TEOLOGI ROMANI DE SEAMA DIN PRIMA JUMATATE A VEACULUI AL XX-LEA

Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

O data cu intelesul major de cunoastere si de traire in Dumnezeu din veacurile crestine primare si patristice, notiunea de <<teologie>> - utilizata in mod curent in epoca nostra – cuprinde si un sens epistemologic, explicator si sistematizator al adevarurilor Revelatiei divine pastrate in Biserica Ortodoxa. La romani indeosebi, sensul acesta larg al stiintei teologice poate fi sustinut si altfel. Este vorba anume de legatura permanenta dintre teologie si viata, dintre teologie si istoria Bisericii in general, care nu echivaleaza simplu cu dezvoltarea invatamintului religios. In definitiv, pe linga elaborarea sistematica de catre specialisti a invataturii Bisericii, si exprimarea constiintei acesteia intra in componenta notiunii de <<teologie>>. Asadar, continutul si sensul intregii cugetari bisericesti pot fi traite si formulate in moduri diferite: sinodal, didactic, pastoral, predicatorial etc. ¹. In consens cu afirmatiile de mai sus, <<mari teologi>> pot fi numiti nu numai invatatii care traiesc si adincesc adevarurile unui anumit domeniu teologic ci si aceia care afla noi corespondente cu discipline invecinate sau cu cerintele culturii si ale societatii din epoca pe care o exprima.

Pina astazi nu exista o istorie a teologiei ortodoxe romane. Cind se va realiza una, credem ca reprezentatii ei, ale caror stradanii le schitam aici, vor fi analizati in capitolul Cautari si contributii telogice originale ale invatamintului superior bisericesc. Intr-adevar, dobindirea independentei noastre de stat in veacul trecut a permis ca societatea romaneasca sa prospere liber in toate directiile. Biserica stramoseasca a cunoscut si ea o viata noua, reorganizindu-se si manifestindu-se pe diferite planuri de activitate. Invatamintul bisericesc superior – cu rol hotaritor pentru dezvoltarea stiintei sacre – se putea mindri in aceasta epoca cu doua facultati de teologie: la Cernauti (1875) si la Bucuresti (1881). Dupa o perioada de organizare si de cautari ortodoxe, generatia teologilor nostri de la inceputul veacului al XX-lea era chemata sa aduca o contribuite originala, romaneasca, la stiinta aceasta ecumenica. Utilitatea Marturisirii ortodoxe a Mitropolitului Petru Movila si apoi a traducerilor de pina atunci – de preferinta din literatura rusa – trebuia depasita calitativ. Nazuinta aceasta din primele decenii ale veacului nostru poate fi recunoscuta astazi in intreaga munca pastorala, in multe cazuri originala si metodica, pe care teologii romani au desfasurat-o in mai multe directii. Nevoile momentului istoric au cerut mai intii publicarea manualelor universitare temeinic alcatuite si in armonie cu exigentele spirituale ale epocii. S-a urmarit apoi ca intreg Noul Testament sa aiba comentarii romanesti autorizate, atit din punct de vedere filologic cit si din acela teologic. Dar pina tirziu, Biblia insasi nu dobindise in cultura noastra o versiune unitara si intru totul satisfacatoare. De aceea ea nu multumea pe deplin nici pe exegeti si nici pe cititorii insetati de frumusetile Cuvintului dumnezeiesc. Cit priveste cercetarea teologica propriu-zisa si de propovaduire bisericeasca, ele sint in general restrinse, pe probleme bine delimitate. Afirmatia de mai sus nu exclude aparitia unor studii de sinteza. Ba unele dintre acestea intra in competitie ortodoxa si ecumenica, luind foarte adesea o atitudine crestina cuprinzatoare fata de problemele gindirii si ale vietii contemporane.

Pentru schitarea dezvoltarii aproape continuu ascendente si multilaterale a teologiei romanesti din prima jumatate a veacului nostru si a rezultatelor majore inregistrate, propunem in studiul de fata o impartire tripartita. In ea vrem sa se valorifice indeosebi criteriul dezvoltarii invatamantului nostru bisericesc superior si criteriul fidelitatii ortodoxe, utilizat cu originalitate si spirit critic. Limitele cronologice cu care lucram aici sint intelese in realitate ca generatie de scoala si de realizare stiintifica majora.

In prima grupare adoptata, dupa parerea noastra, pot fi selectati teologii care au raspuns solicitarilor didactice ale momentului lor istoric. Unii dintre ei au dus prin presa un dialog rodnic cu reprezentantii unor curente de gindire. In tot cazul, ei au tinut legatura cu dascalii si cu idealurile din timpul formarii lor stiintifice sau au devenit, la noi, rasunetul rezolvarilor de acolo. Teologii din a doua pleiada au in fond aceeasi structura interioara dovedita in lucrari cu caracter exegetic, istoric, omiletic si pastoral, dar manifesta si interes pentru largirea orizontului spiritual sau macar pentru noi formule interpretative. In sfirsit, la invatatii din ultima grupare, tonul adoptat este ferm si declarat ortodox, iar sintezele unora dintre ei pot sustine o competitie cel putin interortodoxa.

1. Vorbind despre contributia adusa la progresul studiilor Noului Testament, un discipol al sau si mare specialist in materie afirma ca Pr. Prof. Dr. VASILE GHEORGHIU (1872-1959), de la universitatea din Cernauti, <<a fost cel dintii indrumator al acestor studii pe fagasul adevarat, ortodox si stiintific>> ². Caracterizarea elogioasa de mai sus se regaseste si mai tirziu, cind alt ucenic al sau conchide ca magistratul <<a inzestrat studiile teologice universitare noutestamentare cu lucrari definitive>> ³. Cum era si de asteptat, dupa legiuitele studii cerute pentru abilitarea la catedra, profesorul cernautean a intocmit cursuri universitare, care – in urma mai multor reeditari litografiate – aveau sa se definitiveze in monumentala Introducere in sfintele carti ale Testamentului Nou (Cernauti, 1929). Lucrarea aceasta este nu numai o sinteza a acumularilor stiintifice ale autorului ci si o sinteza ortodoxa. Bibliografia domeniului mentioneaza, inaintea ei, si alte nume, care insa nu s-au impus cu autoritatea acestei carti romanesti de isagogie. Pe linga problemele dificile abordate metodic si rezolvate corect, precum: <<fratii>> Domnului, biografia Sfintului Apostol Iacob, interpretarea Apocalipsei etc., pe linga datele asupra diferitelor traduceri ale Bibliei, la care nu s-ar putea adauga astazi multe elemente, ea mai intereseaza pe cercetatorul contemporan si din alt punct de vedere. Ne referim la istoria formarii canonului noutestamentar si la cunostintele criticii de text. Se stie ca in afara de ebraistul C. Bickel, de orientalistul Fr. Delitzsch si de mari exegeti contemporani autorului – catolici si protestanti -, Profesorul V. Gheorghiu a audiat si pe Gaspar Rene Gregory de la catedra de critica a textului cartilor noutestamentare din Leipzig. Cu acesta, el a ramas in legatura tot restul activitatii. Amindoi au colaborat la signarea manuscriselor biblice. Mai multe studii ale invatatului roman vor fi dedicate criticii de text si de cronologie biblica ⁴. Tot rodul unor astfel de preocupari este si Novum Testamentum graece cum apparatu critico, ramas in manuscris. Desi gata pentru tipar inca din anul 1930, lucrarea a fost imbunatatita mereu dupa progresul specialitatii si in raport cu editiile lui Erwin Nestle, socotite de el inca si mai prefectibile.

Engleza biblica pe care profesorul cernautean a elaborat-o priveste Epistolele: Iuda (1915), Romani (ed. A II-a, 1938) si Sfinta Evanghelie dupa Matei (vol. I, 1925; vol. II, 1927; vol. III, 1933). O caracteristica a principiilor sale de interpretare biblica: ocoleste in chip intentionat arheologismul, desi autorul a verificat la fata locului datele scripturistice, comparindu-le cu realitatile topografice si arheologice de astazi. Evitind de asemenea insistenta asupra explicatiilor lexicografice si datele de istorie a exegezei, a urmarit surprinderea sensului nemijlocit al textului. Poate ca aici ar fi nimerit sa relevam ca, datorita adincirii si sintetizarii mai multor aspecte ale studiilor biblice, autorul a reusit sa sesizeze unele subtilitati ale domeniului, pe care un nespecialist nu le observa totdeauna. Asa au rezultat studii, precum: Imparatia de <<mii de ani>> si lupta cea mai de pe urma (Apoc. 20, 1-10) (Cernauti, 1938), Despre Botezul <<cu Spirit Sfint si cu foc>> si darurile harismatice (Arad, 1929) etc.

Alte cercetari ale autorului privesc cronologia, calendaristica si calculul pascal.

