Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

Cap 10 Crezul

Si cât de covârsitoare este mãrimea puterii Lui fatã de noi, dupã lucrarea puterii Lui fatã de noi, dupã lucrarea puterii tãriei Lui, pentru noi cei ce credem. Si toate le-a supus sub picioarele Lui si, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este Trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate întru toti. (Efeseni 1:19, 22-23)

Declaratia de credintã de la Westminster – principala mãrturie doctrinarã a Calvinistilor englezi – începe cu afirmarea autoritãtii unice a Sfintelor Scripturi. La fel, Declaratia de la Londra si toate declaratiile ulterioare de credintã Baptistã încep cu afirmarea credintei în autoritatea Bibliei. Într-adevãr, cu mici exceptii, confesiunile Protestante si mãrturiile de credintã încep aproape întotdeauna cu o declaratie ce admite recunoasterea autoritãtii Bibliei.[1] 

Nu e o exagerare sã afirmi cã pentru Protestanti – pentru cei dupã Evanghelie, în orice caz – Biblia este un obiect de credintã. Protestantii, altfel spus, nu cred numai în ceea ce e scris în Biblie, ei cred în Biblie. Pentru un Evanghelic aceasta este o axiomã.[2]

Credinta în Biblie ca obiect de credintã si ca subiect al afirmãrii crezului, reprezintã însã o deviere radicalã de la credinta Bisericii primare. Nici unul din crezurile strãvechi ale Bisericii nu începe cu o declaratie despre Biblie; dimpotrivã, toate încep cu afirmarea credintei în unul Dumnezeu Tatãl. Aceasta e valabil pentru crezul Roman rostit la Botez, cunoscut sub numele de Crezul Apostolilor, pentru Crezul din Galicia din secolul al VI-lea si, desigur, pentru Crezul de la Niceea din secolul al IV-lea.[3]

Aceste crezuri strãvechi contin însã o afirmatie de credintã care nu se aflã în confesiunile Protestante moderne: credinta în Bisericã. În Crezul de la Niceea Biserica mãrturiseste credinta în unul Dumnezeu, Tatãl Atottiitorul, în unul Domn, Iisus Hristos, în Duhul Sfânt si în una sfântã, soborniceascã si apostoleascã Bisericã. De aceea, pentru Biserica primarã, Biserica Însãsi era un obiect de credintã si un subiect al afirmatiilor de crez. Biserica primarã mãrturisea credinta în Bisericã în timp ce mãrturisea credinta în Dumnezeu.[4] 

            “Dupã Scripturi”

Crezul mentioneazã Scripturile, si aceastã referire este cheia de întelegere a felului în care Biserica primarã vedea si folosea Biblia. Vorbind despre Întruparea lui Hristos si lucrarea Lui pe pãmânt, Crezul de la Niceea afirmã: “si a înviat a treia zi dupã Scripturi.”

“Dupã Scripturi” implicã autoritatea Scripturilor. Înseamnã cã Hristos S-a întrupat, a trãit, a murit si a înviat din nou asa cum mãrturisesc Scripturile. Scripturile sunt, prin urmare, martore la ceea ce Dumnezeu a fãcut pentru om prin Hristos.

Sintagma dupã Scripturi[5] este un citat direct din Sf. Pavel: Cãci v-am dat, întâi de toate, ceea ce si eu am primit, cã Hristos a murit pentru pãcatele noastre dupã Scripturi; si cã a fost îngropat si cã a înviat a treia zi, dupã Scripturi (1Corinteni 15:3-4).

Sf. Pavel se referea la profetiile Vechiului Testament privitoare la Mesia. Oriunde mergea, predica evreilor folosind Vechiul Testament la baza mesajului sãu:

Si dupã obiceiul sãu, Pavel a intrat la ei si în trei sâmbete le-a grãit din Scripturi, deschizându-le si arãtându-le cã Hristos trebuia sã pãtimeascã si sã învieze din morti, si cã Acesta, pe care vi-L vestesc eu, este Hristosul, Iisus. (Fapte 17:2-3).

