Cap 7 Natura Traditiei

 

 

Cercetati Scripturile, cã socotiti cã în ele aveti viatã vesnicã. Si acelea sunt care mãrturisesc despre Mine. Si nu voiti sã veniti la Mine, ca sã aveti viatã! (Ioan 5:39-5:40)

 

În apãrarea principiului Numai Scriptura, apologetii Protestanti dau vina pe teologia Romano-Catolicã. Se stie cã Romano-Catolicii acceptã douã surse de autoritate – Scriptura si traditia – si cã traditiei i se acordã aceeasi importantã ca Scripturii. De asemenea, se stie cã importanta datã de Romano-Catolici traditiei a dus la aparitia unor doctrine moderne precum Conceptia Imaculatã si infailibilitatea papalã. Pornind de la aceste premise, Protestantii au ajuns la concluzia cã principiul Numai Scriptura este singurul mijloc de a evita evolutia aberantã a doctrinei.

Întâi de toate, aberatiile doctrinare ale Bisericii Romano-Catolice nu fac parte nicidecum din traditia universalã a Bisericii. Biserica Ortodoxã se opune doctrinelor Romane ale jurisdictiei papale universale, ale infailibilitãtii papale, purgatoriului si ale Conceptiei Imaculate, tocmai pentru cã ele nu sunt potrivit traditiei.

Pe de altã parte, Biserica Ortodoxã nu a acceptat niciodatã pozitia Romano-Catolicã, potrivit cãreia ar fi douã surse de autoritate. Biserica recunoaste o singurã sursã de autoritate pentru credinta si practica Sa: traditia apostolicã. Sfintele Scripturi sunt parte – chiar dacã cea mai importantã parte – din acea traditie. A considera Scripturile ca fiind ceva deasupra si totodatã în afara traditiei e ca si cum am pune cãruta înaintea calului.

 

                             O jonglerie gramaticalã

 

Dacã ar fi sã cãutãm referintele la traditie (datinã) sau traditii (datini) asa cum apar ele în editia NIV (New International Version) a Noului Testament, am gãsi zece astfel de trimiteri: Matei 15:2,3,6; Marcu 7:3,5,8,9,13; Galateni 1:14; si Coloseni 2:8. În fiecare caz, traditia (datina) este prezentatã într-o luminã negativã, ca ceva care s-ar opune adevãrului lui Dumnezeu: Cãci lãsând porunca lui Dumnezeu, tineti datina oamenilor (Marcu 7:8).

Din aceastã perspectivã e de înteles motivul pentru care Evanghelicilor le este greu sã gãseascã trãsãturi pozitive pentru traditie. Cei mai multi dintre ei nu stiu cã, pe lângã pasajele citate mai sus, existã si alte pasaje în Noul Testament în care traditia este vãzutã într-o luminã pozitivã, si unde ni se porunceste sã pãstrãm traditiile orale transmise de Apostoli. Evanghelicii nu stiu despre aceste versete pe de o parte datoritã importantei covârsitoare acordate versetelor citate mai sus, si pe de alta pentru cã, într-una din cele mai rãspândite editii, NIV, trei din aceste versete sunt traduse eronat, astfel cã acolo traditia nu apare deloc într-o luminã pozitivã.

Cuvântul grecesc pentru traditie, paradosis, apare de treisprezece ori în Noul Testament. Nu întâmplãtor, editia NIV traduce paradosis ca traditie în fiecare caz, mai putin cele trei versete unde Sfântul Pavel le porunceste cititorilor sã se supunã traditiei. Sã fie acesta un accident? O examinare atentã a versetului 2Tesalonicieni 2:15 demonstreazã mai presus de orice îndoialã cã traducãtorii NIV au evitat deliberat sã traducã literal aceste versete.

Sã comparãm editiile KJV (King James Version) cu NIV în acest caz:

Therefore, bretheren, stand fast, and hold the traditions which ye have been taught, whether by word, or our epistle (KJV).

