Teologie ortodoxa romana

Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Cercetarile si studiile recente au confirmat nu numai existenta crestinismului in Dobrogea si la nord de Dunare in secolele IV-V (Biserica paleocrestina de la Slaveni-Olt si bazilica crestina de la Sucidava) ci si o participare activa a Bisericii autohtone la sinoadele ecumenice (Teofil al Gotiei la Niceea in 325) si locale (Sardica 343) si la discutiile teologice ale vremii. In veacul al IV-lea, Biserica din Dacia romanizata a produs ierarhi (episcopii de la Tomis), teologi si scriitori bisericesti, a caror faima a fost recunoscuta de marile personalitati al Bisericii bizantine si latine, ca Vasile de Cezareea, care reproduce stirea adusa de un martor din Dacia despre credinta crestina in aceasta regiune, Ioan Hrisostom, Epifanie. Se cunoaste de pilda contribuita calugarilor misionari sciti la discutiile hristologice care au format obiectul unui sinod ecumenic (Constantinopol, 553), calculele calendaristice ale lui Dionise cel Mic, traducerea Bibliei in limba gotica de catre Wulfila, si indeosebi rolul sfintului Ioan Casian in legatura dintre principalele centre crestine din Orient si Occident. Nascut in 365, intr-o familie de la gurile Dunarii in Dobrogea, el este, rind pe rind, calugar la Betleem si in Egipt; diacon al sfintului Ioan Hrisostom la Constantinopol; preot in Antiohia sau la Roma, ajungind la Marsilia in 416, unde intemeiaza o comunitate monastica vestita si unde moare catre 435. Cu scrierile sale Institutiile monastice, Conferintele si Despre Intruparea Cuvintului, Ioan Casian poate fi numit inaintemergatorul teologiei romane vechi.

Aceasta activitate a continuat concentrindu-se in jurlul scaunelor episcopale care existau nu numai la Tomis si in Dobrogea, inainte de Vicina, de unde a fost luat cel dintii mitropolit al Tarii Romanesti, ci si in Transilvania (in 1376 se cunoaste numele arhiepiscopului Ghelasie) unde Papa Grigorie al IX-lea constata in 1234 existenta unor <<pseudo-episcopi shismatici>>, impotriva carora cere ajutorul regelui Ungariei. Intemeierea Mitropoliei Ungrovlahiei in 1359 la Arges, in timpul lui Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364), transferarea episcopului grec Iachint de Vicina (1359-1372), apoi infiintarea cele de a doua Arhiepiscopii a Ungrovlaheie, in 1370, la insistenta patriarhului ecumenic Filotei (1353-1354 si 1364-1376), adcia a mitropoliei Severinului, pastorita de Antim Critopol, precum si recunoasterea in 1401, sub Alexandru cel Bun, a mitropoliei Moldovei cu resedinta la Suceava, condusa de mitropolitul Iosif Musat, - au confirma nu numai vigoarea unor Biserici locale de sine statatoare, ci si rolul pe care erau chemate sa-l joace, in contextul panortodox, Ortodoxia romaneasca si moldoveneasca. In plus, in secolul al XIV-lea, in toate provinciile romanilor, marile centre monastice: Prislop, Vodita, Cozia, Tismana, Snagov, Neamt, Moldovita, Bistrita, - unele dintre ele fiind intemeiate de Nicodim de la Tismana († 1401) sau de ucenicii acestuia -, incep sa joace un insemnat rol spiritual si cultural. Se cunoaste de pilda Tetraevanghelul copiat si decorat de calugarul de la Neamt Gavriil Uric, in 1429. De aceea, in cursul secolului al XV-lea, Bisericile din Ungrovlahia, Moldova si Transilvania intra puternic in circuitul ortodox, cu un statut autonom, ceea ce explica revirimentul pentru cultura locala, liturgica si catehetica, si pentru cea universala. Aceasta stare autonoma si de forta culturala este confirmata si de participarea acestor Biserici la conciliile unioniste ale vremii: la Constanta in 1415, delegatia Bisericii din Valahia e condusa de boierul Dragomir, iar la Florenta in 1438 participa Mitropolitul de Suceava Damian († 451).

Despre starea si cultura Bisericii din Tara Romaneasca de la inceputul secolului al XVI-lea da marturie preotul Gavriil de la Muntele Atos intr-o scriere cu caracter biografic-istoric, Viata Sfintului Nifon, patriarhul Constantinopolului († 1508), care a petrecut citiva ani in Valahia, fiind canonizat in 1518. In aceasta vreme meditatia teologica fusese fecundata de creatia populara care produsese Legenda Mesterului Manole, o tema cunoscuta in literatura vremii. Legenda exalata ideea de jertfa personala, la concelebrarea careia participa domnitorul Radu Negru, Mesterul Manole si sotia acestuia Ana, la baza comunitatii cerstine, simbolizata prin Minastirea Curtea de Arges, sfintita la 15 august 1517. Acum apare nu numai cea dintii carte imprimata la romani (Liturghierul slavon al lui Macarei, Dealu, 1508), ci si cea dintii lucrare. In care se poate observa un continut teologic, adica Intvataturile lui Neagoe Basarab (1512-1521) catre fiul sau Teodose, (in slavona), care e o sinteza de elemente de spiritualitate, teologie, etica si viziune politica. Datorita tipariturilor sale romanesti facute la Scheii Brasovului, intre 1559-1581, diaconul Coresi de la Tirgoviste a impus limba romana in Biserica: Intrebare crestineasca (1561), Evanghelia cu invatatura (1564) si cea dintii Psaltire romaneasca (1570), doua catehisme ortodoxe cu unele idei reformatoare ale timpului, Cazania a 2-a (1581), in care e o critica a calvinismului. Dar cea mai accesibila opera omiletica a timpului a fost Evangelia invatatoare (omilii) de la Govora-Dealu (1642).

