Acest articol este un răspuns întârziat dat unui medic scriitor la o întrebare foarte discutată: cum poţi trăi în abstinenţă fără să te dereglezi, când medicina a demonstrat de mult că la baza multor boli psihice şi chiar organice, de cele mai multe ori, stă insatisfacţia sexuală? Organismul are nevoie de aceste relaţii ca de hrană şi aer. Omul este parte a naturii şi se supune legilor acestei naturi, de aceea încălcarea lor nu poate rămâne fără urmări distructive.

De peste tot suntem bombardaţi cu reclame de felul: “Fă treaba asta de atâtea ori pe zi şi vei fi mai frumoasă! Cei care fac cutare şi cutare nu îmbătrânesc!” Şi altele.

Da, omul are instincte, Freud are dreptate. Are dreptate, într-o oarecare măsură, şi Darwin. Omul este robul acestor instincte, el şi le satisface cu o sete animală. Eu însumi am cunoscut oameni dereglaţi din cauza insatisfacţiei sexuale, femei cu păr pe gât şi cu ochii aprinşi de o poftă nestăpânită. Toate aceste lucruri sunt adevărate şi eu nu am nici un motiv să contrazic practica medicală. Pentru a susţine tradiţia Bisericii noastre eu nu am nevoie să distrug adevărurile ştiinţei. Dimpotrivă, eu le voi folosi în discursul meu, pentru că ele sunt şi adevărurile mele.

Într-adevăr, dacă Îl dăm afară pe Dumnezeu din Univers, aşa cum au făcut Freud şi Darwin, dacă punem moartea drept hotar al vieţii omeneşti, atunci omul este un simplu animal raţional, care se naşte, creşte, lasă urmaşi şi moare. Un exemplar sănătos al speciei trebuie să îndeplinească toate aceste condiţii, el trebuie să fie o verigă de legătură între generaţii. În acest tablou, călugării şi abstinenţii sunt nişte verigi moarte, corpi paraziţi care încalcă armonia naturală.

Omul crescut în acest spaţiu închis, tiranizat de iminenţa morţii, omul care vede oameni bolnavi şi bătrâni are motive să ancoreze în această teorie. El ştie că s-a născut, s-a văzut crescând, vede că e stăpânit de porniri organice şi de aceea crede.

De exemplu, îmi vine în minte o întâmplare povestită de nişte prieteni care au lucrat la tăiat pădure undeva în Astrahan. Se ştie că populaţia băştinaşă de acolo mănâncă câini. Nimerind odată la o cină, au mâncat şi ei pe săturate, fără să ştie ce mănâncă şi, se înţelege că le plăcuse. Numai că atunci când li s-a spus ce au mâncat, au dat buzna afară şi au vomitat tot. Organismul primise hrana, dar psihicul, din cauza educaţiei sale, a expulzat-o cu furie, încălcând nevoia firească de hrană pe care o simţise organismul.

Dereglările metabolice pe care le are abstinentul descris de Freud şi de medicina postfreudiană nu au numaidecât nişte cauze organice, ci în primul rând psihice. Eu personal am cunoscut şi încă mai cunosc persoane cu probleme afective cărora medicii le recomandă o viaţă sexuală mai intensă. Însă lor nu le-a căzut nici părul de pe gât, nu au scăpat nici de depresii şi nici nu şi-au îmbunătăţit relaţiile cu ceilalţi. Dimpotrivă, după ce au ajuns să ducă lucruri din casă, aur şi bani pentru a plăti pe adolescenţii de cartier “pentru tratament” o persoană din cele cunoscute s-a sinucis. Cred că sunt foarte mulţi care sfârşesc astfel, nu deţin statistici.

Nu lipsa contactelor organice şi depozitările seminale îl nenorocesc pe bietul pacient, ci lipsa afectivităţii. Tot Freud a constatat că aceşti melancolici înstrăinaţi se masturbează foarte mult, deci, într-un fel sau altul, îşi îndeplinesc nevoile fiziologice. Totuşi aceasta nu le trezeşte setea de viaţă, nu-i tămăduieşte de boala lor. Dacă s-a şi constatat o remediere temporară după acest fel de “tratament” (eu ştiu că medicii creează cupluri de pacienţi pentru aşa ceva), este pentru că cei doi sărmani, batjocoriţi în acest fel, poate că şi-au unit şi sufletele, dincolo de această animalică şi tristă descărcare seminală, adică au cunoscut un început al dragostei, pe cât li se putea.