Când Pavel a predicat evreilor, Noul Testament nici nu exista. Mãrturiile Apostolilor despre viata lui Hristos circulau pe cale oralã. Autenticitatea acestor mãrturii era verificatã de mãrturiile despre Mesia date prin profeti.[6]

Conceptul-cheie aici este acela de martori. Profetii Vechiul Testament si Apostolii Celui Nou mãrturiseau despre Hristos: Acesta este ucenicul care mãrturiseste despre acestea si care a scris acestea, si stim cã mãrturia lui e adevãratã (Ioan 21:24). Mãrturisirea Scripturilor este adevãratã – Biserica niciodatã nu a pus la îndoialã aceasta – dar obiectul de credintã a fost, si întotdeauna va fi, subiectul mãrturiei, nu mãrturia însãsi. De aceea Biserica crede fãrã îndoialã mãrturia Scripturilor, dar Biserica nu crede în Scripturi, pentru cã Biblia nu este Dumnezeu.

“Frângerea pâinii”

Dupã Învierea lui Iisus, El S-a arãtat lui Luca si Cleopa pe drumul spre Emaus, dar ei nu L-au recunoscut (Luca 24:23 si urm.). Si începând de la Moise si de la toti proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El. Chiar si atunci ei nu L-au recunoscut ca fiind Domnul Înviat. L-au recunoscut si au înteles atunci când a frânt pâinea cu ei:

Si, când a stat împreunã cu ei la masã, luând el pâinea, a binecuvântat si, frângând, le-a dat lor. Si s-au deschis ochii lor si L-au cunoscut; si El S-a fãcut nevãzut de ei. Si au zis unul cãtre altul: Oare nu ardea în noi inima noastrã, când ne vorbea pe cale si când ne tâlcuia Scripturile?

În timp ce inimile lor ardeau când Hristos le explica Scripturile, ei tot nu L-au cunoscut. Abia la frângerea pâinii ochii lor s-au deschis: Si ei au istorisit cele petrecute pe cale si cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.

Sf. Luca, foloseste sintagma frângerea pâinii si în Faptele Apostolilor: Si stãruiau în învãtãtura apostolilor si în împãrtãsire, în frângerea pâinii si în rugãciuni (Faptele Apostolilor 2:42).[7]

Scripturile mãrturisesc despre Hristos. Inimile noastre ard înãuntru în timp ce Scripturile sunt citite si Evanghelia este predicatã. Scripturile nu sunt Hristos. Numai în Euharistie (Împãrtãsanie) – taina prin care Biserica exprimã esenta cea mai adâncã a vietii Ei – ajungem într-adevãr sã Îl cunoastem pe Hristos, sã fim în comuniune cu El. Cel ce mãnâncã trupul Meu si bea sângele Meu rãmâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6:56).

Mãrturia Sf. Luca despre întâlnirea de pe drumul Emausului ne dã o viziune clarã despre felul în care Biserica primarã a înteles comuniunea Ei cu Hristos Cel Înviat. Fiecare liturghie strãveche urmeazã acelasi model, asa cum ne relateazã si Luca: citirea si explicarea Scripturilor e imediat urmatã de frângerea Pâinii Euharistice si comuniunea cu Cel Înviat.

Cum am vãzut mai înainte, Pãrintii Bisericii au observat o legãturã inerentã între Împãrtãsanie si doctrina Întrupãrii. Comuniunea cu Dumnezeu Care a devenit om implicã nu numai intelectul, ci si o participare literalã la umanitatea Sa. Uniti în Trupul Sãu, prin Botez, fiecare membru al Bisericii intrã în realã comuniune cu Domnul Întrupat, Crucificat si Înviat prin participarea la Euharistie Împãrtãsanie.

“Eu sunt cu voi întotdeauna”

Când cãrturarii si fariseii au adus-o înaintea lui Hristos pe femeia prinsã în adulter, Sf. Ioan noteazã cã Iisus s-a oprit si a scris cu degetul pe pãmânt (Ioan 8:6). Din câte stim noi acesta este singurul lucru pe care Iisus l-a scris vreodatã. El nu a scris o carte. El nu a trãit într-o academie ca si Platon. Singurul lucru ce L-a lãsat în urma Lui a fost Biserica.

Înainte de Înãltare, Domnul nostru a promis prezenta Lui continuã în Bisericã: Si iatã Eu cu voi sunt în toate zilele, pânã la sfârsitul veacului (Matei 28:20). A promis cã va trimite Duhul Sfânt asupra Ucenicilor Sãi:

Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatãl, în numele Meu, acela vã va învãta toate si vã va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu. (Ioan 14:26)

Sã observãm cã Domnul nu a spus “Vã voi trimite o carte, care vã va spune tot ceea ce aveti nevoie sã stiti.” Dimpotrivã, El a promis Duhul, chiar Duhul adevãrului, Care ne va conduce la tot adevãrul (Ioan 16:13).