Teologia romaneasca din secolul al XVI-lea si de mai tirziu nu poate fi inteleasa fara a lua in considerare originea si expresia ei iconografica si arhitecturala. Stilul arhitectural al bisericilor din Tara Romaneasca (Dealul, Arges, Cozia, Tirgoviste sau Mihai-Voda, din Bucuresti) al bisericilor de lemn din Transilvania si al bisericilor-minastiri din Moldova, construite mai ales sub Stefan cel Mare (1457-1504), Petru Rares (1527-1538; 1541-1546) si Alexandru Lapusneanu (1552-1561), ofera un spatiu liturgic care indica o anumita conceptie ecleziologica. Dar cea mai puternica expresie a acestei teologii iconografice si simbolice o constituie picturile murale si frescele exterioare ale Minastirilor din Bucovina si Moldova: Voronet, Probota, Humor, Moldovita, Arbore, Sucevita. Prin aceasta iconografie unica se pun in lumina deja unele din marile coordonate ale Ortodoxiei romanesti de totdeauna: coincidenta dintre istoria bisericeasca si cea nationala, pe de o parte, si dintre acestea si istoria biblica a mintuirii, pe de alta parte. Teologia este nu numai cuvint, expresie verbala, ci si o icoana, reprezentare simbolica. O Biserica istorica locala a avut geniul si metoda de a crea <<analogia>> Bisericii ceresti si a raiului in simboluri si imagini; credinta crestina a fecundat creatia culturala reprezentata in monumente de arta si pictura (v. Irineu Craciunas, Bisericile cu pictura exterioara din Moldova, in <<Mitropolia Moldovei si Sucevei>>, 1969, nr. 7-8, p. 406-444; 1970, nr. 3-6, p. 133-153 si nr. 9-10, p. 480-520).

Sinodul de la Iasi (1642) confirma vigoarea Bisericii locale din Moldova si rolul acesteia in politica interortodoxa. In fond, Sindoul a fost posibil datorita lui Vasile Lupu (1634-1653), figura de mare prestigiu in intreaga Ortodoxie, prin legaturile sale cu Ierusalimul si Epirul, care cladeste Biserica Sfintii Trei Ierarhi din Iasi, in jurul careia infiinteaza o scoala superioara de teologie. Nascut in Moldova din neamul Movilestilor, educat la Lvov si Sorbona, Petru Movila (1596-1646) devine mitropolit al Kievului (1633-1644), unde infiinteaza Academia teologica, dupa modelul scolilor latine, cu scopul de a impiedica convertirea la catolicism a ortodocsilor din Polonia si Ucraina. Impreuna cu Mitrofan Critopulos si Meletie Sirigul, Petru Movila participa la Sinodul convocat de patriarhul Chiril Contari (Constantinopol, 1638) in vederea condamnarii Marturisirii lui Chiril Lucaris (1572-1638), publicata la Geneva in 1629. In 1640 el insusi convoaca un Sinod la Kiev si scrie in latina o Marturisire ortodoxa pe care o prezinta apoi Sinodului interortodox de la Iasi (mai-septembrie 1642), intrunit la cererea Patriarhului Partenios, pentru a confirma condamnarea Marturisirii lui Chiril Lucaris acceptata de Sinodul de la Constantinopol (1638). Marturisirea Ortodoxa era destinata sa faca parte din actele Sinodului de la Iasi. Meletie Sirigul, deja cunoscut in Biserica romaneasca, ar fi tradus textul in greceste, amendind ulterior unele parti. Se crede ca Petru Movila n-ar fi acceptat partile indreptate propuse de Sirigul, de aceea ar fi scris Micul Catehism (Kiev, 1645). Cu toate acestea cei patru patriarhi rasariteni au acceptat in 1643 Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila, in forma indreptata, publicata in 1667, devenind cu timpul unul din principalele texte simbolice ortodoxe. Versiunea romana a fost facuta in 1691, iar cea slavona a fost publicata in 1696.

Cultura teologica a vremii este dominata de Mitropolitii Varlaam (1632-1653), contemporan cu Petru Movila, si Dosoftei († 1693), care se exprima ca teologi in lucrari de prim rang. Varlaam scrie Carte romaneasca de invatatura (Iasi, 1643), care s-a bucurat de o larga circulatie, Raspuns la catehismul calvinesc (Suceava, 1645) – catehismul calvinesc fusese publicat la Alba Iulia in 1640 – si Seapte taine a Besearecii (Iasi, 1644). Dosoftei scrie Psaltirea in versuri (1673) si traduce Marturisirea de credinta a lui Ghenadie Scolarios (1454), incercind pentru prima oara sa fixeze in romaneste terminologia teologica ortodoxa. Dosoftei are marele merit de a fi introdus limba romana in Liturghie prin Liturghier (tradus in 1679, tradus in 1683). De asemenea, el a fost recunoscut ca indrumator al ortodoxilor din Polonia, cu care Biserica Romana a intretinut bune relatii (in 1925 mitropolitul vladimir al Poloniei a fost hirotonit de Patriarhia Romana).

