PATRUNDEREA SI DEZVOLTAREA CRESTINISMULUI IN SCHYTHIA

Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Din indepartate vremi, Dobrogea a fost locuita de "o ramura a poporului traco-get". Dar mai tirziu multe din popoarele migratoare, in mersul lor spre Bizant sau spre Apusul Europei, au trecut si peste teritoriul ei. Dintre acestea amintim pe sciti, care au zabovit mai mult pe aici, au format unele statulete si dupa ei poporul, mai intii, oficialitatea romana mai apoi, au numit acest tinut Scythia si respectiv Scythia minor. In secolul al VII-lea i.Hr. au aparut pe tarmul sting al Pontului Euxin - Marea Neagra - colonisti greci din Milet si Heracleea, care au fundat aici o seama de orase-cetati: Histria, Tomis, Callatis, Bizone, Crunoi, Cranea s.a. Cu vremea, aceste orase- cetati au ajuns la o deosebita inflorire economica si si-au creat legaturi cu aproape toate orasele mari si centrele de cultura din sud-estul Europei si din Orientul Apropiat.

Mai inspre inceputul acestei curgatoare ere, in secolul al II-lea i.Hr., Roma a facut insemnati pasi in cucerirea Peninsulei Balcanice. Ajunsi in aceste parti, romanii au cautat sa faca din Dunare granita de nord a statului lor. Pentru aceasta, au cautat prilej sa cucereasca si pamintul Dobrogei. Acest lucru le-a reusit in timpul conflictului lor cu regele Mitridate VI Eupator al Pontului (111-63 i.Hr.), cind, in anii 72-71 i.Hr., aceasta provincie a ajuns pentru prima data in granitele statului roman. Roma a stapinit acum aici numai pina in anul 61 i. Hr., cind populatia bastinasa, satula de opresiune, ajutata de Burebista, regele Daciei (c. 70-44 i.Hr.), intr-o lupta data linga Histria, I-a infrint armata si a scapat de sub stapinirea sa.

Dupa aceasta prima dominatie romana, peste pamintul Scythiei - cum ii ziceau bastinasii - Dobrogea de mai apoi, a venit stapinirea geto-dacilor lui Burebista, care a tinut doar pina dupa anul 44 i.Hr., cind acesta a fost asasinat. Dupa disparitia lui, romanii si-au reluat planul de a face din Dunare hotar nordic pentru tara lor si in anii 29-28 i.Hr., M. Licinius-Crassus, proconsulul Macedoniei si-a condus trupele in Scythia, a infrint pe mai multi conducatori daci de aici, a ajuns la gurile Dunarii si a instaurat in aceasta parte o noua perioada de dominatie romana, care, de asta data, va dainui multa vreme.

Ajunsa definitiv sub stapinirea Romei, Scythia - sau Dacia Pontica, asa cum vor unii sa I se zica - a fost supusa, cu bune rezultate, unui intens proces de romanizare. O proba a reusitei acestuia si, totodata, o dovada de netagaduit a prezentei stramosilor nostri romani pe aici o constituie cele citeva sute - peste 650 - de inscriptii redactate in limba latina, descoperite pina acum in peste o suta de asezari presarate pe tot intinsul pamintului dobrogean.

Ajunsi la acest moment din istoria Dobrogei, vom semnala ca in timpul cind se infaptuia romanizarea populatiei autohtone din Scythia -Dobrogea de astazi - in Betleemul Iudeei s-a nascut Mintuitorul Hristos, a carui persoana si invatatura aveau sa ocupe mai apoi un loc de frunte in istoria si cultura lumii. Curind dupa jumatatea primului veac al acestei curgatore ere, din Tara Sfinta plecau printre "neamuri", spre a-I propovadui invatatura, apostolii si ucenicii Sai. Chiar de pe atunci, parte din acestia o adusesera in mijocul populatiei romanizate din Peninsula Balcanica, unde in provinciile Tracia, Macedonia, Iliria si pe coasta Dalmatiei - deci pina in apropierea Dunarii de Jos - predicasera Sfintul Apostol Pavel si unii din invataceii sai.

