METODA 4

Exegeza critica-istorica

Înecati într-o mare de diviziuni si opinii subiective, protestantii apeleaza la o metoda mai intelectuala si cu un aer de obiectivitate. Pe masura ce timpul trecea si farâmitarea crestea, stiinta si ratiunea au devenit standardele prin care teologii protestanti au sperat sa creeze o anumita consecventa în interpretarile lor. Aceasta abordare “stiintifica”, care a ajuns sa predomine studiile protestante, iar în secolul nostru chiar si cele catolice, este cunoscuta sub numele de “Exegeza Critica-istorica”. Dupa aparitia Iluminismului, stiinta parea a fi capabila sa rezolve toate problemele omenirii. Studiile protestante au început sa aplice metodologia si filozofia stiintelor în teologie si studiul Bibliei. Începând cu vremea iluminismului, savantii protestanti au analizat fiecare aspect al Bibliei: istoria, manuscrisele, limbile biblice, etc. Privind Scriptura ca pe un santier arheologic, acesti savanti au cautat sa analizeze fiecare fragment si osisor folosind cele mai moderne metode stiintifice. Trebuie sa recunoastem ca aceste studii au adus multe cunostinte folositoare. Din nefericire, aceasta metodologie a produs si erori grave, dar fiind prezentata cu o aura de obiectivitate stiintifica multi crestini sunt fascinati de farmecul ei.

Ca si alte metode folosite de protestanti, aceasta metoda cauta sa înteleaga Biblia, ignorând în acelasi timp Traditia. Exista nu una, ci multe metode de exegeza protestanta, si toate îsi propun acelasi scop, acela de a “lasa Biblia sa se explice pe ea însasi”. Desigur, nici un crestin nu s-ar putea opune la ceea ce “spune” Scriptura, daca prin aceste metode ea s-ar explica singura. Problema este ca acei care îsi asuma rolul de purtatori de cuvânt ai Bibliei o filtreaza prin prisma propriilor lor prejudecati protestante. Afirmând ca sunt obiectivi, ei interpreteaza Scriptura în conformitate cu bagajul lor de traditii si dogme, indiferent daca sunt fundamentalisti sau liberali rationalisti. Ceea ce au facut savantii protestanti a fost (folosind o expresie a lui Albert Schweitzer) sa se uite în fântâna istoriei pentru a gasi întelesul Bibliei. Ei au scris volume peste volume cu privire la acest subiect, dar din pacate si-au vazut doar propriile lor reflectii.

Savantii protestanti (atât cei “liberali”, cât si cei “conservativi”) au gresit aplicând în mod eronat metodologiile empirice pe tarâmul teologiei si al studiilor biblice. Pentru a descrie aceste eforturi, folosesc aici termenul de Empirism într-un sens larg, care se refera la modul rationalist si materialist de a vedea lumea, caracteristic gândirii Vestice. Sistemele pozitiviste de gândire (empiricismul fiind unul dintre acestea) încearca sa se bazeze pe o cunoastere “certa”. Empirismul este sistemul dupa care întreaga cunoastere este bazata pe experienta si doar afirmatiile care sunt stabilite pe baza unei metode stiintifice de observare pot fi considerate drept sigure. La metodele de observare si experimentare se adauga principiul îndoielii metodologice, cel mai bun exemplu fiind filozoful francez Rene Descartes, care îsi începe discursul filozofic cu observatia ca totul poate fi pus la îndoiala, cu exceptia propriei existente ("Gândesc, deci exist"), acesta fiind punctul de plecare al unui sistem filozofic bazat pe un adevar care nu poate fi pus la îndoiala. La început, reformatorii s-au multumit cu presupunerea ca Biblia este baza sigura pe care se poate sprijini filozofia si teologia. Dar, pe masura ce spiritul Iluminismului devenea tot mai prevalent, savantii protestanti au început sa supuna chiar si Biblia metodelor de investigatie rationaliste – încercând sa stabileasca ce se poate cunoaste “în mod sigur” din Biblie. Savantii protestanti liberali au desavârsit acest proces, înlaturând una dupa alta toate “învelisurile exterioare” si au ramas doar cu propriile lor opinii si propriul lor sentimentalism ca baza pentru ce le-a ramas din credinta lor.