Cu mitropolitii Varlaam si Dosoftei, teologia locala din secolul al XVII-lea face cea dintii incercare programatica de a-si gasi stilul si vocabularul ei propriu, de a se debarasa de rigiditatile slavismului si bizantinismului, care o influentasera, raminind totusi fidela traditie ortodoxe. Este adevarat ca mai multe secole (XIV-XVI), limba slavona, apoi latina si greaca, au fost folosite fie in cancelaria domneasca, fie in literatura bisericeasca, sfera de influenta slavo-bizantina fiind astfel foarte larga. Limba slavona a fost folosita in cult, dar niciodata nu a jucat rolul de limba vorbita. De altfel inca de timpuriu, s-au facut traduceri din slavona in limbile vorbie ale bisericilor locale: bulgara, sirba, romana, rusa. Influenta bizantina a patruns datorita legaturilor cu marile centre culturale si spirituale al Ortodoxiei: Ierusalim, Atos, Sinai, unde prezenta romaneasca este cunoscuta prin donatii, ajutoare si constructii.

In aceasta miscare de mentinere a ecumenicitatii ortodoxe pe teritoriul romanesc in perioada postbizantina, dar si de modelare a unei Ortodoxii locale romanesti, un mare rol au jucat scolile superioare si academiile teologice de pe linga mitopolii: cea de la Tirgoviste, creata de Matei Basarab (1632-1654); cea de la Trei Ierarhi din Iasi, creata de Vasile Lupu (1634-1653), dupa modelul cele de la Kiev, inaugurata de Varlaam in 1640; cea de la Minastirea Sfintul Sava din Bucuresti, creata in 1680 sub Serban Cantacuzino (1678-1688) si reorganizata de Constantin Brincoveanu (1688-1714). Un factor decisiv in acest proces au fost traducerile biblice in romaneste cu caracter epocal: Noul Testament de Balgrad (1648), tradus de Mitropolitul Simeon Stefan al Transilvaniei, Biblia integrala de la Bucuresti (1688), tradusa de Radu si Serban Greceanu, cu contributia stolnicului Constantin Cantacuzino. In plus, cadrul intelectual al acestei miscari fusese marcat de doi eruditi de cultura bizantina si europeana, educati la Academia teologica a Patriarhiei de Constantinopol: spatarul Nicolae Milescu (1636-1708), care publica un Enchiridion (Stockholm, 1667), in care dezbate doctrina euharistica ortodoxa in contextul controversei dintre catolici (jansenisti) si protestanti in Franta; Dimitrie Cantemir (1673-1723), care scrie Divanul sau Cilceava inteleptului cu lumea (Iasi, 1698, in greaca si romana). Descriptio Moldaviae si Loca obscura (in catehismul lui Teofan Procopovici).

Ceea ce orasul Iasi a fost sub Vasile Lupu, aceea devine orasul Bucuresti sub Constantin Brincoveanu: un mare centru cultural si teologic interortodx. Constantin Brincoveanu atrage la Bucuresti nume de prestigiu: Hrisantis Notaras, patriarhul Ierusalimului, Antim din Georgia, Maximos Peloponezianul si Atanasie (Dabbas) al Antiohiei. Antim Ivireanul († 1716), care publica o serie de lucrari teologice in tipografia greceasca de la Snagov si scrie o colectie de Didahii, ia apararea lui Ioan Cariofil, rectorul academiei Patriarhiei din Constantinopol, care refuza sa accepte, in loc de prefacere (metaboli), transsubstantiere (metousiosis), termen folosit de Dositei in Marturisirea sa (introdus de Meletie Sirigul in Marturisirea lui Petru Movila). Aceasta scoala de cultura teologica este intarita de Nicolae Mavrocordat, cu vestita sa biblioteca de la Minastirea Vacaresti si de Mitopolitul Grigorie al IV-lea Dascalul (1765-1854).

Cu toate ca sinodul convocat de Atansie Anghel in 1700 a fortat crearea unei Biserici unite cu Roma in Transilvania, misionarismul catolic a ramas neputincios in fata rezistentei ortodocsilor, siliti sa se refugieze in austro-Ungaria. Miscarea condusa de Sofronie devine un simbol al luptei ortodocsilor din Ardeal pentru identitatea lor etnica, culturala si confesionala. Scoala ardeleana, desi condusa de corifei uniati educati la Viena si Roma, Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Sincai (1754-1816), Petru Maior (1754-1821), are meritul de a fi demonstrat originea latina si aparteneta etnica romana a poporului roman, demascind conceptiile unor istorici sasi si unguri care negau acest adevar istoric.

Doua centre de fermentare teologica si asscetica sint cunoscute in a doua jumatate a secolului al XVIII-lea; Putna si Neamt. Scoala de la Putna este intemeiata de Iacob Putneanul, ca episcop de Radfauti (1745-1750), si condusa dupa 1750 de arhimandritul Vartolomeu Mazareanu († 1778), care a scris Istoria Minastirii Putna (1761). Renasterea monastica si filocalica de la Neamt este legata de numele lui Paisie Velicicovschi († 1792), nascut in poltava (Ucraina), calugar la Atos, care se instaleaza apoi la Neamt, unde traduce din greaca in slavona Filocalia (Dobrotoliubie). Datorita acestui curent, teologia patristica, spiritualitatea isihasta si literatura ascetica ortodoxa reintra in viata Bisericilor din Moldova si mai ales din Rusia unde teologia fusese invadata de scolastica proventita de la scolile latine din Polonia.