Dar evlavia, modestia, eruditia si rivna Profesorului V. Gheorghiu nu puteau sa nu-l solicite si dincolo de catedra pe care a ilustrat-o. Din aceasta <<munca de amvon>> pe care a desfasurat-o au rezultat: o bogata activitate redactionala si de popularizare, conferinte, predici, recenzii. A participat la al II-lea Congres interconfesional al teologilor (Berna, 1930), la tratativele cu anglicanii (Bucuresti, 1935) si a prezentat un referat la Primul congres de teologie ortodoxa (Atena, 1936).

Ales membru onorar al Academiei Romane, el si-a continuat activitatea prin noi cercetari: Codex Argenteus Uppsaliensis (Bucuresti, 1939), Lectionarul evanghelic din Iasi (ms. 194), (Bucuresti, 1940) etc.

2. Tinuta academica a studiului biblic si a exegezei stiintifice de la Cernauti a fost continuata si imbogatita de catre urmasul sau la catedra. Profesorul dr. Iustin Moisescu venea nu numai cu cunostinte aprofundate de specialitate ci si cu perspectivele largi ale unei culturi generale si de asemenea cu cunoasterea deplina a limbilor clasice si a citorva moderne. Complexitatea epocii in care a fost chemat sa profeseze, cu deplasarea sensului ei general spre social si activism concret, l-a obligat curind sa abordeze <<teme mari>>. Astfel, bogatiile culturale ale elenismului, din perioada formarii universitare la Atena, se regasesc in studiul Sfinta Scriptura si interpretarea ei in opera sfintului Ioan Hrisostom (Cernauti, 1942). Esentialul acestei lucrari il constituie prezentarea unui cod de ermineutica biblica. Ea, insa, a necesitat preliminarii substantiale de referinte istorice si filosofice asupra profilului Scolii din Alexandria, a reprezentatilor ei si a preocuparilor spirituale de acolo. In cadrul problemei inspiratiei se cerceteaza, printre altele, asa-numitele <<antologii biblice>>. In multe cazuri, necunoasterea comentariilor hrisostomice a putut face pe unii semidocti sa vada contraziceri intre relatarile evanghelistilor Matei si Luca, ipoteze temeinic respinse de catre autor.

Cu alt prilej, teologul roman a fost determinat de afirmatiile unor critici rationalisti sa se dedice si unor preocupari comparatiste. Parabolele Mintuitorului ⁵, caroara le-a inchinat un studiu amanuntit, dovedesc o elevata frumusete si originalitate. Fata de literatura sapientiala budista si iudaica, ele sint creatii unice si nepieritoare.

Ca si ierarhia bisericeasca din epoca apostolica, figura Sfintului Pavel a solicitat mai multi ani stradanile invatatului nostru, indeosebi activitatea sa din cetatea filosofilor antici. <<In adevar, deplina intelegere a pericopei ateniene din Faptele Apostolilor este, in mare parte, dependenta de cunoasterea intregii vieti a Atenei pagine, in epoca aparitiei crestinismului>> ⁶. De aceea, dupa evidentierea conditiilor politice, sociale si culturale, sint cercetate afirmatiile si contrazicerile scolilor filosofice, pentru studierea din diferite perspective a temei abordate. Sistemele filosofice, ca si influenta religiilor orientale si mai ales a cultelor de misterii, au constituit un fel de <<praeparatio evangelica>>. Frumusetea acestei cercetari vine in primul rind din importanta temei alese, din exegezele ei sobre si la obiect. Analiza pe texte critice deruleaza mult inapoi, in timp, si apoi in spatiul european, audierea scriitorilor clasici. Perspectiva orizontala solicita de asemenea pe teologii rasariteni, fara a neglija pe cei latini si nici pe invatatii moderni. Etimologiile explicate stiintific abunda. De aceea, urmarita cu calitati exegetice reale si cu perspective clare, abordate metodic si migalos, activitatea <<Apostolului Neamurilor>> in Atena a dobindit noi si valoroase explicitari. Ele contrazic sau completeaza in citeva rinduri unele afirmatii de pina acum, ca, de exemplu, parerile lui Eduard Norden.

Din aceeasi pretuire a frumusetii culturii clasice si bizantine, pe care a posedat-o in grad superior, a rezultat si initierea colectiei de traduceri <<Parinti si scriitori bisericesti>>, din care au aparut numeroase volume.

Astfel invatatul roman s-a facut remarcat de catre cercetatori straini – precum Irenee Hausherr si Antonie Guillaumont – prin pregatirea sa in istoria spiritualitatii rasaritene ⁷ si in dogmatica ortodoxa. Din acest punct de vedere, Patriarhul Iustin poate fi socotit discipolul lui Hristos Andrutos a carui Simbolica a tradus-o in romaneste.

Pe linga activitatea pastorala si de conducere ierarhica, participarea la zeci de congrese si de intruniri crestine ecumeniste intregeste profilul de mare teolog al raposatului Intiistatator al Bisericii Ortodoxe Romane.

3. Inceputurile stalucitei cariere didactice, de cercetare si de educatie, pe care o va desfasura Profesorul dr. Teodor M. Popescu († 1973) stau sub semnul eruditiei si al istoriografiei germane dintre cele doua razboaie mondiale. Intr-unul din studiile publicate atunci, cercetatorul citeaza reprezentanti ai ei de frunte, ca: J. Burckhardt, Paurl Barth, A. Harnack, A. Hauck, E. Troeltsch, Ch. Diehl, subliniidu-se mai intii raportul Bisericii primare cu cultura antica. Se trece apoi la reliefarea foloaselor generale pe care societatea umana, din apus si din Rasarit, le-a obtinut din punct de vedere spiritual, artistic, dar si economic, social si politic sub influenta Evangheliei. Din aceste consideratii, in care nu se pun la contributie si afirmatiile unor curente de gindire contemporane, autorul conchide intr-un mod optimist: <<Istoria crestinismului a fost o istorie a culturii si, poate, prin actiunea lui morala si prin caracteru-i de durata, sa fie inca totdeauna>> ⁸.

Reflectiile de mai sus nu sint schitate sub presiunea si cu superficialitatea unei pendanterii de agregat universitar. Ele fac parte dintr-un plan de studii de durata unei vieti. La aceasta a lucrat din anii inceputurilor activitatii, cind a avut prilejul sa defineasca <<divinul>> si <<umanul>> in vechea istoriografie crestina ori sa mediteze asupra unor categorii de harismatici din aceeasi epoca. Mai tirziu a cercetat aparitia si evolutia schismelor si a ereziilor din Biserica primara.

Perioadele si fenomenele istorice asupra carora eruditia si spiritul critic al marelui invatat s-au exercitat privesc epoca Sfintului Ioan Gura de Aur, a formarii Bisericilor necalcedoniene, apoi a caderii Constantinopolului etc. ca bun discipol al traditiei scolii grecesti – cum a ramas in fond – si, in mod special, al fostului Arhiepiscop Hrisostom Papadopulos – Profesorul T. M. Popescu a meditat indelung asupra configuratiei istorice a catolicismului, in comparatie cu ortodoxia. Straduindu-se sa defineasca trasaturile cezaropapismului catolic din trecut, el a studiat contributia acestuia in producerea Schismei din 1054 si conditiile istorice reale in care s-au inchiat <<unirile>> cu Roma.

Dintre marile personalitati crestine, o profunda admiratie, dovedita prin studii substantiale, i-au stirnit urmatoarele: Sfintii Apostoli Petru si Pavel, Origen ⁹, Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, imparatul Justinian I, Patriarhul Fotie ¹⁰.

Amintirea gindirii ierarhului umanist de pe scaunul Constantinopolului constituie numai una din piesele simbolice ortodoxo-catolice ramase cu prilejul incercarilor de unire cu Roma. Sirul acestor documente l-a incheiat, in preocuparile invatatului roman, cunoscuta Enciclica a Patriarhilor Rasariteni din 1848 (Bucuresti, 1935), al carei text original l-a editat, cu traducerea ei in romaneste si cu un substantial studiu introductiv. Poate ca aici este locul sa mentionam o trasatura a personalitatii sale remarcata de catre un gazetar al vremii; <<are o credinta: sa biruie, prin propria-i putere, stiinta din a sa cale>> ¹¹. Presupunerile exprimate cu prilejul unui stralucit debut academic s-au realizat cu prisosinta. Alte studii ale profesorului roman au reliefat adevaratele raporturi care trebuie sa existe intre Biserica Ortodoxa si cele apusene. Pentru o intelegere din interior a credintei noastre, a fost nevoie sa se evidentieze duhul si vitalitatea ei, probate prin selectia obiectiva a istoriei. Se pare ca acest gen de cercetari a vizat afirmatiile exclusivitste ale istoriografiei catolice de odinioara, reprezentate prin invatatii; A. Palmieri, M. Jugie, S. Tyszkiewicz.

Animat de credinta religioasa senina si disciplinata de vasta sa cultura, Teodor M. Popescu a putut fi si un bun indrumator al atitudinilor si al raporturilor interconfesionale crestine. De aceea a fost desemnat sa reprezinte Biserica noastra la citeva intilniri academice si la Primul congres de teologie ortodoxa din 1936.

