doua sunt metodele imbunatatirii moral-spirituale in Biserica. In primul rand, ridicarea firii omenesti a Mantuitorului pana la Inviere, ofera modelul cel mai potrivit pentru viata crestinului, confruntata cu multe prilejuri de verificare a calitatii de crestin. Situarea pe o pozitie egoista, atitudinea de conformare a faptelor cu propriul interes sau incadrarea in circumstantele contextuale sunt eliminate de la inceput. In al doilea rand, motivarea suprema si unica a faptelor crestine, - iubirea - duce la efortul de intoarcere a tot lucrul spre bine, de convertire a raului in fapte de apropiere si intelegere ("nu te lasa biruit de rau, ci biruieste raul cu binele" Romani XII, 21) Biserica face aceasta prin mentinerea Scripturii in amintire, prin oferirea spre meditatie a pildelor scripturistice. Pildele Scripturii strabatute de caldura puterii divine sunt tot atatea invitatii de a intra in dragostea Tatalui prin fapte vrednice de aceasta dragoste.

A. Biserica si Scriptura ca produse si pastratoare ale Revelatiei.- Scopul principal al revelatiei este mantuirea tuturor celor ce cred in Hristos. El se implineste prin primirea de catre credinciosi a cuvantului evanghelic in comunitatea celor ce au recunoscut pe Mantuitorul in persoana lui Iisus Hristos ⁶⁰. Predica Evangheliei mantuitoare are ca prim efect constituirea comunitatii crestine ⁶¹, iar Biserica exista mai departe in cadrul de invatatura revelata si de har. Propriu-zis, harul sacramental al lui Hristos este prezent numai in comunitatea de credinta realizata in conditiile Bisericii, care primeste Scriptura pentru mentinerea naturii sale revelationale. Se petrece astfel in Biserica nu numai o aplicare ⁶² a Revelatiei, ci si o precizare a naturii Bisericii ca permanenta mijlocitoare a harurilor revelatiei. Constiinta de sine a Bisericii, ca intruchipare omeneasca a revelatiei, castiga in intensitate odata cu deschiderea caii spre mantuire. Biserica are constiinta de sine a ei ca depozitara a tezaurului revelat si ca mijlocitoare a harului innoitor. Intemeierea Bisericii dovedeste exceptionalitatea evenimentelor de pana la Cincizecime cu care incepe in istorie epoca de intoarcere la armonia initiala prin Biserica. In Biserica credinciosii merg pe calea efortului inaltator spre Cuvantul Intrupat. Aceasta permite formarea unei teologii ca rezultat al capacitatii de interpretare a Bisericii. Biserica s-a considerat pe sine o unitate de actiune dar numai in cadrul revelat. Revelatia s-a dat spre folosinta tuturor credinciosilor si de aceea apare imperioasa pastrarea nealterata a intregului sau cuprins precum si valorificarea lui in timp prin transmitere. Pentru impacarea acestor cerinte intervine actiunea Bisericii, de precizare a esentei descoperirii dumnezeiesti. Revelatia se actualizeaza haric in Biserica prin invatatura, viata si cult. Detinerea de catre Biserica a harurilor principalelor momente ale Revelatiei o aseaza ca loc de condensare a Revelatiei Vetero- si neo-testamentara si ca loc permanent de lucrare a Sfantului Duh. Biserica ramane credincioasa mesajului divin revelational pe care il considera principalul element constitutiv al sau. Desigur, nu este vorba de un paralelism care ar permite noi determinari in sfera notiunii de Biserica, ci de stabilirea unui raport necesar intre cuprinsul descoperirii dumnezeiesti si structura teandrica a Bisericii. Mai ales raportul din perioada de formare permite identificarea Bisericii veacurilor cu Biserica Apostolilor fiindca mentinerea Bisericii prin acelasi duh si continut constitutiv ofera putinta pastrarii identitatii ei. Aceasta intelegerea a Bisericii prin principalul sau act constitutiv o da Revelatia dumnezeiasca, fiindca Apostolii au intemeiat Biserica prin predica lor despre interventia lui Dumnezeu in lume ⁶³, prin predicarea descoperirii depline a lui Dumnezeu prin intrupare. Posibilitatea maxima a initiativelor relationale, aratata odata cu intruparea, devine prezenta in Biserica intemeiata prin primirea descoperirii dumnezeiesti. Mai mult, structura sacramentala a Bisericii repeta Revelatia si