Infiintarea seminariilor teologice de la Minastirea Socola din iasi, 1804; Sibiu 1811; Arad, 1892; Bucuresti (<<Central>>), 1834; buzau, 1836; Curtea de Arges 1836; Timnicu-Vilcea, 1837; Bucuresti (Mitropolitul Nifon>>), 1872 – a dat un mare avint literaturii ortodoxe cu caracter didactic si pastoral. Ierarhi de mare capacitate intelectuala si organizatorica au contribuit la cultura teologica din aceasta perioada: Mitropolitul Moldove, Veniamin Costachi (1768-1846), care traduce, scrie sau publica o serie de lucrari de mare valoare: Kiriakodromion-ul – omilii duminicale – ale lui Nichifor Teotokis (tradus si publicat in mai multe rinduri) – 1810 si 1811 la Neamt, Comentarii la Epistolele Sfintului Pavel de Teofilact al Ohridei (publicate intre 1904-1906 de episcopul Atantsie Mironescu), Scara lui Ioan scararul, in 1814, Catehismul mitropolitului Platon al Moscovei (1839), Pidalionul (1844), Istoria bisericeasca a lui Teodoret de Cyr; Melchisedec Stefanescu (1822-1842), episcop de roman, membru al Academiei, care copune cel dintii manual superior de Teologia dogmatica a Bisericii Ortodoxe (Roman, 1855), si scrie Papismul si starea actuala a Bisericii Ortodoxe din Romania si Biserica Ortodxa in lupta cu protestantismul; Mitropolitul Grigorie al IV-lea Dascalul, al Ungrovlahiei (1824-1834), a facut numeroase traduceri: Dogmatica lui Ioan Damaschin (1805), Talcuirea la cele patru Evanghelii, de Teofilact (1805), Epistola Patriarhului Fotie cate patriarhii Prientului (1832), Marturisirea lui Petru Movila (1827), Despre purcederea Sfintului Duh, de Iosif Vrienie (1832), Patericul (ed. a 3-a, 1832); Andrei Saguna (1809-1873), copresedinte al Adunarii nationale de la Blaj (mai 1848), fondatorul <<Astrei>> (1861), autorul Statului Organic promulgat in 1869, care scrie Istoria Bisericii Ortodoxe Rasaritene universale (doua volume, sibiu, 1860), Compendiu de drept canonic (1868), Enchiridion – canoane comentate (1871); cronicarul Naum Rimniceanul (1764-1838), cunoscator al manuscriselor grecesti.

Citeva evenimente politice impotante au marcat trecerea spre a doua jumatate a secolului: miscarea de la 1848, la care au participat ortodocsi si uniati, impotriva anexarii Transilvaniei la Ungaria; reinfiintarea <<Mitropoliei romane a Transilvaniei la Ungaria; reinfiitarea <<Mitropoliei romane a Transilvaniei>>, obtinuta de Andrei Saguna; Unirea Principatelor Romane sub Alexandru Ioan Cuza in 1859, secularizarea averilor minastiresti in 1864, cind s-a facut si trecerea seminariilor teologice sub administratia invatamintului public. Dar cel mai seminificativ eveniment in aceasta perioada este infiintarea facultatilor de teologie in mai toate provinciile romanesti: Iasi, 1860-1864; Cernauti, 1875; Bucuresti, 1881-1883 (integrata in universitate intre 1890-1948); Academia teologica din Sibiu (1811) devine facultate in 1943. Concomitent apar reviste bisericesti si teologice: “Telegraful roman>> (1853), <<Biserica Ortodoxa Romana>> (1874), <<Candela>> (1882), <<Revista teologica>> (1907). Desigur, recunoasterea autocefaliei Bisericii Romane, la 25 aprilie 1885, constituie un moment decisiv in istoria Ortodoxiei romanesti.

In aceasta perioada de tranzitie, teologia romana depinde de traduceri, mai ales din acei teologi rusi care scrisesera dupa modele apusene. Asa se face ca influentele soclasticii occidentale se vehiculeaza la noi prin intermediul traducerilor de autori rusi, la rindul lor debitori unor teologi rusi care scrisesera dupa modele apusene. Asa se face ca influentele scolasticii occidentale se vehiculeaza la noi prin intermediul traducerilor de autori rusi, la rindul lor debitori unor teologi greci care au predat in Rusia (de pilda Eugenios Bulgaris (1717-1806) si Nikifor Teotokis (1736-1800) introducind acolo ideile renasterii apusene. Pot fi date ca exemplu, in afara de Kiriacodromionul lui Nikifor Teotokis (tiparit in forma revizuita in 1960 de Patriarhul Justinian) si de Catehismul lui Platon al Moscovei si al lui Teofan Procopovici, Manualele de teologie dogmatica de Makarie Bulgakov (traducere din franceza de Gherasim Timus, in 1885 si 1887), de Silvestru de Canev (5 vol., 1889-1906) si de Petre Svetlov (trad. de Serghie Bejan si Constantin Tomescu, 1935). Acelasi lucru se poate spune si despre unele traduceri din teologia greaca. Cel mai cunoscut teolog grec din epoca moderna la noi este Hristu Andrutsos prin Dogmatica (traducere de D. Staniloae, Sibiu, 1930) si Simbolica (traducere de Iustin Moisescu, Craiova, 1955).

Dar momentul aparitiei unei teologii locale originale nu intirzia. Un merit indiscutabil in aceasta opera revine cititorilor invatamintului telogic superior mai ales prin cursurile si manualele lor universitare. Astfel, ceea ce a fost pentru liturgica Vasile Mirtofanovici († 1888), aceea a fost pentru teologia Vechiului Testament Vasile Tarnavschi († 1914), pentru cea a Noului Testament Vasile Gheorghiu (1872-1959) si Haralambie Roventa; pentru teologia morala, Iului Scriban (Curs de teologie morala, 1921) si Atanasie Mironescu; pentru Istoria Bisericii universale, Eusebiu Povpovici (1838-1922 – Istoria universala bisericeasca, in germana, publicata in trei volume, reeditata si tradusa de A. Mironescu (4 vol. 1925-1928) ; pentru dreptul bisericesc, Valeriu Sesau (Convocarea sinodului ecumenic, 1973) si Constantin Clementie Popovici (1846-1938); pentru teologia fundamentala. Vasile Gaina; pentru patristica, Cicerone Iordachescu (Istoria literaturii crestine, 3 vol. 1934-1940); pentru istoria Bisericii Romane, Nicolae Dobrescu (1875-1914), Simeon Reli, St. Lupsa si Niculae M. Popescu; pentru pastorala si omiletica, Petre Vintilescu, Grigore Cristescu si D. Belu; pentru teologia dogmatica si simbolica Ion Mihalcescu, pentru misiologie Vasile Ispir.