Eruditia si cultura sistematica, competenta sa didactica provenita dintr-o cunoastere directa si critica a izvoarelor, precum si informatia in specialitate, la zi, pot fi regasite si astazi in manualul de Istorie bisericeasca universala (2 vol., Bucuresti, 1956), publicat de el impreuna cu alti specialisti ai catedrei.

Portretul intelectual al Prof. Dr. Teodor M. Popescu trebuie intregit cu profilul sau de teolog laic, luminat de dragoste si de modestie. In aceasta ipostaza, el a cinstit preotia, educind neobosit atitea generatii de studenti. Acestora le precizeaza intr-un editorial: <<o Facultate de Teologie nu pregateste atit pentru o cariera numai, sau o functie, in inteles de obisnuit, cit desavirseste pentru o misiune, care e pe pamint cea mai sfinta, cea mai grea desigur, dar si cea mai frumoasa>> ¹².

4. Profesorul Pr. Ioan Mihalcescu (devenit in 1939 Mitropolitul Irineu al Moldovei si Sucevei) s-a facut cunoscut lumii stiintifice de peste hotare inainte de a functiona la Universitatea din Bucuresti. Este epoca studiilor pentru doctorat la Berlin si la Leipzig. Pentru a depasi contrarietatea pe care mediul protestant i-a provocat-o in acesti ani, determinindu-i totodata o puternica reactie de aparare si afirmare a credintei sale de acasa, tinarul aspirant ia o hotarire intr-adevar curajoasa: sa alcatuiasca mai multe lucrari, care sa convinga si pe adeptii studiului confesiunilor comparate al lui A. Harnack de superioritatea Ortodoxiei. Asa au aparut

. Die Bekenntnisse und die wichtigsten Glaubenszeugnisse der Griechisch-Orientalischen Kirche im Originaltext (Leipzig, 1904) si prima editie a sintezei sale refacute La theologie Symbolique (Bucuresti, 1932). Cum teza de doctorat, prezentata in Germania, privea filosofia religioasa a unui corifeu al protestantismului francez liberal, profesorul roman a cautat si mai tirziu sa adinceasca aceasta teologie si indeosebi pe cea calvina.

Numit titular al catedrei de Teologie Dogmatica si Simbolica, el are prilejul sa desfasoare o activitate prodigioasa. Marturie despre puterea sa de munca neobisnuita si despre vastitatea cunostintelor acumulate stau cele 540 de lucrari care, impreuna cu manuscrisele ramase, insumeaza un total de 150.000 de pagini. Aceasta activitate stiintifica si publicistica trateaza mai intii disciplinele incluse in programul catedrei pe care a ilustrat-o. de la Apologetica la Istoria religiilor, de la manualul secundar la tratatul academic, ele sint aproape egal reprezentate. Daca amintim si preocuparile pentru cercetarea lucrarilor altor specialitat: Acatistul, Prohodul, Visul Maicii Domnului (a edicat si un frumos Liturghier cu piesele neobizantine ale pictorului George Rusu si un Nou Testament cu o traducere in colaborare) si nenumaratele manuale (ramase clasice in invatamintul mediu), putem afirma ca acest invatat este un N. Iorga al teologiei romanesti.

In cadrul primei discipline a specialitatii sale a definitivat un curs si a publicat numeroase articole. Urmasul sau la catedra le apreciaza si le enumera astfel: <<Cinstitrea Sfintilor, in <<Biserica Ortodoxa Romana>> (1924-1925), Rezumatul cursului sau (litografiat prima oara de Preotul C. Provian si a doua oara de Pr. Gh. Tilea), Dogma soteriologica si Cursul sau ultim, nepublicat>> ¹³.

Incepind cariera stiintifica indeosebi cu probleme de simbolica dogmatica, Ioan Mihalcescu a evitat sa dea si o sinteza de teologie dogmatica, desi Catehismul sau a ramas clasic. De asemenea el s-a ingrijit de intocmirea manualelor si a antologiilor de texte educative. Ezitarea aceasta poate sa aiba si o alta explicatie pe care unii contemporani au indicat-o cu timiditate, dar pe care urmasii o afirma ca pe o certitudine. Straduindu-se sa mentina o metoda rationala si simbolica, utilizata in chip clasic de Sfintul Chiril al Ierusalimului, profesorul nu a putut evita un anumit conflict cu spiritualitatea ortodoxa patristica. Stingacia poate fi surprinsa intr-un fel in polemica teologica purtata odinioara cu Preotul profesor Stefan Zankov si mai ales in conferinte de sine a Ortodoxiei in fata mentalitatii protestante, fara a arata intotdeauna si ce este ea.

Dar viitorul mitropolit al Moldovei a ramas un vestit teolog al vremii sale si prin punerea problemelor contemporane pe care s-a straduit sa le rezolve prin lucrari apologetice variate si extinse. Unele dintre ele au fost reluate si definitivate intr-un volum cu titlu sugestiv ¹⁴. Cele ramase raspindite prin diferite publicatii ale epocii privesc raportul religiei cu morala, cu filosofia, cu arta, cu stiinta. Istoricitatea Mintuitorului, invierea si alte minuni ale persoanei Sale au retinut ani in sir atentia apologetului. Prin ele, preocuparile acestuia se interfereaza cu cercetari aprofundate de studiu biblic. Cosmogonia popoarelor din Antichitate de asemenea l-a atras. Totusi, in afara volumului I, cursul sau de teologie fundamentala a ramas in manuscris.

Incurajat de buna primire in cerurile bisericesti si in cele laice a problemelor apologetice, teologul de la Bucuresti a prezentat frecvent si unele noutati ale Istoriei religiilor. Dupa ce discuta problema religiei, cursul sau tiparit de teologie fundamentala trece la expunerea chestiunilor care astazi apartin precis celeilalte discipline. L-au mai atras religia popoarelor vechi, starea etico-filosofica a grecilor si a romanilor in timpul intruparii Mintuitorului, morala si cultul evreilor, credinta mahomedanilor. Sinteza tuturor aprofundarilor sale o va constitui Istoria religiilor lumii (Bucuresti, 1946). Tratatul, realizat mai mult ca o istorie a culturii umane, este astazi depasit la romani de acele pe care le-au elaborat Mircea Eliade si Diac. Prof. Dr. Emilian Vasilescu. El a dat imbold dezvoltarii specialitatii, dar si o configuratie distincta in raport cu disciplinele inrudite. Transpunerea in romaneste a unora dintre capodoperele religioase ale Antichitatii i-a adus si un binemeritat renume printre orientalisti ¹⁵.

Traducerile din operele Sfintilor Parinti pe care le-a efectuat sau le-a incurajat, precum si activitatea sa ecumenista, intregesc in chip fericit imaginea personalitatii celui ce a ramas <<un titan al teologiei ortodoxe romanesti, inaltat prin munca si nemuritor prin opera lasata!>> ¹⁶.

5. In ciuda calitatilor sale intelectuale, a cunosterii mai multor limbi moderne din Apusul si din Rasaritul Europei si a unei puteri de munca exceptionale, de la Arhim. Iuliu Scriban nu au ramas voluminoase lucrari teoretice de teologie. Activitatea sa s-a materializat in peste 30 de lucrari si mai multe mii de articole, pentru care a fost numit un <<stup al scrisului bisericesc>> ¹⁷. In afara disciplinelor eminamente practice din invatamintul in care a activat, poate si temperamentul sau constituie o cauza explicativa a faptului. Asa ii zugraveste personalitatea si posteritatea: <<A fost un indrumator, un calauzitor si, de aceea, un luptator si un polemist. A fost purtatorul de cuvint al Bisericii in toate problemele de ordin social, si intelepciune>> ¹⁸. De aceea, poate ca cea mai nimerita creionare a meritelor si a muncii sale ar fi reliefarea eforturilor pe care le-a depus in domeniile in care s-a si distins: cultural, bisericesc si teologic.

Nascut intr-o familie de intelectuali, viitorul arhimandrit purta in suflet nu numai optimismul si credinta caminului parintesc ci si amintirea si bunele traditii ale unchilor sai, arhiereii Neofit si Filaret Scriban. Temperament tumultos si personalitate complexa, el este curind remarcat si trimis ca slujitor al capelei romane din Baden-Baden. Aici isi adinceste formatia culturala si teologica, apoi calatoreste si-si stringe o bogata biblioteca. Toate acestea vor concura la obtinerea doctoratului in teologie (1919). In noua sa lucrare academica se analizeaza unele carti de cultivare a evlaviei, mai ales apusene, precum: Urmarea lui Hristos, Calatoria crestinului etc. Dar zestrea spirituala acumulata la parohia de peste hotare insemna in primul rind folos si indemn pentru cei de acasa. Ba ea il ajuta sa puna in lumina marile sale daruri de pedagog, de combatere a relelor sociale, de disciplinare a membrilor periferici ai Bisericii. Reportajele, impresiile si articolele pe care le trimitea periodicelor din tara, stirile despre societatile religioase apusene si despre unele evenimente din catolicism se intregeau cu indemnuri pentru o mai constanta credinta ortodoxa si cu indrumari pastorale pentru preoti.

