BluePink XHost |
Servere virtuale de la 20 eur / luna. Servere dedicate de la 100 eur / luna - servicii de administrare si monitorizare incluse. Colocare servere si echipamente de la 75 eur / luna. Pentru detalii accesati site-ul BluePink. |
Taina Căsătoriei în lumina Traditiei Ortodoxe si a Bisericii Nedespărtite
de Părintele FRANÇOIS MEAN
Despre
autor
Născut
la 4 ianuarie 1945 într-o familie de medici de origine protestantă, François
Mean s-a întâlnit cu Biserica Ortodoxă la vârsta de 17 ani. După ce
a participat timp de trei ani la Sfânta Liturghie, el a fost primit în Biserica
Catolică-Ortodoxă a Frantei de Monseniorul Jean de Saint Denis. Ajuns
lector în comunitatea ortodoxă elvetiană din Lausanne, tânărul
a urmat cursurile Institutului Saint-Denis ca auditor, aprofundând neîncetat
credinta ortodoxă. În 1949, Monseniorul Jean a binecuvântat căsătoria
sa cu Catherine, care a urmat acelasi drum al Ortodoxiei. Perechea are acum
trei copii, Ciril, Sofia si Justine, în vârstă de 19, 17 si 14 ani. După
ce a prezentat cu succes un memoriu cu privire la „teologia apofatică la
Sfântul Grigore Palama si teologia negativă la Plotin”, François
Mean a devenit diacon în 1973, apoi preot în 1980, hirotonit de Monseniorul
Germain de Saint Denis. Părintele François
Mean este de atunci co-titular al parohiei ortodoxe Saint-Maire (această
parohie este plasată deopotrivă sub protectia Sfântului Grigore Palama
si a Sfântului Maire, primul episcop al Lausannei în secolul al Vl-lea). În
ceea ce priveste viata civilă, François
Mean este medic licentiat si doctor în medicină al Facultătii din
Lausanne. Având o formatie de specialist după sase ani de studii clinice,
el are o functie cu normă întreagă si s-a devotat în special în mai
multe domenii: boli contagioase, virusologie si vaccinuri, dependenta de alcool,
medicina în întreprinderi si invaliditatea în firmele mari.
Itinerar
spiritual:
La vârsta de 16 ani, François
Mean urmează cu pasiune perioada de catehism reformat si „confirmă
angajamentul botezului său”. L-a avut ca pastor pe Jacques Mentbonnex,
un „om al Sfintelor Scripturi”, si va păstra contacte profunde si legături
de prietenie cu acesta din urmă până la moartea sa. Pastorul acesta
descoperise la elevul său un spirit „metafizic” (astăzi s-ar spune
mai curând „metaistoric”), împletit cu o credintă sinceră. Tânărul
nu putea să accepte despărtirea Bisericilor, aceasta fiind în contradictie
cu ceea ce citea în Evanghelie. Biserica lui Hristos cea adevărată
trebuia, în ochii lui, să fie în măsură să-i primească
pe toti credinciosii, despărtirea Bisericilor neputându-si găsi justificarea
în deosebirile de temperament sau de natură între credinciosii crestini.
Acesta l-a determinat să cerceteze si celelalte biserici (biserica luterană,
anglicană, catolică) „din setea de a găsi o mai mare universalitate
si plenitudine”. El a intrat în legătură cu Biserica Ortodoxă
datorită unui prieten. Acest contact a fost imediat decisiv. Actiunea Harului
îi era perceptibilă în această Biserică mai mult decât oriunde
până atunci. Biserica aceasta avea să devină, în ciuda tuturor
dificultătilor, Biserica sa. În acea perioadă veneau de la Paris preoti
în fiecare lună, apoi tot din cincisprezece în cincisprezece zile. Perioada
aceasta a fost foarte bogată si rodnică, iar preotii care aveau cu
totii personalităti diferite îi vorbeau aceeasi limbă, la fel de profundă:
a fost o adevărată revelatie. Părintele Eugraf Kovalevsky (Monseniorul
Jean), viitorul episcop primat al Bisericii Catolice-Ortodoxe, îi vizita si
el pe credinciosii din Lausanne si veghea asupra sufletelor care-i erau încredintate.
