BluePink XHost

Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

(“Evangheliile apocrife”, traduse şi comentate de
Cristian Bădiliţă, Ed. Polirom 1999)

Nu mult după prezentarea filmului “Ultimile ispite ale lui Hristos” în România, a apărut cartea “Evanghelii apocrife”, cam în aceeaşi perioadă când se vota în parlament Ortodoxia ca religie de stat. Ilustrată cu icoane ortodoxe şi cu un studiu introductiv, care la început pare să vrea să conducă la o lectură corectă a apocrifelor, cartea atrage nu numai ca valoare documentară şi literară, ci chiar şi ca un pretins studiu asupra unor texte atât de controversate.

Cartea are structura unui “roman cristologic”, cum se exprimă însuşi alcătuitorul. Adică însumează “evanghelii” începând de la “Viaţa “părinţilor după trup” ai lui Iisus”, “Naşterea şi copilăria lui Iisus”, “Patimile şi pogorârea în iad” şi chiar până la “Adormirea Maicii Domnului”. Nu ne ferim a zice că multe informaţii conţinute în apocrifele citate sînt acceptate de Sfânta Tradiţie, atunci când este vorba de relatări necuprinse în Evanghelii (Ioan 28, 25). Deşi, în contextul în care sunt prezentate chiar şi aceste informaţii corecte, amestecându-se cu eroarea, devin păgubitoare pentru cititorul neavizat.

Ceea ce sporeşte dauna acestor texte sunt chiar comentariile alcătuitorului (Cristian Bădiliţă). Deşi foarte diplomat cu cititorul ortodox la început, autorul îşi dă pe faţă nesimpatia sa faţă de ortodoxie pe parcursul înaintării în lectură şi adeziunea sa la un sincretism religios pronunţat.

Comentatorul îşi începe discursul cu un truc oratoric. El linguşeşte pe cititorul ortodox de la bun început, voind parcă să se îndreptăţească de fapta de a scoate la iveală nişte texte abolite de Biserică. “Termenul de “apocrif”, scrie el, este în ochii bunilor creştini, echivalent cu “primejdios”, “dubios”, “blestemat”, chiar “diabolic”. Mai ales astăzi, când atâtea erezii ale creştinismului şi manifestări sectare, mode sincretice şi “metareligii” agresează, din toate părţile şi prin toate mijloacele, intimitatea noastră spirituală, publicarea acestor evanghelii apocrife ar putea fi interpretată - în România ca o nouă “diversiune”, ca o răuvoitoare ispitire” (p. 7). Iată un truc cu care mulţi ung ochii ortodocşilor mai puţini teologi, pentru a-i asigura de buna intenţie faţă de ei.

Dar asta este un fel de “butâlca votki” (sticla de votcă) la ruşi, cu care începe orice discuţie importantă la ei. După ce ortodoxul citeşte aceste cuvinte, zise parcă de el însuşi, se îmbată ca de votcă şi în continuare îl ascultă pe C. Bădiliţă ca pe un prieten numai ce descoperit. Totuşi comentatorul lasă să se vadă poziţionarea sa faţă de tradiţia ortodoxă practicând ortografierea “Isus (cu un singur “i”) Cristos”, ca şi catolicii. Deşi, dacă vroia să fie “diplomat” până la urmă trebuia să-şi dea seama că cu o astfel de ortografiere a numelui Mîntuitorului Hristos, într-o ţară ortodoxă, seamănă cu un negru trimis spion în Rusia.

Parada de erudiţie a lui Bădiliţă nu-i scuză alunecările dogmatice, cum ar fi simpatia exprimată faţă de dogma catolică privind “Imaculata Concepţie a Mariei”, ce-şi are “un serios punct de sprijin în Protoevanghelia lui Iacob” (p. 17). Lipsa de antenă teologică a d-lui Bădiliţă îl împinge să motiveze valoarea unui text fals (Protoev. lui Iacob) printr-o erezie. Dar faptul că această dogmă se sprijină pe textul simpatizat de Bădiliţă nu este, repetăm, un argument în apărarea textului, ci dovada cea mai mare a falsităţii lui. Căci, dacă, aşa cum susţin catolicii şi Bădiliţă, conceperea Maicii Domnului din Ioachim şi Ana ar fi fost fără de păcat, atunci ea nu ar mai fi avut nevoie de Mântuitor şi, deci, făptura omenească (Maica Domnului) s-ar fi putut mântui fără Dumnezeu, ceea ce contrazice rostul venirii lui Hristos în lume, întruparea şi moartea Lui pe cruce pentru tot neamul omenesc. Învăţătura ortodoxă susţine doar că conceperea Maicii Domnului din Ioachim şi Ana ar fi avut gradul minim de păcat, după cum se exprimă Sf. Ignatie Briancianinov, din cauza vârstei înaintate a soţilor, deci prin scăderea plăcerii trupeşti şi a poftei în actul zămislirii. De aceea, Maica Domnului, cea “mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii” prin propria sa viaţă, dar moştenitoare a firii stricăcioase a lui Adam, naşte totodată fiu, dar şi Mântuitor.