Cind devine director al Seminarului Central din Bucuresti, stadiul informarii sale culturale il ajuta in chip eminent sa formeze pe tinerii seminaristi cu pasiune, disciplina si entuziasm pentru cunoasterea viitoarei lor misiuni pastorale.

Dupa primul razboi mondial, Arhimandritul Iuliu Scriban isi extinde vocatia si activitatea de indrumator si animator in cuprinsul intregii noastre tari unificate si independente. Ca secretar de redactie al revistei centrale <<Biserica Ortodoxa Romana>>, cercetatorul neobosit si incurajatorul lucrarilor altora isi dovedeste intreaga largime de vederi, spiritul nou de care era animat, receptivitatea pentru nevoile de moment si de perspectiva ale clerului nostru.

Desigur ca nu putem enumera aici toate obiectivele pe care le-a indeplinit de la tribuna in care il situasera darurile sale intelectuale si cerintele epocii. Amintim doar misionarismul sau pentru o prezenta romaneasca mai activa la Locurile Sfinte si pledoaria pentru unitatea Bisericii, in mod special pentru o apropiere ortodoxa de Comuniunea anglicana. Legea pentru unificarea bisericeasca a tuturor provinciilor romanesti, lamuririle in problema reformei calendarului, combaterea dezbinarii provocate de uniatie la noi ii datoreaza enorm. De-a lungul anilor, activitatea sa publicistica prezinta punctul de vedere crestin si romanesc in chestiuni de larga interogatie sociala: crematiunea, concordatul cu Vaticanul, repausul duminical, betia, jocurile de noroc, filmele si literatura imorala, puritatea limbii romanesti.

Din anul 1928, Arhimandritul Scriban functioneaza ca profesor la Facultatea de Teologie din Chisinau. Ca si in cazul seminaristilor de odinioara, prelegerile sale devin adevarate conferinte, intr-atit de bogate erau punctele de vedere prezentate, largile orizonturi culturale, ca si personalitatea didactica si pedagogica a vorbitorului. Studentii erau tinuti la curent cu miscarile pastorale si cu directiile teologice din alte tari, dupa cum si profesorul lor urmarea toate achizitiile noi ale specialitatii. Rolul preotului in societatea romaneasca dintre cele doua razboie mondiale se putea valida usor prin reconsiderarea idealului culturii multilaterale, a activitatii sale sociale si a fugii de laicizare. Monahii de asemenea trebuiau sa se mentina pe piscurile evlaviei, virtutii si spiritualitatii. Pentru trezirea energiilor creatoare si pentru evanghelizarea obstii, episcopii urmau sa se inalte dincolo de indatoririle administrative si sa-si faureasca un ideal de credinta dinamica si de meditatie sfinta asupra cursului vietii cotidiene.

Din toate speciile literaturii moral-religioase la indemina oricui, Sfinta Scriptura era socotita – ca intotdeauna – cel mai indicat mijloc pentru infaptuirea unui inalt ideal duhovnicesc. De aceea, prin numeroase studii si comentarii, el a popularizat-o printre credinciosii ortodocsi, fapt care i-a adus un merit printre specialistii romani in studiul Noului Testament.

Dupa cum in domeniul pastoralei, autorul nostru s-a straduit sa introduca metode noi pentru o activitate bisericeasca vie si moderna, tot asa in omiletica a lasat piese model (Predici pentru popor, Bucuresti, 1904; mai multe editii) si medalioane de mari predicatori: Franck Thomas, Spurgeon, Filaret al Moscovei, Pere Samson ¹⁹.

O valoare indiscutabila a avut si Cursul de teologie morala (Bucuresti, 1921).

Ca teolog multilateral si-a pus problema liberului arbitru si a certitudinii in credinta. A aparat adevarul invierii Mintuitorului si, in general, dumnezeirea persoanei Sale. A reliefat superioritatea crestinismului care a creat pe sfinti si a cultivat un suflet echilibrat. In mai multe rinduri, Arhimandritul Iuliu Scriban propune principii stiintifice pentru editarea Bibliei. Privitor la structura bisericii si la pozitia ierarhiei ortodoxe, el este adeptul convins al directiei traditionale. De aceea, la primul Congres de teologie ortodoxa (19836), a fost singurul delegat care s-a ridicat impotriva teoriei sobornicitatii in forma in care a teoretizat-o A. S. Homiakov, intuind astfel etosul filosofiei romantice germane care ii sta la baza

Dintre foarte numeroasele intruniri interortodoxe si ecumenice la care a participat, amintim: Contantinopol (1923), Stockholm (1925), Belgrad si Paris (193), Oxford (1937) etc.

1. Disciplinele studiului biblic din perioada care ne preocupa amintesc la loc de frunte contributiile stiintifice ale nelinistitei si originalei personalitati a scriitorului Gala Galaction. Am numit astfel pe Profesorul universitar Grigore Pisculescu, preot si literat promovat mai tirziu printre <<nemuritorii>> Academiei Republicii Popular Romane. <<In Gala Galaction Ortodoxia romana are un simbol de grandoare si smerenie, de slujire preoteasca, intelectuala si artistica>> ²⁰.

Intr-adevar, se pare ca doua amanunte biografice au avut o influenta deosebita asupra evolutiei sufletesti a distinsului creator. Ne gindim la popasul de citeva saptamini la manastirile moldovene din vara anului 1899, urmat de hotarirea lui pentru o viata de credinta si de studii teologice incheiate cu diploma de doctor, si de idealul primirii preotiei, implinit in anul 1922. Cele doua evenimente delimiteaza in general si doua etape sufletesti cu preocuparile majore corespunzatoare.

Apostolatul preotiei lui Gala Galaction incepe cu mult inainte de data hirotonirii lui. Este vorba de acea necesitate sufleteasca a scriitorului de a evidenta temeiurile credintei ortodoxe si ale vietii crestine, in special, nu numai cu mintea ci si cu inima sa de teolog, de propovaduirea predicatorului itinerant si de patosul <<cu timp si fara timp>> al conferentiarului laic. Sub valul diafan al genului Scrisorilor catre Simforoza (Bucuresti, 1930) si mai tirziu in numeroasele foiletoane, specialistul poate identifica severe probleme teologice prezentate literar. S-a afirmat cu dreptate ca una din formele permanente de manifestare a apostolatului si deci ale preotiei sale a constituit-o literatura. Beletristica acestui teolog cuprinde multe citate biblice si o intreaga viziune crestina despre lume, pentru ca ea este un anumit gen de tilcuire a Sfintei Scripturi. Gala Galaction, teolog al veacului al XX-lea, a fost <<chemat sa scrie pentru aceste vremuri un comentariu trait al Revolutiei crestine>> ²¹.

Dintre studiile de specialitate si de pura exegeza pot fi amintite Sfintul Apostol Pavel si proconsulul Galion, Inscriptia de la Delphi, Piatra din capul unghiului, De la <<mormintul gol>> la portile Damascului etc. Tot atita revarsare de har si de invaluire artistica au avut intretinerile cu studentii, alocutiile si intreaga asistenta duhovniceasca orala, menita sa duca la formarea constiintei preotesti si a devotamentului teologic.

<<Sa aducem in inima si in viata poporului romanesc Sfinta Scriptura si eterna aurora care inconjoara chipul lui Iisus Hristos>> - indeamna el intr-una din scrisorile sale literare. Pentru atingerea acestui scop al devotiunii de o viata, Gala Galaction s-a documentat, a studiat si s-a intarit in credinta mai mult de doua decenii, dupa absolvirea liceului. Tot cam atit timp s-a scurs de la inceperea efectiva a traducerii Noului Testament (1920) pina la transpunerea completa in romaneste a Cuvintului Dumnezeiesc. In ciuda vastei sale culturi teologice, a cunoasterii mai multor limbi vechi si moderne, a teoriilor estetice, a graiului stramosesc, a simtului literar innascut, scriitorul se hotaraste sa publice Biblia in limba romana (1936), numai in colaborare. Este o versiune literara in care traducatorul recreeaza textul prin imbinarea armonioasa a arhaismului cu neologismul, sugerind astfel o intensa atmosfera religioasa cu armonia ei specifica ²². Calitatile ei literare si doctrinare sint evidente si acestea au fost recunoscute, in general, la vremea respectiva ca o modernizare a vechiului nostru limbaj biblic. Reeditarile, ca si fragmentele publicate anterior de proba, precum si intreaga actiune de mobilizare a opiniei publice culturale au cerut autorului multa energie, competenta si eruditie. Pledoaria talmacitorului pentru dreptul originalului ebraic este de asemenea cunoscuta.

