BluePink XHost |
Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink |
“Mostenirea
mea ca Baptist din Sud”
Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunostintă (Rom. 10:2)
În timp
ce participam la un discurs din cadrul unui colegiu Baptist fundamentalist în
1983, un tânăr student, onest în credinta lui, s-a apropiat de mine si m-a întrebat
dacă eram ‘mântuit’. Desi eram Evanghelic în sinea mea, niciodată nu
m-am simtit în largul meu atunci când ajungeam tinta unor astfel de întrebări.
Am răspuns că eram botezat si asta părea să-l satisfacă. Si e bine că s-a
întâmplat asa, pentru că dacă m-ar fi descusut în legătură cu data exactă
si amănunte legate de experienta ‘convertirii’ mele n-as fi putut să-i dau
satisfactie.
Nu-mi amintesc să fi existat vre-o zi în viata mea în care să nu cred
în Hristos ori să nu doresc să trăiesc o viată de bun crestin. Astfel că
pentru mine ceremonialul botezului din Biserică nu a marcat o convertire de la
întunericul necredintei la lumina lui Hristos, ci a fost mai degrabă un fel de
rit al trecerii – a afirmare publică a ceea ce întotdeauna am crezut, o
angajare publică în a-L urma pe Hristos.
Ceva din mine a respins dintotdeauna faptul că o astfel de afirmare
publică a cuiva crescut în biserică era privită ca un eveniment de senzatie,
ca si cum rugăciunea rostită în timpul studiului biblic era tot ceea ce mă
despărtea de prăpastia iadului. Niciodată nu m-am împăcat cu ceea ce eu
numeam “cultul convertirii instantanee”. Este o trădare nerusinată fata de
mărturia Scripturii să sugerezi că mântuirea poate fi redusă la decizia
luată o dată pentru totdeauna, de a-L accepta pe Iisus ca Dumnezeu si Mântuitor
personal. Cu toate acestea, nevoia de o decizie unică, momentană, crucială,
avea să fie predicată de la scoala biblică de vacantă la întâlnirile
anuale de evanghelizare, până la conferintele nationale de evanghelizare a
tinerilor.
Trebuie să ne amintim că, potrivit teologiei Baptiste, botezul nu este
o taină, nu este moarte si înviere cu Hristos, nu este începutul vietii în
Hristos. Dimpotrivă, botezul este numai o mărturie publică, ritualizată a
credintei. Nu se pune problema eficientei sau validitătii pentru că nimic nu
este dobândit prin botez. Singurul lucru care contează este credinta personală
a individului. Nu ar trebui deci să surprindă faptul că nu îmi amintesc de
botezul meu ca de un eveniment crucial. La urma urmei am avut aceeasi credintă
după botez ca si înainte.
După
botezul meu, viata avea să îsi urmeze cursul la fel ca înainte. Ca adolescent
aveam să devin cu fiecare an ce trecea tot mai constient de ceea ce Dumnezeu
asteaptă de la viata mea. La început nu mă tenta gândul de a deveni
predicator. Cu toate acestea, I-am spus lui Dumnezeu: “Dacă Tu doresti să
devin predicator, trebuie să mă convingi”. Dumnezeu mi-a sădit în suflet
dorinta de a deveni predicator, dorintă ce avea să crească treptat si aproape
neobservat în următorii ani.
În timpul liceului aveam să mă implic în activitătile de tineret ale
bisericii, asumându-mi rolul de “pastor” în timpul Săptămânii
Tineretii. Desi nu am făcut nici o declaratie publică în legătură cu
eventualitatea urmării unei cariere de predicator, până la această vârstă
aveam să fiu un om marcat. Toată lumea credea că am fost sortit unor mari izbânzi…La
fel credeam si eu.
În anii de liceu si de colegiu am fost invitat să predic în biserici
mici, de tară, unde, ca “tânăr predicator” – termen pe care l-am
detestat – am găsit căldură si sprijin. Aveam succes mai cu seamă la băbute.
Voi rămâne în veci recunoscător oamenilor minunati din aceste biserici care
mi-au oferit sprijinul lor si prin care aveam să câstig o nepretuită
experientă.
Fapt destul de curios, dezamăgirea pe care mi-a pricinuit-o
Evanghelismul avea să fie declansată de problemele ivite ca predicator
suplinitor. Mai întâi m-a descurajat presiunea la care eram supus pentru a-mi
“juca” rolul cât mai bine. Eram constient că “succesul” unei slujbe
era asigurat de prestatia predicatorului. De fapt, în multe biserici de tară,
slujba de Duminică era cunoscută sub numele de “predică”.