Când Dumnezeu a creat lumea, a fãcut-o prin Cuvânt si prin Duhul Sãu: Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întãrit si cu duhul gurii Lui toatã puterea lor (Psalmul 32:6). De Bunavestire, Duhul S-a pogorât asupra ei si ea a zãmislit Cuvântul etern al Tatãlui în trup (Luca 1:35). La Botezul lui Hristos în râul Iordan, când El S-a arãtat lumii ca Mesia, Duhul Sfânt lumina deasupra Lui, împlinind profetia lui Isaia: Duhul Domnului este peste mine (Isaia 61:1, Luca 3:21-22, 4:17 si urm.). Tot astfel, când Duhul Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor la Cincizecime, El i-a miruit ca Bisericã, însusi Trupul lui Hristos (cf. Faptele Apostolilor 2).

Nimic din toate acestea nu minimalizeazã importanta Bibliei. Într-adevãr, Toatã Scriptura este insuflatã de Dumnezeu (2Timotei 3:16). Cu toate acestea, Biserica este Trupul lui Hristos, nu Biblia. Sfintele Scripturi au fost scrise în Bisericã, sub inspiratia Duhului Sfânt, astfel ca, prin mãrturiile lor, oamenii la cunostinta adevãrului sã vinã (1Timotei 2:4) si sã se uneascã cu Hristos în Bisericã. Biserica, nu Biblia este stâlp si temelie a adevãrului (1Timotei 3:15). Biserica, nu Biblia, este plinirea Celui ce plineste toate întru toti (Efeseni 1:23).

Astfel, Protestantismul a înlocuit Biserica cu Biblia, substituind Trupul viu al lui Hristos cu un text, fie el de inspiratie divinã.8 Diferenta dintre confesiunile de credintã Protestantã, pe de o parte si articolele strãvechi de credintã ale Bisericii pe de altã parte, face cele douã sã fie douã sisteme de credintã fundamental diferite, exprimând totodatã douã abordãri diferite ale naturii credintei crestine.

Hristologie, ecleziologie si erezie

A dori sã demonstrezi cã Scripturile nu sunt Hristos si cã ele nu ar trebui sã fie un obiect de credintã este una, iar a afirma cã Biserica este un obiect al credintei si un subiect de afirmare a crezului este cu totul altceva. Si totusi, aceasta e ceea ce afirmã crestinii Ortodocsii când rostesc Crezul de la Niceea.

A devenit ceva normal pentru comentatorii moderni sã minimalizeze aceste afirmatii ale Crezului. Credinta în Bisericã, asa se sustine cel mai adesea, nu trebuie luatã în sens literal. Una este sã crezi numai în Dumnezeu si altceva sã crezi în Bisericã – oricâte lucruri excelente s-ar spune despre Ea.

Ironia face ca una din cele mai energice expuneri ale acestei pozitii apartine nu unui teolog Protestant, ci unui Catolic german, Hans Küng. În cartea sa, Biserica, Küng afirmã cã o credintã în Bisericã, înteleasã ca obiect al credintei, reprezintã o deformare a imaginii Bisericii însãsi9. Küng scrie:

A spune cã nu credem în Bisericã echivaleazã cu a afirma cã Biserica nu este Dumnezeu. Biserica înteleasã ca o comunitate a credinciosilor nu este, în ciuda oricãrui lucru pozitiv care s-ar putea spune despre ea, nici Dumnezeu, nici creaturã asemenea Lui. De bunã seamã, credinciosul este convins cã Dumnezeu lucreazã în Bisericã si în lucrarea Bisericii. Lucrarea lui Dumnezeu si a Bisericii însã nu sunt nici identice si nici nu se suprapun, între ele existând o deosebire functionalã.10 

Dupã Küng afirmatia din Crez în ceea ce priveste Biserica se referã la Duh, Cel Care lucreazã în Bisericã, nu la institutia Bisericii.11

Desi analiza lui Küng pare convingãtoare, ea este produsul unei gândiri nu doar strãine de Pãrintii Bisericii, ci si total antitetice credintei Bisericii primare. Pe scurt, ea este expresia unei ecleziologii eretice.

Dupã Arie, Cuvântul era o fãpturã creatã pentru cã, în întelegerea sa rationalistã a lui Dumnezeu, nu putea concepe un Dumnezeu care sã devinã om. Astfel, Cuvântul Care S-a întrupat, era o creaturã. În mod asemãnãtor, Nestorie vorbea despre douã persoane în Hristos: Cuvântul divin si Omul. Omul Iisus a fost Cel nãscut din Fecioarã si Cel Care a suferit si murit pe Cruce. Nestorie, operând cu acelasi concept rationalist despre Dumnezeu ca si Arie, nu îsi putea închipui un Dumnezeu nãscut în iesle sau Unul care sã moarã pe Cruce. Cu alte cuvinte, el nu putea concepe un Dumnezeu ca fiintã autentic personalã Care sã-Si asume cu adevãrat umanitatea si sã facã din viata omului propria Sa viatã.