2. Intors de la studiile de specializare la Universitatea din Viena, poetul si gazetarul Nichifor Crainic (1889-1972) este incadrat la 1 noiembrie 1926 la Facultatea de Teologie din Chisinau si mai tirziu la aceea din Bucuresti. Catedra nou-infiintata poarta numele, in formula ei completa, de Istoria literaturii bisericesti si relicioase moderne. Ca oricare incepator al domeniului, el se multumeste in fapt cu generalitatile culturale si teologice despre ginditorii rusi ai veacului trecut. Am numit pe cei mai importanti: Gogol, Kireevski, Leontiev. Daca pe A. S. Homiakov il explica in optica occidentala, pe F. M. Dostoievski il interpreteaza cu profunzime, publicind depre el un eseu remarcabil.

Cunostintele la care il obliga profilul specialitatii didactice vor fi completate si adincite mai tirziu, in perspective comparatiste, in cursul despre mistica germana medievala.

Pentru a surprinde cugetarea teologica a lui Nichifor Crainic in toata intinderea ei, trebuie sa pornim de la o intuitie a sa fundamentala. Inca de la preluarea catedrei de Apologetica si Dogmatica, aceasta constata ca teologia romaneasca de atunci nu era pe deplin legata de preocuparile spirituale patristice. Convingerea il va determina sa reia conceptiile Filocaliei si ale Sfintilor Parinti, dintre care o evalvie deosebita a aratat-o Areopagitului. In concordanta cu aceste izvoare, notiunea de Biserica a teologului nostru va dobindi o imbogatire cu aspectul pancosmic. Institutia mintuirii este mediul desavirsirii credinciosilor prin harul necreat izvorit din Hristos Mintuitorul lumii. Dar aceasta din urma prezinta diferite categorii de fapturi asupra carora coboara razele si darurile dumnezeiesti. De asemenea Biserica nu este numai <<cosmosul organizat>> ci si evidenta iubirii si a frumusetii divine.

Asupra acestor chestiuni de ecleziologie, de soteriologie si de estetica teologica, armonios imbinate, Nichifor Crainic a zabovit indelung. Preocuparile apologetice l-au purtat apoi asupra intrebarilor creatiei din nimic, a intruparii Logosului, a raportului dintre revelatie si ratiune etc.

Cel de al doilea aspect al teologhisirii sale priveste stradaniile sufletului pe treptele urcusului duhovnicesc pina la unirea cu Dumnezeu. Aici se insumeaza toate preocuparile si sitematizarile de spiritualitate ortodoxa pe care le-a urmarit. <<Nichifor Crainic e cel dintii care e preocupat in teologia romaneasca nu de stadiul comun al vietii crestine, ci de virfurile ei ce ard in lumina dumnezeiasca>> ²³. Este incontestabil ca pledoaria sa pentru un curent de viata spirituala sanatoasa era cerut si asteptat intr-o epoca in care sufletului uman i se impuneau in mod abuziv categoriile subconstientului ori acelea ale inconstientului. O rezolvare mai putin fericita au propus-o unele dintre consideratiile sale asupra formelor de cultura romaneasca si a prezentei Ortodoxiei in societatea moderna, consideratii care nu tin seama suficient de factorii contemporani: organizarea sociala, vitalitatea ideologiei progresiste etc. ²⁴. Totusi criticul de odinioara a putut identifica in cultura noastra si in spiritualitatea ei ortodoxa anumite categorii sufletesti proprii – cum este cazul cu delimitarea pasionalismului. Prin opera lui poetica, Nichifor Crainic a adus bogatia, prospetimea religioasa si optimismul autohton. De asemenea prin revista <<Gindirea>>, pe care a condus-o aproape trei decenii, el a invitat la un dialog fecund asupra formelor de cultura cu care Ortodoxia a venit in atingere: filosofie, arta, literatura, stiinta. De aceea – cum constata un cercetator recent ²⁵ – revista a izbutit <<sa impuna un stil in stare a da efectiv o expresie spiritualitatii nationale, si nu pitorescului ieftin>>.

Caracterizarea aceasta din domeniul culturii confirma statutul de mare creator al teologului, care i-a recunoscut, in general, chiar din epoca.

3. Pr. prof. dr. Petru Rezus (nascut la 22 iunie 1913) se straduieste la inceputurile sale stiintifice sa transforme o nesansa intr-o situatie de provincialism creator. Doctor in teologie <<magna cum laude>> si specializat la Strasburg, la Oxford, la Cambridge si la Viena, el nu reuseste sa fie utilizat deocamdata decit la catedra de Teologie Dogmatica si de Teologie fundamentala de la fosta Academie Teologica de la Caransebes. Primele sale lucrari reflecta preocupari legate de specialitatea catedrei amintite la inceput. Ele apar cu o regularitate de un volum pe an: Dezvoltarea dogmatica (Cernauti, 1938), Traditia dogmatica ortodoxa (Caransebes, 1939), Aspecte soterilogice (ibid.), Aghiologia ortodoxa (Caransebes, 1940), Despre Duhul Sfint (Sibiu, 1941) etc. Din simpla enumerare a titlurilor se pot deduce nazuinta imbratisarii integrale a temelor alese si orizontul larg in rezolvarea lor, dupa utilizarea unei intinse informatii spre evidentierea punctului de vedere ortodox. Remarcabila este si nazuinta spre sinteza a autorului, relativ tinar pe atunci. Se intilneste la el spiritul clasic al scolii teologice cernautene, dupa care superioritatea pozitiei ortodoxe reiese mai mult din afirmatiile cercetatorilor decit din realitatile organice si spirituale pe care le prezinta. Profesorul insusi pare ca a nazuit mereu dupa spiritul Sfintilor Parinti, caci il vedem necontenit preocupat de noile rezultate ale domeniului si aceasta in comparatie cu teologia celorlalte ramuri crestine de azi.

Inca din anul 1944 avea redactate sase volume de teologie dogmatica ortodoxa (ca si Istoria dogmelor) din care nu a reusit sa tipareasca decit partea introductiva. Impletind expunerea dogmatica cu istoria dogmelor, autorul se dovedeste ferm in privinta adevarului rezolvarilor doctrinare ale Sinoadelor Ecumenice. Un merit al sau, in cadrul acestor preocupari, il constituie punerea problemei teologumenelor ortodoxe si reliefarea pozitiei sanatoase a Bisericii noastre fata de ea. Alte contributii notabile au fost publicate in revista <<Altarul Banatului>> pe care a si intemeiat-o. Experienta de redactor-sef de aici o va folosi in aceasi calitate la periodicele <<Studii teologice>> si <<Ortodoxia>> de la Bucuresti. O contributie si mai prestigioasa a adus Pr. Prof. Petru Rezus in cimpul Teologiei Fundamentale, disciplina care are drept instrument principal de lucru ratiunea. Fata de inaintasii sai de mare renume in specialitate, el are meritul tiparirii la noi a primului curs cu acest nume. In 1955, lucrarea (o noua editie, ramasa in manuscris) este reluata si completata cu noi capitole, precum acela despre combaterea superstitiilor si a tuturor formelor de ocultism. Revistele mitropolitane si patriarhale cuprind apoi un numar de aproximativ 130 de articole cu aceeasi problematica, tratate dupa metode interdisciplinare si interconfesionale. De o statornica pretuire s-au bucurat in aceste studii problema religiei, a revelatiei divine, a persoanei istorice a Mintuitorului nostru Iisus Hristos.

Asupra contributiilor sale la cultivarea printre teologi a istoriei religiilor (din care a ramas in manuscris, pregatit pentru tipar, un manual) nu zabovim. Nu staruim nici asupra atitudinii ecumeniste, mereu reinnoite a autorului, care se dovedeste un adept al abordarii doctrinare a fenomenului ²⁶.

Ca si cum nu ar fi aflat o deplina satisfactie in domeniul sau didactic, unde nu se vede o distinctie clara intre notiunea <<teologiei fundamentale>> si aceea a <<apologeticii>>, Pr. Prof. Petru Rezus a abordat si alte specialitati: psihologie religioasa, istorie nationala si bizantinologie, pastorala literatura. Astfel intr-unul din studiile inchinate lui Ion Creanga, teologul nostru reflecteaza in stilul exegezelor lui Mircea Eliade: <<Tipologia preferata de Gh. Asachi (…) este inlocuita de tipologia taranilor autentici, cu probleme familiale si sociale specifice mediului rural, care ne indica preocupari cu munca zilnica, cu scoala, cu biserica, cu viata, cu dragostea si cu moartea, vadind o intelepciune arhaica, mostenita si deprinsa pina la a deveni paremiologica>> (p. 98). Pe linga cele cinci volume de versuri, numeroase nuvele, romane istorice si de literatura pentru copii, pe linga culegerile de folclor publicate (12 volume de Memorii au ramas in manuscris, aceeasi patrundere si eruditie o cuprinde si masiva lucrare de exegeza poetica Mihai Eminescu. Mit si adevar (Bucuresti, 1983) ²⁷.

Recunoasterea muncii prodigioase, pe diferite planuri ale culturii contemporane, pe care P. C. pr. prof. Petru Rezus a desfasurat-o in atitea domenii de activitate, s-a facut si prin alegerea sa ca membru titular al Universitatii Scriitorilor Romani.