Cu vremea, aceasta invatatura s-a facut auzita si in Scita - Dobrogea de azi - fara insa a se putea preciza cind anume a avut loc acest inceput. Pina ce marturiile istorice, de orice fel, ale acelor indepartate vremi au sa ateste - in chip neindoios - timpuria existenta a crestinismuli la stamosii nostri, acest inceput incearca a-l lamuri pe de o parte traditia, iar pe de alta acea "necesitate logic-istorica", de care in anul 1911 vorbea istoricul si arheologul roman Vasile Parvan ( 1927).

Dupa o veche traditie - paradosis - cunoscuta si de scriitorul bisericesc crestin Origen († 253) - deci de dinainte de el - si mai apoi inserata de istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea († 340) in a sa Isotrie bisericeasca (III, 1; 1-3), tinutul dintre Dunarea de Jos si Pontul Euxin - Marea Neagra - si mai ales orasele de pe tarmurile acestuia au fost evanghelizate de Sfintul Apostol Andrei, caruia, dupa Cincizecime, sortii i-ar fi harazit crestinarea Scitiei, nume pe care in acel timp - secolul I d. Hr. - precum s-a aratat, poporul il dadea acestui tinut.

Istorisind acest fapt, parintele istoriei bisericesti scrie: "Cind Sfintii Apostoli si ucenici ai Mintuitorului nostru s-au imprastiat peste tot pamintul locuit, Toma, precum cuprinde traditia, a luat (spre evanghelizare) tara partilor; Andrei, Scythia; Ioan, Asia, unde si-a petrecut viata pina ce a murit in Efes. Acestea sint relatate intocmai de Origen in cartea a II-a a Comentariilor asupra Genezei". Acceptata de unii, respinsa de altii, aceasta traditie a aparut in scrisul nostru romanesc inca din secolul al XVIII-lea, cind intre anii 1682 si 1686 mitropolitului Dosoftei al Moldovei († 1693) scria in "Proloagele" sale pe luna noiembrie, la a treizecea zi, ca "Apostolului Andrei I-a revenit (prin sorti) Bitinia si Marea Neagra si partile Propontului, Halcedonul si Vizantea, unde-i acum Tarigradul, Tracia si Macedonia si sosind la Dunare, ce-i zic Dobrogea si altele ce sint pe Dunare, Tesalia si acestea toate le-a umblat".

Alaturi de aceasta, amintirea predicarii Apostolului Andrei prin Dobrogea se intilneste si azi in unele elemente folclorice ale locuitorilor acestei provincii romanesti. Dupa o legenda, intilnita in satul Cuzgun - azi Ioan Corvin - din apropierea asezarii romane de la Adamclisi, partea de sud a Dobrogei, Apostolul Andrei ar fi venit "la predicarea pe jos si c-un bat in mina". N-a stat mult pe aici, numai "f-o doua zile, dac-au stat". Dar cit a stat "a invatat lumea sa se inchine". Si cind a plecat, a plecat "fara bat", caci "spun ca I-a fost sete si a dat cu batu-n stanca si-a isit apa. A tot chicurat pina a stat. Batrinii asa spun", incheie legenda. In timpul sederii sale, inca mai aminteste ea, in padurea de linga sat, intr-o pestera, Apostolul Andrei a facut o bisericuta, locul acesta numindu-se pina acum "Pestera Sfintului Andrei".

In afara de aceasta legenda, amintirea celui inti-chemat la apostolie se mai pastreaza si in unele credinte si colinde dobrogene, precum si intr-o balada, intitulata tot "Pestera Sfintului Andrei". In aceasta din urma el este apropiat de imparatul Traian al romanilor si de regele Decebal al dacilor, traitori si ei in secolele I-II d. Hr. si fosti in legatura cu pamintul Dobrogei in primul razboi daco-roman din anii 101-102 d. Hr.

