BluePink BluePink
XHost
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Cap 8

 

Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăsirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăsirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei multi; căci toti ne împărtăsim dintr-o pâine (1Corinteni 10:16-17)

 

Motivul pentru care diferite denominatii, cu diferite forme de guvernare  bisericească, pretind că se bazează pe “modelul Noului Testament” este că Noul Testament nu precizează în termeni exacti modul de organizare a Bisericii sau felul în care trebuie tinute slujbele. Ar fi o greseală gravă să deducem de aici că Biserica primară nu ar fi avut o structură bine definită sau forme specifice de închinare. Noul Testament nu ne oferă un plan detaliat despre guvernarea Bisericii, pentru că Biserica deja exista pe când cărtile Noului Testament au fost scrise. Asa cum am arătat mai devreme, epistolele nu au fost concepute ca niste “manuale la purtător”.

Din pricina aceasta, dacă dorim să aflăm mai multe despre Biserica primară, ar trebui să căutăm dincolo de paginile Scripturii, la documentele străvechi ale Bisericii post-apostolice. Aceasta nu înseamnă, desigur, că alte documente sunt mai importante – sau la fel de importante – ca Sfintele Scripturi. Importanta lor constă în aceea că ele ne relatează felul în care primii crestini au interpretat Biblia si cum au aplicat aceste interpretări în vietile lor. Un astfel de demers va răspunde multelor întrebări pe care le au Protestantii din ziua de azi despre viata Bisericii.

În capitolul cinci am examinat felul în care descrierea Botezului în Didahii  (Scrierile Părintilor Apostolici) a pus în lumină pasajele biblice referitoare la practica Botezului. Să observăm acum, într-un mod mai sistematic, câteva aspecte din viata Bisericii primare, în particular cele privitoare la guvernarea Bisericii si la formele închinării.

Pe lângă Scrierile părintilor apostolici, alte patru documente din primele două secole ne ajută să întelegem cum era organizată Biserica primară si care era modul Ei de închinare: I Clement, Epistolele Sf. Ignatiu din Antiohia, Apologiile Sf. Iustin Filosoful si Împotriva ereziilor de Sf. Irineu din Lyon. Cu sigurantă, există multe alte documente din secolul al doilea, însă acestea contin cele mai exacte informatii despre viata Bisericii.

I Clement este o epistolă trimisă de Biserica din Roma Bisericii din Corint,  în jurul anului 95-96. Desi epistola nu mentionează numele Sf. Clement, traditia străveche i-o atribuie acestuia în unanimitate. Exegetii de azi nu contestă, de regulă, paternitatea acestei epistole. Sf. Irineu din Lyon, care scrie la jumătatea secolului al doilea, ne spune că Clement era al treilea episcop al Romei si că i-a cunoscut personal pe Sfintii Petru si Pavel. El era de asemenea în legătură cu Clement, cel mentionat în Filipeni 4:3. Astfel, această epistolă face legătura între perioada apostolică si cea post-apostolică.[1] 

În jurul anului 107, Sf. Ignatiu, episcop de Antiochia, a fost trimis sub arest la Roma pentru a fi executat. Acolo a scris epistole adresate câtorva Biserici. Dintre ele, sapte sunt foarte lungi si ne oferă informatii despre viata Bisericii de la începutul secolului al doilea.2

Apologiile Sf. Iustin Filosoful sunt unice prin aceea că ele nu se adresează crestinilor, ci împăratului păgân. Datând de la mijlocul secolului al II-lea, valoarea lor constă în faptul că Iustin descrie împăratului viata Bisericii pentru a spulbera diferitele mituri care circulau în lumea romană. I Clement si Epistolele lui Ignatiu sunt asemănătoare epistolelor din Noul Testament, ele fiind epistole ocazionale. Iustin însă, descrie în amănuntime lucruri de care aceste epistole amintesc doar în treacăt.3 

Am putea spune că Sf. Irineu este teologul par excellence al veacului al doilea. Cartea sa, Împotriva Ereziilor, extrem de bogată în informatii, datează din a doua jumătate a secolului al II-lea. Desi este cunoscut ca episcop de Lyon în Galicia (Franta), el a fost originar din Asia Mică si l-a cunoscut pe Sf. Policarp din Smirna, care, la rândul lui, a fost unul dintre ucenicii lui Sf. Ioan Apostolul. Prin urmare, Irineu era un nepot spiritual al Apostolilor.4

Din aceste documente aflăm că Biserica primelor două veacuri avea o structură ierarhică bine definită, formată în principal din patru ordine clericale: episcop, preoti, diaconi si laici. Biserica se închina potrivit modelului din Vechiul Testament. Mai mult decât atât, guvernarea Bisericii si modul în care se închina îsi aveau rădăcinile în doctrina Întrupării – aceea potrivit căreia Dumnezeu cu adevărat S-a făcut om pentru ca omul să se poată îmărtăsi cu adevărat din viata lui Dumnezeu.

 Cel mai important însă rămâne felul în care toate aceste elemente ale vietii Bisericii s-au întrepătruns pentru a forma un tot unitar. Asa cum vom vedea în cele ce urmează, guvernarea episcopală este legată direct de natura Bisericii ca o comunitate euharistică. În acelasi timp, Euharistia (Împărtăsania) este forma supremă de manifestare a crezului Bisericii potrivit căruia viata Ei nu este altceva decât viată în Hristos: Cel ce mănâncă trupul Meu si bea sângele Meu rămâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6:56).

 

Episcopi si preoti

 

În Noul Testament, termenii de episcopi si preoti sunt folositi alternativ.5 Aceasta reiese din următorul pasaj din Tit:

Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc si să asezi preoti prin cetăti, precum ti-am rânduit: De este cineva fără prihană, bărbat al unei femei, având fii credinciosi, nu sub învinuire de desfrânare sau neascultători. Căci se cuvine ca episcopul să fie fără prihană, ca un iconom al lui Dumnezeu, neîngâmfat, nu grabnic la mânie, nu dat la băutură, pasnic, nepoftitor de câstig urât (Tit 1:5-7).