Distinsul scriitor are acum in curs de tiparire volumul cu cuprins teologic Mintuitorul nostru Iisus Hristos.

1. Cariera stiintifica a Pr. prof. dr. Milan-Pavel Sesan (1910-1981) echivaleaza in general cu ilustrarea si justificarea unui mit al traditiei de familie. Nascut si educat in parte la Praga, de catre parinti intelectuali, el a avut curind in fata ochilor modelul acestora, atractia studiilor clasice, diversitatea limbilor si a credintelor. Sub impulsul realitatilor amintite si a unei naturi mistuite de cunoastere, inzestratul tinar a cucerit curind titlul stiintific al celor doua doctorate.

Activitatea didactica o incepe la Facultatea de Teologie din Cernauti si o continua, in cea mai mare parte din viata, la Sibiu. Cu cunoasterea izvoarelor printr-un fel de <<divinatie>> specifica, totdeauna la curent cu ultimele noutati in urma a numeroase calatorii (a detinut din 1950 o rubrica bibliografica la <<Byzantinoslavica>>), Profesorul Milan Sesan era menit sa dea la lumina cercetari autentice si aprofundate. In aceasta privinta, biograful ²⁸ conchide ca el are o opera de peste 3000 de titluri publicate sub semnatura sa>>. Sub imperiul realitatilor vietii din copilarie, primele sale studii se refera la chestiuni de istorie a Bisericilor slave, in special la problema chirilo-metodiana si la aceea a husitismului ceh.

O alta categorie a cercetarilor pe care le-a intreprins privesc Ortodoxia, Biserica si teologia ei si, in general, disciplina bizantinologiei. Sint deosebit de impresionante – in cazul acestui invatat nascut pe meleaguri indepartate – fidelitatea sa fata de mesajul integral al Bisericii neimpartite, precum si pretuirea statornica a traditiilor bizantino-romane. Din asemenea preocupari a publicat numeroase articole despre notiunea de <<ortodoxie>>, circulatia si sensul ei in Rasarit si in Apus, despre cinstirea sfintelor icoane, despre epoca postpatristica, despre notiunea de <<ortodoxie>>, circulatia si sensul ei in Rasarit si in Apus, despre cinstirea sfintelor icoane, despre epoca postpatristica, despre sinodalitate s.a. De aceea, a fost pe deplin indreptatit sa redacteze volumul Die orthodoxe Kirche vom Jahre 1054 bis heute (Lausanne, 1969, p. 73-129 din colectia Le monde religieux).

Evenimentele si personalitatile ale caror nume amintesc dureroasa sfisiere a crestinismului de astazi au retinut de asemenea atentia recunoscutului istoric bisericesc, in scopul proiectarii a noi lumini: problema Illiricului, Schisma din 1054, Sfintul Patriarh Fotie al Constantinopolului, Reforma protestanta, Ieronim de Praga, uniatismul, concordatul. Sinteza acestor aprofundari stiintifice o ofera Istoria bisericeasca universala, manual universitar in doua volume, si ajunsa la editia a II-a (Bucuresti, 1975 si 1988, in colaborare).

Ca o contributie originala in domeniul istoriei culturii nationale amintim studiile despre inceputurile si organizarea bisericeasca a crestinismului <<vechi carpatic>> si depre teoria <<autohtona>> in problema limbii liturgice romanesti ²⁹.

Marile discutii ecumeniste si bunele relatii intercrestine au aflat in Pr. prof. Milan Sesan un militant calificat, iubitor de pace si colaborare intre popoare. In sprijinul acestor afirmatii pot fi citate numeroasele sale participari la congrese straine, precum si urmatoarele articole, aparute in tara si citeva in straintate: Comenius si romanii, Leibnitz si Cantemir, Din relatiile romano-cehoslovace si Din relatiile anglicano-ortodoxe.

2. Cele doua doctorate – in stiintele filologiei clasice si in teologie – i-au inlesnit Pr. prof. Ioan G. Coman (nascut in 1902) sa desfasoare o stralucita cariera didactica si de indrumare pastorala; i-au permis de asemenea <<sa peregrineze>> prin mai multe sectoare ale eruditiei si ale teologiei. Desigur ca profilul primei specializari l-a atras mai mult la inceput. Marele invatat i-a dedicat pagini si volume substantiale, oprindu-se asupra unor eroi si autori ai Antichitatii si chiar ai Renasterii: Prometeu, Homer, Orfeu, Eschil, Plathon.

Pentru a sugera competenta si tot patosul autorului pentru disciplina aceasta care te fascineaza prin frumusete, claritate, armonie si eruditie, citam numai titlul unuia din volumele sale, aparut sub egida Academiei Romane: Miracolul clasic (Bucuresti, 1940).

Cronologic, inainte de chestiunile de cultura clasica, studiul religiilor de misterii a constituit un adevarat miraj pentru profesorul roman. O diploma in aceasta disciplina poseda inca din perioada specializarii la Universitatea din Strasburg. Asemanarile intre orfism si religia egipteana in unele probleme de eshatologie individuala si critica situarii orfismului in raport cu crestinismul pe care o facuse Vitorio Macchioro se dovedesc nu numai obiecte de studiu; ele vorbesc de o anumita ambianta si emulatie. Ne gindim la scoala din jurul revistei specializate <<Zalmoxis>> (1938-1942) pe care a infiintat-o Mircea Eliade la Bucuresti cu concursul mai multor colaboratori din tara si din strainatate.

Acestei influente fructuoase ii datoram contributiile temeinice, reluate si completate in zilele noastre, pe care Pr. prof. Ioan G. Coman le-a publicat despre sciti, despre Zalmoxis si despre Deceneu. Ele i-au dobindit un nume printre cunoscatorii religiei grecilor si aceea a geto-dacilor ³⁰.

Hirotonirea autorului si chemarea lui la o catedra din invatamintul teologic l-au determinat sa nu mai oscileze intre studiile clasice, de istorie a religiilor si de bizantionologie, ci sa se intoarca la vocatia si la optiunea din tinerete. Ca primul specialist patrolog in sensul plenar al notiunii de la noi, el a elaborat lucrari despre marile personalitati crestine din Rasarit si din Apus: Justin Martirul si Filozoful, Origen, marii Capadocieni, Ioan Gura de Aur, Tertulian, Ciprian, Augustin. In altele analizeaza si compara invataturile Sfintilor Parinti cu concluziile stiintifice de astazi referitoare la urmatoarele virtuti si vicii: credinta, pacea, prietenia, intelepciunea, mila, rabdarea, solidaritatea, invidia, sclavia, bogatia etc.

Deschizator de drumuri in specialitatea la care a fost chemat, Pr. prof. Ioan G. Coman a adincit, mai ales in lumina Sfintei Traditii, numeroase puncte de credinta ortodoxa – de la adevarul Cuvintului intrupat si al Preasfintei Treimi pina la acela al existentei Raului si al problemelor de duhovnicie ³¹.

O mentiune de cinste si de prioritate i se cuvine, o data mai mult, pentru stradaniile sale de intemeiere stiintifica a unei patrologii cu continut romanesc. Volumul Scriitori bisericesti din epoca straromana (Bucuresti, 1979) sintetizeaza tocmai aceste preocupari. In ciuda unor analogii doar poetice si a citorva ipoteze care au nevoie de confirmare prin noi documente, efigiile unor <<sciti>> (Teotim de Tomis, Ioan Cassian sau Dionisie Smeritul) apar just conturate, desi perfectibile.

O caracteristica a activitatii stiintifice a distinsului profesor roman o constituie grija sa de a lasa sinteze pentru fiecare din grupele de studii pe care le-a frecventat ³². Reluarile din vremea maturitatii pun accentul pe expunerea doctrinara patristica, fapt care le inlatura un anumit iz psihologist de simpla cercetare literara crestina. Remarca aceasta vrea sa arate totodata si depasirea utilizarii capitolelor respective din dictionarele teologice catolice pe care a practicat-o, uneori, mai inainte.

Cit priveste deschiderea sa fata de activitatea ecumenista si praticiparile la diferitele congrese stiintifice sau la intruniri intercrestine, acestea sint bine cunoscute in tara si peste hotare ³³.

Dupa stingerea sa din viata, in primavara anului 1987, i-a aparut volumul cu alte preocupari patristice (Timisoara, 1989).