Protestantii conservatori au fost mult mai putin consistenti în abordarea lor rationalista. Ei au pastrat o anumita reverenta fata de Scriptura si o credinta în inspiratia ei. Totusi, în mod esential, chiar si printre cei mai convinsi fundamentalisti, metoda lor este în mod esential înradacinata în acelasi spirit rationalist ca cel al liberalilor. Un prim exemplu poate fi întâlnit printre asa-numitii fundamentalisti dispensationalisti, care sustin ca în diferitele stadii ale istoriei Dumnezeu i-a tratat pe oameni în conformitate cu anumite dispensatii, cum ar fi cea "Adamica", "a potopului", "Mozaica", "Davidica", etc. Se poate vedea ca exista un graunte de adevar în aceasta teorie, dar ei merg dincolo de Vechiul Testament si învata ca acum suntem sub o alta dispensatie decât a crestinilor din primul veac. Cu toate ca minunile au fost prezente în “perioada Noului Testament”, ele nu mai au loc astazi. Fara a avea nici o baza scripturala, aceasta metoda este foarte convenabila, caci le permite sa accepte minunile consemnate în Biblie si sa ramâna empiristi în viata de fiecare zi. Cu toate ca discutarea unei astfel de metode pare a fi doar de interes academic si ca ea nu influenteaza pe protestantul de rând, acesta este de fapt atins de un astfel de rationalism.

Marea eroare a asa-zisei metode “stiintifice” de abordare a Scripturii consta în adoptarea prejudecatilor empiriste în studiul istoriei, Scripturii si al teologiei. Metodele empirice functioneaza bine când sunt aplicate corect în stiintele naturale, dar atunci când sunt aplicate acolo unde nu au cum sa functioneze, ca de exemplu în cazul momentelor unice ale istoriei (care nu pot fi repetate si testate), ele nu pot produce rezultate consistente sau corecte. Oamenii de stiinta nu au putut inventa un telescop care sa priveasca în lumea spiritelor, dar cu toate acestea, anumiti savanti protestanti afirma ca, în lumina stiintei, existenta demonilor si a Diavolului a fost infirmata. Daca Diavolul ar aparea înaintea unui empirist cu o furca în mâna si colorat în rosu, el ar gasi o explicatie care sa se conformeze conceptiei lui despre lume. Cu toate ca astfel de empiristi se mândresc cu “mintea lor deschisa”, ei sunt atât de orbiti de propriilor lor presupuneri, încât nu pot vedea nimic care nu se conformeaza conceptiilor lor despre realitate. Aplicat în mod consecvent, empirismul ar discredita întreaga cunoastere (inclusiv pe el însusi), dar îsi permite în mod convenabil sa fie inconsecvent, deoarece "reputatia pe care o are pentru rigoarea lui stiintifica depaseste defectele pe care le are în fundamentul lui".

Legatura care exista între concluziile extrem de diferite ale protestantilor conservatori si ale savantilor protestanti liberali este greu de perceput – mai ales de catre fundamentalistii conservatori! Cu toate ca acestia se vad pe ei însisi în completa opozitie fata de protestantismul liberal, de fapt ei folosesc aceleasi metode în studiul Scripturii ca si liberalii, si împreuna cu acestea, aceleasi presupuneri filozofice fundamentale. În felul acesta, diferentele dintre “liberali” si “conservatori” nu sunt diferente în presupuneri fundamentale, ci în limita la care ei le duc la concluziile lor logice.