Pe linga aceasta cale amintita de traditie, crestinismul a putut patrunde - tot timpuriu, chiar - in Scythia Mica si prin strinsele legaturi comerciale si culturale existente intre infloritoarele orase-cetati de pe tarmul sting al Marii Negre si unele orase ale Orentului Apropiat, devreme crestinate, precum si prin legaturile locuitorilor de pe aici cu populatia sud-dunareana romanizata, in mijlocul careia predicase inca in secolul I d. Hr. Sfintul Apostol Pavel si ucenici de ai sai. De asemenea, aceasta patrundere s-a putut face si prin ostasii romani, intre care desigur au fost si crestini, adusi in Scythia Mica pentru paza granitei nordice a statului, mai ales din provinciile orientale ale imperiului si din Peninsula Balcanica. Caci, asa cum asemenea legaturi au inlesnit ajungerea in Dacia si in Dacia Pontica a atitor "credinte orientale", tot asa ele au putut inlesni patrunderea pe aici si a religiei lui Hristos, deoarece printre oamenii de afaceri comerciale, calatorii, soldatii si "multi orientali romanizati veniti in Dacia spre a o coloniza, un mare numar era din vechile provincii crestine, misionate de insisi Apostolii Domnului: Syria, Galatia, provincia Asia etc.".

Cu toate ca din primele doua-trei veacuri crestine, fie din pricina ca acei stravechi adepti ai invataturii lui Hristos - in genere pe atunci oameni saraci - nu-si vor fi putut pune la mormint, de pilda, monumente funerare din materiale care sa dainuiasca peste vremi, deci mai costisitoare, fie ca ei vor fi evitat sa-si vadeasca prin aceasta credinta crestina, spre a nu fi urmariti si pedepsiti de stapinirea pagana romana, fie ca multe din acestea, de vor fi existat, vor fi fost distruse de unele popoare migratoare potrivnice oricarei "civilizatii grecoromane", fie, in sfirsit, ca nu se vor fi descoperit pina acum, n-au fost date la iveala in Dobrogea pina in zilele noastre mentiuni arheologice sigur crestine, totusi prezenta unor crestini pe aici, in acele veacuri, este mai presus de orice indoiala. Caci, precum observa unul din istoricii nostri de frunte, la Dunarea de Jos "crestinarea a inceput poate mai devreme decit ne lasa sa intelegem inscriptiile si monumentele, adica inainte de Constantin cel Mare".

Numarul crestinilor, pe atunci, nu va fi fost prea mare, dar se socoteste de unii ca existenta lor in Scythia Mica este atestata de o exceptionala piesa arheologica crestina, desoperita la Constanta, in cea de a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Este vorba de o gemma (cornalina), care acum se afla la British Museum din Londra si care constituie o "dovada directa" a prezentei crestinsmului pe pamintul dintre Dunare si Mare. Caci "acest document arheologic crestin" cel "mai vechi" din cite s-au gasit pina acum pe pamintul tarii noastre, fiind socotit de unii specialisti competenti ca apartine secolului al II-lea d. Hr., poarta pe el - rudimentar executata - scena Rastiginirii si in partea de sus cuvintul simbolic "Ihtis". Aceste gravuri probeaza "caracterul crestin" al gemmei si odata cu el si prezenta unor crestini in acest veac, la Dunarea de Jos.

La o asemenea incheiere pot duce si stirile date de cunoscutele marturii literare cu privire la patrunderea crestinismului la daci, sarmati, si sciti, scoase din lucrarile Sfintului Justin Martirul si Filosoful († 165), si ale scriitorilor crestini Tertulian († 240) si Origen († 253), caci si acestea - privite obiectiv - lasa a se intelege ca in vremea autorilor lor - veacurile II si III - cuvintul Evangheliei ajunsese, cel putin, si la parte din componentii acestor popoare, traitoare si in partile Dunarii de Jos.