Este interesantă din acest punct de vedere evoluţia hedonismul grecesc, explicat de unii savanţi precum Mircea Eliade1  sau Walter Otto.2  Grecii nu erau un popor areligios, cum este omul lui Freud, adică lor nu le erau străine credinţa în veşnicie şi în intervenţia puterilor supranaturale. Pur şi simplu, zeii în care credeau grecii nu erau nişte filantropi, adică nu compătimeau suferinţele muritorilor, nu-i susţineau. Ba dimpotrivă, atunci când Prometeu, un zeu minor, a dorit să ducă focul oamenilor, Zeus l-a pedepsit crunt, legându-l de o stâncă unde vulturii aveau să-i ciupească ficatul, care se refăcea peste noapte, pentru a fi devorat la nesfârşit. Aceşti oameni, cuprinşi de deznădejde, pe care o amplifica şi credinţa lor într-un destin neschimbabil, dincolo de care îi aşteptau flăcările Hadesului, au hotărât să-şi trăiască plăcerile aici, pe pământ. Aşa s-au înmulţit teatrele, orgiile dionisiace, jocurile olimpice.

Cea mai puternică plăcere, spre care, după opinia aceluiaşi Freud (fără îndoială întemeiată), a aspirat încă din copilărie i se arată omului ca o oază eliberatoare. Această plăcerea este plăcerea sexuală, împodobită cu ghirlandele unei mistici minore, în cel mai bun caz, cum este cazul unor credinţe orientaliste.

Nefiind din această lume, având credinţa nestrămutată că pământul este doar o cameră de hotel închiriată, pe care o va abandona foarte curând, călugărul are o existenţă mai degrabă extracorporală decât corporală, după cum scrie şi Sfântul Apostol Pavel: Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă întru dreptate.Rom. 8, 10 Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a liberat de legea păcatului şi a morţii. Rom. 8, 2 Drept aceea, fraţilor, nu suntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Rom. 8, 12 Locuinţa, hrana, cât şi toate îndeletnicirile sale reprezintă şi întreţin acest mod de vieţuire, denumită “îngerească”.

Pentru a nu mai purta grija trupului, călugării nici măcar nu-şi mai taie părul şi barba, iar asceţii din vechime nici nu-şi spălau trupurile, ceea ce fac şi astăzi mulţi călugări de pe Athos şi din mănăstirile cu regim închis.3  Conform regulamentelor monahale, călugării dorm îmbrăcaţi în straiele în care umblă şi ziua, (sau măcar în acelaşi fel de straie, straiele monahale), având mijloacele încinse cu cureli de piele, ca nişte ostaşi întotdeauna gata pentru moarte. Asta îi ajută să se îndepărteaze de obsesia trupului şi necesităţile lui.

Trupurile acestor oameni nu emană mirosul neplăcut al necurăţiei, cum este firesc. Eu personal am bucuria să trăiesc lângă un astfel de bătrân sfânt, în vârstă de 93 de ani şi pot să mărturisesc. Nu am cunoscut personal, dar un călugăr demn de încredere (care, de altfel, este absolvent al Facultăţii de medicină din Bucureşti), mi-a povestit despre un astfel de bătrân “nespălat” dintr-o mănăstire din România că, atunci când i-a sărutat mâna, mâna bătrânului mirosea a trandafir. Cel care mi-a povestit pe atunci încă nu era călugăr şi, zice, nici nu prea ar fi vrut să i-o sărute, văzându-l aşa ciufulit, într-o chilie plină de păianjeni, mai ales că bătrânul nici nu era preot, ci doar diacon. După ce au ieşit l-a întrebat pe prietenul care îl adusese, devenit şi el călugăr pe undeva, dacă i-au făcut baie bătrânului, că mirosea aşa. Acela i-a răspuns că bătrânul nu se mai spală de zece ani. Măsura acestui bătrân era aşa încât, la vreme de secetă, aducea ploaia cu rugăciunile sale.