Totuşi, tindem să credem că toate acestea d-l Bădiliţă le cunoaşte mai bine decât mine şi că aceste trucuri pseudo-teologice pe care şi le îngăduie, ca şi acela cu ortografierea numelui Domnului, sunt pur şi simplu o propagandă procatolică. Faptul că Bădiliţă este un antiordodox fără ascundere (şi aici îl suspectăm şi de ateism), reiese şi din sincretismul religios pe care îl practică. Iată cum comentează el “cei şapte paşi ai Mariei din Protoevanghelia lui Iacob (VI. 1), (o tehnică a “amănuntului semnificativ”, practicată obsesiv în evangheliile apocrife, nu numai în romanul psihanalitic modern, dar şi o evidentă mistică a numărului ce ne introduce deja în ocultism): “Cei şapte paşi făcuţi de Maria au o semnificaţie specială: şapte este numărul perfect atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament. Episodul însă ne trimite şi spre un eveniment simbolic din viaţa lui Budha. “Imediat după ce s-a născut, Budha s-a ridicat în picioare, a făcut şapte paşi spre nord, a privit apoi către toate zările şi a rostit cu glas tunător: “Eu sunt Primul din întreaga lume, sunt Cel mai Bun din întreaga lume”. Prin cei şapte paşi Budha se înstăpâneşte asupra lumii. Desigur altul este cazul Mariei. Nu cred că se poate vorbi de vreo dependenţă reciprocă” (Smid, 50). Chiar dacă nu se poate vorbi de o influenţă budistă, cert este faptul că ne aflăm în faţa unui simbol universal, a unui arhetip transcultural. Personajele excepţionale se înstăpânesc asupra lumii prin săvârşirea unui număr simbolic de paşi, gest care va fi apoi ritualizat. Paşii Mariei pot avea o legătură directă cu cei şase paşi ritualici făcuţi în timpul deplasării şi instalării chivotului (a se vedea spre pildă, Cartea a doua a lui Samuel 6, 12). În versiunea armeană Maria face trei paşi (tot un număr simbolic)” (p. 50).

Iată un haos înstăpânit cu uşurinţă prin asocieri care nu-şi au locul. Pentru a-şi susţine filozofia şchioapă făcută în jurul lui Budha, comentatorul recurge şi la o sursă ortodoxă - Biblia, aducând exemplul instalării chivotului: “Atunci s-a dus David şi a adus cu alai chivotul Domnului din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David. Dar când cei ce duceau chivotul Domnului făceau câte şase paşi, el aducea jertfă un viţel şi un berbec...” (II Regi 6, 12-13). Vrea să susţină o idee păgână printr-un ritual păgân? Şi ce dacă ritualul descris se află în Biblie şi e înfăptuit de marele prooroc David? Nu trebuie să nesocotim faptul că acţiunea se petrece în Vechiul Testament şi, după cum susţine de nenumărate ori Apostolul Pavel, legea era pentru imaturitatea iudeilor. Iar Sf. Ioan Gură de Aur merge şi mai departe când zice: “şi jertfele şi curăţirile şi începuturile de lună nouă şi chivotul şi însuşi templul... toate acestea şi-au luat început din pricina neputinţei lor [iudeilor] de a se ridica cu mintea mai presus de cele materiale. Totuşi, Dumnezeu, pentru mântuirea celor rătăciţi, a îngăduit iudeilor să I se slujească prin aceste acte de cult, prin care şi păgânii, cu mici deosebiri, slujeau demonilor...”.¹ Prin aceasta însă nu se anulează însemnătatea Vechiului Testament, ci doar se întăreşte mai bine Noul Testament. Dar iarăşi credem că d-l Bădiliţă ştia prea bine o chestiune elementară de teologie şi de aceea îl învinuim încă o dată de inducerea în rătăcire a cititorului în mod intenţionat.