La sfirsitul secolului al III-lea si la inceputul celui urmator - al IV-lea - numarul acestora crescuse simtitor, caci persecutia imparatului roman Diocletian (284-305) dezlantuita in acest timp imptriva crestinilor si cea a imparatului Liciniu (308-324) de prin anii 319-322 au facut pe aici un impresionant numar de martiri. Aprind cu pretul vietii lor invatatura lui Hristos, multi crestini de pe pamintul Scythiei Minor, Dobrobea de azi, au primit cununa de martir.

Dintre acestia martirologiile si sinaxarele crestine pomenesc, pentru acest timp, numele a numerosi mucenici pentru Hristos si invatatura Lui, din: Tomis, Durostor, Axiopolis, Dinogetia, Noviodunum si Halmyris. Acestora, foarte probabil tot pentru aceasta vreme, trebuie sa li se adauge cei patru "martiri ai lui Hristos": Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos, ale caror sfinte moaste intregi au fost descoperite in anul 1971 la Niculitei in nordul Dobrogei, intr-o cripta din secolul al IV-lea a unei bazilici paleocrestine, credem, mai vechi. Aceste fapte confirma, in mod sigur, prezenta crestinismului aici la acel sfirsit si inceput de veac, arata viguroasa lui raspindire, intareste convingerea ca el ajunsese printre autohtonii provinciei romane dintre Dunare si Mare cu mult inainte de acest timp, probeaza, deci, vechimea lui cel putin pe de o parte din meleagurile Romaniei de azi si, totodata, pe linie de credinta ortodoxa, dovedeste continuitatea pina acum a elementului autohton daco-roman si in acest colt de pamint romanesc.

Scapati de prigoane, unii crestini din Scythia Minor, incepind de prin primii ani ai secolului al IV-lea - mai cu seama dupa edictul de libertate de la Milan din anul 313 - si-au ridicat lacasuri de cult - bazilici - si si-au pus - mai ales la locul de veci - pietre cu inscriptii crestine, descoperite, mai apoi. Numarul unora si altora din acestea, date la iveala pina acum in Dobrogea, este destul de mare. Bazilici paleocrestine din secolele IV-V, carora trebuie sa li se adauge si cea de la Galati - deci foarte aproape de Scythia Mica - descoperita in anul 1974, s-au aflat la Tomis, Tropaeum Traiani, Histria, Callatis, Argamum, Noviodunum, Niculitel, Ibida, Dinogetia, Beroe, Troesmis, Axiopolis, Ulmetum, Capidava, Abrittus, Dyonosopolis, Bizone, linga satul Pirjoaia din sudul Dobrogei s.a., iar inscriptii, - cca. 70, din secolele III-VII-, la Tomis, Callatis, Histria, Axiopolis, Tropaeum Traiani, Ulmetum, Dinogetia, Salsovia, Lazu s.a. Precum se vede, atit unele, cit si altele - bazilici si inscriptii - sunt raspindite pe intreg cuprinsul Dobrogei, ceea ce, in mod sigur, atesta prezenta crestinismului inca din acele vremi pe aici si, in acelasi timp, continuitatea vechii populatii dacoromane, in parte crestinata.

In afara de aceasta, in unele cazuri, cuprinsul unora din inscriptii lasa sa se inteleaga ca pe aici crestinismul a fost de timpuriu organizat sau poate ca numai in curs de organizare, caci in textul acestora se vorbeste de ascultatori, de neofiti, de un diacon Stefan, de un preot, de un citet, de episcopi si chiar de un iconom (negotiator) al unei biserici din Tomis.