Profesor de dogmatica la facultatea din Bucuresti (1904-1939), mai tirziu mitropolit al Moldovei, Irineu Mihalcescu a fost cel mai renumit si productiv teolog roman din primele decenii ale secolului, cunoscut indeosebi prin: Thesauros tes Orthodoxias (Leipzig, 1904), in care publica si comenteaza textele dogmatice ale sinoadelor ecumenice si marturisirile de credinta ortodoxe; Dogma Soteriologica – curs despre Taine – Bucuresti, 1926-1928; Compendiu de teologie simbolica (1904), tradus in franceza: La Theologie Symbolique au point de vue de l’Eglise Orientale, Bucarest-Paris, 1932; Teologia luptatoare, 1941. In 1937, impreuna cu Paraschiv Angelescu, el editeaza cel mai estetic Liturghier modern, cu stampe si vingnete in stil neobizantin create de pictorul George Rusu. Lucrari cu caracter dogmatic mai publicasera Stefan Saghin (Dogma intruparii, 1902) si Dogma soteriologica, 1903) si Vasile Loichita (Patriarhul Chiril Lucaris, Caransebes, 1912, Numirile biblice ale lui Dumnezeu, 1927).

In aceasta perioada de formare a teologiei si Ortodoxiei romanesti, este cunoscut un alt grup de fondatori, personalitati bisericesti, eruditi si intelectuali care au fost consacrati ca membri de onoare, activi sau corespondenti, ai Academiei Romane: episcopul de Husi si Roman, Melchisedec Stefanescu (1822-1892); unitii Timotei Cipariu (1805- 1887) si Ioan Micu Moldovan (1833-1915); episcopul de Caransebes, Nicolae Popea (1826-1908); preotul Simeon Folarea Marian († 1907); mitropolitul Transilvaniei, Vasile Mangra (1850-1918); mitropolitul primat, Atansie Mironescu (1858-1931); profesorii Nicolae Dobrescu (1875-1967) Nicolae Popescu (1887-1963), Gheorghe Ciuhandru (1875-1948), Vasile Gheorghiu († 1959), Grigore Pisculescu – Gala Galaction (1879-1961) – care a tradus biblia in 1936 – 1938 cu Vasile Radu (1887-1940), Stefan Metes (n. 1887), Nicolae Colan (1893-1967).

Roadele eforturilor teologice din acest inceput de veac se concentreza in jurul citorva evenimente de prim ordin:

a. Colectiile teologice si patristice, ca de pilda; Colectia teologica (1927-1928), ingrijita de Ioan Mihalcescu, Matei Paslaru si G.N. Nitu; Vechea literatura cresitina (Iasi, 1933( sub raspunderea lui Cicerone Iordachescu; Seria teologica (Sibiu, 1933), patronata de Mitopolitul Nicolae Balan (1882-1955), care a participat la conferinta Crestininsmul practic (<<Viata si Actiune>>) de la Stockholm, in 1925. In Seria teologica apar numeroase lucrari de valoare exceptionala, ca de pilda: Epicleza euharistica (1933) de Nicolae Popovici (1903-1960) si Antropologia paulina (1940) de Grigorie Marcu; Biblioteca parintilor bisericesti (Rimnicu-Vilcea, 1935), de Matei Paslaru si Izvoarele Ortodoxiei (Bucuresti, 1938), de D. Fecioru si Olimp Caciula.

b. O noua si competa literatura misiologica aparuta intre 1925 si 1935, datorita episcopului de Arad Grigorie Comsa (2889-1935), cea mai importanta lucrare din aceasta serie fiind Manualul de sectologie, de P. Deheleanu (1901-1970). In acest gen de literatura a scris si Ilarion Felea (1903-1961), care a compus un Catehism ortodox.

c. Convorbirile teologice cu anglicanii de la Bucuresti in 1935, cu sprijinul si participarea directa a Patriarhului Miron Cristea, in umra carora Patriarhia Romana a recunoscut validitatea hirotoniilor anglicane.

d. Miscarea <<apostolatului social>> initiata de societatea <<Renasterea>>, din Craiova, promovata de cercul de studii social-crestine <<Solidaritatea>> si de revista <<Solidaritatea>>, din 1920. Etica sociala crestina, personala si colectiva, devine obiectul principal al studiilor intreprinse de Serban Ionescu.

e. Traducerile si studiile biblice noi, de care este legat numele Patriarhului Nicodim (1864-1948): Noul Testamen, 1924, 1926, 1931; Psaltirea, 1927; Biblia ilustata, 1936; Biblia, 1944.

