Cumbaya, Dumnezeul meu

            Eram tânăr, de fapt eram un adolescent curat la suflet, si aceasta era o religie adolescentină. Cu foarte putine exceptii, spiritualitatea cafenelelor si muzica de acolo erau superficiale, banale si manipulante emotional. Fără îndoială, fiecare era sincer si energia investită acolo era suficientă pentru a produce mult fum, însă foarte putină căldură adevărată. La urma urmei, Iisus n-a spus niciodată ‘sinceritatea vă va face liberi’. Până când am absolvit colegiul, entuziasmul avea să dispară, iar eu am renuntat cu totul să mai cumpăr muzică crestină contemporană.

            Este, probabil, firesc ca tinerii să dorească să-si exprime credinta în limbajul popular al culturii lor. Nu este surprinzător că o astfel de exprimare se petrece la un nivel atât de superficial. Este, totusi neplăcut să vezi cum oamenii nu sunt ajutati să depăsească astfel de expresii - superficiale, sentimentale si manipulante emotional  - ale credintei lor. Unde scrie că slava adusă lui Dumnezeu trebuie să fie străină de doctrina mostenită sau să urmărească manipularea emotiilor, nu înăltarea inimii?

            Este greu să explici adâncimea duhovnicească a muzicii liturgice unuia venit dintr-un mediu Evanghelic. Între imnografia Protestantă (cu acompaniament de orgă sau de chitară) si simplitatea profundă a cântărilor rusesti, bizantine sau gregoriene este o diferentă calitativă imensă. În acestea din urmă muzica este pliată pe cuvinte, iar cuvintele exprimă Evanghelia în deplinătatea ei. Îmbinarea aceasta armonioasă de muzică si doctrină ajunge la inima celui care o ascultă fără să fie sentimentală sau afectată. Învată, inspiră, sensibilizează, dar rămâne întotdeauna muzica Bisericii. În imnografia Bisericii nu poti spune ‘am venit în grădină de unul singur’, ci mai degrabă cântăm cântarea îngerilor si Îl slăvim pe Dumnezeu care este infinit mai mare decât puterea noastră de întelegere individuală a măretiei Lui:

Noi care pe heruvimi cu taină închipuim si făcătoarei de viată Treimi întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor să-L primim…[1]

Nori grei la orizont

           Până când am absolvit liceul bătălia pentru sufletul Conventiei Baptistilor de Sud începuse. Pe atunci nici nu mi-ar fi trecut prin cap că această bătălie era un adevărat război sfânt, si că fundamentalistii erau gata de asediu si se pregăteau pentru victoria finală. Fundamentalistii erau scandalizati încă din anii ‘60 datorită ‘liberalismului nestăvilit’ din colegiile si seminiariile Baptiste de Sud.

           Din punct de vedere strict teologic probabil că împărtăseam vederile fundamentalistilor, nu ale liberalilor. Cu toate acestea simtul de independentă Baptistă pe care l-am dobândit prin educatia primită, îmi era amenintat de ceea ce mi se părea a fi o încercare de a face pe fiecare să gândească si să se poarte la fel. Mai mult chiar, câtiva  dintre liderii grupării fundamentaliste păreau să adopte o mentalitate de tipul ‘scopul scuză mijloacele’ cu privire la strategiile politice.

           Am fost de asemenea scandalizat de alianta dintre fundamentalisti si extrema dreaptă a Partidului Republican. Tot ceea ce apăram ca Baptist din Sud – suveranitatea credintei individuale, autonomia absolută a fiecărei congregatii individuale si separarea bisericii de stat – părea amenintat. Câtiva conservatori din Conventia Baptistă de Sud s-au opus insurectiei fundamentaliste tocmai din aceste motive.

           Într-un fel, această luptă avea să reflecte o mai veche tensiune existentă în Protestantism încă de la începutul Reformei. Pe de o parte, se află angajamentul fată de ceea ce se întelege prin crestinism istoric, biblic, iar pe de alta se află metoda teologică individualistă. “Sfântul Război” al Baptistilor de Sud a fost pur si simplu ultimul capitol dintr-o luptă mai veche între viziunea doctrinară conservatoare si cea individualistă.