Putem cita multe pasaje asemănătoare din literatura Bisericii primare în care acesti termeni sunt folositi alternativ:

Apostolii nostri au stiut prin Domnul nostru Iisus Hristos ca va fi o bătălie pentru titlul de episcop. De aceea, întelegând bine aceasta, au numit pe cei mai sus pomeniti ca, în caz că ei vor răposa, altii să le continue lucrarea…Căci mare păcat am săvârsi  dacă am da la o parte de pe scaunul episcopal pe cei care, cu sfintenie si fără de prihană, au adus darurile. Fericiti preotii care au slujit astfel, căci si-au primit cuvenita răsplată si nimeni nu îi poate înlătura din locul în care au fost numiti (I Clement 44).6 

 

Dar când îi provocăm pe ei [pe Gnostici] chemând acea traditie mostenită de la Apostoli si păstrată în biserici prin succesiune preotească, ei se opun traditiei arătându-se mai întelepti nu numai ca preotii, ci si ca Apostolii si pretinzând că au aflat adevărul nepângărit…Biserica păstrează această traditie de la Apostoli si a propovăduit această credintă tuturor oamenilor, ajungând acum până la noi prin succesiunea episcopilor (Împotriva ereziilor III2:2; III:3:2).

 

Există însă un scriitor din secolul întâi care nu a folosit alternativ termenii de episcop si preot: Sf. Ignatiu din Antiohia. În Epistolele sale, Sf. Ignatiu arată că într-o Biserică locală există un episcop, un consiliu de preoti si diaconii:

 

Cu totii urmati-l pe episcop întocmai cum L-a urmat Iisus Hristos pe Tatăl, iar pe preoti, ca pe Apostoli; pe diaconi respectati-i ca pe porunca lui Dumnezeu (Smirneni 8).

 

Exegetii Protestanti afirmă de comun acord că Sf. Ignatiu concepea ierarhia Bisericii într-un fel special, chiar revolutionar, pentru Biserica primară. Nu este deci de mirare că autenticitatea Epistolelor sale a fost vehement contestată de multi Protestanti, pe motivul a priori invocat de ei potrivit căruia forma episcopală de conducere a Bisericii era imposibilă în prima decadă a veacului al doilea.7 În ziua de azi exegetii nu se mai îndoiesc de autenticitatea celor sapte Epistole din curenta editie.

Nu se poate nega faptul că felul precis în care Sf. Ignatiu a definit notiunile de episcop si preot este, într-adevăr, iesit din comun pentru aceea perioadă a istoriei Bisericii. De asemenea, este mai presus de orice îndoială faptul că el pune un accent mult mai mare pe rolul episcopului în comparatie cu alti autori la care ne referim. Cu toate acestea, structura Bisericii asa cum o descrie Ignatiu nu era proprie numai Antiohiei. Dimpotrivă, examinarea altor documente pe care le-am luat în considerare va demonstra că o întelegere similară a ierarhiei Bisericii se întâlnea si în alte părti.8

Desi Sf. Clement foloseste alternativ termenii de episcop si preot, există destule mărturii care ne lasă să credem că avea în minte aceeasi structură bisericească ca si Sf. Ignatiu. Această epistolă a fost prilejuită de o neîntelegere din cadrul Bisericii din Corint. Mai precis, a fost vorba de o revoltă împotriva preotilor de acolo. Arătând că cei din Corint trebuie să se supună conducătorilor ce fuseseră numiti, Sf. Clement vorbeste despre adevărata rânduială în termenii bisericesti ai slujitorului altarului Vechiului Testament: 

Asadar, pentru că acestea ne sunt cunoscute si am pătruns în adâncurile dumnezeiestii cunostinte, se cuvine să facem în rânduială pe toate câte a poruncit Stăpânul; să le facem la vremile rânduite. A poruncit ca darurile de jertfă si liturghiile să nu se săvârsească la întâmplare si fără rânduială, ci la anumite timpuri si ceasuri. El a rânduit, cu vointa Lui cea preaînaltă, unde si prin cine vrea să se săvârsească acestea, pentru ca, fiind săvârsite toate cu cuviosie si cu încuviintarea Lui, să fie bine primite de vointa Sa. Asadar, cei ce aduc la vremile rânduite darurile lor de jertfă sunt bine primiti si fericiti; că nu păcătuiesc cei ce urmează poruncile Stăpânului. Arhiereului îi sunt date slujiri proprii, preotilor li s-a rânduit loc propriu, levitilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului îi sunt date porunci pentru laici. (40)

Aici Sf. Clement descrie buna rânduială a Bisericii, folosindu-se de modelul Vechiului Testament. Arhiereul îl închipuie pe episcop.9 Preotii îi închipuie pe prezbiteri (vârstnici), iar levitii pe diaconi. Să observăm că Sf. Clement aminteste în mod special de rolul laicilor.

Să mai observăm că Sf. Clement întrebuintează un limbaj de cult prin excelentă. Aceasta pentru că structura Bisericii este prezentată în cadrul lui Israel ca o comunitate drept-măritoare. Altfel spus, structura Bisericii este direct legată de felul în care Ea I se închină lui Dumnezeu. Vom reveni în cele ce urmează la acest aspect atât de important.

În cartea sa, Împotriva ereziilor, Sf. Irineu foloseste succesiunea episcopilor din diferite Biserici locale ca argument împotriva pretentiilor Gnosticilor de a mosteni în chip tainic cunoasterea de la Apostoli. Asa cum am văzut în cele de mai sus, Sf. Irineu vorbeste atât de succesiunea preotilor, cât si a episcopilor. Cu toate acestea, când ajunge să enumere episcopii unei anumite Biserici – el foloseste Roma ca exemplu – oferă o singură linie de succesiune. Cu alte cuvinte, el prezintă felul în care episcopii s-au succedat unul după altul. Nu avem nici o indicatie în ceea ce priveste succesiunile multiple. Într-adevăr, Irineu îl consideră pe Sf. Clement ca autor al Epistolei trimise de Biserica din Roma Bisericii din Corint.