Eram
de asemenea constient de imensa responsabilitate pe care o presupunea predicarea
Cuvântului lui Dumnezeu. Baptistii spun că ei nu cred în sacramente, dar si
ei înteleg, cu toate acestea, caracterul sacramental al Cuvântului. Si totusi,
niciodată nu am stiut ce să predic, nu aveam nici un ghid sau calendar
bisericesc drept călăuză. Eram cu totul de capul meu. Enoriasii erau la
cheremul toanelor si preferintelor mele. Numai eu stiu de câte ori mă rugam la
Dumnezeu să “trimită un mesaj inimii mele” si de câte ori ajungeam să mă
pregătesc în fugă pentru predică! Mai mult chiar, nu aveam nici o bază
doctrinară la care să-mi raportez continutul slujbelor. Tot ceea ce mă
preocupa era să nu spun nimic din ceea ce putea stârni controverse într-o
biserică Baptistă. Am devenit tot mai constient de faptul că enoriasii nu
ascultau doar Cuvântul lui Dumnezeu, ci Cuvântul lui Dumnezeu asa
cum îl interpretam eu!
În
timpul anilor de seminar s-a întâmplat să tin o predică duminicală într-o
biserică din Carolina de Nord. În timp ce asteptam semnalul de începere a
predicii, îmi amintesc că m-am întrebat dacă doream într-adevăr să-mi
petrec restul vietii predicând în biserici Baptiste. Răspunsul a venit
repede: era un “Nu!” categoric. Si aceasta nu pentru că nu m-as mai fi
simtit chemat să particip la lucrarea Domnului, sau pentru că m-am săturat să
predic; pur si simplu nu mai putea suporta slujbele din bisericile Protestante.
A.
W. Tozer spunea cândva că închinarea este “giuvaerul lipsă al
Evanghelismului”. Tânjeam să-I slujesc Unui Dumnezeu Care era mai mare decât
mine – Un Dumnezeu Care nu se multumea cu caracterul neprotocolar, flecar al
slujbei Evanghelice, sau cu niste coruri ostentativ exuberante de tip Bill
Gaither. Doream să Îi slujesc Celui Care stă deasupra tronului heruvimilor.
Nu voiam să fiu vedeta spectacolului.
Pe atunci
muzica crestină contemporană îsi trăia perioada de glorie. Nenumărate
formatii făceau turnee pe la diferite cafenele si librării crestine. Îmi
amintesc si acum versurile dintr-un cântec al unui grup numit Song
Writers: “Îl am pe Iisus în spatele meu, numind toate lucrurile ce
vor să vină / Îl am pe Duhul Sfânt înaintea mea.”
Eram tânăr, de fapt eram un adolescent curat la suflet, si aceasta era
o religie adolescentină. Cu foarte putine exceptii, spiritualitatea cafenelelor
si muzica de acolo erau superficiale, banale si manipulante emotional. Fără îndoială,
fiecare era sincer si energia investită acolo era suficientă pentru a produce
mult fum, însă foarte putină căldură adevărată. La urma urmei, Iisus n-a
spus niciodată ‘sinceritatea vă va face liberi’. Până când am absolvit
colegiul, entuziasmul avea să dispară, iar eu am renuntat cu totul să mai
cumpăr muzică crestină contemporană.
Este, probabil, firesc ca tinerii să dorească să-si exprime credinta
în limbajul popular al culturii lor. Nu este surprinzător că o astfel de
exprimare se petrece la un nivel atât de superficial. Este, totusi neplăcut să
vezi cum oamenii nu sunt ajutati să depăsească astfel de expresii -
superficiale, sentimentale si manipulante emotional
- ale credintei lor. Unde scrie că slava adusă lui Dumnezeu trebuie să
fie străină de doctrina mostenită sau să urmărească manipularea emotiilor,
nu înăltarea inimii?