Întemeindu-şi discursul pe argumente extrateologice, comentatorul ajunge foarte uşor la afirmaţii ce pun evangheliile apocrife într-un raport de superioritate faţă de Evangheliile canonice: “Creştinismul instituţionalizat ar fi murit demult, sufocat de seriozitatea “lucaniană” (aici, dogmatică, n. n.), dacă nu s-ar fi născut, din când în când, câte un Petru naiv şi năzdrăvan (înţelegere eronată a şocului pe care l-a suportat Petru în muntele Tabor la vederea Dumnezeirii lui Hristos), care să transforme dogmele în realitate fascinantă” (p. 16).

Citez: “Personal m-am orientat spre o a treia categorie de evanghelii, izvorâte din pura curiozitate şi sete a omului simplu de a cunoaşte cât mai multe amănunte despre viaţa “personajelor” de care depind până la urmă destinul şi mântuirea sa. Textele respective alcătuiesc un adevărat roman cristologic. Un roman de aventuri duhovniceşti, “pasionant” doar în măsura în care patima noastră omenească devine patimă cristică, iar bucuria lecturii, început de urcuş taboric. Cum s-a născut Maria; care i-au fost părinţii şi în ce fel şi-a petrecut copilăria sfântă (Protoevanghelia lui Iacob, Evanghelia lui Pseudo-Matei); cum a trăit Iosif şi cum a fost ajutat de Fiul său putativ să treacă, netemător, la ceruri (Viaţa lui Iosif tâmplarul); cum Maicii Domnului i s-a încercat fecioria de către o femeie semeaţă, încremenită în Legea ei moartă, pe nume Salomeea, care venise la peştera de lângă Betleem să ajute, ca moaşă, la naşterea lui Iisus (Protoevanghelia...); cum au venit cei trei magi până la Ierusalim, călăuziţi de o stea în chip de înger (de un înger în chip de stea, n. n.); cum scutecele pruncului au vindecat de lepră o copilă, au redat înfăţişarea omenească unui tânăr transformat prin vraja câtorva femei geloase în măgar; cum au căzut idolii la pământ, sfărâmându-se, când a trecut El cu Iosif şi Maria pe lângă un templu din Egipt (Evanghelia arabă a copilăriei); cum se juca “Isus”, copil de-o şchioapă, plăsmuind vrăbii din noroiul lumii şi mântuindu-le spre zenit cu o bătaie din palme; cum îşi pedepsea El învăţătorii lumeşti, care, neştiind cu cine au de-a face, se împăunau cu bietele lor performanţe de a răzui un strat de cerneală de pe litera moartă a scripturii lui Moise (Evanghelia lui Pseudo-Toma); cum, venind la judecată înaintea lui Pilat, signoforii romani şi-au plecat de la sine stindardele până la pământ (Evanghelia lui Nicodim); cum a ieşit din mormântul păzit cu străşnicie - nu numai de o cohortă de soldaţi romani, ci şi de mulţi preoţi din sinedriul iudeilor - şi a înaintat între doi îngeri înalţi cît cerul, în timp ce capul lui trecea dincolo de cer (Evanghelia lui Petru); cum a rupt pecetea de tină a iadului, cufundându-se până la talpa lui şi scoţând tot poporul drepţilor, în frunte cu protopărinţii neamului omenesc; cum l-a legat pe satana de grumaji cu lanţuri groase şi l-a azvârlit la chin veşnic (Evanghelia lui Nicodim); cum s-a pogorât apoi iarăşi lângă iubita Sa Maică pentru a o ridica, în slava cuvenită, la cele de sus; cum apostolii aflaţi în viaţă au fost aduşi pe nori dumnezeieşti din toate colţurile lumii, unde se aflau risipii, spre a-şi lua rămas bun de la Maica Mântuitorului lor, iar cei deja morţi au fost înviaţi (Cuvântul lui Ioan Teologul despre Adormirea Maicii