Dar ca să fiu mai uşor de înţeles, am să folosesc un exemplu mai familiar şi mai simplu de verificat. Tăietorii de porci, tauri sau berbeci ştiu foarte bine că masculii prevăzuţi pentru tăiere trebuie castraţi din timp, pentru a salva carnea de mirosul specific. Acest miros nu este o urmare a murdăriei animalului şi nici nu poate fi înlăturat prin spălare, ci este rezultatul lucrării hormonale. Oamenii despătimiţi, călugării sfinţi despre care vorbim, deoarece au curmat în ei orice dorinţă şi mişcare a cărnii şi-au salvat trupurile de duhoarea patimilor, pe care alţii nu şi-o pot înlătura nici cu cele mai scumpe săpunuri şi parfumuri.

În aceste condiţii, abstinentul pentru Hristos este protejat de factorii care îi pot produce traume organice şi psihice. Fantasmele, care întreţin şi amplifică suferinţa omului lui Freud, în cazul creştinului sau lipsesc cu desăvârşire, sau au o durată efemeră, incapabilă să abată voinţa de la ţinta ei principală, care este Hristos.4 

Pentru a curma cu desăvârşire fantasmele, tradiţia ascetică ortodoxă, spre deosebire de cea catolică, interzice orice fel de încercare de a-ţi închipui până şi lucrurile aparent dumnezeieşti, cum sunt Straşnica Judecată, Hristos pe tron sau Hristos pe Cruce.5  “Cel ce nu vede nimic la rugăciune, spune Sfântul Simeon Noul Teolog, vede pe Dumnezeu”. Prin acest exerciţiu neîntrerupt, cu participarea Duhului Sfânt, ascetul ajunge să nu mai aibă nici vise, adică îşi poate controla până şi mişcările subconştiente din timpul somnului. Se înţelege de ce un astfel de om îşi controlează foarte uşor pulsiunile atât de brutale ale poftei trupeşti, curmându-le cu desăvârşire.

Lupta cu patimile nu se face oricum şi nu reuşeşte oricui. Dimpotrivă, sunt foarte puţini, chiar şi dintre monahi, cei care ajung la culmile descrise mai sus. Ascetul este, în primul rând, un cunoscător desăvârşit al sufletului omenesc, un mare psiholog şi chiar psihiatru. Pentru a ajunge la această cunoştinţă el studiază tratatele de o precizie uluitoare ale înaintaşilor, care sunt cuprinse în Filocalia (enciclopedia vieţuirii călugăreşti) şi în alte cărţi. De aceea, nici un ignorant nu poate pătrunde, dar mai ales nu se poate menţine în acest spaţiu periculos al fecioriei pentru Hristos, dovadă sunt multele cazuri de nebunie în care cad cei care fac aceasta fără călăuzitori iscusiţi, mai ales din rândul mirenilor care încearcă să imite pe călugări după ce au citit fără sfătuire cărţile care sunt foarte multe astăzi. Dintre ei, într-adevăr, sunt foarte mulţi mâhniţi, chinuiţi cumplit de melancolie şi irascibilitate, care sunt fructele inevitabile ale patimei curviei. Dar asta se întâmplă nu pentru că fecioria este imposibilă, ci pentru că ei o practică incorect, rugându-se greşit şi înălţându-se în cugetele lor cum că ar face mare lucru. Din această cauză Dumnezeu îndepărtează harul Său, fără de care nimic nu putem face Ioan 15, 5 şi-l lasă pe om doar cu armele sale sărace în faţa furiei iraţionale a acestei patimi monstruoase.

Omul singur nu poate sta în faţa acestui ocean dezlănţuit, că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Cântarea Cântărilor 8, 6 De aceea nici nu este uşor să explici fenomenul abstinenţei fericite unui necredincios, care nu poate admite lucrarea Duhului Sfânt în oameni. Ascetul are configuraţia organică şi psihică a oricărui alt om, deci, este vulnerabil. El însă este protejat, ca sub un clopot de harul Duhului. Toate nevoinţele lui au rostul de a nu îndepărta acest har, după ce l-a dobândit. Mai concret, nevoinţele au ca scop smerenia, pe care Dumnezeu nu o va urgisi, Psalm 50, 18 adică nu o va părăsi, starea de golire şi purificare în care se sălăşluieşte Dumnezeu, pentru a restabili în noi eu-l curat al întâiului Adam.