Aceasta infloritoare stare a crestinismului din Scythia Minor a dus destul de vreme la organizarea unui centru episcopal inauntrul hotarelor sale, primul cunoscut pina acum pe pamintul tarii noastre de azi. Este vorba de Episcopia Tomisului, a carei existenta poate fi atestata, incepind chiar de pe la sfirsitul secolului al II-lea d. Hr. Ea isi avea resedinta in orasul-cetate Tomis - Constanta de azi - si dispunea de o anumita autocefalie, in sensul ca intiistatatorul ei, desi "nu era totusi supus jurisdictiei nici unei mitropolii, ci avea "superior imediat" pe un patriarh, in cazul de fata pe patriarhul din Constantinopol. Isi exercita jurisdictia peste intreaga Scythie Minor si se crede ca si peste crestinii aflati dincoace de Dunare, adica in sudul Moldovei si in estul Munteniei, pina la arcul carpatic. Dupa anul 451 a fost "inaltata la rangul de arhiepiscopie", asa cum ea se intilneste mai apoi intr-o lista a arhiepiscopiilor autocefale-ortodoxe de la inceputul secolului al VI-lea, unde ocupa locul al doilea intre acestea. In acelasi secol, al saselea, a purtat si titlul de mitropolie si de ea, se afirma de unii, ar fi depins 14 scaune episcopale aflate pe teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra.

Primul episcop de Tomis, se crede, s-ar fi chemat Evanghelicus, ar fi pastorit in ultimii ani ai secolului al III-lea si despre el s-ar face amintire in actul martiric al sfintilor Epictet si Astion din Halmyris, care au primit cununa de martir in timpul persecutiei lui Diocletian. Acestuia I-ar fi urmat Efrem, care ar fi fost trimis aici la "Schithia" de Hermon, patriarhul Ierusalimului (300-314) si care ar fi pierit ca martir in persecutia lui Diocletian, fiind pomenit la 7 martie; apoi Tit (Titus, Filius), care si el ar fi primit cununa de martir in timpul prigoanei imparatului Licinius si din a carei piatra funerara, in anii trecuti, se crede, s-a descoperit un fragment la Constanta, si Gordian, pierit si el tot ca martir in aceasta din urma persecutie, fiind pomenit de Biserica, in fiecare an, in ziua de 15 septembrie.

In anul 325 a participat la Sinodul I ecumenic de la Niceea si episcopul Scythiei Minor, respectiv de la Tomis, asa cum afirma istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea, care in lucrarea sa Viata fericitului imparat Constantin, mentionind parintii prezenti la sinod, spune textual - fara a da insa si vreun nume - ca "nici schitanul nu lipsea din ceata", adica nu lipsea din rindul episcopilor participanti la acest prim sobor a toata lumea. Cum Scythia Mare era prezenta la Niceea prin unul si poate chiar doi episcopi: Cadmus din "Bosporus" si Teofil al Gotiei, episcopul schitan nenumit insa, de care vorbeste istoricul Eusebiu de Cezareea, a fost, de buna seama, din Scythia Minor, deci de la Tomis.