 

So then, brothers, stand firm and hold to the teachings we passed on to you, whether by word of mouth or by letter (NIV).1   

Sã admitem cã existã câteva pasaje din Noul Testament care se traduc foarte greu. Acesta însã nu este unul din ele. Sintaxa este clarã, iar vocabularul este simplu. Mai mult chiar, nu existã variante textuale semnificative pentru acest verset care sã poatã justifica traducerea din NIV. Orice student de la greacã din anul al doilea ar putea traduce corect acest verset.2 

Traducãtorii editiei NIV au sãvârsit, într-adevãr, un act de prestidigitatie. Am spune chiar cã au fãcut un remarcabil exercitiu de stil, dacã nu ar fi falsificat însusi Cuvântul scris al lui Dumnezeu. Tineti predaniile pe care le-ati învãtat. Predaniile (paradoseis) este un substantiv în cazul acuzativ, derivat de la verbul a preda mai departe (paradidomi). Sintagma pe care le-ati învãtat (edidachthate) este o variantã de la a învãta (didasco). Editia NIV transformã verbul în substantiv – tineti învãtãturile – si substantivul în verb – pe care vi le-am predat. Dacã ar fi sã traducem editia NIV în greacã, în loc de paradoseis am avea didascalias, iar în loc de edidachthate am avea paredothate.

E drept cã editia NIV traduce paradosis ca învãtãturã în 2Tesalonicieni 3:6 si de asemenea în 1Corinteni 11:2, fãrã toate aceste jonglerii gramaticale. Totusi, faptul cã structura gramaticalã a acestui verset a fost manipulatã – traducãtorii au dorit în mod evident sã evite sintagma tautologicã hold the teachings that we taught to you – este dovada cã au premeditat aceasta. Traducând paradosis ca învãtãturã, nu ca predanie, este rezultatul unei alegeri deliberate.

 Desi editia KJV traduce paradoseis ca porunci în 1Corinteni 11:2, aceastã modificare nu pare parte din nici un program teologic tendentios. În cazul editiei NIV însã, când paradosis este folosit cu sens negativ, este tradus ca traditie (predanie). Când este folosit cu sens pozitiv, este tradus ca învãtãturã. Si acesta nu este deloc un accident. Nu poate fi decât rezultatul unei decizii constiente de a traduce textul conform unui program teologic premeditat.

Întregul demers este însã încãrcat de ironie. Prefata la editia NIV afirmã cã

…traducãtorii au fost uniti în devotamentul lor fatã de autoritatea si infailibilitatea Bibliei ca însusi Cuvântul scris al lui Dumnezeu…Prioritatea numãrul unu a traducãtorilor a fost claritatea traducerii si fidelitatea fatã de gândirea autorilor Bibliei.3 

Aici însã traducãtorii au manipulat deliberat textul din dorinta de a-l conforma traditiei Protestante. Dacã Scripturile se interpreteazã într-adevãr autonom, de ce simt Evanghelicii nevoia de a jongla cu textul atunci când dau peste câte un verset care nu se potriveste cu teologia lor? Sau poate cã traducãtorii editiei NIV înteleg doctrina Sf. Pavel, în ceea ce priveste autoritatea, mai bine decât el însusi?

            Traducerea din editia NIV a lui paradosis nu face decât sã evidentieze un aspect deosebit de important: Fiecare abordeazã Scripturile din perspectiva unei anumite traditii. Fiecare traducere este fãcutã în cadrul unei anumite traditii si îi reflectã caracterul. Problema cu editia NIV este cã traditia Evanghelicã ce l-a produs s-a depãrtat mult de traditia care a produs Scripturile – traditia apostolicã.    

 

Pãstrati Predaniile

 

În 2Tesalonicieni 2:15 Sfântul Pavel le porunceste tesalonicenilor sã pãstreze predaniile pe care le-au primit. În versetul 3:6 el îi avertizeazã cât se poate de ferm:

Fratilor, vã poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, sã vã feriti de orice frate care umblã fãrã de rânduialã si nu dupã predania pe care ati primit-o de la noi. 