3. Personalitatea si opera P. C. Pr. prof. dr. Dumitru Staniloae (nascut in 1903) constituie un alt pisc al teologiei romanesti din aceasta jumatate a veacului nostru. Pentru a sugera etapele formarii cugetarii sale originale teologico- filozofice, cu cautarile si depasirile ei, poate ca cea mai potrivita imagine ar fi aceea a Proorocului Moise urcind muntele Sinai, pe care o utilizeaza Sfintul Grigorie al Nissei. Dupa studii stralucite la Cernauti, unde va lua si doctoratul in 1928, tinarul licentiat se indreapta catre Facultatea de Teologie de la Atena. Se pare ca spiritul teologic al epocii de atunci n-a corespuns pe deplin asteptarilor lui. Totusi studiile postuniversitare de aici si-au aratat eficienta lor. In afara de posibilitatea pregatirii tezei de doctorat asupra activitatii neobositului Patriarh Dositei al Ierusalimului, el s-a hotarit sa traduca in romaneste Dogmatica lui Hristu Andrutos (Sibiu, 1930); totodata a ajuns la concluzia necesitatii studierii operelor patristice si bizantine. O solicitudine speciala o va arata cercetatorul fata de tratatele Sfintului Grigore Palama. Pentru a depista si compara toate variantele manuscriselor de care avea nevoie, au fost necesare mai multe calatorii de studii: la Atena, la Biblioteca Nationala din Paris, la Belgrad si la Carlovit. Rezultatul staruintelor acestor ani se poate constata din monografia speciala aparuta mai tirziu ³⁴. El mai poate fi apreciat dupa preturile si recomandarile bibliografice pe care le-au facut specialisti de talia lui. E. von. Ivanka sau Jean Meyendorff, care au publicat lucrari inrudite cu tema amintita.

Totusi, Profesorul D. Staniloae nu a devenit un istoric, fie el un mare bizantinolog, dupa cum nu l-a satisfacut nici statutul teologului de abordare scolastica. De aceea, s-a indreptat curind catre scrierile teologilor rusi din Apus (Prot. S. Bulgakov, N. Berdiaev, Prot. G. Florovski, S. Frank etc.), pe care insa le-a preluat critic si le-a completat cu rezolvarile teologice patristice.

Dar si alte orizonturi culturale, precum filozofia existentialista si in mod special opera lui Karl Barth, au atras ani indelungati atentia ginditorului roman. Amprente ale modului de exprimare propriu acestei teologii protestante, la moda intre cele doua razboaie mondiale, se recunosc pina tirziu in lucrarile de perfecta ortodoxie ale autorului. Viata duhovniceasca – citim in Iisus Hristos sau restaurarea omului (Sibiu, 1943, p. 59) - <<e o viata raportata la supremul Tu al nostru, la transcendenta reala, care ne implineste ca existenta>>.

P. C. Sa se intereseaza totodata de fenomenele culturale romanesti si de raportul lor cu patrimoniul Ortodoxiei stramosesti. O abordare critica, sistematica si profunda a filosofiei lui Lucian Blaga, dupa criteriul de mai sus, nu exista nici pina astazi – la noi – in afara de aceea pe care marele teolog i-a facut-o acum cinci decenii.

Cercetator autorizat al laturii duhovnicesti a teologiei si al inaltei vieti interioare (Sfintul Maxim Marturisitorul, isihasmul atonit etc.), Pr. prof. D. Staniloae este transferat, prin chemare, de la Sibiu la Bucuresti. In aceasta calitate, P. C. Sa are prilejul sa adinceasca studiile de spiritualitate ortodoxa si de apologetica in concordanta cu cerintele si cu posibilitatile epocii noastre. Asa se reiau, la proportii originale, stiintifice si sistematice, intuitiile si incercarile similare de mai inainte ale lui Nichifor Crainic. Pe linga cele zece volume ale Filocaliei, traduse din greceste (1946-1981), pe linga istoria isihasmului romanesc, Spiritualitatea ortodoxa (Bucuresti, 1981) atesta cu evidenta profunzimea preocuparilor si capacitatea deosebita a autorului.

Dar si alte stradanii fac ca acest teolog sa fie un deschizator de drumuri si la noi. Studiile si articolele sale pe teme dogmatice, morale, istorice, de relatii intercrestine si de slujire evanghelica a lumii, in continua prefacere si cautare, de astazi – necuprinse in volum – totalizeaza mii de pagini tiparite. A colaborat si la manualul colectiv al specialitatii sale pentru institutele teologice ³⁵.

Pentru a surprinde insa contributia personala si spiritul autentic ortodox al operei Pr. prof. D. Staniloae nu este suficient sa recurgem la manualul amintit si nici macar la cunoscuta Carte de invatatura crestina ortodoxa (Bucuresti, 1952) la care de asemenea si-a dat contributia in chip substantial. Cariera stiintifica a P. C. Sale are prilejul rar al oferirii sintezelor. Teologia dogmatica ortodoxa, in trei volume (Bucuresti, 1978), scoate reflectia noastra bisericeasca din comoditatea sistemelor importate, pindite de fragmentari si de vocabular scolastic. O data cu un suflu nou se propun acum impartiri firesti ale materiei cu rezolvari autentice ale temelor. Pentru justificarea afirmatiilor noastre, citam ordinea expunerii atributelor lui Dumnezeu, aceea a a creatiei si elucidarea intebarilor de eshatologie in sensul comuniunii sporite cu El si al materiei induhovnicite. Autorul insusi a conceput aceasta opera dezvoltata cu scopul evidentierii <<semnificatiei duhovnicesti a invataturilor dogmatice>> ca astfel ele sa raspunda pe deplin aspiratiilor sufletesti ale credinciosului contemporan. De altfel, legatura dintre om, societate si cosmos sau dialogul teologului cu cultura vremii si cu cercetarea stiintifica sint urmarile unui postulat al sau fundamental si totodata universal ortodox: Lumea este un dar al lui Dumnezeu in scopul raspunsului iubitor si modelator al omului.

Din punctul de vedere al preluarii creatoare a invataturilor Sfintilor Parinti se poate afirma, schematizind lucururile, ca aceasta sinteza teologica reia in invatatura despre revelatie pe Sfintii Maxim Marturisitorul si Chiril al Alexandriei, la aceea a cunoasterii lui Dumnezeu si a atributelor Sale, pe Dionisie Areopagitul si pe Grigorie al Nissei, la definirea persoanei unice a Mintuitorului, pe acelasi patriarh egiptean si pe Leontie de Bizant etc.

Tot o preocupare de maturitate a Pr. prof. D. Staniloae o constituie revenirea la estetica teologica, la atitudinea formelor artistice pe care le exprima locasul ortodox de cult si slujbele divine din el.

Contemporaneitatea preia insa o atit de bogata si de originala mostenire cu un oarecare sentiment de regret. Ne gindim la lipsa unui studiu mai extins al autorului referitor la lucrarea Providentei divine asupra veacurilor, la explicarea ortodoxa a desfasurarii istoriei umane, la unele pagini autobiografice, care se ghicesc deosebit de bogate in cazul unei personalitati bisericesti romanesti in dialog cu marii teologi ai ecumenismului de astazi si, uneori, in interogatii neasteptate cu unii creatori ai culturii noastre contemporane, de talia lui C. Radulescu- Motru, a lui Nae Ionescu sau a lui Lugian Blaga.

Pentru intreaga zbatere a fiintei sale harismatice si pentru condeiul unic si neobosit pe care il mintuieste, marele nostru teolog este inclus in rindul acelor invatati care <<pot fi numiti arhierei ai Ortodoxiei romanesti contemporane>> ³⁶. Opera sa se rinduieste <<net pe cea mai inalta treapta in cadrul teologiei noastre de specialitate si cu profunde rezonante in intreaga teologie contemporana>> ³⁷. Se constata ca ea a exercitat o atractie deosebita si asupra altor sfere ale culturii romanesti de astazi ³⁸.

Peste hotare, gindirea originala si fascinanta a teologului si ecumenistului a radiat de asemenea ³⁹. Pretuita la justa valoare, ea a fost tradusa in mai multe limbi europene, incoronind pe autor cu mai multe distinctii academice si coplesindu-l cu elogiile specialistilor de diferite convingeri: M. J. Le Guillou, J. Moltmann, A. M. Allchin, J. Meyendorff, O. Clement, Nikos Nissiotis.

In general i se recunoaste meritul unuia dintre cei mai mari teologi ortodocsi, daca nu crestini, ai veacului nostru ⁴⁰. Cele doua sinteze de adincire patristica din urma: Spiritualitate si comuniune in liturghia ortodoxa (Craiova, 1986) si Chipul nemuritor al lui Dumhnezeu (Bucuresti, 1987), precum si volumele traduse in seria Parinti si scriitori bisericesti (Sfintii Maxim Marturisitorul, Grigorie al Nissei, Atanasie cel Mare etc.) confirma pe deplin admiratia unanima pentru imaginea teologului si ginditorului creator, iubitor de isihie.

Din stradaniile celor citeva personalitati prezentate mai sus se poate conchide ca teologia romaneasca din deceniile primei jumatati a veacului nostru si-a conturat pe deplin originalitatea si unitatea in varietatea preocuparilor si a modalitatilor ei de exprimare.

Intrebarile vietii moderne si ale celorlalte premise de cugetare au aflat-o dispusa pentru un dialog fecund, caci a pastrat fara abatere legatura cu adevarurile Bibliei si cu modelul interpretarii ei de catre Sfintii Parinti. Pe masura ce s-a revenit la toate marile surse duhovnicesti si la spiritul Traditiei pastrate in Biserica, izul si limbajul scolastic au fost parasite. Datorita aceste integritati si fidelitati, ea a putut exercita intotdeauna o transfigurare a valorilor locale, date fiind legaturile si sinteza Ortodoxiei cu varietatea spiritualitatii si a culturii romanesti.