A spune cã nu credem în Bisericã pentru cã Biserica nu este Dumnezeu este perfect rezonabil. Este ca si cum ne-am apãra de orice confuzie pãgânã între Creator si creaturã. Si totusi, aceastã obsesie de a proteja “onoarea” lui Dumnezeu era însãsi motivatia din spatele ereziilor ariene si nestoriene. Într-adevãr, aceasta nu este decât aplicarea teologiei nestoriene la doctrina Bisericii.

Umanitatea lui Hristos nu avea o existentã în sine în afara unirii sale cu El. Nu a existat nici un Om Iisus înaintea Întrupãrii. Eternul Fiu si Cuvânt al lui Dumnezeu Tatãl este Omul Iisus, iar Omul Iisus nu este altul decât Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, Biserica a decretat la Sinodul de la Efes (431 d.H.) cã trebuie sã mãrturisim cã Fecioara Maria este Mama lui Dumnezeu, pentru cã Cel Care S-a nãscut din ea a fost Însusi Dumnezeu, nu doar un om îndumnezeit. În mod asemãnãtor, Biserica mãrturiseste cã Dumnezeu Însusi a suferit si a murit pe cruce în trup.12

Dupã Sf. Pavel Biserica este nici mai mult, nici mai putin decât Trupul lui Hristos, plinirea Celui ce plineste toate întru toti (Efeseni 1:23). În continuare el spune Pentru cã suntem mãdulare ale trupului Lui, din carnea Lui si din oasele Lui (Efeseni 5:30). Tot astfel Hristos Însusi a spus Cel ce mãnâncã trupul Meu si bea sângele Meu rãmâne întru Mine si Eu întru el (Ioan 6:56).

Nestorie nu putea concepe o unire adevãratã a lui Dumnezeu cu omul, de aceea a tãgãduit nasterea Fiului lui Dumnezeu dintr-o femeie. În cele din urmã el avea sã accepte termenul de Theotokos (Nãscãtoare de Dumnezeu), dar înteles numai în sens metaforic, nu literal. În mod asemãnãtor, cei care tãgãduiesc faptul cã Biserica este un obiect propriu-zis al credintei sunt nevoiti de chiar logica teologiei lor sã interpreteze cuvintele Sf. Pavel în sens metaforic.

Dacã în Hristos aflãm o unire adevãratã si trainicã între Dumnezeu si om, atunci trupul Sãu este întru totul vrednic de singura si întreaga glorie adusã Fiului si Cuvântului lui Dumnezeu. Asadar, dacã cineva tãgãduieste cã Biserica este un obiect de credintã – pentru cã “Biserica nu este Dumnezeu” – atunci Biserica nu este nici Trupul lui Hristos în nici un sens real al cuvântului.

Am vãzut pânã acum cã pentru Biserica primelor douã veacuri a existat o legãturã neîntreruptã între doctrina Întrupãrii si Prezenta Realã a lui Hristos în Împãrtãsanie.13 A o nega pe una însemna a o nega si pe cealaltã. Acest fapt are implicatii ecleziologice covârsitoare, cãci Împãrtãsania este aceea care exprimã cel mai clar si mai profund natura Bisericii. Astfel, Întruparea, Împãrtãsania si doctrina Bisericii se întrepãtrund – sau, mai precis, sunt trei fete ale uneia si aceleiasi doctrine: adevãrata unire a lui Dumnezeu cu omul în Hristos.

Pentru Biserica Ortodoxã, hristologia si ecleziologia sunt inseparabile. Hristos implicã Biserica deoarece Cuvântul Întrupat nu poate exista fãrã Trupul Sãu. De aceea încercarea lui Küng de a deplasa accentul din Crez dinspre Bisericã înspre Duhul care lucreazã în Bisericã este inacceptabilã.