Într-un mod asemãnãtor, Sfântul Pavel îi laudã pe corinteni pentru felul în care respectã predania: Fratilor vã laud cã în toate vã aduceti aminte de mine si tineti predaniile cum vi le-am dat (1Corinteni 11:2).

Aceste versete contrasteazã evident cu ceea ce Sfântul Pavel spune în Coloseni 2:8: Luati aminte sã nu vã fure mintile cineva cu filozofia si cu desarta înselãciune din predania omeneascã, dupã întelesurile cele slabe ale lumii si nu dupã Hristos. Se vede cã Sfântul Pavel se referã la douã feluri diferite de predanie: predaniile oamenilor si predaniile care vin de la Apostoli. Crestinilor li se porunceste sã le pãstreze pe acestea din urmã, fie ele scrise sau nu.

Apãrãtorii principiului Numai Scriptura interpreteazã aceste versete astfel: în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu era în curs de “scriere” mesajul apostolic se transmitea pe cale oralã. Totusi, o datã ce Scripturile au fost desãvârsite, nu a mai fost nevoie de traditia oralã pentru cã Scripturile aveau sã fie suficiente.

Am vorbit deja despre îndelungul si anevoiosul proces de canonizare si nu voi mai stãrui acum asupra lui. Voi aminti însã cititorului cã acest argument presupune existenta unui canon bine definit al Noului Testament, dar acest canon nu a existat pânã în secolul al IV-lea. Chiar dacã procesul de “scriere” avea sã fie desãvârsit în timpul primei generatii al erei crestine, ce au fãcut acei crestini din secolul al II-lea si al III-lea care nu aveau un canon complet al Noului Testament? Nu s-au bazat ei oare pe traditia oralã? Si dacã s-a întâmplat asa, au abandonat-o atunci când canonul a numãrat douãzeci si sapte de cãrti?

Sfântul Pavel sau oricare alt Apostol nu si-a învãtat cititorii nicicând sã abandoneze traditia oralã o datã ce ei au primit învãtãturi scrise. Nu este 2Tesalonicieni o parte din canonul Noului Testament? Nu este el Cuvântul scris al lui Dumnezeu? Nu îi învatã Pavel pe tesaloniceni în scris cã trebuie sã pãstreze cu strãsnicie deopotrivã predaniile pe care le-au primit oral, cât si pe cele scrise? Dacã traditia oralã este complet înlocuitã de cuvântul scris, asa cum sustin Evanghelicii, de ce le-a mai spus Pavel tesalonicenilor sã pãstreze traditia oralã?

John MacArthur considerã cã Pavel nu se referã deloc la traditie. Multi dintre tesaloniceni fuseserã aparent înselati sã creadã cã Ziua Domnului trecuse deja, datoritã unei scrisori falsificate purtând numele lui Pavel. Potrivit lui MacArthur, Pavel “îi îndeamnã pe tesaloniceni sã verifice toate pretentiile de adevãr prin Scripturã si prin cuvintele pe care ei le auziserã personal de pe buzele lui.”5  

MacArthur presupune cã ceea ce conteazã în acest caz este cã tesalonicenii au primit învãtãturã direct din gura lui Pavel, fãrã nici un alt intermediar.

Pavel nu îi încurajeazã pe tesaloniceni sã primeascã o traditie pe care ei o primiserã prin alti intermediari. Dimpotrivã, le poruncea sã primeascã drept adevãr infailibil numai ceea ce ei auziserã direct de la el.

Întâi de toate, sã remarcãm cã Pavel nu pomeneste nimic despre intermediari. De asemenea, sã ne amintim cã Sfântul Pavel se referã explicit la predaniile pe care le-ati primit de la noi. Este posibil sã se refere la propovãduirea lui Sila si Timotei sau chiar a lui însusi – în afarã de cazul în care, dintr-o datã si fãrã nici un motiv aparent, a ales sã foloseascã persoana întâi plural, când în realitate se referea doar la el însusi. Pe de altã parte, Sila si Timotei nu au scris nici o carte a Noului Testament. Aparent ceea ce aveau ei de spus nu era important. Altfel, asa cum ar spune MacArthur, ar fi avut si ei propovãduirea “înscrisã” ca si Pavel. La urmã, MacArthur încheie astfel:  

Pânã acum sensul cu care Pavel foloseste acest cuvânt avea sã fie bine definit. Nu este vorba de un adevãr transmis de la o generatie la alta, ci de o “traditie” primitã direct de la el.