Cel dintii congres al facultatilor de teologie ortodoxa (Atena, 19 nov. – 6 dec. 1936) constituie un moment de prestigiu pentru Ortodoxia romaneasca, nu numai in termeni de participare, ci si de contributie teologica. Destul este a aminti aici numele celor care au reprezentat cele trei facultati de teologie din Romania: Arhimandritul Scriban, Vasile Gheorghiu, Valerian Sesan Serban Ionescu, Theodor M. Popescu, Vasile Ispir, P. Vintilescu, H. Roventa, Ioan Savin, G. Cristescu, Nicolae Cotos. Congresul a fost dominat de teza lui George Florovsky despre influentele exterioare apusene asupra teologiei ortodxe, dupa cadrea constantinopolului, si despre revenirea la alenism, care ar fi o categorie permanenta a gindirii ortodoxe. Or, tocmai impotriva <<reelenizarii>> cu orice pret a teologiei locale se ridica scoala ortodoxa romaneasca. Momentul 1936 este asadar extrem de important deoarece este pentru prima oara in epoca moderna cin Ortodoxia romaneasca isi afirma dreptul la identitatea ei spirituala si culturala, pastrind catolicitatea ei panaortodoxa. Aceasta viziune a fost inspirata de geniul patriarhului Miron (1868-1939), care a infiintat Episcopia Misionara Ortodoxa Romana din America (28 aprilie 1928) si Misiunea Ortodoxa Romana de la Ierusalim in 1935.

Acum incepe perioada de cristalizare a Ortodoxiei romanesti, care a fost in mod direct favorizata de mediul intelectual si filozofic creat de stilpii culturii nationale din aceasta epoca, ca de pilda: Vasile Parvan (1882-1927) Getica. O protoistorie a Daciei, 1926; Nicolae Iorga (1871-1940) – Istoria Bisericii romanesti si a vietii religioase a romanilor, 1932 si Conceptia romaneasca a Ortodoxiei, 1940; C.C. Giurescu, Istoria Romanilor, ed. a V-a, 1946; Silviu Dragomir 91888-1962), marele istoriograf al Bisericii din Transilvania; etnologi: S. Mehedinti, Crestinismul romanesc, 1941; scriitori-filozofi: Lucian Blaga (1895-19616) _ Spatiul mioritic, 1936; Triologia culturii, Gindirea romaneasca in Transilvania, in secolul al XVIII-lea; Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, (1940); Mircea Eliade, studiile de istoria religiilor si despre sensul spiritual al simbolurilor, publicate in jurul revistei <<Zamoxis>>, 1939-1942.

O parte din <<generatia 1936>> a continuat sa joace un rol determinant facind legatura intre vechile facultati de teologie si institutele teologice, organizate dupa 1948 la Bucuresti si Sibiu. La Sibiu se remarca prin studii serioase si originale: Dumitru Belu (1902-1980): Despre iubire, Pacatul originar la Origen, Imparatia lui Dumnezeu si Biserica; Sfintii parinti>> despre trup. Tragicul in cadrul teologiei morale (in <<Mitropolia Banatului>>, 1967, nr. 9-12); Isidor Todoran (n. 1906), coautor al Manualului de dogmatica si simbolica (1958): Bazele axiologice ale binelui, Tehnica si spirit, Eros si agape, Starea paradisica a omului si cea de dupa cadere, Starea paradisiaca a omului si cea de dupa cadere, Botezul ereticilor, Dumnezeu in teologia lui Karl Barth; Nicolae Mladin: Samuil Micu Clain, Teologul, Sibiu, 1957; Studiu de Teologie morala, 1969; Milan Sesan, care a publicat (in germana, in 1969) o sinteza a istoriei Bisericilor crestine, dupa 1054 este coautor, Ioan Ramureanu si Teodor Bodogae, al Manualului de Istorie bisericeasca universala, editia a 2-a, 1975, si autor a numeroase studii despre: periodizarea in istoria bisericeasc, Ortodoxia, Bizant si Roma, slavii, crestinismul si Roma, Uniatia, Husitii si Ortodoxia; Teodor Bodogae: Contributii istorice in legatura cu Sinodul de la Iasi, Sibiu, 1943; Mircea Pacurariu (Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Sibiu, 1972) care a descoperit structurile ortodoxe ale crestinismului vechi romanesc din Transilvania si a reafirmat unitatea de limba, culturala si spiritualitate ortodoxa intre toate provinciile tarii inca de la inceputul acestui mileniu.

La Bucuresti, intilnim mai intii numele lui Teodor M. Popescut (1893-1973), care impreuna cu Pr. Prof. D. Staniloae pot fi numiti arhierei ai Ortodoxiei romanesti contemporane. Coautor al Istoriei bisericesti universale (Bucuresti, 1956), T.M. Popescu a lasat studii inegalabile despre teologie istoriei (Rolul istoriei in intelegerea crestinismului, Bucuresti, 1927), despre istoria crestinismului primar, a Shismei (1054), a sinoadelor ecumenice si conciliilor unioniste, si, mai ales, despre problema stabilizarii datei Pastilor si despre textele simbolice ortodoxe promulgate dupa 1054. Cea mai importanta lucrare a sa este Enciclica, Patriarhilor rasariteni, din 1848 (traducere si studiu introductiv, Bucuresti, 1935). El a jucat rolul de punte intre doua epoci din istoria invatamintului teologic romanesc contemporan. Iata ce scrie un coleg al sau: <<Ne gindim la ultimii 20 de ani ai Facultatii de teologie din Bucuresti si la primii 20 de ani ai Institutului teologic universitar de aici. Prof. Teodor M. Popescu le-a putut reprezenta, le-a putut ilustra atit de demn de la inaltimea catedrei sale de Istorie a Bisericii Universale, cu toata forta si bogatia pregatirii si persolnalitatii sale. In prima perioada a fost adevarat <<magistru>>, a fost slujitorul temeritatii nedezmintite, a fost indrumatorul pe cararile de el deschise; a fost adevaratul ctitor al bibliotecii Facultatii de teologie, pe care s-a sirguit s-o inzestreze cu toate comorile gindirii crestine vechi si moderne, cu toate uneltele de lucru trebuincioase, in intelesul cel mai strict al metodei stiintifice. In a doua perioada a fost <<nestorul>> devotat si disciplinat al culturii si invatamintului teologic, cu aceeasi pasiune tinereasca de studiu. In aceasta privinta trebuie adaugat spiritul innoitor pe care l-a instaurat el in teologie romaneasca, de la inaltimea amvonului universitar>> (Gheorghe I. Moisescu, In memoriam Teodor M. Popescu <<Almanah 1974>> - Parohia romana din Viena, Viena, 1974, p. 157).