Binecuvântatii Apostoli, întemeind si zidind Biserica au încredintat atunci lui Linus scaunul episcopal. Despre acest Linus Pavel pomeneste în Epistola către Timotei. Lui i-a urmat Anacletus, iar după acesta lui Clement i-a fost încredintat episcopatul. Despre acest om, care i-a văzut pe binecuvântatii Apostoli si a vorbit cu ei, s-ar putea spune că are propovăduirea Apostolilor încă proaspătă [în urechi], iar traditiile lor înaintea ochilor. El însă nu a fost singur, căci erau multii altii care primiseră învătături de la Apostoli. Pe vremea acestui Clement, atunci când fratii din Corint au fost cuprinsi de nu putină dezbinare, Biserica din Roma a trimis o epistolă autoritară corintenilor…Acestui Clement i-a urmat Evaristus. Alexandru i-a urmat lui Evaristus, apoi, în a sasea generatie de la Apostoli, a urmat Sixtus. După el, Telefor, care a fost martirizat, apoi Hyginus, apoi Pius, iar după el Anicet. Sotor i-a urmat lui Anicet, iar acum episcop este Eleuterie, a douăsprezecea generatie de la Apostoli. În această ordine si prin această succesiune traditia ecleziastică mostenită de la Apostoli si propovăduirea adevărului au ajuns până la noi. Aceasta este dovada cea mai grăitoare că există o singură credintă adevărată, păstrată de Biserică din vremea Apostolilor si până acum, si transmisă în adevăr (III.3.3).

Din cele de mai sus reiese limpede că, dacă terminologia referitoare la functia episcopală si preotească a rămas oarecum flexibilă în primele două secole, functiile respective nu. Sfintii Clement si Irineu, ca si Sf. Ignatiu stiu numai de un episcop într-o biserică la un moment dat.

Cheia de întelegere a acestor lucruri ne-o oferă Sf. Iustin Filosoful în a sa Prima Apologie. Descriind împăratului praznicul euharistic, el scrie:

Si în ziua numită Ziua Soarelui se adună toti cei care trăiesc în orase sau la tară; scrierile Apostolilor sau ale profetiilor sunt citite în măsura în care permite timpul. Când cititorul a terminat de citit, cel care prezidează adunarea tine un discurs, mustrându-ne si îndemnându-ne să urmăm aceste strălucite exemple. După aceea ne ridicăm cu totii în picioare si ne rugăm; apoi, asa cum am spus mai înainte, la sfârsitul rugăciunii noastre se aduc pâine, vin si apă; cel ce prezidează aduce rugăciuni de multumire [euharistii] cu toată autoritatea sa, iar oamenii încuviintează cu Amin.

Să observăm că el îl descrie pe conducătorul slujbei Bisericii ca prezident.10 Aceasta prezintă o importantă capitală. De bună seamă că o adunare poate avea un singur prezident. Indiferent câti preoti ar mai fi prezenti, doar unul putea prezida.11

Să mai observăm că acest pasaj se ocupă în special de prăznuirea Euharistiei (Împărtăsaniei). Să ne amintim că Sf. Clement a tratat subiectul guvernării bisericesti în cadrul slujbei de închinare a Bisericii. Biserica este, înainte de toate, o comunitate drept-măritoare, adunată în jurul Mesei Domnului Ei. Astfel, tocmai natura euharistică a Bisericii îi defineste structura ierarhică. Iată ce scrie John Meyendorff:

 

      

Abia în si prin praznicul euharistic Biserica avea să fie ea însăsi: Biserica lui Dumnezeu (έκκλήσια θεου), si deci în cadrul adunării euharistice, adunate în fiecare săptămână de Ziua Domnului, avea să se formeze structura internă a Bisericii. Într-adevăr, dacă Euharistia (Împărtăsania) a fost o reconstituire a Cinei Celei de Taină, cineva trebuia să stea în locul Domnului si să pronunte cuvintele pe care El le-a poruncit discipolilor Săi să le spună. Pe de altă parte, Euharistia semnifica de asemenea participarea la praznicul mesianic Împărătiei ce va să vină, asa cum a fost el întrevăzut de autorul Apocalipsei: “un tron era în cer si pe tron sedea Cineva…Si douăzeci si patru de scaune înconjurau tronul si pe scaune douăzeci si patru de bătrâni [presbiteroi]…” (4:2-4).

            Sf. Ignatiu vorbeste de asemenea de locul pe care-l ocupă episcopul în

ceea ce priveste Euharistia:

Căutati, dar, să participati la o singură euharistie; că unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos si unul este potirul spre unirea cu sângele Lui; unul este jertfelnicul, după cum unul este episcopul împreună cu preotii si diaconii, cei împreună cu mine robi; pentru ca ceea ce faceti, s-o faceti după Dumnezeu. (Filadelfieni 4)

Nimeni să nu facă fără episcop ceva din cele ce apartin Bisericii. Acea Euharistie (Împărtăsanie) să fie socotită bună, care este făcută de episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit. Unde se vede episcopul acolo să fie si multimea credinciosilor, după cum unde este Iisus Hristos, acolo este si Biserica universală (Smirneni 8).13

            Din scrierile Părintilor Bisericii primare precum cele ale Sf. Clement, Sf. Ignatiu, Sf. Iustin si Sf. Irineu reiese clar că structura ierarhică a Bisericii primare era determinată nemijlocit de natura Ei de comunitate euharistică. Biserica este Ea Însăsi abia atunci când se adună în jurul Mesei Domnului Ei. Aici, în aceste acte liturgice care vorbesc de la sine, se deosebesc diferitele lucrări ale Bisericii.