Domnului) - iată doar câteva dintre episoadele inedite ale vieţii Mântuitorului surprinse în evangheliile aşa-zise populare. Miraculosul, fantasticul şi hieraticul creează o atmosferă cu totul specială. Tensiunea nu scade o clipă. Intri într-un vârtej, parcurgi o transă. Eşti îmbiat mereu să reciteşti pasaj cu pasaj. Parcurgi apocrifele, apoi te duci la Evangheliile canonice. Şi constaţi cu uimire că, citindu-le acum, după o baie de miraculos, acestea din urmă par “mai adevărate”, ţi se dăruiesc mai uşor şi mai pline de viaţă. Ce au uitat creştinii este tocmai trăirea vieţii ca un miracol, cu uimirea celui rătăcit o clipă printre zei; trăirea vieţii de aici ca şi cum ar fi cea de dincolo. Petru, Ioan şi Iacob au fost luaţi de Domnul pe munte, să se roage. Aici ei au văzut cum “chipul lui Isus” devenise altul. Dar cei trei apostoli n-au văzut doar un chip schimbat; ei au intrat într-o altă lume (“Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreunaţi de somn”), unde se aflau, alături de Mântuitorul, Moise şi Ilie. Şi atât de mult le-a plăcut lor lumea aceea, încât, la un moment dat, Petru îi zice lui “Isus”: “Învăţătorule, este bine ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una ţie, una lui Moise şi una lui Ilie”. Atât de minunat se simţea Petru în lumea aceea, pe cât de fantastică pe atât de reală, de palpabilă, (cum poate fi palpabilă Dumnezeirea lui Iisus, căci asta au văzut atunci apostolii, ceea ce nu mai văzuseră până atunci? n. n.) încât n-ar mai fi vrut să o părăsească niciodată. Luca însă, şcolitul, teologul şi puţin snobul evanghelist Luca, scrie, la sfârşitul scenei de pe muntele Tabor, că “Petru nu ştia ce spune”. (C. Bădiliţă e de altă părere). Adică vorbea prostii, lucruri vrednice de mintea unui copil naiv. Dar atât de omenească şi în acelaşi timp sublimă este naivitatea pescarului Petru (cum poate fi sublimă manifestarea brută a omenescului, a firii căzute, vătămate de moarte? n. n.), încât comentariul lui Luca din final ne pare puţin răutăcios. (Dar cum îi pare d-lui Bădiliţă “comentariul” lui Hristos dat lui Petru, într-o situaţie similară de manifestare a “sublimului omenesc”, atunci când Petru încearcă să-L oprească de la moartea pe cruce, când îi zice: “Piei înapoia mea, satano!” (Mt. 16, 23). Şi asta după ce, chiar în acelaşi capitol, cu câteva versete mai sus, Hristos îl fericeşte pe Petru, zicându-i: “Fericit eşti Simone, fiul lui Iona... că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea...” (Mt. 16, 17-18)?). Luca reprezintă autoritatea canonică, sobrietatea şi cumpănirea vârstei mature; Petru este copilul care a gustat dintr-o lume fantastică şi a cărui bucurie, pură şi nevinovată, nu se poate drămui, raţionaliza. Ea se manifestă curat şi spontan. Acest dispreţuitor “nu ştia ce spune” poate fi aplicat oricărei evanghelii apocrife de sorginte populară. Da, Luca are dreptate; dar nu mai mult decât Petru (?). Creştinismul instituţionalizat ar fi murit demult, sufocat de seriozitatea “lucaniană” dacă nu s-ar fi născut, din când în când, câte un Petru naiv şi năzdrăvan care să transforme dogmele în realitate fascinantă. Iar noi, trebuie s-o recunoaştem, ne simţim bine pe muntele acesta ascultând poveşti din lumea de dincolo, chiar dacă povestitorii sunt “proşti” şi “nu ştiu ce spun” (p. 16).