Păcatul nu este în firea noastră cea adevărată, ci a pătruns în noi ca blestem pentru cădere. Instinctul sexual a fost sădit de Dumnezeu în noi pentru condiţiile vieţii actuale, ale morţii, pentru perpetuarea speciei. Sf. Ioan Gură de Aur spunea că dacă nu ar fi fost moartea nu ar fi fost nevoie nici de căsătorie. Această lege însă nu mai este valabilă pentru cei care vor să trăiască după legea cea dintâi a fecioriei paradisiace, în care vom renaşte în ziua Învierii. Dar deşi mintea înţelege aceasta, trupul se împotriveşte, urmând cu fidelitate prescripţiile blestemului. Căci văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului. Romani 7, 23-25

Sofocle se pare că a simţit şi el suferinţa de pe urma acestei legi străine din trupul nostru. Despre aceasta ne relatează Platon în Republica: “Odată, am fost de faţă când cineva l-a întrebat pe poetul Sofocle: “Cum stai, Sofocle, cu plăcerile iubirii? Mai poţi oare să te bucuri de o femeie?” Poetul răspunse: “Nu vorbi cu păcat, omule! Cu adâncă mulţumire am scăpat de iubire, de parcă aş fi fugit de un stăpân smintit şi sălbatic”.6 

Fără a fi creştin, marele poet a exprimat în felul său ceea ce va vorbi mai târziu Apostolul Pavel romanilor: Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate. Rom. 6, 16

În Lavsaicon-ul lui Paladie, o carte pentru monahi din secolul IV, se aduce o pildă de abstinenţă incorectă, neplăcută lui Dumnezeu. Am cunoscut iarăşi în Ierusalim o fecioară care şase ani a purtat un sac şi a trăit închisă, neprimind nimic din cele ce-i puteau pricinui o plăcere. La urmă, prinsă de o mândrie covârşitoare, sfârşi prin a cădea. Şi deschizând fereastra, a primit pe cel ce o servea şi s-a împerecheat cu el, deoarece nu şi-a făcut nevoinţa potrivit voinţei şi iubirii lui Dumnezeu, ci pentru a se arăta pe scena omenească, ceea ce are în ea voinţa putredă de slavă deşartă. Căci stăpânită de gândurile ei, a fost dusă la dispreţuirea altora, neavând ca păzitoare înfrânarea.7 

Aceeaşi soartă o au şi monahii care dispreţuiesc femeile şi căsătoria, şi cei care îi privesc pe mireni ca pe nişte creştini de calitatea a doua. Aceştia, dacă nu-şi corectează prin nevoinţe concepţiile, sfârşesc prin a părăsi mănăstirea, devenind ei înşişi acei mireni pe care îi nesocoteau. Cei mai mulţi dintre ei nu se mai întorc niciodată la Hristos.

Fecioria e posibilă numai însoţită de blândeţe şi dragoste, numai în căutarea sinceră a desăvârşirii dumnezeieşti, acolo de unde a fugit orice dezamăgire sentimentală şi repulsie faţă de viaţă. Fecioria este rodul intensităţii vieţii din noi, fecioria este setea nepotolită de frumos şi libertate, ea, după cuvintele Sf. Ioan Gură de Aur, are nevoie de o energie teribilă şi nervi de oţel. Părerea că mănăstirile sunt pline de misogini, impotenţi şi de prostănaci care nu au ce mânca acasă este la fel de ridicolă după cum şi sună. În mănăstirile cu tradiţie există un sinod al fraţilor mai mari, care cercetează pe noul venit şi nimeni din cei care înaintează astfel de motive pentru abandonarea vieţii lumeşti nu este primit în obşte şi cu atât mai mult nu este tuns monah. Nu sunt primiţi în obşte nici cei cu probleme psihice, pentru a fi monah e nevoie de multă sănătate, în primul rând de echilibru sentimental.