 

Noul Israel

Crestinismul nu s-a născut din nimic. Iisus Hristos nu a întemeiat o nouă religie. Primii crestini erau evrei si încă de la început vedeau în Biserică pe Noul Israel. Fără îndoială, iudaismul este o religie liturgică. Majoritatea Protestantilor însă nu izbutesc să unească liturgic Vechiul si Noul Israel.

În cadrul Noului Testament se poate observa fără urmă de tăgadă că Apostolii au continuat să păstreze practicile liturgice iudaice.14 Asa cum am văzut, si literatura pe care am citat-o, ai cărei autori neiudaici au scris-o cu mult după ce crestinii au fost izgoniti din sinagogă, stă mărturie pentru faptul că modul crestin de închinare se baza pe modele iudaice.

În primul secol evreii se rugau la anumite ore ale zilei si posteau lunea si joia. În Didahii (Faptele sfintilor apostolic) crestinii sunt îndemnati să postească si să se roage, însă într-un fel diferit de cel al evreilor:

Posturile voastre să nu fie ca cele ale fătarnicilor,15 că ei postesc lunea si joia; voi, însă să postiti miercurea si vinerea.16 Nu vă rugati ca fariseii, ci cum a poruncit Domnul în Evanghelia Sa! Asa să vă rugati: “Tatăl nostru…”. De trei ori pe zi să vă rugati asa. (8)

Ce se cuvine observat în legătură cu acest pasaj este că, desi primii crestini erau dornici să se deosebească de evrei, ei îsi rânduiau viata si forma de închinare potrivit practicilor liturgice evreiesti. În ceea ce priveste Euharistia (Împărtăsania) aflăm:   

Când vă adunati în Duminica Domnului, frângeti pâine si multumiti, după ce mai întâi v-ati mărturisit păcatele voastre, ca jertfa voastră să fie curată. Tot cel care e certat cu tovarăsul său să nu vină împreună cu voi până nu se împacă, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră. Că aceasta este ceea ce s-a zis de Domnul: În orice loc si timp să-Mi aduceti jertfă curată; că împărat mare sunt, zice Domnul, si numele Meu este minunat între neamuri (14).17

Să observăm că Euharistia (Împărtăsania) este considerată o “jertfă”. Acesti crestini neiudaici întelegeau închinarea pe care o practicau ca pe o îndeplinire nemijlocită a profetiei Vechiului Testament. Interpretarea lor este confirmată de faptul că, potrivit Legii lui Moise, jertfele trebuiau aduse numai în cortul de rugăciune sau în templul din Ierusalim, si doar de către preotia lui Aaron. Numai în Biserica crestină – Noul Israel – este posibil să se aducă jertfă curată în orice loc.

Sf. Clement vorbeste de asemenea despre modul crestin de închinare în termenii prototipului său din Vechiul Testament. Îi avertizează pe corinteni că nu trebuie să se revolte împotriva conducătorilor alesi, căci numai cei alesi de Dumnezeu pot aduce jertfa la altar. Există o singură Biserică si o singură jertfă:  

Nu se aduc, fratilor, pretutindeni jertfe continui sau jertfe de rugăciune sau jertfe pentru păcat sau jertfe pentru greseli, ci numai în Ierusalim; iar acolo nu se aduc jertfele în orice loc, ci înaintea templului, la jertfelnic, după ce darul de jertfă a fost cercetat mai întâi de arhiereu si de slujitorii amintiti mai sus.18 Cei care fac ceva împotriva vointei lui Dumnezeu au ca pedeapsă moartea.19 Vedeti, fratilor, cu cât am fost învredniciti de mai multă cunostintă, cu atât mai mult suntem supusi unei mai mari primejdii (41). 

Trebuie precizat aici că acesti crestini nu practicau ritualuri iudaice. Într-adevăr, Sf. Ignatiu merge până într-acolo încât afirmă că “este absurd să vorbesti despre Iisus Hristos dar să practici iudaismul” (Magnezieni 10:3). Ei practicau modul crestin de închinare, însă închinarea lor se baza pe modele iudaice.20 Sf. Irineu din Lyon arată aceasta cât se poate de clar. Tot el interpretează Maleahi 1:10-11 ca pe o profetie a modului crestin de închinare:

Si El si-a sfătuit discipolii să aducă lui Dumnezeu pârga făpturilor Sale. Nu pentru că Dumnezeu ar avea nevoie de aceste daruri, ci pentru ca ei să nu fie fără roadă si fără recunostintă. Aceasta a făcut atunci când a luat pâinea, un produs natural, si a dat multumire zicând: Acesta este Trupul Meu. Tot astfel si potriul cu vin, apartinând aceleiasi naturi din care cu totii facem parte, El l-a numit Sângele Său, jertfa Legii Celei Noi. Această jertfă este primită de Biserică de la Apostoli si o oferă în toată lumea lui Dumnezeu, care ne hrăneste cu pârga darurilor Sale în Noul Testament. În legătură cu aceasta Maleahi a proorocit astfel: Nu-Mi sunt plăcute nicidecum prinoasele aduse de mâinile voastre…în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu si prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri…Prin aceasta el arată că cei dintâi vor înceta să aducă jertfe lui Dumnezeu, însă în orice loc se vor aduce jertfe de tămâie si prinoase curate, în timp ce numele Său este slăvit între neamuri (IV:17:4).

Referindu-se îndeosebi la diferenta dintre slujirea crestină si cea iudaică, Sf. Irineu afirmă:

 Se aduc ofrande peste tot, se aduc jertfe între cei alesi si jertfe în Biserică. S-a schimbat numai felul jertfei, căci acum jertfa este adusă nu de slujitori, ci de fii. Există un singur Domn, dar într-un fel este ofranda servilă si în altul ofranda adusă de fii, astfel ca prin însăsi felul ofrandei se primeste un anumit fel de libertate (IV:18:2).