Sã observãm cã MacArthur pune cuvântul traditie între ghilimele, ca si cum ar spune “Aceastã traditie nu e de fapt traditie”. Ar mai fi de zis câte ceva în legãturã cu aceasta. Cuvântul corespunzãtor pentru traditie (paradosis) – cuvântul folosit de Sfântul Pavel în acest pasaj – se referã tocmai la ceea ce este transmis din generatie în generatie.

E de presupus cã Sfântul Pavel a stiut ce face când a scris tesalonicenilor si si-a ales cu atentie cuvintele. E de presupus cã si cuvintele Scripturii sunt acolo cu un rost anume. A fost o vreme când Evanghelicii ar fi protestat vehement dacã cineva ar fi încercat sã sugereze altfel. Si iatã cã, printr-un joc al ironiei, un pastor Evanghelic conservator ne sugereazã cã Pavel voia sã spunã altceva decât ceea ce a scris.

Sfântul Pavel putea sã foloseascã multe alte cuvinte în acest pasaj, cum ar fi învãtãturã, doctrinã, instruire sau porunci. Si totusi el a ales sã foloseascã traditia (predania), cuvânt ce presupune un întreg proces de transmitere a ceva de la o generatie la alta. A sugera cã Pavel a vrut sã spunã altceva decât ceea ce e scris echivaleazã cu a sãvârsi cel mai cumplit act de violentã fatã de text.

Desigur, ceea ce vrea sã spunã MacArthur aici este cã acest pasaj e depãsit de timp, cã el se referã la tesalonicenii primului veac, nu la noi. Asa cum unii sustin cã era miracolelor a încetat o datã cu disparitia ultimului Apostol, Evanghelicii sustin cã era traditiei orale a încetat brusc la sfârsitul primului secol. Este deci riscant sã alegem arbitrar care pãrti din Scripturã nu mai sunt valabile pentru noi.6      

 

Natura Traditiei

 

Sã comparãm abordarea lui MacArthur si a altor Evanghelici cu cea a Sf. Ioan Hrisostomul, de departe cel mai mare predicator al Bisericii din toate timpurile. Hrisostomul – al cãrui nume s-ar traduce literal “gurã de aur” – a fost cunoscut mai cu seamã pentru prezentarea Bibliei verset cu verset. Iatã ce are el de spus în legãturã cu sus-pomenitul pasaj:

Deci, dar fratilor, stati neclintiti si tineti predaniile pe care le-ati învãtat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastrã. Din aceasta se vede cã ei nu au transmis totul prin epistolã, multe lucruri rãmânând nescrise. La fel ca cele scrise, cele nescrise sunt si ele demne de crezut. Sã dãm deci crezare si Traditiei Bisericii. Este Traditie? Nu mai cãutati atunci altceva. (Omiliile pentru Epistola a doua cãtre Tesaloniceni 4:2).

Adevãrata problemã aici este cã Evanghelici precum MacArthur pe de o parte, si Pãrinti ai Bisericii precum Sf. Ioan Hrisostomul pe de altã parte, concep natura crestinismului total diferit. Pentru Evanghelici crestinismul este un “sistem de adevãr” care e “ infailibil pãstrat” numai în Scripturã. Pentru Pãrintii Ortodocsi însã, crestinismul nu este un “sistem”, ci viatã în Hristos. Aceastã viatã nu poate fi redusã numai la idei enuntate în scris.

Sf. Pavel însusi clarificã aceasta în 2Tesaloniceni 3:6: 

Fratilor, vã poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, sã vã feriti de orice frate care umblã fãrã de rânduialã si nu dupã predania pe care ati primit-o de la noi.