Dacă fecioria în sine, fără Hristos, ar fi ceva, atunci nu s-ar explica suferinţa pe care o au impotenţii sau castraţii. Se spune că Origen s-ar fi castrat ca să scape de patima aceasta, însă nu a făcut decât să-şi înmulţească suferinţa. Pacea nu stă în trupul nostru, ci în mâinile lui Hristos. E adevărat că au existat secte desprinse din trunchiul creştinismului care, înţelegând greşit cuvintele Mântuitorului,8  se castrau. Pe unii ca aceştia îi ceartă chiar Apostolul Pavel: O, de s-ar tăia de tot cei ce vă răzvrătesc! Galateni 5, 12 “Când spune [Mântuitorul]: S-au făcut pe ei înşişi eunuci nu vorbeşte de tăierea mădularelor – Doamne fereşte! -, ci de tăierea gândurilor celor rele. Că blestemat este cel ce-şi taie mădularul… Şi pe bună dreptate! Unul ca acesta este un ucigaş; dă prilej să fie hulită creaţia lui Dumnezeu, deschide gurile maniheilor şi săvârşeşte aceeaşi fărădelege ca şi păgânii care se ciuntesc. Tăierea mădularelor a fost dintru început fapta unei lucrări diavoleşti şi a unei uneltiri drăceşti ca să defaime opera lui Dumnezeu şi să pocească pe om; ca să pună totul pe seama naturii mădularelor şi nu a voinţei libere”.9 

Călugării ştiu foarte bine că oamenii au nevoie de relaţii sexuale, căci pofta este şi bună şi rea, după cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: “Şi mânia şi pofta sunt înnăscute în firea omenească,… [şi] amândouă ne sunt folositoare: mânia, ca să pedepsim pe cei răi şi să îndreptăm pe cei care se uită urât [şi să folosim energia mâniei în lupta noastră împotriva păcatului; Nota m. Savatie], iar pofta ca să dăm naştere la copii, pentru a continua neamul omenesc prin astfel de moştenitori”.10 

Cei care au duhovnici la mănăstiri ştiu că de multe ori călugării sunt chiar mai îngăduitori cu canoanele decât preoţii mireni, deoarece ei ştiu ce înseamnă să te lupţi cu o patimă şi ştiu cât de uşor este să cazi. Odată au adus la avva Ammona o fată având în pântece şi i-au zis lui: cutare au făcut lucrul acesta, dă-le lor canon, adică pedeapsă pentru păcat! Iar el, făcând semnul crucii pe pântecele ei, a poruncit să i se dea şase perechi de cearşafuri, zicând: nu cumva mergând, să nască şi va muri, sau ea sau pruncul şi nu va afla cele de îngropare. Iar pârâşii ei i-au zis lui: de ce ai făcut aceasta? Dă-le canon! Iar el a zis lor: vedeţi, fraţilor, că aproape este de moarte şi ce pot eu să fac? Şi a slobozit-o pe ea şi n-a îndrăznit bătrânul să osândească pe nimeni.11 

Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. Şi nu numai atât, ci şi noi, care avem pârga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Rom. 8, 22-23

Trăind pentru veşnicie şi în veşnicie, ascetul ortodox nu este lipsit de nici una din bucuriile celor căsătoriţi. El nu poate fi considerat nici o verigă ruptă din lanţul generaţiilor, care nu lasă în urma lui urmaşi. Trăind pentru un Dumnezeu spiritual, într-un univers spiritual, călugărul naşte în chip spiritual fii duhovniceşti, pregătindu-i pentru veşnicie. Numărul fiilor născuţi de un călugăr depăşeşte cu mult posibilităţile de a naşte a părinţilor biologici, căci călugării nu doar că nasc sute şi mii de fii în timpul vieţii lor, ci şi după moarte, răspunzând la rugăciunile credincioşilor, nasc nu numai duhovniceşte, ci, prin mijlocirile lor înaintea lui Dumnezeu, dezleagă pântecele femeilor sterpe, făcându-se pe drept cuvânt pricinuitori chiar şi a naşterii biologice.

În afară de aceasta, roadele abstinenţei sunt în văzul tuturor. Călugării sunt longevivi, întotdeauna proaspeţi, foarte spirituali şi senini. Bătrâni precum părintele Cleopa, Arsenie Papacioc, Teofil Pârâian din România sunt întotdeauna înconjuraţi de mulţime de tineri, de regulă studenţi, care vin să-i asculte şi să se distreze duhovniceşte împreună cu ei. Aceşti bătrâni sunt iubiţi de copiii, de oamenii simpli de la sate şi de profesorii universitari. Lai ei găsesc un cuvânt de mângâiere femeile bătute de bărbaţii lor, la ei aleargă copiii părăsiţi de părinţii biologici, sub epitrahilul lor vechi plâng sărmanele studente rănite de avorturi, batjocorite de iubiţii lor. Deşi au renunţat la viaţa de familie, ei refac familii distruse, redau pe copii părinţilor lor, împacă pe tinerii îndrăgostiţi. Mii de pelerini călătoresc zilnic pentru a vedea pe aceşti abstinenţi fericiţi.