o oglindeste in actiune, in lucrarea de intemeiere a Bisericii si de mentinere si dezvoltare a raporturilor intime dintre subiectul divin si uman ⁶⁴. Ideea de legamant, prezent la toata Scriptura ⁶⁵, se exprima in Biserica in lucrarea ei sacramentala, in definirea ei ca organ al mantuirii prin impartasirea de harurile lui Hristos. Biserica este martorul permanent al adevarului si al semnificatiei depline a mesajului revelat, intrucat ea insasi apartine Revelatiei ca Trup al Cuvantului. Ea ne descopera permanent si reda credinciosilor prin actualizarea Revelatiei in viata sa, Cuvantul lui Dumnezeu pastrat in Scriptura. Mantuirea anuntata in Scriptura este actualizata in Biserica prin prezenta continua a lui Hristos ca Rascumparator si Cap al ei ⁶⁶. Partea integranta a Revelatiei, Biserica foloseste Scriptura, are Scriptura care cuprinde esenta descoperirii dumnezeiesti, deci si temeiurile revelate ale existentei Bisericii. Evenimentele istorico-religioase retinute de Scriptura sunt izvorul credintei si nadejdii crestine, iar predarea lor de catre Biserica nu este o simpla amintire, ci intra in lucrarea de zidire a Bisericii, cu atat mai mult cu cat ea exista print-o initiativa divina. Destinata pentru luminarea credinciosilor, Scriptura cuprinde descoperirea dumnezeiasca ce-si are izvorul in iubirea treimica. Iar contributia omeneasca din Sfanta Scriptura se arata nu numai in dubla ei origine ci si in prezenta continua a ideii largi de legamant ⁶⁷. Legamantul ultim este facut cu Biserica fara de care n-am avea astazi o revelatie autentica sigura si demna de incredere ⁶⁸.

B. Rolul Traditiei in Biserica si Scriptura. - Rolul Traditiei incepe dupa moartea Apostolilor, cand Revelatia divina era incheiata si nu se mai putea repeta. Se impunea o precizare a continutului Revelatiei ⁶⁹ si realizarea acesteia infaptuita prin Traditia Bisericii credincioase cuprinsului revelat. In ce masura se identifica Traditia cu viata Bisericii, ne-o arata cercetarea notiunii de Traditie. Termenul traditie in acceptia cea mai proprie inseamna incredintare ⁷⁰, adica transmiterea unui fond cu pastrarea identitatii nealterate. Constiinta deplinei identitati vine din insusirea totala a cuprinsului Revelatiei pentru a-l reda fidel prin marturisirea lui permanenta in fata lumii. Notiunea Traditiei bisericesti trebuie legata de originea Bisericii, deoarece Apostolii au predicat ceea ce si ei au vazut si au auzit (I Ioan I, 1). Ei au transmis iar Bisericile au primit prin harul Sfantului Duh ⁷¹, predica lor despre viata si invatatura si opera Mantuitorului. Aceasta transmitere nu este totusi numai mentinerea esentei descoperirii dumnezeiesti, care se pastreaza in Scriptura ca Revelatia restransa (cristalizata), fiindca Biserica s-a format in cadre concrete, iar nazuintele ei de intindere peste tot pamantul au impus primirea in sine a nenumarate multimi de forme si materii din lumea inconjuratoare ⁷². Strabatand un drum maret ⁷³Biserica primara incepe un proces de invatare a credintei si a mostenirii duhovnicesti a Apostolilor ⁷⁴. Odata cu continutul Revelatiei se transmitea prin taine plinatatea vietii harice ⁷⁵. La baza Traditiei sta Revelatia ⁷⁶dar Traditia nu consta in simplul act de transmitere a cuvintelor si faptelor Domnului, consemnate la un moment dat in scrierile scripturistice ⁷⁷, ci exercita o influenta considerabila asupra modului de a intelege Cuvantul divin ⁷⁸. Traditia asigura Bisericii posibilitatea adaptarii la concret a continutului descoperirii dumnezeiesti, mentinandu-i totusi integritatea prin realizarea in timp a lecturii Sfintei Scripturi ⁷⁹. Traditia arata Scriptura ca o parte restransa a ei si nascandu-se din necesitatea transmiterii autentice a Revelatiei generatiilor urmatoare de crestini. Caracterul permanent si viu al Traditiei asigura identitatea Bisericii si Scripturii si stabileste raportul dintre acestea. Din Traditie stim ca Scriptura s-a nascut in Biserica si pentru Biserica si deci insertiunea exegezei biblice in Traditie este necesara ⁸⁰, prin Traditie Biblia intrand in viata concreta a Bisericii ⁸¹.