Iata alte nume stralucite: Petru Vintilescu (Spovedania si duhovnicia, 1939; functia ecleziologica si comunitara a Liturghiei, 1946), care a participat la conferinta ortodoxa de la Moscova din iulie 1948 in calitate de decan al Facultatii de teologie din Bucuresti si care a publicat cel mai complet comentriu teologic al ritualului vecerniei, utreniei si Liturghiei (Liturghierul explicat, Bucuresti, 1972); Ioan Coman (Teoria logosului in Apologiile sfintului Iustin Martirul, Bucuresti, 1942; Probleme de filozofie si literatura patristica, 1944; Patrologie, 1956; Traditia in lumina Sfintilor Parinti 1956), care a prezentat la conferinta de la Mosocova (1948) un amplu studiu despre Biserica Ortodoxa si Miscarea eumenica (publicat in <<Ortodoxia>>, nr. 1-2, 1962), a readus in prim plan importanta teologilor si scriitorilor crestini din perioada patristica din Dobrogea, iar impreuna cu Liviu Stan si Mircea Chialda a facut cunoscute la noi istoria si doctrina veterocatolicismului; N. Chitescu, coautor al manualului de dogmatica si simbolica (1958), fost membru al Comisiei Credinta si Constitutie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Rascumpararea in Sfinta Scriptura si in scrierile Sfintilor Parinti; Teoria recapitulatiunii (anakeflaiosis) la Sfintul Irineu; Biserica-Trupul tainic al Domnului; Ortodoxie si protestantism; Intrupare si rascumparare; Despre dezvoltarea dogmelor; Insemnatatea marturisirilor de credinta; Miscarea ecumenica; Paradigmele divine; autoritate ierarhica, autoritate duhovniceasca); Liviu Stan 1910-1973), doctor <<honoris causa>> al Facultatii de teologie din Salonic (1971), a scris: Mirenii in Biserica (Sibiu, 1939), lucrare unica in teologia ortodoxa, si a studiat notiunile de baza ale dreptului canonic: autonomie, autocefalie, iconomie, traditie prvilnica, institutie si institutionalizare, succesiunea apostolica; Orest Bucevschi (n. 1897), coautor al Invataturii de credinta ortodoxe (1952); Ene Braniste (Teologia icoanelor, 1952); Petru Rezus (n. 1913) (Traditia dogmatica ortodoxa, Despre Duhul Sfint Angelologia ortodoxa).

Desigur, o personalitate dominanta a teologiei ortodoxe romanesti, de la 1930 incoace (1930-1980) este Parintele profesor Dumitru Staniloae (n. 1903). El nu numai ca a abordat toate subiectele teologiei dogmatice dupa criteriile creatoare al patristicii, dar a cristalizat in sinteze originale si reprezentative experienta Ortodoxiei romanesti intr-o epoca de innoire culturala si sociala (v. eseul nostru Omagiu Parintelui dumitru Staniloae la aniversarea a 75 de ani, in <<Ortodoxia>>, XXX,, 1978, nr. 4, p. 638-647).

Este imposibil de a enumera aici studiile si lucrarile sale, dar enumeram pe cele mai importante: Viata si activitatea Patriarhului Dositei al Ierusalimului – teza de doctorat, 1928; Dogmatica lui Hr. Adrutsos (traducere), Sibiu 1930; Viata si invatatura Sfintului Grigorie Palama, Sibiu, 1940; Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943; Catolicismul de dupa razboi, Filocalia, traducere si comentariu, 9 volume, 1940-1980; coautor al manualului de Teologia dogmatica si simbolica (1958).

D. Staniloae a scris Teologia Dogmatica Ortodoxa (3 vol., 1978), un tratat clasic in literatura ortodoxa. O serie de lucrari sint publicate in afara: Mistagogia lui Maxim Marturisitorul (in greaca), Atena, 1973; Romanian Essays in Spirituality and Theology, Londra, 1971, editor A. M. Allchin; Dieu est amour (Labor et Fides, Geneva, 1980). Doctor honoris causa al Facultatii de teologie din Salonic (in 1976), D. Staniloae ramine nu numai arhitectul teologiei romane contemporane, ci si unul din cei mai mari teologi ortodocsi ai secolului al XX-lea.

Patriarhului Justinian (1901-1977) I se datoresc unele initiative cu caracter istoric: in domeniul catehetic, alcatuirea de catre o comisie, a Invataturii de credinta crestina ortodoxa (Bucuresti, 1952); in domeniul misionar, canaonizarea sfintilor romani (1955); in domeniul didactic, publicarea manualelor pentru institutele teologice (Istoria Bisericii Romane, 2 vol., 1957-1958, de Gheorghe Moisescu, Stefan Lupsa si Alexandru Filipascu; Istoria Bisericeasca universala 1956, de T. M. Popescu, Teodor Bodogae si George Stanescu; Teologia dogmatica si simbolica, 2 vo., 1958, de N. Chitescu, Isidor Todoran si I. Petreuta).