Adeziunea tânărului nu a luat nici o clipă forma respingerii bisericii
protestante, însă împărtăsirea experientei religioase era dificilă
ca urmare a decalajului născut în descoperirea Traditiei. El se regăsea
acum singur în fata chemării lui Dumnezeu. Prota o Theos! Loialitatea fată
de chemarea primită altă dată în sânul bisericii protestante,
reînnoită acum prin puterea si lumina Bisericii Ortodoxe, îl împingea mereu
înainte. Chemarea aceasta era purtătoarea unei exigente. Părintele
François Mean se consideră un simplu preot de provincie, el nu vrea să
vadă în itinerarul său ceva exceptional: „Toti credinciosii din jurul
nostru au cunoscut experiente asemănătoare; ei scriu cu viata lor
istoria Ortodoxiei occidentale”. Totusi, după cuvintele Sfântului Ioan
Damaschin, libertatea noastră constă în a face ceea ce depinde de
noi !
Potrivit
spuselor lui Hristos care reprezintă a doua facere a Omului, intimitatea
primei perechi bărbat-femeie si comuniunea cu Dumnezeu apare ca fiind scopul
creării Omului după chipul lui Dumnezeu. Căsătoria este
astfel mistică în ea însăsi. Pentru sot, femeia apare în chip ontologic
ca fiind cea din fata chipului său, cineva asemenea lui, mostenitoare împreună
cu el a Harului, împărtăsind cu el constiinta si răspunderea
spirituală a uniunii conjugale, „cea de-a doua autoritate”, cum spune Sfântul
Ioan Gură de Aur, cea care îl îndreaptă când el se înseală, îl
încurajează, îl ajută si se bucură împreună cu el atunci
când el are dreptate si e întru adevăr. În textele Părintilor regăsim
afirmarea notiunii caracterului de unicitate a harismelor reciproce a sotului
si sotiei, iar nu supunerea lor, fiecare din soti fiind în căutarea propriei
sale măsuri de sfintenie. Unitatea trupească înseamnă o singură
fiintă de comuniune, un singur suflet, un singur duh. Căsătoria
crestină este o vocatie după exemplul căii monahismului.
Căsătoria este o Mare Taină a
Bisericii Ortodoxe. Orice Taină este o actiune sfântă prin care, sub
simbol vizibil, le este comunicat credinciosilor Harul invizibil al Domnului
(Enciclica Patriarhilor Orientali). La celebrarea liturgică prin care bărbatul
este unit cu femeia, Dumnezeu comunică un har necreat menit să le
desăvârsească unirea conjugală. Această putere sau har din
Ceruri, pe care ei sunt chemati să-l hrănească în sânul Bisericii,
taină a lumii care va să vină, îi va însoti pe soti de-a lungul
întregii lor vieti si chiar dincolo de moarte (exaltarea fidelitătii printr-o
consacrare eclesială specifică, mai profundă pentru cel care
supravietuieste celuilalt). Semnul vizibil este consimtământul liber al
logodnicilor, manifestat din punct de vedere eclesial în Dumnezeiasca Liturghie
si prin simbolurile care-i introduc pe logodnici în realitatea deplină
a uniunii lor conjugale. Harul invizibil este transformarea iubirii omenesti
în iubire desăvârsită, încununarea regească a sotilor în dragostea
lor. După cum spun Părintii Bisericii, experienta vietii conjugale
este eclesială si, asemenea vietii monastice, este altoită pe întemeierea
Împărătiei întru Biserică si îsi scoate forta din participarea
la Sfintele Taine. Căsătoria este astfel de esentă euharistică.
Uniunea bărbatului si a femeii îsi găseste originea în darul lui Dumnezeu,
desăvârsirea si împlinirea sa în Dumnezeu.
„Biserica
uneste, Euharistia confirmă, binecuvântarea pecetluieste.” (Tertulian)
„Tatăl
binecuvântează, Fiul încoronează, Duhul Sfânt sfinteste si desăvârseste.”