Sfanta Scriptura ca forma principala de pastrare si transmitere a Revelatiei dumnezeiesti nu trebuie despartita de intreaga lucrare mantuitoare a Bisericii. Prin insusirea descoperirii dumnezeiesti dintr-insa, se ajunge la cunoasterea tainei Bisericii. Predica permanenta a Bisericii este predica Scripturii, ea este o continua oferire spre meditare a invataturii dumnezeiesti. Din Sfanta Scriptura activata in Biserica ne imbogatim de darurile Revelatiei fiindca lucrarea Bisericii este necontenita actualizare a descoperirii si forma concreta de raspuns la indemnurile scripturistice. Cunoscand imprejurarile aparitiei Scripturii si nasterii Bisericii, ne convingem ca Biserica si Scriptura sunt necesare una celeilalte in mod complementar. Mijlocul prin care Biserica exprima adresarea divina, cu posibilitatile de zidire a credinciosului, este sfanta traditie ca forma vie a vietii Bisericii sustinute de Sfantul Duh. Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie sunt tezaurul integral al descoperirii dumnezeiesti pe care se intemeiaza Biserica. Stabilirea canonului scripturistic este un act al Bisericii pe cand Traditia este insasi viata Bisericii fara nevoia unei sanctionari de autoritate. Traditia arata Biserica in nazuintele imbogatirii si avand Scriptura ca baza, justificare si continut permanent.

* Lucrare de seminar sustinuta in cadrul pregatirii doctoratului in teologie si intocmita sub indrumarea P. C. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, care a dat si avizul pentru publicare.
1. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie. Definirea notiunii si intinderii ei, in "Ortodoxia", XVI (1964), nr. 1, p. 77
2. E. Jacquier, Le Nouveau Testament dans l'Eglise chretienne, tome I, Paris, 1911, p. 15.
3. Alfred Loisy, L'Evangile et l'Eglise, Bellevue, 1903, p. 135.
4. A. Boni, Le probleme de l'Eglise, Lausanne, 1934, p.95
5. Antoniades, M. E., Die Orthodoxen Hermeneutischen Grundprinzipien und Methoden der Auslegung des Neuen Testaments und ihre teologischen Voraussetzungen in "Proces Verbaux du premier congres de theologie orthodoxe a Athenes, 29 Novembre -6 Decembre 1936". Athenes, 1939, p. 146.
6. Ibidem, p. 147
7. Vezi Fapte II, 46-47; VIII, 3; XIV, 23; Rom. XVI, 1, 5, 23; I Cor. I, 2; VI, 4; X, 32; XI, 18-22; XIV, 4-5; XII, 23-40; XV, 9, XVI, 19; Gal. I, 13; Efes. III, 10, 21; Filip. III, 6; IV, 15; Col. IV, 15-16; Filimon I, 2; Apoc. I, 4; XI, 20; II, 1; XXII, 17.
8. Denumirile izolate fara comentarii prin alte locuri scripturistice cum ar fi: I Cor. III, 16; XII, 27; VI, 15; XII, 12; Efes. 1, 23; V, 23; Col. I, 18, 24; Apoc. XIX, 7; XXI, 9; XXII, 17-dovedesc ca exista deja constiinta Bisericii de trup al lui Hristos.
9. Diac. Asist. Ion Bria, Scriptura si Traditie, in "Studii Teologice", XXII (1970), nr. 5-6, p. 385.
10. Prot. P. Gnedici, Despre sensul ortodox al Traditiei, in "Jurnal Moscovscoi Patriarhii", 1963, nr. 3, p. 46
11. Dr. Vasile Mitrofanovici, Prelegeri despre Liturgica Bisericii dreptcredincioase rasaritene, prelucrate, completate si editate de Prof. Dr. Teodor Tarnavschi, 1909, p. 299.
12. Petre Vintilescu, Misterul liturgic, Bucuresti, 1929, p. 3.
13. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 52.