D-l Bădiliţă şi prietenii săi însetoşează după minunile Domnului? Dar aşa au făcut şi cei ce L-au răstignit. Nu le-au ajuns toate minunile pe care le-a săvârşit Iisus; că a înviat morţi şi a vindecat orbi din naştere. Ci îl ispiteau şi acum când era pe cruce: “Hristos, regele lui Israel, să se coboare de pe cruce, ca să vedem şi să credem” (Mc. 15, 32). Că şi diavolul, pentru că era în nedumerire cu privire la natura lui Hristos, dacă este cu adevărat Dumnezeu, căci Îl văzuse flămânzind, îi cere o minune pentru a se convinge: “De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini” (Mt. 4, 3). “Noi, deci, n-avem nevoie de înfăţişare văzută, deoarece credinţa noastră ţine loc de minuni. Că n-au nevoie de minuni credincioşii, ci necredincioşii”.²

Cât priveşte autenticitatea minunilor copilului Iisus, despre aceasta ne explică mai bine decât Bădiliţă tot Ioan Gură de Aur: “Este evident dar că minunile care i se atribuie lui Iisus Hristos în copilăria sa sunt false, şi că ele au fost inventate şi închipuite. Dacă Iisus a făcut minuni din copilăria sa, Ioan ar fi cunoascut-o, şi tot poporul n-ar fi avut nevoie de un învăţător ca să-i înveţe. Ori, Ioan zice că el dacă a venit, era ca Iisus Hristos să fie cunoscut lui Israel...”³ “Mulţi socoteau că Ioan este mai mare decât Iisus, pe de o parte pentru că Ioan trăise tot timpul în pustie, pentru că era fiu de arhiereu, pentru că purta o îmbrăcăminte ca aceea, pentru că-i chema pe toţi la botez şi pentru că s-a născut dintr-o femeie stearpă, iar pe de altă parte, pentru că Iisus era născut de o fată sărmană - că nu era cunoscută încă de toţi naşterea din Fecioară -, pentru că locuise în casă, pentru că trăise la un loc cu toţi oamenii, pentru că purta haine la fel cu toţi ceilalţi. Îl socoteau mai mic decât Ioan şi pentru că nu ştiau încă nimic de tainele mari ale lui Hristos”.⁴

Aşadar, se exclude ipoteza că Hristos ar fi săvârşit minuni până la Nunta din Cana. Din Evangheliile canonice, care nu-i plac d-lui Bădiliţă, vedem că Hristos era scump la minuni: “Atunci I-au răspuns unii dintre cărturari şi farisei, zicând: Învăţătorule, voim să vedem de la Tine un semn. Iar El, răspunzând, le-a zis: Neam viclean şi desfrânat cere semn, dar semn nu i se va da, decât semnul lui Iona proorocul. Că precum a fost Iona în pântecele chitului trei zile şi trei nopţi, aşa va fi şi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi” (Mt. 12, 38-40). Cum dar vom regăsi pe Hristosul adevărat în “isus-ul” de-a dreptul diabolic din apocrife, a cărui apologie încearcă să o facă Bădiliţă? Căci “isus-ul” apărat de Bădiliţă nu numai că făcea minuni la tot pasul, dar mai era şi ucigaş şi temut pentru toată lumea: “Împreună cu Isus era şi fiul învăţătorului Ana. Acesta începu să împrăştie cu o nuieluşă de salcie apa adunată de Isus. Atunci Isus se mânie şi-i zise: “Copil nelegiuit, necredincios şi fără minte, cu ce ţi-au greşit zăgazurile mele şi apa aceasta? Uscate-ai ca un copac şi să nu ai nici frunze, nici fruct, nici rădăcină!” Şi chiar în clipa următoare copilul acela s-a uscat din cap până-n picioare” (Evan. lui Pseudo-Toma, III, 1-3). “Părinţii celui mort au venit la Iosif şi au început să-l învinuiască zicând: “Cu un asemenea copil n-ar trebui să locuieşti în satul acesta. Măcar învaţă-l să binecuvânteze în loc să distrugă! Iată, nu vezi că ne omoară copiii!?” (Idem, IV, 2). Oare această “evanghelie” îl fascinează pe Bădiliţă?

Având în vedere atât sursele citate de alcătuitorul ediţiei de faţă, cât şi uşurimea cu care acesta se rătăceşte în afirmaţii îndrăzneţe (dar neghioabe), nonşalanţa cu care renunţă deseori la pista religios-dogmatică în favoarea unui estetism ateu, cât şi ideile pe care le strecoară, a sincretismului religios, al omului nou “fără scrupule de ordin religios sau confesional” (p. 7), a unei reevaluări a învăţăturii creştine (şi, deci, a anulării valorii de adevăr a creştinismului tradiţional, a ortodoxiei), recunoaştem în această carte un truc new age-ist, îndreptat împotriva Bisericii Ortodoxe şi al sensibilităţii creştine nealterate, alături de filmul “Ultimile patimi ale lui Hristos”, romanul “Evanghelia după Iisus” a lui Jose Saramago, (care a şi luat Nobel în 1997) şi altele din aceeaşi categorie, care, de altfel, sunt tot mai la modă.

Cazul ne arată încă o dată că doar cunoaşterea exterioară a dogmelor nu e suficientă pentru a pătrunde tainele simple, dar sfioase ale creştinismului, aşa cum nici pe Cristian Bădiliţă doar lectura dicţionarelor catolice, nu l-a făcut teolog.

1. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Ed. Istitului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti - 1994, p. 80.

3. Comentarii [omilii] la Evanghelia de la Ioan, Ed. “Pelerinul român”, M-rea “Portăriţa” Prilog, 1997, p. 84.