Dupa aceasta, mai precis din cea de a doua jumatate a secolului al IV-lea, pe temei de date istorice, ce nu mai pot fi puse la indoiala, se poate afirma cu certitudine ca episcopia Tomisului a functionat efectiv timp de peste doua secole, fiind pastorita de urmatorii ierarhi: Bretanion sau Vetranion, care, in anul 369, in catedrala din Tomis, a aparat ortodoxia niceeana in fata imparatului Valens (364-378), simpatizant zelos al arienilor, care-i cerea sa coliturghiseasca cu acestia; refuzind a fost exilat, dar a fost rechemat degraba din exil; trecut de Biserica in ceata sfintilor, este pomenit la 25 ianuarie; Gherontios sau mai probabil Terentius care a participat la Sinodul al II-lea ecumenic de la Constantinopol din anul 381, in care s-a condamnat macedonismul, si caruia dupa sinod imparatul Teodosie cel Mare (379-395) I-a incredintat sarcina de a veghea la pastrarea curatei ortodoxii in orasele din Scythia Minor; Teotim I supranumit "Scitul" si "Filosoful", care a avut preocupari literare, scriind "opere scurte si comatice", in "forma de dialog si in stilul vechii elocinte", a fost prieten cu Sfintul Ioan Gura de Aur, patriarhul Constantinopolului, pe care l-a aparat cu caldura impotriva adversarilor sai, a predicat crestinismul printre goti si printre "nomazii sciti de la Istru", prin care mai intii trebuie intelesi hunii; a fost numit de acestia din urma "zeul romanilor" si pentru calitatile sale, pentru faptele sale minunate si pentru zelul sau misionar, Biserica Ortodoxa il cinsteste ca sfint, cu zi de praznuire la 20 aprilie; Timotei, care a participat la Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes din anul 431, unde s-au condamnat invataturile gresite ale lui Nestorie cu privire la persoana Mantuitorului; Ioan, ierarh invatat, care a scris cu talent in limba latina, a luat parte la discutiile teologice ale vremii, fiind unul din "cei mai aprigi adversari ai nestorianismului si eutihianismului", mentinindu-se insa intotdeauna pe linia doctrinei ortodoxe adevarate; Alexandru, care in anul 449 a participat la un sinod tinut la Constantinopol, in legatura cu invatatura gresita a arhimandritului Eutihie, iar prin anul 452 a semnat actele Sinodului al IV-lea ecumenic de la Calcedon din anul 451, in care s-a condamnat monofizitismul si la care n-a putut fi de fata din pricina situatiei create la Dunarea de Jos de invazia hunilor; Teotim II, care a purtat corespondenta cu imparatul Leon I Tracul (457-474) si care, intr-o scrisoare catre acesta, al "carei cuprins in limba latina se distinge prin simplitatea si claritatea lui", a aparat cu multa hotarire invatatura ortodoxa stabilita de parintii de la Calcedon.

Plecind de acum, de prin anul 458, timp de sase decenii nu se mai cunoaste numele nici unui alt episcop de Tomis. De abia prin anul 518, in inscriptia latina a unui disc de argint aurit, se intilneste numele episcopului tomitan Paternus, care s-a intitulat "episcopus metropolitanus" al provinciei Scythia, - titlu ce ar putea fi o dovada ca in "perioada de ultima inflorire", in secolul al VI-lea, a Scythiei Minor, pe teritoriul acesteia ar fi fost create unele centre episcopale, puse sub autoritatea ierarhului mai vechi din metropola ei - a fost amestecat in discutiile stirnite de vestitii "calugari sciti", originari din Scythia Minor si, in anul 520, a participat la alegerea patriarhului ecumenic Epifanie (520-535). In sfirsit, ultimul episcop de Tomis, cunoscut acum, este Valentinian, care a fost in strinse legaturi cu Biserica din Constantinopol, unde eparhia lui avea reprezentanti permanenti; a intretinut corespondenta cu Papa Vigilius al Romei (537-555) si a fost prins in viltoarea discutiilor teologice ale vremii, respectiv in chestiunea "Celor trei capitole", ce stau in legatura cu Sinodul al V-lea ecumnic tinut la Constantinopol in anul 553, in ale carui dezbateri numele sau a fost pomenit de mai multe ori.

In afara de episcopia de la Tomis, in mijlocul populatiei romanizate - si ea strabuna poporului roman - din partea de sud-vest a Scythiei Minor, in stravechea asezare romana de pe Dunare, Durostorum - Silistra zilelor noastre - in secolul al IV-lea in mod sigur functiona inca un centru episcopal, care, aproape fara intrerupere, a fiintat efectiv aici pina spre pragul acestui curgator veac. Dintre ierarhii primelor veacuri ale existentei sale se cunosc pina acum doar Auxentius, in cea de a doua jumatate a secolului al IV-lea, ucenicul vestitului episcop got Ulfila († 383), deci si el arian ca si dascalul sau, Iacob si Monofilus in secolul al V-lea si Dulcissimus catre sfirsitul secolului al VI-lea.