Daca exegeza protestanta ar fi cu adevarat “stiintifica”, asa cum se pretinde, atunci rezultatele ei ar fi întotdeauna aceleasi. Daca metodele ei ar constitui “tehnologii nepartinitoare” (cum le vad unii) atunci indiferent cine le-ar folosi, ar ele ar duce la aceleasi concluzii. Dar ce descoperim atunci când analizam stadiul curent al studiilor protestante? Chiar si dupa parerea “expertilor”, cercetarea biblica protestanta este în criza. Aceasta criza este cel mai bine ilustrata de un cunoscut savant protestat, specialist în Vechiul Testament, Gerhard Hasel (în studiul sau cu privire la istoria si starea actuala a teologiei Vechiului Testament: “Teologia Vechiului Testament: Subiecte în dezbaterea curenta”), care arata ca în anii 70 cinci noi teologii ale Vechiului Testament au aparut la lumina, “dar nici una din ele nu este de acord cu celelalte în ce priveste metodele si abordarea”. Faptul uimitor este ca în ciuda pretentiilor de rigoare al studiilor biblice protestante, poti alege la întâmplare aproape orice concluzie si vei gasi “studii riguroase” care sa o sustina. Cu alte cuvinte, poti alege orice concluzie pe care o preferi la un anumit moment, si poti gasi un doctor în teologie care sa o justifice. Evident, aceasta nu este “stiinta” în acelasi sens cu matematica sau chimia! Avem deci de a face cu o disciplina a cunoasterii care se prezinta ca “stiinta obiectiva”, dar care de fapt este o pseudo-stiinta ce ascunde perspective filozofice si teologice aflate în competitie unele cu altele. Este o pseudo-stiinta pentru ca, oamenii de stiinta neputând dezvolta instrumente care sa-L examineze sau sa-L înteleaga pe Dumnezeu, un studiu stiintific al teologiei sau al interpretarii Bibliei este imposibil. Aceasta nu înseamna ca nu pot exista studii riguroase si folositoare; înseamna numai ca, sub camuflajul studiilor istorice si lingvistice legitime, ascunse în spatele pretentiilor stiintifice, metodele protestante de cercetare a Bibliei sunt produsul si instrumentul prejudecatilor teologice si filozofice protestante.

Cu o subiectivitate care depaseste speculatiile psihanalizei Freudiene, savantii protestanti aleg în mod subiectiv “fapte” si “dovezi” care se potrivesc intentiilor lor si apoi îsi aplica metodele pentru a ajunge la concluzii predeterminate de baza prejudecatilor lor. În acelasi timp, savantii protestanti, atât cei “liberali” cât si cei “conservativi” se descriu pe ei însisi ca “oameni de stiinta” nepartinitori. Mai mult decât atât, deoarece universitatile moderne nu dau doctorate celor care doar repeta adevarul neschimbat, acesti savanti se întrec unii pe altii în producerea unor teorii originale. Aceasta este chiar esenta ereziei: noutate, opinie personala aroganta, auto-înselare.

Atunci când, prin mila lui Dumnezeu am descoperit credinta ortodoxa, nu am mai avut nici o dorinta sa ma uit înapoi la Protestantism si la “metodele” lui de a studia Biblia. Din nefericire am descoperit ca metodele si presupunerile protestante au infectat si anumite cercuri din Biserica Ortodoxa. Motivul este, asa cum am aratat mai sus, faptul ca abordarea protestanta a Scripturii este înfatisata drept ”stiinta”. Unii ortodocsi cred ca fac o mare favoare introducând aceasta eroare în seminarile si parohiile ortodoxe. Dar nu este nimic nou în aceasta; asa a încercat din totdeauna erezia sa patrunda în Biserica si sa-i însele pe cei credinciosi. Asa cum a spus Sfântul Ireneu, la începutul discursului împotriva ereziilor din vremea lui:

Prin cuvinte mestesugite si credibile, ei atrag cu siretenie pe cei simpli, pe care îi determina sa ia în considerare sistemele lor; dar sfârsesc prin a-i distruge atunci când îi initiaza în blasfemiile lor. Într-adevar, eroarea nu este niciodata prezentata în goliciunea malformatiilor ei, ci cu siretenie este îmbracata în haine atractive, ca sa para celor neîncercati mai adevarata decât adevarul.

Ca nimeni sa nu înteleaga gresit, doresc sa fiu foarte clar: abordarea Ortodoxa a Bibliei nu este bazata pe o cercetare „stiintifica” a Bibliei. Pretentia ei de a întelege Scriptura nu provine din faptul ca ar dispune de informatii arheologice mai complete, ci dintr-o relatie speciala cu Autorul Scripturii. Biserica Ortodoxa este trupul lui Hristos, stâlpul si temelia Adevarului si mijlocul prin care Dumnezeu a scris si a pastrat Scripturile. Biserica Ortodoxa întelege Biblia deoarece ea este mostenitoarea unei traditii vii care începe cu Adam si se continua pâna în ziua de azi. Adevarul acestui fapt nu poate fi „demonstrat” în laborator. Omul trebuie sa fie convins de Duhul Sfânt si sa experimenteze viata lui Dumnezeu în Biserica.