           De felul meu nefiind un flegmatic, un indiferent, m-am folosit de Concursul Tinerilor Predicatori organizat de Conventia Baptistă din Tennessee pentru a denunta insurectia fundamentalistă. Am câstigat concursul – etapa statală - si apoi am rostit un discurs în fata unei multimi numeroase la Adunarea Baptistă din Ridgecrest, în Blackmountain, Carolina de Nord.

           Privind acum în urmă la cele scrise sub titlul ‘Mostenirea mea ca Baptist din Sud’[2] nu-mi pot retine zâmbetul fată de exuberanta mea tinerească si acceptarea neconditionată a versiunii Baptiste a “preotiei credinciosului” si “competentei sufletului”. Ca Baptist din Sud nu stiam nimic altceva, pe vremea aceea asa vedeam lucrurile, aceea era pentru mine cea mai bună (dar cu sigurantă nu singura) expresie a crestinismului. A fost nevoie să mai treacă câtiva ani până să încep să-mi examinez critic mostenirea Baptistă, să o cântăresc si să constat că lasă mult de dorit. În vara lui 1982 procesul examinării critice nu începuse încă.

           Printre lucrurile pe care le apăram ca Baptist se afla si credinta că “existenta denominatiilor este semnul respectului nostru absolut fată de libertatea credinciosului…răspunsul nostru pe care îl avem de dat Bibliei ar trebui să se regăsească pur si simplu în felul în care o abordăm si i ne supunem după cum ne simtim călăuziti; este o chestiune de ordin strict personal…” De bună seamă nu am citat 2 Petru 1:20 nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieste după socotinta fiecăruia. La vremea aceea stiam foarte putine despre cum au fost scrise Scripturile sau despre cum a apărut canonul. Mă raportam la Biblie ca si cum ar fi fost Coranul sau Cartea mormonilor, teoretic diferită de comunitatea care a produs-o.[3]

           Nu stiam pe atunci că Biblia devenise un idol pentru mine – un idol pe care eu însumi l-am controlat. O carte infailibilă este folositoare atunci când există cineva infailibil care să o interpreteze, si aici intervine doctrina Baptistă a “competentei sufletului”. Ei bine, eu eram acel interpret, singurul interpret al Bibliei, singurul arbitru care să spună ce anume înseamnă si ce nu înseamnă Biblia. Reforma nu a scăpat de papalitatea medievală si toate pretentiile ei, ci pur si simplu a democratizat-o, făcând din fiecare un Papă. Si iată cum, la cei optsprezece ani ai mei, am ajuns să arbitrez ca un Papă interpretarea corectă a Scripturii.[4] 

           Si totusi nu eram multumit numai cu avertismentul la adresa pericolelor insurectiei fundamentaliste. Am atacat în trecere Biserica istorică atunci când am deplâns tirania formulelor dogmatice: “Mostenirea noastră promovează credinta că fiecare credincios este liber să exploreze pentru sine însusi tainele din Cuvântul lui Dumnezeu, si nu să fie legat de un crez fără rost si de directive denominationale.”

           Nu cunosteam nimic despre istoria bisericii, despre felul în care se năsteau crezurile, sau chiar despre ceea ce ele afirmau. Tot ceea ce stiam era că însăsi idea de crez era “ne-Baptistă”, si deci gresită. Desigur, sloganul “nici un crez, numai Hristos” este un crez, dar aceasta nu m-a preocupat pe atunci: eram mult prea dornic să fiu un adevărat Baptist.

           Astăzi îmi dau seama că un crez este fără rost atunci când credinta celui care îl mărturiseste a ajuns atât de personală si de ruptă de Trupul lui Hristos, încât cuvintele pot fi recitate fără nici o convingere lăuntrică. Într-o astfel de situatie nu crezul este fără rost, ci credinta celui care îl recită. Si totusi, chestiunea care contează nu este sinceritatea credintei mele sau intensitatea cu care o sustin, ci mai degrabă dacă credinta mea este sau nu credinta lui Hristos si a Bisericii Sale.

           Cu câtă bucurie am ajuns să rostesc astăzi Crezul de la Niceea nu numai cu toti episcopii si credinciosii Ortodocsi din toată lumea, ci cu toti Sfintii adormiti înaintea noastră, care au afirmat cuvintele Sf. Pavel: Un Domn, o credintă, un Botez (Efes. 4:5).