Teologia romana actuala este orientata de catre Patriarhul Iustin (n. 1910), el insusi profesor de teologia Noului Testament (Sfinta Scriptura si interpretarea ei in opera lui Ioan Hrisostom, Bucuresti, 1942; Activitatea Apostolului Pavel la Atena, Iasi, 1946; Ierarhia bisericeasca in epoca apostolica, Craiova, 1955), specialist in teologia patristica (Evagrie din Pont, Atena, 1937) si cunoscator al teologiei bizantine si grecesti (Simbolica de Hr. Andrutsos, traducere, Craiova, 1956), in citeva directii principale: inradacinarea patristica, prin publicarea unei colectii (prevazuta in 100 de volume de traduceri din parintii si scriitorii bisericesti (cel dintii volum, care cuprinde: Scrierile <<Parintilor apostolici>>, traducere D. Fecioru, a aparut in 1979); promovarea cercetarilor teologice cu caracter monografic si a tezelor de doctorat; continuarea <<apostolatului social>> intr-o noua versiune.

Un fapt remarcabil in ultimii ani este acela ca tot mai multi ierarhi se consacra studiilor istorice, teologice si ecumenice: Nicolae Corneanu (studiile despre scriitori patristici si spiritualitatea sfintului Ioan Scararul); Nestor Vornicescu (Aspecte ale desavirsirii in viata si opera Sfintului Vasile cel Mare, in <<Ortodoxia>>, XXX (1978), nr. 4, p. 604-637); Antonie Plamadeala (Biserica slujitoare, 1972; Hans Kung si Declaratia <<Mysterium Ecclesiae>>, 1974; Zece teze despre catolicitate si etnicitate, 1979; <<Ca toti sa fie una>>, 1979); Vasile Coman (Cuvintari liturgice, Oradea, 1973); Timotei Serviciu (Doctina Hristologica a Sfintului Chiril al Alexandriei, Timisoara, 1973); Epifanie Norocel (Sfintul Eftimie – ultimul patriarh de Tirnov – si legaturile lui cu Biserica romaneasca, in <<Biserica Ortodoxa Romana>>, LXXXIV (1966), NR. 5-6, P. 552-573); Vasile Costin (Cultulcopt in raport cu cultul Bisericii Ortodoxe, Atena, 1972).

Acelasi lucru se poate spune de numerosi preoti si laici care s-au dedicat scrisului teologic.

Alaturi de nume consacrate dintre profesorii de la Institutele teologice de la Bucuresti si Sibiu, o intreaga generatie tinara de teologi se afirma dovedind ca este capabila nu numai sa stabileasca o continuitate dinamica cu traditia, dar si sa aduca noi contributii la dezvoltarea acestei traditii. Cea mai autentica si nedezmintita proba pentru vigoarea si valoarea teologiei romanesti actuale o constituie seria de teze de doctorat sustinute si publicate in ultimul deceniu, in tara si in strainatate, dintre care semnalam: Mircea Pacurariu, Legaturile Bisericii Ortodoxe din Transilvania cu Tara Romaneasca si Moldova in secolele XVI-XVIII (Sibiu, 1968, 206 p.); Ion Baria, Aspecte dogmatice ale unirii Bisericilor crestine (Bucuresti, 1968, 174 p.); Stefan Alexe, Sfintul Niceta de Remesiana si ecumenicitatea patristica din secolele IV si V (Bucuresti, 1969, 139 p.); Antonie Plamadeala, Biserica slujitoare, Bucuresti, 1972; Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolica dupa documentele celui de al doilea Conciliu de la Vatican, Bucuresti 1972; Timotei Serviciu, Doctrina hristologica a Sfintului Chiril al Alexandriei, Timisoara, 1973.

Printre factorii majori care au determinat dezvoltarea teologiei romanesti pot fi mentinoati urmatorii:

1. Dinamica interna a vietii Bisericii ca <<poporul lui Dumnezeu>> a carui credinta este indefectibila. Teologia este fructul acestei experiente, dar si o iluminare a acesteia pentru a impinge pe alte trepte de dezvoltare. Teologia romaneasca este o creatie a Bisericii locale si nu o sinteza locala a influentelor straine. Cei care exagereaza caracterul popular al Ortodoxiei romane uita ca crestinismul romanesc a inspirat si fecundat creatia culturala a natiunii. Ortodoxia romaneasca propune o sinteza intre Biserica-spiritualitate si Biserica-cultura.

2. Cautarea identitatii sale proprii, inclusiv a libertatii sale culturale, adica a libertatii de a include in meditatia teologica limba, cultura si arta nationala. Aceasta cautare a solicitat un effort indelungat de a se debarasa de influente straine, nu numai cu caracter confesional si si lingvistic si cultural de a asuma printru-un proces de transfigurare valorile care formau cadrul misionar si pastoral al Bisericii romane. latinitatea limbii – limba romana ramine cel mai puternic argument ca majoritatea notiunilor crestine folosite de ortodocsii romani sint de origine latina – a dat teologiei ca mod de comunicare un caracter propriu.

3. Constiinta europeana si panortodoxa. Teologia romaneasca are propria ei identitate spirituala si culturala locala, dar si propria ei universalitate sau catolicitate. Din punct de vedere istoric si cultural este dovedit ca Biserica din Tarile Romanesti a avut un rol important nu numai in pastrarea neintrerupta a isihasmului atonit in Ortodoxie, prin traducerile facute de monahii romani in limbile romana si slavona, ci si prin aducerea in spatiul ei a teologiei post-bizantine, de unde s-au inspirat ortodocsii din Europa orientala.