Întrebarea pe care o pun în acest punct protestantii este de unde stim ca traditia ortodoxa este cea dreapta, sau, chiar mai mult, daca exista o astfel de traditie adevarata. În primul rând, protestantii ar trebui sa studieze istoria Bisericii. Ei vor descoperi acolo ca exista o singura Biserica. Aceasta a fost de la început credinta Bisericii. Crezul Nicean declara acest adevar într-un mod neechivoc: „Cred în una sfânta, soborniceasca si apostolica Biserica.” Aceasta declaratie, pe care cele mai multe denominatii protestante spun ca o accepta, nu s-a referit niciodata la vreo „biserica” invizibila si pluralista, cu mii de neîntelegeri doctrinare. Sinodul care a canonizat Crezul (ca de altfel si Scriptura) i-a anatemizat pe cei din afara Bisericii, indiferent daca erau eretici, ca de exemplu montanistii, sau schismatici ca donatistii. Ei nu au spus, „Nu suntem de acord cu montanistii din punct de vedere doctrinar, dar ei fac parte din Biserica asemenea noua.” Din contra, acestia au fost exclusi din comuniunea cu Biserica si au fost reprimiti în Biserica doar prin Sfântul Botez (în cazul ereticilor) sau prin miruire (în cazul schismaticilor) (Al doilea Sinod Ecumenic, Canonul VII). Chiar si rugaciunile comune cu cei din afara Bisericii erau interzise (Canoanele Sfintilor Apostoli, canoanele XLV, XLVI). Spre deosebire de protestanti care fac eroi din cei care se rup de un grup pentru a forma unul nou, în Biserica din primele veacuri aceasta era considerata ca unul din cele mai grave pacate. Asa cum a avertizat Sf. Ignatiu de Antiohia (un ucenic al Apostolului Ioan), „Sa nu va înselati fratilor, nici unul din cei care urmeaza pe altul într-o schisma nu va mosteni Împaratia lui Dumnezeu, nici unul care urmeaza învataturile eretice nu este de partea patimilor" (catre Filadelfieni, 5:3).

Motivul însasi al miscarii protestante a fost existenta abuzurilor papale, care nu au existat înainte ca Vestul Roman sa se fi desprins de Ortodoxia Rasariteana. Multi teologi protestanti moderni au început sa priveasca din nou la acest prim mileniu al Crestinismului nedivizat si sa descopere marea comoara pe care Vestul a pierdut-o (ca rezultat, multi devin ortodocsi).

Evident, una din urmatoarele afirmatii este adevarata: (1) nu exista o Traditie corecta si deci portile iadului au biruit Biserica si atât Evangheliile cât si crezul Nicean gresesc, (2) adevarata credinta se gaseste în papism, cu dogmele lui schimbatoare definite de un Papa infailibil, sau (3) Biserica Ortodoxa este Biserica fondata de Hristos, care a pastrat cu credinta Traditia Apostolica. Protestanti au de ales între relativism, Catolicism sau Ortodoxie.

Pentru ca baza teologica pe care o constituie Sola Scriptura a produs doar rupturi si certuri, multi protestanti au renuntat la ideea unitatii crestine si considera drept ridicola ipoteza ca ar exista o singura credinta. Confruntati cu afirmatii tari ca cele citate mai sus, ei sustin ca acestea nu se potrivesc dragostei crestine. Lipsindu-le unitatea, ei încearca sa creeze o falsa unitate prin filozofia relativista a ecumenismului, în care singura credinta atacata este aceea care face afirmatii categorice cu privire la Adevar. Dar aceasta nu este dragostea crestina a Bisericii ci sentimentalism umanistic. Dragostea este esenta Bisericii. Hristos nu a venit pentru a stabili o noua scoala de gândire, ci, asa cum El Însusi a spus, a venit pentru a-Si zidi Biserica pe care portile iadului nu o vor birui (Matei 16:17). Aceasta noua comunitate a Bisericii a creat o unire a unor persoane individuale, o unire organica si nu una mecanica. Aceasta unitate este posibila numai prin noua viata adusa de Duhul Sfânt si experimentata mistic în viata Bisericii.