Apoi el scrie despre ce întelege prin umblarea sa între frati, despre cum a lucrat astfel ca sã nu împovãreze pe nimeni dintre ei, desi avea dreptul, în calitate de Apostol, sã fie ajutat de ei.

Când se referã la acest pasaj, MacArthur pune traditia între ghilimele:

Ce este aceastã “traditie”? Este o teologie a Fecioarei, sunt dogme despre eficienta moastelor sau alte învãtãturi ale Romano-Catolicismului? Nicidecum. Este pur si simplu doctrina practicã apostolicã învãtatã si trãitã prin exemplu de sine în timp ce Pavel se afla printre tesaloniceni.

 MacArthur identificã corect traditia despre care Sf. Pavel spune cã este “doctrina practicã apostolicã învãtatã si trãitã prin exemplu de sine în timp ce Pavel se afla printre tesaloniceni”. Totusi, el crede cã apãrã astfel conceptul traditiei apostolice. Faptul cã pune traditia între ghilimele dovedeste cã nu considerã aceasta sã fie traditie. El defineste traditia în termenii discutabilelor doctrine Romano-Catolice, adicã printr-un set de idei.

Aici trebuie cãutatã eroarea fundamentalã a lui MacArthur. El nu întelege cã aceastã “doctrina practicã apostolicã învãtatã si trãitã” este tocmai traditia Bisericii. MacArthur însã este una din victimele premisei Protestante potrivit cãreia crestinismul este o ideologie. De aceea el concepe traditia în termeni de idei.

Traditia nu este un set de doctrine paralele si mai putin însemnate decât doctrinele din Sfânta Scripturã. Este viata pe care Hristos a lãsat-o mostenire Apostolilor Sãi, care, la rândul lor, au lãsat-o mostenire Bisericilor pe care ei le-au întemeiat. Aici si numai aici, în aceastã viatã – traditia – Scripturile pot fi corect întelese. De aceea Sf. Pavel a insistat atât de stãruitor ca tesalonicenii sã tinã predaniile pe care le-au învãtat – viata pe care el le-a lãsat-o mostenire. Doar asa vor sti ei sã deosebeascã epistolele mincinoase de cele adevãrate. Doar asa vor întelege pe deplin ceea ce Sf. Pavel le-a scris.

Sf. Vasile cel Mare (sec. al IV-lea), în tratatul sãu Despre Duhul Sfânt aratã fãrã echivoc cum traditia este mai mult decât un set de idei. Aceastã scriere a fost prilejuitã de controversa Eunomianã. Eunomienii au luat în serios Arianismul, ajungând sã afirme nu doar cã Fiul este o fãpturã diferitã de Dumnezeu, ci si cã Sfântul Duh este si mai diferit decât Fiul.7 Cu alte cuvinte, Duhul nu trebuie inclus alãturi de Tatã si Fiu, si desigur nu este vrednic de laudã. Ei afirmã cã doxologia “Slavã Tatãlui si Fiului cu Duhul Sfânt” nu este biblicã. Sf. Vasile rãspunde cã doar fiindcã ceva nu a fost scris, nu înseamnã cã nu este un element autentic al traditiei apostolice:

În ceea ce priveste învãtãturile Bisericii, fie ele proclamate tuturor (kerygma), fie rezervate membrilor depozitarului de credintã (dogmata), am primit unele pe cale scrisã, în vreme ce altele ne-au fost transmise în tainã prin traditia apostolicã. Ambele surse au aceeasi însemnãtate. Nimeni nu ar tãgãdui pe una din ele – în orice caz, nimeni din cei învãtati cu rânduiala Bisericii. Dacã am tãgãdui obiceiurile nescrise, considerându-le de o importantã neînsemnatã, am mutila însãsi Evanghelia, chiar cu bune intentii – sau am reduce învãtãturile Evangheliei la niste vorbe goale (Paragraful 66).8

Sf. Vasile descrie în continuare unele din obiceiurile pe care Biserica le-a primit prin traditie, inclusiv însemnarea cu semnul crucii a celor care se boteazã, rugãciunile euharistice si Botezul prin triplã cufundare. Desi aceste practici sunt necunoscute de cãtre Protestantii de azi, ele sunt mãrci ale vietii Bisericii din primele veacuri si rãmân mãrci ale vietii Bisericii de azi în Biserica Ortodoxã.