 Cândva un profesor de-al meu de Noul Testament de la colegiu ne-a prezentat rânduiala slujbei dintr-o sinagogă iudaică din primul secol. După aceea a comparat slujba de la sinagogă cu o slujba obisnuită Baptistă. Am fost cu totii impresionati să aflăm că practicile noastre de închinare îsi aveau rădăcinile în modul iudaic de închinare.

Mai important decât ceea ce am învătat în clasă în acea zi a fost faptul că de fapt nu învătasem. Profesorul nostru a omis să ne spună că acest model de bază este acela al liturghiei Cuvântului, întâlnită în majoritatea traditiilor crestine. În Apologia sa, Sf. Iustin descrie slujba de Duminică din secolul al II-lea ca având două părti de bază. În prima parte se citeste din Scripturi, pentru ca apoi acele lecturi să se explice în predică, iar în partea a doua se aduce Euharistia (Împărtăsania).

Liturghia Cuvântului, fără să se deosebească de o slujbă Baptistă tipică, este într-adevăr bazată pe slujbele din sinagogă. Totusi, slujba de Duminică din vremea Sf. Iustin – si până astăzi în Biserica Ortodoxă – nu se sfârseau cu liturghia Cuvântului. Să nu uităm că, stricto sensu, închinarea lui Israel nu avea loc în sinagogi. Sinagoga a apărut după perioada exilului în Babilon. Nu se pomeneste nimic despre sinagogă în Legea lui Moise.21 Într-adevăr, asa cum am văzut în cele de mai sus, singurul loc unde Israel putea aduce jertfă era în templul din Ierusalim.

Documentele la care ne referim stau mărturie pentru faptul că primii crestini si-au conceput închinarea în termeni de jertfă. Ca Evanghelic însă am fost învătat să cred că Jertfa lui Hristos pe cruce face inutilă orice altă jertfă. Si atunci cum împăcăm practica Bisericii primare cu caracterul unic si final al lucrării lui Hristos?

 

Trupul Domnului nostru Iisus Hristos

 

Când Sf. Ioan Botezătorul L-a întâlnit pentru prima oară pe Hristos a exclamat: Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii (Ioan 1:29). Această temă se regăseste în Cartea Apocalipsei. Ioan a văzut un Miel pe tron în timp ce îngerii si vârstnicii cântau: Vrednic este Mielul cel înjunghiat ca să ia puterea si bogătia si întelepciunea si tăria si cinstea si slava si binecuvântarea (Apocalipsa 5:12).

Sf. Pavel scrie că: Pastile nostru Hristos S-a jertfit pentru noi (1 Corinteni 5:7). În Evrei putem citi:

Si orice preot stă si slujeste în fiecare zi si aceleasi jertfe aduce de mai multe ori, ca unele care niciodată nu pot să înlăture păcatele. Acesta dimpotrivă, aducând o singură jertfă pentru păcate, a sezut în vecii vecilor, de-a dreapta lui Dumnezeu, si asteaptă până ce vrăjmasii Lui vor fi pusi asternut picioarelor Lui (10:11-13).

Iisus Hristos este Mielul nostru de Paste, care S-a jertfit pentru mântuirea lumii.22 Mai mult decât atât, sacrificiul Lui este desăvârsit si nu poate fi repetat. De aceea Răstignirea lui Hristos este, fără îndoială, piscul istoriei omenesti.

Există tendinta, în Protestantism, de a limita Răstignirea lui Hristos la un moment din istorie. Faptul că Jertfa lui Hristos nu poate fi repetată înseamnă că ea nu poate fi rememorată decât ca un eveniment trecut. De aceea Cina Domnului este un “memorial” – un act de aducere aminte.23

Exact asa nu s-au întâmplat lucrurile în Biserica primară. Pentru început, să remarcăm că, în greacă, termenul folosit pentru aducere-aminte - Aceasta să faceti spre pomenirea Mea (1 Corinteni 11:24) – are o conotatie activă24 si presupune mai mult decât un act psihologic de aducere-aminte, semnificând reprezentarea evenimentului rememorat:   

Când Biserica devine Templul lui Dumnezeu iar membrii ei pietre vii si preotie sfântă, atunci Împărtăsania devine si ea o jertfă sfântă – jertfă în sensul în care aceasta presupune a fi părtas jertfei lui Hristos, asa cum aflăm si din cuvintele “Aceasta să faceti spre pomenirea Mea”, desi cuvântul “pomenirea” nu reflectă întru totul spiritul ideii. “Pomenire” trimite cu gândul la o amintire mentală a ceea ce este absent, dar din perspectivă biblică cuvântul înseamnă mai degrabă re-amintire, reconstituire a ceea ce este trecut din nou în prezent, astfel ca să devină operativ prin efectele sale aici si acum. Jertfa euharistică din Biserică este deci una si aceeasi cu jertfa lui Hristos nu în sensul că jertfa Lui este repetată, ci în acela că jertfa euharistică înseamnă re-amintirea sau re-prezentarea prinosului Său desăvârsit astfel că jertfa este prezentă si operativă prin efectele sale.25

Astfel, Împărtăsania este o participare activă, aici si acum, la Jertfa unică si nerepetabilă oferită de Hristos pe Golgota. Nu este numai un act de aducere-aminte, ci si un act de reală comuniune cu Hristos:

Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este, oare, împărtăsirea cu sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împărtăsirea cu trupul lui Hristos? Că o pâine, un trup suntem cei multi; căci toti ne împărtăsim dintr-o pâine (1Corinteni 10:16-17).