Cel dintii dintre acestia trei din urma a participat la Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes din anul 431, unde, semnind "Constestatio" episcopilor contrari luarii cit mai degraba a unor masuri impotriva lui Nestorie si nerevenind asupra semnaturii sale de pe acest act, a fost trecut de sinod intre schismatici; al doilea Monofilus in anul 458 a semnat "scrisoarea sinodala a Bisericii din Moesia Secunda, ca raspuns la consultarea ceruta de imparatul Leon I (457-474), in legatura cu disputele urmate intre crestini dupa Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon din anul 451, iar al treilea, Dulcissimus, cu nume atit de roman, catre sfirsitul secolului al VI-lea, din pricina "atacurilor slavo-avare s-a refugiat la Odessos (Varna), unde a si murit si unde - afirma Gh. Popa-Lisseanu - a fost "ingropat in acelasi mausoleu cu un alt episcop, cu Daniel din Odessos (Varna)".

Revenind la episcopia Tomisului, desi stiri sigure lipsesc, socotim totusi ca dupa starea de inflorire la care ajunsese in secolul al VI-lea, sub imparatul Justinian (527-565), aceasta a mai putut functiona efectiv in orasul Tomis numai pina in secolul al VII-lea cind, in urma completei distrugeri a acestuia de unele in popoarele migratore ale vremii, si ea va fi trebuit sa-si paraseasca vechiul sediu si sa se mute intr-un loc mai ferit din launtrul hotarelor Scythiei Minor.

Mentionam ca existenta ei ulterioara este atestata de un "foarte vechi catalog" al "Scaunelor (episcopale) ale Bisericilor (crestine)", intocmit in anul 6391 (=882-883), in timpul imparatului Leon VI Filosoful (coregent: 870-886; imparat: 886-912) si al patriarhului ecumenic Fotie (858-867; 877-886), si publicat in Sintagma ateniana (vol. V, p. 455-472; Tomis, p. 456), in care, in locul al doilea al "autocefalelor", se afla trecuta "Eparhia Scitiei - Tomisul" (

). Cum insa, dupa afirmatiile ce se fac acum, la aceasta data orasul Tomis nu se refacuse inca dupa distrugerea din secolul al VII-lea - deci centrul episcopal n-ar fi avut cum functiona acum aci - s-ar putea ca episcopia sa-si fi pastrat in continuare numele cu care intrase in istorie, dar sa-si fi avut sediul in alt loc, asa cum se intimpla in unele cazuri si in zilele noastre (Patriarhia Antiohiei functioneaza la Damasc, iar Mitropolia Moldovei si Sucevei, la Iasi). Ceea ce este vrednic de retinut in legatura cu "catalogul" aci pomenit este faptul ca in anul 883 in Scythia Minor exista inca episcopie.

Ca acesta va fi functionat iarasi la Tomis, cum pare a reiesi din titulatura ei din catalog, mai sus amintita, ca va fi functionat la Diogetia in nord-vestul Scitiei Mici, unde s-au descoperit unele obiecte ce par a indica, prin secolele X-XIII, prezenta unor ierarhi, deci a unei episcopii, aici sau ca va fi functionat intr-o alta asezare urbana din cuprinsul acestei provincii, este greu de spus din lipsa de alte izvoare. Repetam: mai mult ca sigur, insa, ea a existat sau mai degraba a trebuit sa existe.

Caci prezenta a cel putin un scaun episcopal aici in vremurile de dupa veacul al VII-lea era absolut necesara, deoarece marturii sigure arata ca intre Dunare si Mare, pe pamintul de azi al Dobrogei, viata crestina a continuat fara intrerupere, fiind chiar destul de infloritoare. Proba sint unele inscriptii crestine din secolele IX-X, gasite la Axiopolis si mai ales complexul rupestru manastiresc din secolul al X-lea de la Basarabi-Murfatlar, bisericutele din secolele X-XI si respectiv XI-XII de la Dinogetia-Garvan si Niculitel, judetul Tulcea, precum si o seama de obiecte de cult crestine- cruciulite, medalioane, relicviare s.a. tot de prin acelasi timp, descoperite pina acum pe tot intinsul dobrogean.