(Liturghia coptă
ortodoxă)
Se găsesc în Liturghiile Bisericii vechi a Orientului si Occidentului (Liturghia galilor) nouă rituri propriu-zise al căror ansamblu alcătuieste celebrarea nuntii: (1) Ritul logodnei acasă sau la intrarea în biserică: făgăduintele reciproce solemne, semnul crucii făcut pe frunte cu inelul logodnicului si al logodnicei si Traditia de schimbare a inelelor; unirea flăcării lumânărilor personale într-o singură flacără, (2) Unirea mâinilor drepte acoperite de patrafirul preotului – care este legătura cu iubirea dumnezeiască si aminteste de a doua povestire a Facerii (citată si de Tertulian si de Sfântul Grigore de Nazianz), (3) Ritul Sfântului Văl (mirii sunt acoperiti cu vălul potirului) si Sărutul Păcii schimbat în spatele Sfântului Văl, (4) Binecuvântarea mirilor, (5) Împărtăsirea cu Trupul si Sângele Domnului din potir, care pecetluieste căsătoria, (6) Ritul potirului si al vietii comune, (7) Încoronarea mirilor, (8) Drumul vietii: mirii, într-un „dans” liturgic circular, înconjoară de trei ori Evanghelia asezată pe o masă, întărind astfel vointa lor de înrădăcinare constientă în Sfânta Scriptură[2], (9) Ultimul rit este cel constituit de Epistola căsătoriei: Efeseni 5:22,23 si Evanghelia după Sfântul Ioan 2:1-11.
De-a
lungul istoriei, celebrarea căsătoriei a suferit unele scurtări.
Numai Biserica Ortodoxă a păstrat toate elementele, desi împărtăsirea
euharistică traditională nu se mai face în general în cursul Sfintei
Liturghii (Codexul sinaitic 973), ci sub forma pre-sfintirii (despărtirea
Tainei căsătoriei de Dumnezeiasca Liturghie are drept motivare cauze
faptice de disciplină în raport cu Comuniunea euharistică)[3].
Biserica latină, influentată de dreptul roman al căsătoriei
si de opiniile Sfântului Augustin, privilegiind consimtământul reciproc,
a redus în 1614 ritul căsătoriei în vigoare până atunci la vechile
rugăciuni de Logodnă, confirmând importanta acordată în teologia
sa a tainelor doar angajamentului contractual, întemeind căsătoria
potrivit doctrinei sale (P. Journel); însă, paradoxal, ea a păstrat
obiceiul răspândit de a înscrie căsătoria în liturghia completă.
Reforma urmează în general acelasi punct de vedere, lăsând în fapt
mai multă libertate de interpretare sotilor.
În cursul istoriei umanitătii, nici institutia parasidiacă a căsătoriei si nici sfintenia ei nu au fost cu totul distruse, ci doar rănite. Orice căsătorie e plină de potentialitatea originii sale. La început Dumnezeu a răspândit în inimile bărbatului si a femeii o putere de atractie pentru ca ceea ce a fost despărtit să regăsească drumul de unire săvârsită în diversitate, realizând imaginea unirii Bisericii cu Mântuitorul ei, această mare Taină a prefigurării căsătoriei revelată de Sfântul Pavel. „Tu desparti pentru a uni si unesti pentru a înmulti” (ritul căsătoriei). Această energie vitală, care poartă numele de elan si căutare iubitoare a ceea ce este complementar si a ceea ce lipseste, este o nevointă către cucerirea celuilalt. Există o înrudire profundă între dragostea conjugală si iubirea oricărui om pentru Creatorul său, o identitate între angajamentul sotilor într-o viată nouă întru Domnul si convertirea unui om care-l urmează pe Hristos. În întelesul literal, orice dependentă a logodnicilor fată de familia lor trebuie să fie depăsită, ori această emancipare necesară este înteleasă asemenea si în ce priveste orice ereditate neasumată, căci în limba ebraică notiunea de filiatie e mult mai largă decât cea cuprinzând legăturile de sânge si are un înteles figurat mult mai vast. Fată în fată cu Dumnezeu în rugăciune, cu sfintii (prin icoană) si cu aproapele (în iubire), crestinul tinde spre desăvârsirea ipostasurilor umane ale fiilor lui Dumnezeu prin har. Căsătoria este un loc privilegiat al desăvârsirii persoanelor libere ale logodnicilor prin legătura unică a dragostei lor. Sfântul Ioan Gură de Aur compară întâlnirea ucenicilor din Emaus cu Hristos cu prima întâlnire a logodnicilor care se recunosc iconic în legătura lor vesnică si voită de Dumnezeu (referintă la perechile ilustre din Vechiul Testament). Căutarea dragostei reciproce de către logodnici, care apare mai ales în dăruirea de sine către fiinta iubită, este oglindirea căutării fundamentale pe care o continuă orice fiintă omenească – si în ciuda multor ocoluri – pentru a regăsi Împărătia bucuriei si a comuniunii cu Dumnezeul cel viu. Dragostea devine o formă de har pentru a depăsi starea de păcat întâlnită deseori în izolarea egocentrică. Acest foc este Taina căsătoriei, „care-si poartă îndeplinirea în ea însăsi si care nu poate fi descrisă”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. „Săgetile ei sunt săgeti de foc si flacăra ei ca fulgerul din cer” (Cântarea Cântărilor 8:6). Căsătoria îsi găseste întregul înteles când este săvârsită întru Domnul, pentru că orice dragoste adevărată este participarea la Singura Iubire revărsată, cea a Treimii pentru creatură (iubire kenotică sau jertfitoare). Dragostea conjugală este o fortă de agape firesc sfintită si avându-si începutul în Dumnezeu.