În Epistolele sale, Sf. Ignatiu enumeră cu durere pretentiile Dochetistilor care sustineau că Cuvântul lui Dumnezeu S-a întrupat în aparentă, nu în realitate. Acestia, considerându-se mai spirituali decât restul Bisericii, nu participau la închinarea Ei. Este interesant de amintit motivul pentru care nu participau la Împărtăsanie:  

De Euharistie si de rugăciune se depărtează, pentru a nu mărturisi că Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trupul care a pătimit pentru păcatele noastre si pe care Tatăl, cu bunătatea Sa, l-a înviat (Smirneni 7).

În Biserica primară, singurii care tăgăduiau că Împărtăsania este adevăratul Trup si Sânge al lui Hristos erau cei care tăgăduiau si Întruparea Cuvântului. Astfel că, din perspectiva Părintilor Bisericii primare, există o legătură strânsă si nemijlocită între doctrina Întrupării si Prezenta Reală a lui Hristos în Împărtăsanie. A o nega pe una echivalează cu a o nega pe cealaltă.

Scriind împăratului Romei, Sf. Iustin marchează explicit legătura dintre Împărtăsanie si Întrupare. Asa cum Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om prin Întrupare, tot astfel în Împărtăsanie pâinea si vinul se prefac în Trupul si Sângele lui Hristos:

Iar această mâncare este numită de către noi Euharistie (Împărtăsanie), la care nu pot participa decât cei care cred că lucrurile pe care le propovăduim sunt adevărate si care au fost curătiti prin baia cea pentru iertare de păcate si pentru renastere26 si care trăiesc după porunca lui Hristos. Căci nu ca pe o pâine si o băutură oarecare primim noi acestea, ci asa cum Iisus Hristos Mântuitorul nostru, întrupându-Se din Cuvântul lui Dumnezeu si primind trup si sânge pentru măntuirea noastră, tot astfel am fost învătati că mâncarea pentru care s-a adus multumire prin rugăciunea Cuvântului Său si cu care trupul si sângele nostru sunt hrănite este Trupul si Sângele Acelui Iisus care S-a întrupat (66). 

Sf. Irineu este si mai specific în ceea ce priveste relatia dintre Împărtăsanie si Întrupare. Cartea sa, Împotriva ereziilor, are ca tintă principală Gnosticismul. Printre alte lucruri, Gnosticii învătau că Dumnezeul Vechiului Testament si Dumnezeul lui Hristos erau doi Dumnezei diferiti. Mai mult chiar, ei repudiau creatia, afirmând că materia nu poate fi un vehicol adevărat pentru spirit. Irineu afirmă deci atât bunătatea inerentă a creatiei lui Dumnezeu, cât si realitatea Încarnării:

 Noi suntem mădularele Sale si suntem hrăniti din creatia Sa, El Însusi dăruindu-ne-o, El face să răsară soarele si trimite ploaie (Matei 5:45). Astfel, băutura, care este parte din creatia Sa, El a numit-o Sângele Său, hrănindu-ne pe noi, iar pâinea, care tot creatia Sa este, El a numit-o Trupul Său; hrănindu-ne prin aceasta trupurile. Ori de câte ori paharul si pâinea pregătită de om primesc Cuvântul lui Dumnezeu, Împărtăsania devine Trupul lui Hristos si prin aceste elemente trupurile noastre primesc hrană si îngrijire. Atunci cum pot ei să spună că trupul nu poate primi darul lui Dumnezeu, care este viata vesnică, văzând că trupul este hrănit cu Trupul si Sângele Domnului, ca mădular al Său (V:2:3)?

Am văzut cum, încă din secolul al II-lea, Dochetistii au refuzat să participe la Împărtăsanie pentru că nu credeau că este Trupul si Sângele lui Hristos. Chiar dacă erau eretici, erau cel putin consecventi. Potrivit celor scrise de Irineu, Gnosticii nu au fost consecventi. Ei considerau creatia ca fiind rea, tăgăduiau că Hristos a suferit si a murit în realitate, dar cu toate acestea continuau să participe la închinarea Bisericii. Irineu a observat neîntârziat discrepanta dintre teologia si practica lor:

Si încă, cum pot să spună că trupul putrezeste si nu are viată, văzând că el este hrănit de Trupul si Sângele Domnului? Ei trebuie sau să-si schimbe părerea sau să înceteze să aducă jertfele de care vorbesc. Părerea noastră însă e de partea Împărtăsaniei, iar Împărtăsania ne îndreptăteste părerea. Noi Îi jertfim ceea ce este al Lui, pe bună dreptate numind comuniunea si unitatea trupului si a duhului. Căci precum pâinea, care vine din pământ, primeste invocarea lui Dumnezeu, si astfel numai este o pâine oarecare, ci Euharistie (Împărtăsanie), are două părti: pământească si cerească, tot asa trupurile noastre, după Împărtăsanie, nu mai sunt pieritoare, ci nădăjduiesc la vesnica înviere (IV:18:25).

Două aspecte din acest pasaj sunt de o importantă crucială pentru studiul nostru. Mai întâi, Sf. Irineu afirmă “Părerea noastră însă e de partea Împărtăsaniei, iar Împărtăsania ne îndreptăteste părerea.” Cu alte cuvinte, teologia sa este pe potriva închinării si vietii Bisericii, iar închinarea si viata Bisericii îndreptătesc adevărul teologiei Sale.27

Acesta este un alt exemplu pentru felul în care Părintii Bisericii primare se raportau la viata Bisericii – traditia – atunci când era nevoie să aplaneze disputele teologice. Tot în Împotriva ereziilor Irineu vorbeste despre legătura dintre Scriptură si traditie. El spune că Gnosticii, atunci când sunt dezmintiti de Scripturi, pretind că ele gresesc, apelând la propria lor traditie care, spun ei, le-a fost transmisă în secret (III:2:1).