Este greu să explici adâncimea duhovnicească a muzicii liturgice unuia
venit dintr-un mediu Evanghelic. Între imnografia Protestantă (cu
acompaniament de orgă sau de chitară) si simplitatea profundă a cântărilor
rusesti, bizantine sau gregoriene este o diferentă calitativă imensă. În
acestea din urmă muzica este pliată pe cuvinte, iar cuvintele exprimă
Evanghelia în deplinătatea ei. Îmbinarea aceasta armonioasă de muzică si
doctrină ajunge la inima celui care o ascultă fără să fie sentimentală sau
afectată. Învată, inspiră, sensibilizează, dar rămâne întotdeauna muzica
Bisericii. În imnografia Bisericii nu poti spune ‘am venit în grădină de
unul singur’, ci mai degrabă cântăm cântarea îngerilor si Îl slăvim pe
Dumnezeu care este infinit mai mare decât puterea noastră de întelegere
individuală a măretiei Lui:
Noi
care pe heruvimi cu taină închipuim si făcătoarei de viată Treimi întreit
sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe
Împăratul tuturor să-L primim…[1]
Nori grei la orizont
Până când am absolvit liceul bătălia pentru
sufletul Conventiei Baptistilor de Sud începuse. Pe atunci nici nu mi-ar fi
trecut prin cap că această bătălie era un adevărat război sfânt, si că
fundamentalistii erau gata de asediu si se pregăteau pentru victoria finală.
Fundamentalistii erau scandalizati încă din anii ‘60 datorită
‘liberalismului nestăvilit’ din colegiile si seminiariile Baptiste de Sud.
Din punct de vedere strict teologic probabil că împărtăseam
vederile fundamentalistilor, nu ale liberalilor. Cu toate acestea simtul de
independentă Baptistă pe care l-am dobândit prin educatia primită, îmi era
amenintat de ceea ce mi se părea a fi o încercare de a face pe fiecare să gândească
si să se poarte la fel. Mai mult chiar, câtiva
dintre liderii grupării fundamentaliste păreau să adopte o mentalitate
de tipul ‘scopul scuză mijloacele’ cu privire la strategiile politice.
Am fost de asemenea scandalizat de alianta dintre
fundamentalisti si extrema dreaptă a Partidului Republican. Tot ceea ce apăram
ca Baptist din Sud – suveranitatea credintei individuale, autonomia absolută
a fiecărei congregatii individuale si separarea bisericii de stat – părea
amenintat. Câtiva conservatori din Conventia Baptistă de Sud s-au opus
insurectiei fundamentaliste tocmai din aceste motive.
Într-un
fel, această luptă avea să reflecte o mai veche tensiune existentă în
Protestantism încă de la începutul Reformei. Pe de o parte, se află
angajamentul fată de ceea ce se întelege prin crestinism istoric, biblic, iar
pe de alta se află metoda teologică individualistă. “Sfântul Război” al
Baptistilor de Sud a fost pur si simplu ultimul capitol dintr-o luptă mai veche
între viziunea doctrinară conservatoare si cea individualistă.
De felul meu nefiind un flegmatic, un indiferent,
m-am folosit de Concursul Tinerilor Predicatori organizat de Conventia Baptistă
din Tennessee pentru a denunta insurectia fundamentalistă. Am câstigat
concursul – etapa statală - si apoi am rostit un discurs în fata unei
multimi numeroase la Adunarea Baptistă din Ridgecrest, în Blackmountain,
Carolina de Nord.
Privind acum în urmă la cele scrise sub titlul
‘Mostenirea mea ca Baptist din Sud’[2]
nu-mi pot retine zâmbetul fată de exuberanta mea tinerească si acceptarea
neconditionată a versiunii Baptiste a “preotiei credinciosului” si
“competentei sufletului”. Ca Baptist din Sud nu stiam nimic altceva, pe
vremea aceea asa vedeam lucrurile, aceea era pentru mine cea mai bună (dar cu
sigurantă nu singura) expresie a crestinismului. A fost nevoie să mai treacă
câtiva ani până să încep să-mi examinez critic mostenirea Baptistă, să o
cântăresc si să constat că lasă mult de dorit. În vara lui 1982 procesul
examinării critice nu începuse încă.
Printre lucrurile pe care le apăram ca Baptist se
afla si credinta că “existenta denominatiilor este semnul respectului nostru
absolut fată de libertatea credinciosului…răspunsul nostru pe care îl avem
de dat Bibliei ar trebui să se regăsească pur si simplu în felul în care o
abordăm si i ne supunem după cum ne simtim călăuziti; este o chestiune de
ordin strict personal…” De bună seamă nu am citat 2 Petru 1:20 nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieste după socotinta fiecăruia.