Sã observãm mai ales ce spune Sf. Vasile cã se întâmplã dacã dispretuim traditiile nescrise: “am reduce învãtãturile Evangheliei la niste vorbe goale”. Crestinismul este viatã în Hristos. El implicã nu numai consimtirea unui set de doctrine, ci si un comportament moral si – la fel de important – participare la comunitatea drept-mãritoare, care nu e altceva decât Trupul lui Hristos. Prin urmare, a reduce crestinismul la un set de idei ce pot fi continute într-o carte înseamnã a “mutila însãsi Evanghelia” – adicã a o vãduvi de chiar viata sa: pentru cã litera ucide, iar duhul face viu. (2 Corinteni 3:6)

Sf. Vasile explicã în continuare de ce aceste practici au rãmas nescrise pânã în vremea lui:

Nu sunt oare de gãsit toate aceste lucruri în învãtãturi nescrise si nepublicate, pe care pãrintii nostri le-au pãzit în tainã, ferindu-le de nedorite amestecuri si de vulgara curiozitate? Ei si-au învãtat bine lectia: venerarea tainelor este cel mai bine însotitã de tãcere. Cei neinitiati nici mãcar nu erau îngãduiti sã participe la taine; cum dar sã asteptãm ca aceste învãtãturi sã fie etalate în documente publice?

Sf. Vasile aduce aici în discutie o chestiune interesantã. Suntem obisnuiti ca oricine sã poatã lua parte la slujbe. Într-adevãr, în multe biserici Evanghelice slujbele de “închinare” au ca scop principal atragerea si convertirea vizitatorilor. Nu asa s-au întâmplat lucrurile în Biserica primarã. Închinarea era, în cea mai mare parte, o practicã rezervatã celor initiati. În timpul liturghiei de Duminicã, dupã citirea Scripturilor si a predicii, vizitatorii, cei care se pregãteau pentru Botez (catehumenii) si cei care fãceau penitentã – pe scurt toti cei inapti pentru a lua Împãrtãsania – trebuiau sã plece. Doar cei care se cuminecau puteau rãmâne pentru prãznuirea Împãrtãsaniei.

Nu numai cã celor ce se pregãteau pentru Botez nu li se îngãduia sã rãmânã pentru Împãrtãsanie, dar nici nu primeau detalii despre Botezul lor sau despre viata liturgicã a Bisericii pânã când nu erau practic botezati. Înainte de Botez au auzit mesajul de bazã al Evangheliei în ceea ce priveste credinta si pocãinta, primind îndrumãri morale. Pe mãsurã ce înaintau duhovniceste erau învãtati despre articolele Crezului. Numai dupã Botez aveau sã fie învãtati despre tainele – adicã sacramentele - Bisericii. Sf. Chiril al Ierusalimului (sec. al IV-lea) explicã aceasta în mesajul sãu adresat celor ce tocmai primiserã botezul crestin:

De mult doresc, cu adevãrat nãscuti si preaiubiti copii ai Bisericii, sã vã vorbesc despre aceste Taine duhovnicesti si ceresti; stiind însã bine cã vãzul este mai convingãtor decât auzul, am asteptat acest prilej; ca gãsindu-vã mai pregãtiti sã ascultati cuvintele mele, având aceastã experientã a voastrã de acum, as dori sã vã cãlãuzesc cãtre o pajiste si mai luminoasã si mai bine mirositoare a acestui rai; mai cu seamã cã v-ati fãcut vrednici sã primiti sfintele Taine, numãrându-vã printre cei vrednici de dumnezeiescul si de viatã dãtãtorul Botez. Înainte de a vã învesmânta cu desãvârsita învãtãturã, vã voi vorbi acum despre aceste lucruri pentru ca sã cunoasteti rostul celor sãvârsite în seara Botezului vostru (Cateheza Mistagogicã I).9