Acestei traditii secrete Sf. Irineu îi opune traditia transmisă de Apostoli si păstrată public de către episcopi în Biserică.28 Pentru Irineu Succesiunea Apostolică nu este doar un mijloc de a asigura un guvern bisericesc valid, ea este de asemenea o garantie publică a autenticitătii învătăturii Bisericii:

Stă deci în putinta tuturor, din fiecare Biserică, a tuturor celor care doresc să vadă adevărul, să contemple traditia Apostolilor răspândită în toată lumea. Iar noi suntem în măsură să-i cunoastem pe cei care au fost numiti episcopi ai Bisericilor chiar de către Apostoli si de asemenea pe succesorii lor de-a lungul veacurilor care nici nu au propovăduit, nici nu au cunoscut nimic din cele îndrugate de acesti eretici. Căci dacă Apostolii ar fi cunoscut mistere ascunse pe care obisnuiau să le împărtăsească în secret celor “perfecti”, ei le-ar fi transmis mai cu seamă celor cărora le-au încredintat soarta Bisericii (III:3:1).

Este, fără îndoială, greu pentru Evanghelici să înteleagă de ce Părintii Bisericii primare puneau un accent atât de mare pe traditie, în special în ceea ce priveste închinarea. Suntem obisnuiti să credem că facem cutare lucru pentru că credem cutare lucru. De aceea poate părea oarecum bizar să auzim pe cineva afirmând exact opusul: credem cutare lucru pentru că facem cutare lucru. Tocmai aceasta este afirmat de către Sf. Irineu.

Am ajuns astfel la al doilea aspect notabil din argumentul Sf. Irineu: “…tot asa trupurile noastre, după Împărtăsanie, nu mai sunt pieritoare, ci nădăjduiesc la vesnica înviere”. Pentru Irineu, ca si pentru ceilalti Părinti din secolul al II-lea, ca si pentru crestinii Ortodocsi de azi, Împărtăsania este o Comuniune reală cu Hristos. Este participarea noastră la umanitatea Lui divină.

Sf. Irineu poate să interpreteze Scripturile potrivit felului în care se închină în secolul al II-lea pentru că ceea ce este descris în Biblie este nemijlocit trăit în viata Bisericii. Biserica îl mărturiseste pe Hristos; Biserica este viată în Hristos.

Sf. Ignatiu scrie Bisericii din Filadefia: 

Pentru că am auzit pe unii spunând: “Dacă nu-L găsesc pe Hristos în arhive, nu cred în Evanghelie”. Când le-am spus că este scris, mi-au răspuns: “Dar tocmai asta te întreb!” Pentru mine, însă, arhivele sunt Iisus Hristos, arhive sfinte, crucea Lui, moartea, învierea Lui si credinta dată prin El (Filadelfieni 8).

Sfintii Ignatiu si Irineu au înteles că este inutil să polemizezi despre interpretarea Scripturii. Ei pot interpreta Scripturile corect nu pentru că ar fi mai destepti, ci pentru că în Biserică ei au adevărata comuniune cu Hristos. Biserica nu este o adunare de indivizi care au aceleasi credinte despre Dumnezeu, Ea este Trupul mistic al lui Hristos, prezenta Sa continuă în lume.29

 



[1] Pentru o introducere generală si bibliografie, vezi Quasten, pp. 42-53. Traduceri pot fi găsite în colectiile Apostolic Fathers / Părintii Apostolici. Cf. Cap.5, n55 si mai sus. Există si o traducere de J.A. Kleist, The Epistles of Clement of Rome and Ignatius of Antioch, Ancient Christian Writers / Epistolele lui Clement Romanul si Ignatiu din Antiohia, Scrieri crestine străvechi, vol. 1 (NY: Newman Press, 1946). Autenticitatea epistolei II Clement – o predică timpurie – a fost pusă la îndoială.

2 cf. Quasten, pp. 63-76. Pentru traduceri vezi Cap. 5, n55, si Cap. 9, n1.

3 Cf. Quasten, pp. 196-221. Există o traducere în volumul 1 din Părintii ante-niceeni, pp. 159-193, iar fragmente pot fi gasite în cartea lui Bettenson, The Early Christian Fathers / Părintii crestini străvechi, pp. 58-64.

4 Pentru o familiarizare cu contextul social-istoric si pentru bibliografie vezi Quasten, pp. 287-313. Textul complet din Împotriva ereziilor nu s-a mai păstrat. În Părintii ante-niceeni se găseste o traducere, la pp. 315-578. Pentru diverse fragmente de text vezi Bettenson, pp. 65-102.

5 Majoritatea traducerilor englezesti traduc prezbiter (πρεσβύτερος) ca elder (vârstnic). Editiile KJV (King James Version) si RSV (Revised Standard Version) traduc, în general, bishop (έπίσκοπος) ca episcop. Totusi, editia NIV (New International Version) îl traduce exclusiv ca overseer (priveghetor) pentru a evita astfel un cuvânt controversat în rândul Evanghelicilor. Pentru mai multe informatii în legătură cu sensul în care a fost folosit termenul de episcop în Noul Testament (dintr-o perspectivă Protestantă însă), vezi articolul lui Hermann Beyer despre έπίσκοπος în cartea lui Gerhard Kittel, The Theological Dictionary of the New Testament (TDNT) / Dictionarul teologic al Noului Testament (DTNT), vol. II, trad. de Geoffrey W. Bromily (Grand Rapids: Eerdmans, 1964), în special pp. 615 si urm.

6 Pentru Sf. Clement, scaunul episcopal este mostenit de la Apostoli. În altă parte el scrie “Apostolii au primit pentru noi Evanghelia de la Domnul Iisus Hristos: Iisus Hristosul a fost trimis de Dumnezeu. Asadar, Hristos este de la Dumnezeu, iar Apostolii de la Hristos. Şi într-un caz si în celălalt, procesul a fost rânduit si initiat din vointa lui Dumnezeu…Ei predicau la sate si orase, aflându-si roada meritată după ce fuseseră încercati de către Duh, fiind numiti episcopi si diaconi ai celor care aveau să creadă”  (42). Astfel, conceptul de ‘succesiune apostolică’ datează din secolul întâi.