Există o a treia etapă a iubirii întru Domnul dezvăluită de Hristos si despre care vorbeste Evanghelia după Sfântul Ioan. „Precum m-a iubit pe Mine Tatăl, asa v-am iubit si Eu pe voi; rămâneti în iubirea Mea. Mai mare dragoste decât aceasta, să-si pună cineva viata pentru prietenii săi, nu este” spune Hristos. Intimitatea spirituală în primul rând a ucenicilor cu Hristos, această stare de prietenie împărtăsită se revarsă în dragostea fratilor întru credintă si mai ales în dragostea sotului, primul dintre frati. Această formă supremă a dragostei de care cei căsătoriti au parte în Biserică depăseste dragostea trupească si dragostea agapică, aducând deodată si sfintenia personală, constructie comună a castitătii conjugale, cucerire a virginitătii spirituale. Cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Când bărbatul si femeia se unesc întru căsătorie, ei nu alcătuiesc o imagine a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu Însusi. Harul, care este prezenta lui Dumnezeu în această pereche, este cel de-al treilea participant care dăruie bucuria si pacea desăvârsind astfel o treime: Adam, Eva, Dumnezeu. Unitatea perechii în diversitatea persoanelor este unul din adevărurile vietii eclesiale si conjugale, tot astfel cum unitatea în multiplu este expresia dogmei trinitare”.
Astăzi,
când ascendenta celui rău rămâne în parte în firea omenească,
numai Harul Domnului împreună cu vointa sotilor este în măsură
să îndeplinească iubirea desăvârsită. În Cana Galileii Hristos
a redat căsătoriei frumusetea si lumina sa dintâi. Taina căsătoriei
este un dar anume pe care Dumnezeu îl face umanitătii pentru a frânge întoarcerea
spre sine si izolarea omului depărtat de Dumnezeu, o chemare de a merge
în prezenta Lui, în timpul zilelor vietii pământesti, asemenea primei perechi
din Paradis. Este o unire purificată fără nici o rezervă
mintală sau fizică si încoronată prin puterea energiilor dumnezeiesti.
Bunul samaritean îsi dezvăluie astfel prezenta activă în sânul perechii
si prin actele Bisericii sale. Din acest motiv căsătoria este o Taină.
[1]
”Dragostea e mai puternică decât moartea, săgetile sale sunt săgeti
de foc.” (Cântarea Cântărilor)
[2] Drumul vietii, centrat pe Evanghelia lui Hristos, grefă a energiilor dumnezeiesti ale mântuirii. Este un program de dobândire a harului si arată că dragostea conjugală este si o cucerire ascetică. Părintii adresează aici următorul avertisment: Nu uita că esti căsătorit(ă) cu o fiintă omenească asemenea tie! Sfântul Grigore Palama spune că cercul exprimă păstrarea energiilor vietii care se înfăsoară la un loc în loc să se istovească linear. Încoronarea si mersul plin de bucurie al mirilor în jurul Evangheliei este prin excelentă este un punct culminant al invocării Duhului Sfânt asupra comunitătii conjugale.
[3] Biserica Ortodoxă din Franta a restabilit străvechiul obicei al celebrării căsătoriei în cadrul Dumnezeiestii Liturghii.