Sã observãm accentul pus aici pe experientã. Convertitii nu au fost învãtati nimic despre tainele Bisericii pânã când au fost initiati în viata sacramentalã a Bisericii prin Botez. Multe din lucrurile pe care Sf. Chiril a continuat sã le descrie în prelegerile sale urmãtoare nu fuseserã scrise nicicând înainte. Si nici mãcar atunci, el nu a încercat sã ofere o descriere completã a vietii nevãzute a Bisericii – de parcã o astfel de descriere ar fi posibilã. Încã o datã vedem cum crestinismul este o viatã ce se cere trãitã, iar acea viatã nu e altceva decât sfânta traditie, pe care Vladimir Lossky o numeste atât de inspirat “viata Duhului Sfânt în Bisericã”.

Tocmai viata sacramentalã a Bisericii este citatã de Sf. Vasile ca dovadã cã Biserica a crezut întotdeauna în divinitatea Duhului Sfânt:  

Timpul nu mi-ar îngãdui sã enumãr toate tainele nescrise ale Bisericii, astfel cã mã voi opri doar la aceasta: în care scrieri aflãm mãrturia de credintã în Tatã, Fiu si Duhul Sfânt? Dacã e sã credem în ceea ce am fost botezati, atunci trebuie sã facem mãrturia de credintã în aceeasi termeni ca ai botezului nostru. De vreme ce am primit acei termeni prin traditia botezului, sã-i lãsãm pe adversarii nostri sã urmeze si ei principiile religiei adevãrate si sã ne îngãduie sã îl slãvim pe Dumnezeu la fel cum ne mãrturisim credinta. Dacã acestia refuzã sã ne accepte doxologia fiindcã nu avem o autorizatie scrisã pentru ea, sã ne dea ei dovada scrisã pentru mãrturia de credintã si alte practici pe care le-am enumerat. Fiind atât de multe traditii nescrise, de mare importantã în taina religiei adevãrate, cum pot ei sã refuze îngãduirea folosirii unui singur cuvânt transmis de Pãrinti – un cuvânt ce a rãmas în practica bisericilor nedenaturate, transmise involuntar prin obicei? Nu pot întelege cã argumentele pentru acest cuvânt sunt întemeiate, iar contributia sa la puterea tainei nu este nicidecum neînsemnatã (Paragraful 67)?

Eunomienii – “vrãjmasii Duhului” – erau adeptii principiului Numai Scriptura. Pentru cã nu au gãsit doxologia “Slavã Tatãlui si Fiului cu Duhul Sfânt” în Biblie, ei au considerat-o inacceptabilã. Au spus cã ea este dovada cã Duhul Sfânt nu este divin. Într-un mod asemãnãtor, multi eretici din ziua de azi afirmã cã cuvântul Treime nu apare în Biblie.

Argumentul folosit de Sf. Vasile în favoarea traditiei nu echivaleazã cu afirmarea traditiei ca autoritate secundã sau regentã fatã de Scripturi.10 Dimpotrivã, Sf. Vasile afirmã cã Biserica trãieste ceea ce este mãrturisit în Biblie. În nici un caz aceastã viatã nu se poate reduce la formule verbale si nici nu se poate cataloga într-o carte, fie ea si Sfânta Scripturã. Unele lucruri au fost scrise, altele nu, dar viata este una si aceeasi – viata în Hristos prin Duhul Sfânt.

Pentru cã Evanghelicii sunt atât de departe de viata de zi cu zi a Bisericii primare, pentru cã sunt atât de obisnuiti cu slujbe de “închinare” ce constau în câteva cântece si o predicã lungã, pentru cã sunt atât de îndoctrinati cu ideea cã crestinismul constã aproape exclusiv în “cunoasterea mântuitoare” ei nu mai pot întelege adevãrata naturã a traditiei. În capitolul urmãtor vom examina Biserica primelor douã veacuri pentru a vedea felul în care primii crestini îsi trãiau viata în Hristos. Vom examina deci traditia trãitã.