7 Pentru o prezentare detaliată a istoriei interpretării Epistolelor lui Ignatiu vezi cartea lui Stephen Neill, The Interpretation of the New Testament 1861-1961 / Interpretarea Noului Testament 1861-1961 (Oxford: Oxford University Press, 1966), pp. 41 si urm.

8 Cu o singură exceptie: Didahiile / Scrierile sfintilor apostoli, care oferă foarte putine informatii despre ierarhia Bisericii. Didahiile se referă în special la autoritatea apostolilor si învătătorilor călători si adoptă o atitudine aproape apologetică fată de clerul local. Aceasta vine în sprijinul încercării de a plasa Didahiile în timpul primului veac, probabil în jurul anului 70. Este putin probabil ca un document de secolul al II-lea să dea atâta importantă învătătorilor călători.   

9 Această terminologie se foloseste încă în Biserica Ortodoxă.

10 προεστώς. Un termen asemănător, προϊστάμενοι, este folosit ca sinonim în Noul Testament împreună cu πρεσβύτερος. Cf. 1Tesalonicieni 5:12.

11 Este posibil desigur ca functia de prezident (de exemplu: episcop) să nu fi fost îndeplinită doar de un singur preot, ci de fiecare prin rotatie. Cu toate acestea, nu avem nici cea mai mică dovadă care să sprijine ideea că asa a fost guvernată Biserica primară. Dimpotrivă, toate documentele din acea vreme, de la acela în care Sf. Clement echivalează functia de episcop cu aceea de arhiereu al Vechiului Testament, până la lista cu cei care s-au succedat în scaunul episcopal întocmită de Sf. Irineu, spulberă această ipoteză.

13 Aceasta este prima întrebuintare largă a cuvântului catholic (universal) ca adjectiv pentru Biserică. Contrar a ceea ce s-ar crede, catolic nu înseamnă în primul rând universal. În sens literal înseamnă potrivit întregului. Astfel, a spune că Biserica este catolică echivalează cu a afirma că este întreagă, completă, desăvârsită.

14 Cf. Faptele Apostolilor 2:42, 20:16.

15 Adică evreii.

16 Până în ziua de azi, Biserica Ortodoxă tine posturile miercurea si vinerea.

17 Citatul este o compilatie din  Maleahi 1:11, 14.

18 Pe vremea când s-a scris aceasta (aprox. 96), templul din Ierusalim fusese de mult distrus de către romani. Este limpede asadar că, desi Sf. Clement vorbeste în termenii cultului Vechiului Testament, el se referă la Biserica crestină.  

19 În Vechiul Testament, Core si părtasii săi s-au apropiat fiecare cu cădelnita cu tămâie înaintea Domnului, contrazicând astfel poruncile pe care Dumnezeu i le dăduse lui Moise. Pământul s-a desfăcut si si-a deschis gura, înghitindu-i pe unii, în timp ce altii au fost mistuiti de foc de la Domnul. Cf. Numerii 16. 

20 A devenit un obicei răspândit în unele cercuri Evanghelice să se sărbătorească Pastele evreiesc, sederul. Aceasta ar fi fost un act de apostazie pentru Biserica primară. Hristos si numai Hristos este Pastele.

21 Scopul sinagogii este înainte de toate unul educativ. Tot astfel, scopul liturghiei Cuvântului este acela de a instrui pe crestini si pe catecumeni în credintă, pentru ca să se poată pregăti să participe la Euharistie (Împărtăsanie). 

22 Conform cronologiei lui Sf. Ioan, Pastele era Sâmbăta, iar sederul de Paste se mânca vineri seara.

23 Aceasta este pozitia celor care urmează teologia Reformatorului elvetian Ulrich Zwingli. Vezi Cap. 9 si mai jos.

24 Cf. άνάμνησις în TDNT, I:348-349.

25 J.G.Davies, The Early Christian Church: A History of Its First Five Centuries / Biserica crestină primară – O istorie a primelor cinci veacuri (Grand Rapids, MI: Baker Book House, 1980), p. 62.

26 Adică prin Botez.

27 Ce s-ar întâmpla dacă le-am cere Evanghelicilor din ziua de azi să demonstreze legătura dintre teologia pe care o enuntă si felul în care se închină? Dacă în Biserica primară credinta în Prezenta Reală a lui Hristos în Împărtăsanie implica doctrina Întrupării – că, adică, în Hristos Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om – care ar fi implicarea logică a pozitiei lui Zwingli potrivit căreia Împărtăsania nu este adevăratul Trup si Sânge al lui Hristos? 

28 Public, adică acea traditie care era disponibilă tuturor celor Botezati în Biserică. Această traditie însă nu era disponibilă si pentru cei din afara Bisericii. Vezi felul în care întelegea traditia Sf. Vasile în cap. 7. Gnosticii pretindeau că detin o traditie care nu era accesibilă majoritătii celor din Biserică, ci doar unei elite spirituale restrânse.

29 “Ignatiu nu este decetist [sic]. Hristos a venit în trup si noi trebuie să “ne îndreptăm spre Scripturi ca trup al lui Iisus Hristos”. Dar acea venire istorică în trup este cu adevărat si de-a pururi prezentă în biserică “acum”, astfel că a ne “îndrepta spre preoti” înseamnă a ne îndrepta spre apostoli. Έκκλησία sau adunarea euharistică reprezintă o realitate dincolo de timp si istorie si tocmai de aceea este importantă. Comuniunea cu episcopul în comuniune cu diaconii si preotii stabileste astfel o legătură cu o realitate istorică. Hristos este întrupat si asa va fi reprezentat în biserica înteleasă ca o prelungire a întrupării celui care este deopotrivă “Fiu al lui David” si “Fiu al lui Dumnezeu”” A. Brent, “Pseudonymity and Charisma,” Augustinianum 27 (1987), p. 351.