Existind deci in continuare si functionind undeva mai spre nordul provinciei dintre Dunare si Mare, "Episcopia Scitiei" va fi purtat grija de cele religioase ale credinciosilor de pe cea mai mare parte a acesteia. Facem aceasta ultima afirmare, pentru ca inclinam a crede ca de o parte din crestinii din sud-vestul ei, unde era centrul themei Paristrion (Paradunavon), cu capitala la Durostorum (Silistra), se va fi ingrijit mitropolia din acest oras, asezata in mijloc de populatie straromana, aflata inca sub dominatie bizantina, si, mai apoi, in secolul al X-lea, reorganizata (mitropolia) de imparatul Ioan Tzimiskes (969-976) si lasata in dependenta canonica tot de Patriarhia Ecumenica din Constantinopol...

Adus pe pamintul Dobrogei foarte probabil inca in secolul I d. Hr., crestinismul a fost imbratisat de populatia autohtona romanizata - si ea strabuna a neamului nostru - a fost aparat, in unele cazuri, chiar cu pretul vietii si a fost predat pe incetul, fara nici un fel de violenta, din generatie in generatie, poporului roman, in timpul formarii sale. Acesta, la rindu-i, l-a pastrat si l-a adus pina in zilele noastre in toata curatia lui ortodoxa.

Crestinismul ortodox roman este astfel o veridica, o valoroasa si vrednica de luat in seama proba a continuitatii dacoromane si a poporului nostru pe coltul de pamint, intotdeauna romanesc al Dobrogei, la Dunarea de Jos si pe intreg teritoriul Romaniei de azi.

"De la Dunare la mare", Ed. Arhiepiscopiei Tomisului si a Dunarii de Jos, Galati, 1979, pag. 63-84.

1. Vasile Parvan, Contributii epigrafice la istoria crestinismului dacoroman, Bucuresti, 1911;
2. Vasile Parvan, Inceputrurile vietii romane la gurile Dunarii, Bucuresti, 1923;
3. J. Zeiller, Les origines chretiennes dans les provinces danubiennes de l'Empire romain, Paris, 1918;
4. Radu Vulpe, Histoire ancienne de la Dobroudja, in La Dobroudja, Bucarest 1938;
5. Radu Vulpe, Vechi focare de civilizatie: Istria, Tomis, Callatis, Bucuresti, 1968
6. C.C. Giurescu, Formarea poporului roman, Craiova, 1973;
7. Raymund Netzhammer, Die christichen Altertumer der Dobrudscha, Bukarest, 1918;
8. Raymund Netzhammer, Crestinatatea in vechea Tomis, Baia Mare, 1904;
9. G. Popa Lisseanu,Incercare de monografie asupra cetatii Drastorul - Silistra, Bucuresti, 1913;
10. D. Russo,Studii istorice greco-romane, I. Bucuresti, 1939;
11. D.M. Pippidi, Contributii la istoria veche a Romaniei, editia a II-a, Bucuresti, 1967;
12. G. Ilioniu, Cultele in Dobrogea, in 1878-1928. Dobrogea, cincizeci de ani de viata romaneasca, Bucuresti 1928, p. 585-639;
13. I. Barnea, Crestinismul in Scythia Minor dupa inscritpii, in "Studii teologice", VI (1954), p. 65-112;
14. Radu Vulpe si Ioan Barnea, Romanii la Dunarea de Jos, in Din istoria Dobrogei, II, Bucuresti, 1968;
15. I.Barnea, Stefan Stefanescu, Bizantini, romani si bulgari la Dunarea de Jos, in Din istoria Dobrogei, III, Bucuresti, 1971;
16. Preotul Niculae Serbanescu, 1600 de ani de la prima marturie documentara despre existenta Episcopiei Tomisului, in "Biserica Ortodoxa Romana", LXXXVII (1969), P. 966-1026.