La vremea aceea stiam foarte putine despre cum au fost scrise Scripturile
sau despre cum a apărut canonul. Mă raportam la Biblie ca si cum ar fi fost
Coranul sau Cartea mormonilor, teoretic diferită de comunitatea care a
produs-o.[3]
Nu stiam pe atunci că Biblia devenise un idol
pentru mine – un idol pe care eu însumi l-am controlat. O carte infailibilă
este folositoare atunci când există cineva infailibil care să o interpreteze,
si aici intervine doctrina Baptistă a “competentei sufletului”. Ei bine, eu
eram acel interpret, singurul interpret al Bibliei, singurul arbitru care
să spună ce anume înseamnă si ce nu înseamnă Biblia. Reforma nu a scăpat
de papalitatea medievală si toate pretentiile ei, ci pur si simplu a
democratizat-o, făcând din fiecare un Papă. Si iată cum, la cei optsprezece
ani ai mei, am ajuns să arbitrez ca un Papă interpretarea corectă a
Scripturii.[4]
Si totusi nu eram multumit numai cu avertismentul
la adresa pericolelor insurectiei fundamentaliste. Am atacat în trecere
Biserica istorică atunci când am deplâns tirania formulelor dogmatice:
“Mostenirea noastră promovează credinta că fiecare credincios este liber să
exploreze pentru sine însusi tainele din Cuvântul lui Dumnezeu, si nu să fie
legat de un crez fără rost si
de directive denominationale.”
Nu cunosteam nimic despre istoria bisericii, despre
felul în care se năsteau crezurile, sau chiar despre ceea ce ele afirmau. Tot
ceea ce stiam era că însăsi idea de crez era “ne-Baptistă”, si deci
gresită. Desigur, sloganul “nici un crez, numai Hristos” este un crez, dar
aceasta nu m-a preocupat pe atunci: eram mult prea dornic să fiu un adevărat
Baptist.
Astăzi îmi dau seama că un crez este fără rost
atunci când credinta celui care îl mărturiseste a ajuns atât de personală
si de ruptă de Trupul lui Hristos, încât cuvintele pot fi recitate fără
nici o convingere lăuntrică. Într-o astfel de situatie nu crezul este fără
rost, ci credinta celui care îl recită. Si totusi, chestiunea care contează
nu este sinceritatea credintei mele sau intensitatea cu care o sustin, ci mai
degrabă dacă credinta mea este
sau nu credinta lui Hristos si a Bisericii Sale.
Cu câtă bucurie am ajuns să rostesc astăzi
Crezul de la Niceea nu numai cu toti episcopii si credinciosii Ortodocsi din
toată lumea, ci cu toti Sfintii adormiti înaintea noastră, care au afirmat
cuvintele Sf. Pavel: Un Domn, o credintă,
un Botez (Efes. 4:5).
[1]
Acest imn bizantin străvechi este cunoscut sub numele de Heruvic
sau Imnul Heruvic. Este cântat în timpul Sfintei Liturghii (Euharistia)
atunci când se aduc Darurile de Pâine şi Vin la altar.
[2]
Textul integral al discursului a fost publicat în săptămânalul
Convenţiei Baptiste din Tennessee: Baptist and Reflector [Baptist
şi Analist] 148:28 (14 iulie, 1982). p. 7.
[3]
Evident se susţine că fiecare este călăuzit
de Duhul Sfânt în interpretarea sa – afirmaţie care este, de bună
seamă, absurdă dacă ne gândim că oamenii au găsit
atât de multe interpretări contradictorii ale unuia şi acelaşi
text. Să fie Duhul Sfânt schizofrenic?
[4]
Sintagma competenţa sufletului a fost răspândită
– şi probabil născocită - de Edgar Yang Mullins, unul din
cei mai cunoscuţi teologi Baptişti de Sud din zilele noastre.
Competenţa şi libertatea absolută a sufletului individual în
faţa lui Dumnezeu stă la baza interpretării individuale a
Bibliei: “potrivit înţelegerii Baptiste a Bibliei, fiecare are
dreptul la o interpretare individuală a Scripturilor şi trebuie să
li se supună. În ceea ce priveşte individul, Baptiştii
pledează pentru libertatea sufletului.” Citat de E. Glenn Hinson în Sunt
Baptiştii din sud “Evanghelici”?, p.138.