Dar când oare a lucrat Duhul “de capul Sãu”? La Buna Vestire a Fecioarei Duhul S-a pogorât asupra ei si ea L-a zãmislit pe Fiul lui Dumnezeu în trup. La Botezul Domnului Duhul S-a pogorât asupra Lui si L-a uns ca Hristos. La Cincizecime Duhul S-a pogorât asupra Apostolilor si i-a fãcut din simpli discipoli Bisericã, Însusi Trupul lui Hristos. La Sfânta Împãrtãsanie Duhul sfinteste pâinea si vinul ca Trup si Sânge ale Domnului prin care avem comuniune adevãratã cu Hristos (vezi 1 Corinteni 10:16).

A spune cã credem nu în Bisericã, ci în Duhul Care lucreazã în Bisericã, echivaleazã cu a afirma cã credem nu în Iisusul istoric, ci în Duhul Care L-a uns. Într-adevãr, paralela cu controversa nestorianã este izbitoare: a noua dintre celebrele douãsprezece anateme ale Sf. Chiril de Alexandria era îndreptatã împotriva oricui spunea “cã unul Domn Iisus Hristos a fost slãvit de Duh, ca si cum Acesta ar fi avut o putere strãinã de Domnul care ar fi venit la El prin Duh…”    

Nici o cale de mijloc

Pentru Ortodocsi, ca si pentru primii crestini, Biserica este un obiect al credintei pentru cã viata Ei este viata lui Hristos. Pentru Evanghelici aceastã afirmatie sunã ciudat, eretic chiar. Ceea ce Evanghelicii trebuie sã înteleagã este cã Protestantismul este inovatia. Protestantismul este o traditie rivalã celei din Biserica primarã, manifestând o întelegere rivalã a însãsi naturii crestinismului.

Protestantii au încercat adesea sã umple golul dintre Protestanstim si credinta catolicã a Bisericii primare. Altfel spus, au încercat sã integreze oarecum acea credintã în propria lor experientã religioasã. Prima încercare a fost schimbul epistolar dintre teologii din Tübingen si Patriarhul de Constantinopole. Acestui schimb epistolar avea sã-i punã capãt Patriarhul însusi atunci când a înteles cã Lutheranismul si Ortodoxia sunt ireconciliabile.

Ceva mai aproape de zilele noastre (în anul 1977) un grup de 46 de Evanghelici americani s-au întrunit în Chicago si au îndemnat Evanghelicii sã-si redescopere “deplina mostenire crestinã”. “Chemarea de la Chicago: un apel adresat Evanghelicilor” avea sã fie în centrul miscãrii ad hoc numitã de unii “Evanghelism Catolic”.14 

Pe scurt, acesti oameni au afirmat cã elementele esentiale ale credintei crestine, cum ar fi importanta sacramentelor, au fost “aruncate o datã cu apa din cãldare” în timpul Reformei. În vreme ce nici unul nu contesta nevoia de Reformã sau de metoda teologicã a acesteia, ei au adresat o chemare Evanghelicilor pentru a recupera acele aspecte pierdute ale credintei crestine si pentru a le reintegra în vietile lor.

Nu întâmplãtor, dintre semnatarii Chemãrii de la Chicago, autorul Thomas Howard a devenit Romano-Catolic, iar Peter Gillquist si alti membri ai asa-numitului – pe atunci – “Ordin Apostolic al Noului Legãmânt” au devenit Ortodocsi. Ei au înteles cã nu existã cale de mijloc între Protestantism si credinta catolicã a Bisericii primare.

Multi Protestanti cautã în Biserica Ortodoxã, în viata Ei, ceva care sã le “îmbogãteascã” propria lor “experientã crestinã”. A devenit un fapt obisnuit sã gãsesti icoane bizantine si cãrti despre spiritualitatea Ortodoxã în librãrii Evanghelice. Volumul de fatã îsi propune sã prezinte acest fenomen drept ceea ce este: un diletantism spiritual care nu ia în serios nici Ortodoxia, nici Protestantismul. 

Ortodoxia si Protestantismul sunt douã religii diferite si ireconciliabile. Nu poti fi “Ortodox în inima ta” si Protestant în practicã. Sau, asa cum spunea Sf. Ciprian de Cartagina:

Cel care se rupe de Bisericã si se uneste adulterin cu altii îsi calcã astfel promisiunile pe care le-a fãcut Bisericii…Nu poti sã-L ai pe Dumnezeu ca Tatã dacã nu ai Biserica drept mamã.15

Biserica îi cheamã pe toti la o adevãratã comuniune cu Hristos. Îi cheamã acasã pe toti copiii ei înstrãinati. Mii de Evanghelici au rãspuns acestei chemãri în ultimii cincisprezece ani. Ce vã mai tine departe de îmbrãtisarea ei iubitoare?