Abstinenţa este cea care ne face asemenea lui Hristos, asemenea lui Dumnezeu, de aceea ea dă celui care o practică sentimentul unei înalte demnităţi. Abstinenţii în numele lui Hristos fac aceasta din voia lor liberă, ei nu sunt siliţi de circumstanţe şi de aceea nu pot fi comparaţi cu frustraţii lui Freud.

1 Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. I.

2 Walter Otto în Zeii Greciei - Imaginea divinităţii în spiritualitatea greacă, Humanitas, 1995.

3. Mănăstirile cu regim închis sunt cele care nu sunt deschise pentru vizitatori. Regulamentul vieţii de obşte prevede ca monahii, deşi au haine sărăcăcioase, să le poarte întotdeauna curate, pentru a nu sminti pe fraţi şi mai ales pe mirenii slabi în credinţă. Oricum, creştinismul nu a văzut niciodată o virtute în faptul că cineva nu se spală, aceasta este mai degrabă o urmare a cufundării totale în rugăciune şi meditaţie la care se dedau unii asceţi. Deoarece practica monahală a constatat că mulţi din cei care au îmbrăţişat acest fel de viaţă, fără a parcurge treptele premergătoare, şi-au ieşit din minţi, faptul nu numai că nu se recomandă, ci chiar se interzice în obştile cu tradiţii sănătoase. Asceza ortodoxă se deosebeşte profund de asceza credinţelor orientale, care văd trupul ca pe un ambalaj inutil şi obositor al trupului, prin faptul că ea nu este îndreptată împotriva trupului, ci, orice penitenţă trupească nu trebuie să-şi depăşească scopul, care este cel de a domoli patimile. Conform dogmaticii ortodoxe, sufletul nu este superior trupului, după cum nici trupul sufletului, ci amândouă, recuperându-şi armonia, alcătuiesc fiinţa umană. Deşi sunt foarte dese îmbolnăvirile în rândul călugărilor din cauza exceselor, fie fizice, fie datorate istovirii prin nesomn şi nemâncare, aceasta se întâmplă în mănăstirile cu stareţi necărturari, aflaţi ei înşişi într-o stare gravă de înşelare, care poate fi numită nebunie, suferind de ceea ce psihiatrii numesc delir religios şi nu resprezintă deloc tradiţiile ascetismului ortodox. Monahismul sănătos are întotdeauna în faţă cuvintele Sf. Apostol Pavel: Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri (Efeseni 6, 12).

4. Se zicea despre avva Isidor că patruzeci de ani are de când simte păcatul cu mintea, dar niciodată nu s-a învoit, nici cu al poftei, nici cu al mâniei. Patericul Egiptean, Pentru Avva Isidor, cap. 3.

5. De exemplu, acest cap din cuvântul despre trezvie şi virtute al Sf. Isihie Sinaitul: “Aşadar, un fel al trezviei e să-ţi supraveghezi fantezia, adică atacul ca, neavând fantezia la dispoziţie, Satana să nu poată făuri gânduri mincinoase, pentru a le înfăţişa minţii spre amăgire mincinoasă”. Filocalia, vol. IV, Ed. Hrisma, Bucureşti, 1994, p. 61.

6. Platon, Republica, Opere vol. V, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1986, Partea I, 2, pp. 82-83.

7. Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon) - Scurte biografii de pustnici, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al BOR, în traducerea Preotului Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1993, p. 65.

 8 Sunt eunuci, care din pântecele maicii lor s-au născut aşa; şi sunt eunuci, care au fost făcuţi eunuci de oameni; şi sunt eunuci, care s-au făcut pe ei înşişi eunuci pentru împărăţia cerurilor (Matei 19, 12).

 9 Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Ist. Biblic şi de Misiune al BOR, Colecţia PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 720-721.