14. Dr. Vasile Mitrofanovici, op. cit., p. 383.
15. Ibidem, p. 382
16. Max Thurian, L'unite visible des chretiens et la Tradition, Paris, 1961, p.64.
17. S. de Dietrich, Le Renouveau biblique, ed. II-eme, 1949, p. 111, apud Pr. Prof. Vladimir Prelipcean si Pr. Prof. Gr. T. Marcu, Cuvantul lui Dumnezeu in Viata Bisericii, in "Studii Teologice", XXII (1971), nr. 1-2, p. 39.
18. Dr. Vasile Mitrofanovici, op. cit., p.383
19. Ibidem, p. 299.
20. Ibidem, p. 292.
21. Ibidem, p. 299.
22. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Revelatia ca dar si fagaduinta, in "Ortodoxia", XXI (1969), nr. 2, p. 187.
23. Idem, Revelatia prin acte, cuvinte si imagini, in "Ortodoxia", XX (1968), nr. 3, p. 349.
24. Diac. Asist. Ion Bria, op. cit., p. 386.
25. Thurian Max, op. cit., p. 64.
26. Bria I., op. cit., p. 385.
27. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 76.
28. Petre Vintilescu, op. cit., p. 8.
29. Ibidem, p. 10.
30. Ibidem, p. 17.
31. Ibidem, p. 25.
32. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Pozitia d-lui Lucian Blaga fata de crestinism si Ortodoxie, Sibiu, 1942, p. 62
33. Idem, Sfanta Traditie…, p. 92.
34. Ibidem, p. 54.
35. Ibidem, p. 74.
36. Diac. Asist. Ion Bria, op cit., p. 38.
37. Ibidem, p. 393.
38. Gherasim Papadopulos, The Revelatory character of the New Testament and Holy Tradition in the Orthodox Church, in "The Greek Orthodox Theological Review", Brookline, Mass., Vol. II, ian. 1956,
p.41, apud Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie, p. 57.
39. Archipretre G. Florovsky, La Bible et l'Eglise, in "Contacts", 1958, nr. 24 nov.-dec. p. 103.
40. Diac. Asist. I. Bria, op. cit., p. 385.
41. C. Constantinov, Sfanta Scriptura a Noului Testament despre Traditia apostolica, in "Jurnal Moscovscoi Patriarhii", 1957, nr. 9, p. 47.
42. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 74.
43. P. Gnedici, op. cit., p. 45.
44. C. Constantinov, op. cit., p. 47.
45. E. Jacquier, op. cit., p. 18.
46. Diac. Asist. I. Bria, op. cit., p. 385.
47. M. E. Antoniades, op. cit., p. 149.
48. M. Thurian, op. cit., lp. 49.
49. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 77
50. M. E. Antoniades, op. cit., p. 149.
51. A. Loisy, op. cit., p. 160.
52. C. Constantinov, op. cit., p. 49.
53. A. Loisy, op. cit., p. 159.
54. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 84.
55. C. Constantinov, op. cit., p. 46.
56. Pr. Prof. D. Staniloae, Revelatia ca dar…, p. 193.
57. Idem, Sfanta Traditie…, p. 67.
58. M. Thurian, op. cit., p. 51.
59. G. Florovsky, op. cit., p. 100
60. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 72
61. Diac. Asist. I. Bria. Op. cit., p. 389.
62. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 82.
63. G. Florovsky, op. cit., p. 100, vezi si Diac. Asist. I. Bria, op. cit., p. 389.
64. Ibidem.
65. Ibidem, p. 101
66. Ibidem, p. 104.
67. Ibidem, Passim.
68. M. E. Antoniades. Op. cit., p. 150.
69. P. Gnedici, op. cit., p. 47.
70. Ibidem, cf. Sf. Irineu.
71. Ibidem.
72. Kartaschoff, Die Freiheit der teologischwissenschaftlicher Forshung und die Kirchliche Autoritat, in "Proces-verbaux"…, p. 177, vezi si G. Florovsky, op. cit., p. 100
73. Kartaschoff, op. cit., p. 100.
74. C. Constantinov, op. cit., p. 45.
75. Pr. Prof. D. Staniloae, Sfanta Traditie…, p. 75.
76. C. Constantinov, op. cit., p. 44.
77. E. Jacquier, op. cit., p. 17-18.
78. A. Loisy, op. cit., p. 160.
79. M. Thurian, op. cit., p. 11.
80. Ibidem, p. 12.
81. P. Gnedici, op. cit., p. 47.