Temele majore abordate in aceasta perioada – chiar atunci cind s-a nazuit si dupa alte orizonturi ale cunoasterii decit cel traditional – au pornit nu numai din necesitatea precizarii constiintei de sine ci si din preocuparea delimitarii ei fata de ispititoarele moduri de exprimare din afara. Abia dupa aceea s-au putut urmari noi adinciri ortodoxe si sintezele corespunzatoare.

Dar meditatia asupra identitatii ei spirituale si culturale nu s-au limitat la un orizont strict local. Prin deschiderea catre gindirea si viata contemportana si prin nazuintele ecumeniste care au animat-o, teologia noastra din perioada amintita a pastrat in general o tinuta moderna si o constiinta europeana.

Studii teologice, seria a II-a, anul XLIII, nr. 4, iulie-august 1991, pag. 64-83.

1. Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Teologia ortodoxa romana contemporana, in <<Glasul Bisericii>>, XXX (1971), nr. 1-2, p. 50.
2. Diac. Dr. Haralambie Roventa, Studiul Noului Testament la noi in ultimii 50 de ani (1881-1931), in <<Studii teologice>>, III, (1932), nr. 2, p. 275.
3. Pr. Prof. Dr. Grigorie Marcu, Parintele profesor dr. Vasile Gheorghiu, in <<Mitorpolia Ardealului>>, I (1956), nr. 1-2, p. 144.
4. Vezi Pr. Prof. Vladimir Prelipceanu, Profesorul Preot dr. Vasile Gheorghiu, in <<Mitropolia Moldovei si Sucevei>>, XXXVI (1960), nr. 1-2, p. 78-91.
5. Prof. Iustin Moisescu, Originalitatea parabolelor Mintuitorului, Rimnicu-Vilcii, 1945, 50 p. Vezi Lect. Dr. Dorin Oancea, Coordonate ale activitatii teologice a Prea Fericitului Parinte Patriarh Dr. Iustin Moisescu, in <<Biserica Ortodoxa Romana>>, CIII (1985), nr. 7-8, p. 600.
6. Prof. Iustin Moisescu, Activitatea Sfintului Apostol Pavel in Atena, Iasi, 1947, (extras din <<Candela>>), LVII (1946), p. 61.
7. Vezi A. Guillaumount, Les <<Kephalaia gnostica>> d'Evagre le Pontique et l'histoire de l'origenisme chez les Grecs et chez les Syriens, Paris, 1962, p. 16 si 42.
8. Prof. univ. Teodor M. Popescu, Istoria crestinismului ca istorie a culturii, Bucuresti, 1927, p. 48.
9. Idem, Denaturarea istoriei lui Origen, in <<Biserica Ortodoxa Romana>>, 44 (1926), nr. 12, p. 710-718.
10. Idem, Enciclica lui Fotie catre Patriarhii Orientali (867), in <<Studii teologice>>, I (1930), nr. 2, p. 56-76.
11. Teodor P. Pacescu, Fotografii ortodoxe, Bucuresti, 1930, p. 49.
12. Prof. Teodor M. Popescu, Preocupari si indemnuri pentru studentii nostri, in <<Raze de lumina>>, I (1929), nr. 5, p. 299.
13. Prof. Dr. N. Chitescu si Pr. Prof. D. Radu, Catedra de Dogmatica, Teologie fundamentala si Istoria religiilor, in <<Studii teologice>>, XXXIII (1981), nr. 7-10, p. 551.
14. Irineu, Mitropolitul Moldovei, Teologia luptatoare, Bucuresti, 1941.
15. Vezi Diac. prof. Emilian Vasilescu, Orientalistica romana, in <<Ortodoxia>>, VIII (1956), nr. 4, p. 627.
16. Pr. Prof. N. C. Buzescu, Profesorul de Teologie si Mitropolitul Ioan-Irineu Mihalcescu. O suta de ani de la nasterea sa, in <<Biserica Ortodoxa Romana>>, XCIII (1975), nr. 1-2, p. 119.
17. Teodor P. Pacescu, ibid., p. 15.
18. Pr. prof. I. Constantinescu, Arhimandritul Iuliu Scriban (1878-1949), in <<Studii teologice>>, XXVIII(1976), nr. 7-10, p. 743.
19. Acestea au fost strinse in volumul Privelisti din Cimpul omileticii, Bucuresti, 1936.
20. Pr. Prof. Dumitru Radu, Reflectii si consideratii asupra activitatii Facultatii si Institutului de Teologie din Bucuresti, in <<Studii teologice>>, XXXIV (1962), nr. 1-2, p. 15.
21. Pr. Prof. Sebastian Chilea, Teologie si literatura la Gala Galaction, in <<Mitropolia Olteniei>>, XXX (1978), nr. 7-8, p. 549.
22. Vezi Pr. Gheorghe I. Dragulin, Traducerile biblice ale lui Gala Galaction si pretuirea lor in cultura romana, in <<Glasul Bisericii>>, XXX (1971), nr. 11-12, p. 1105).
23. Pr. Prof. D. Staniloae, Opera teologica a lui Nichifor Crainic, in <<Gindirea>>, XIX (1940), nr. 4, p. 270.
24. Vezi D. Micu, Gindirea si gindirismul, Bucuresti, 1975, p. 997.
25. Ov. S. Crohmalniceanu, Literatura romana intre cele doua razboaie mondiale, vol. I, Bucuresti, 1967, p. 89.
26. Vezi Pr. Prof. Petru Rezus, Circulatia dogmatica interconfesionala, in <<Altarul Banatului>>, Caransebes, I (1944), nr. 9-10, p. 340-367; idem, Filosofia confesiunilor crestine, Caransebes, 1944; idem, Teologi, probleme si curente noi in protestantismul contemporan, in <<Studii teologice>>, XIX (1967), nr. 5-6, p. 247-275.
27. Vezi Marian Popa, Dictionar de literatura romana contemporana, ed. A II-a, Bucuresti, 1977, p. 474; Pr. Dr. Gheorghe I. Dragulin si Prof. Augustina Dragulin, P. C. Pr. prof. Petru Rezus la a 75-a aniversare (1913-22 iunie - 1988), in <<Mitroplia Olteniei>>, XL (1988), nr. 3, p. 72-82 (si bibliografia pentru ilustrarea activitatii sarbatoritului).
28. Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, In memoriam: Preotul profesor dr. Milan Sesan, in <<Studii teologice>>, XXXIII (1981), nr. 7-10, p. 622.
29. Prof. univ. dr. Stefan Stefanescu si colab., Enciclopedia istoriografiei romanesti, Bucuresti, 1978, p. 314.
30. Vezi Diac. prof. Emilian Vasilescu, Studiul Istoriei religiilor in Romania, in <<Studii teologice>>, XI (1959), nr. 1-2, p. 102-104.
31. Pr. Prof. Stefan C. Alexe, Preotul profesor dr. Ioan G. Coman, ibidem, XXV(1973), nr. 1-2, p. 103.
32. Este cazul, pe linga volumele citate, cu Probleme de filosofie si literatura patristica, Bucuresti, 1944, 276 p. si cu manualul intitulat Patrologia; Bucuresti, 1956, 323 p. Cel din urma este proiectat sa fie reluat in patru volume, dintre care au aparut trei (vol. I, 1984; vol. II, 1985; vol. III, 1989).
33. Vezi Lector Dr. Cezar Vasiliu, Participarea si activitatea profesorilor roman de teologie la dialogurile interconfesionale, in <<Ortodoxia>>, XXXIII (1981), nr. 4, p. 534 si urm.
34. Dr. Dumitru Staniloae, Viata si invatatura Sf. Grigorie Palama, cu trei tratate traduse in limba romana, Sibiu, 1938, 400 p.
35. Idem, Teologia dogmatica si simbolica, 2 vol., Bucuresti, 1958 (in colab.).
36. Pr. prof. dr. Ion Bria, Dictionar de teologie ortodoxa, Bucuresti, 1981, p. 375.
37. Prof. Dr. N. Chitescu si Pr. prof. dr. D. Radu, op. cit., p. 558.
38. Comp. Capitolele respective din Istoria filosofiei romanesti, vol. II/1 Bucuresti, Edit. Academiei R. S. Romania, 1980, passim.
39. Vezi Pr. asist. dr. Alexandru I. Stan, Lucrari ale profesorilor Institutului Teologic Universitar din Bucuresti aparute in limbi straine, in <<Ortodoxia>>, XXXIII (1981), nr. 4, p. 567.
40. Comp. Ronald G. Robertson, CSP, Contemporary Romanian Orthodox Ecclesiology. The Contribution of Dumitru Staniloae and younger colleagues. Excerpta ex. dissertatione ad doctoratum, Roma, 1988, p. 2, nota 3 (Allocution d'Olivier Clement).