Credinta crestina îi uneste pe credinciosi cu Hristos, formând un trup armonios din indivizi separati. Hristos modeleaza acest trup facându-se cunoscut fiecarui membru si dându-i Duhul Harului într-o maniera tangibila... Daca legatura cu trupul lui Hristos se rupe, atunci personalitatea izolata si învaluita în propriul egoism va fi lipsita de influenta benefica si bogata a Duhului Sfânt, care locuieste în Biserica.

Biserica este una pentru ca este trupul lui Hristos si ontologic nu poate fi despartita. Biserica este una, dupa cum Tatal si Fiul sunt una. Cu toate ca aceasta conceptie de unitate pare a fi imposibila, ea nu este asa pentru aceia care au trecut dincolo de concepte si i-au trait realitatea. Cu toate ca aceasta pare a fi o învatatura greu de acceptat, este o realitate în Biserica Ortodoxa, dar cere din partea fiecaruia lepadare de sine, umilinta si dragoste.

Credinta noastra în unitatea Bisericii are doua aspecte, unul istoric si altul prezent. Când Apostolii, de exemplu, au parasit aceasta viata, ei nu au parasit unitatea Bisericii. Ei fac acum parte din Biserica tot atât ca si atunci când erau prezenti în trup. Când sarbatorim Euharistia în orice biserica locala, nu o facem singuri, ci cu întreaga Biserica, cea de pe pamânt si cea din cer. Sfintii din cer sunt chiar mai aproape de noi decât cei pe care îi putem vedea si atinge. În felul acesta, în Biserica Ortodoxa nu suntem învatati doar de cei pe în trup pe care Dumnezeu ni i-a dat ca învatatori, ci de catre toti învatatorii din cer si de pe pamânt. Suntem astazi învatati tot atât de catre Ioan Gura de Aur ca si de catre episcopul nostru local. Implicatia asupra studiului Scripturii este aceea ca nu o interpretam fiecare individual (2 Petru 1:20), ci ca Biserica. (N.T: Acest text apare neclar în traducerea protestanta a lui Cornilescu. Traducerea Ortodoxa este mai precisa: „Aceasta stiind mai dinainte ca nici o prorocie a Scripturii nu se tâlcuieste dupa socotinta fiecaruia".) Acest fel de a ne raporta la Scriptura a primit o definitie clasica din partea Sf. Vincent de Lerins:

Aici cineva poate întreba: din moment ce canonul Scripturii este complet si suficient în sine însusi, de ce mai este necesar sa adaugam autoritatea interpretarii eclesiale? De fapt – trebuie sa raspundem noi – din cauza adâncimii Sfintei Scripturi, ea nu este universal interpretata în acelasi fel de toti. Acelasi text este interpretat diferit de diferite persoane, asa încât cineva ar putea trage concluzia ca exista tot atâtea interpretari cât sunt oameni... Tocmai din cauza acestor multe distorsiuni cauzate de diferite erori este necesar ca interpretarea scrierilor profetice si apostolice sa fie facuta în armonie cu întelesul eclesial si universal.

Chiar în Biserica Catolica, trebuie folosita multa grija pentru a ne tine de ceea ce s-a crezut pretutindeni, din totdeauna si de catre toti. Aceasta este într-adevar catolicitatea, asa cum indica însasi etimologia numelui, ceva care implica universalitate. Aceasta regula este aplicata atunci când folosim principiile de universalitate, vechime si consens. În ce priveste universalitatea o facem marturisind acea credinta pe care o marturiseste întreaga Biserica, de pretutindeni. În ce priveste vechimea, o facem proclamând acele adevaruri pe care stramosii si parintii nostri le-au declarat ca inviolabile. În ce priveste consensul, o facem adoptând acele definitii si afirmatii acceptate de toti sau aproape toti episcopii.

În acest fel de abordare a Scripturii individul nu se straduieste sa fie original, ci sa înteleaga ceea ce este deja prezent în traditiile Bisericii. Avem obligatia de a nu pasi dincolo de limitele pe care le-au definit Parintii Bisericii, ci de a transmite cu credinciosie traditia pe care am primit-o. Aceasta cere mult studiu si multa gândire, si mai mult decât atât, cere sa ne cufundam în viata mistica a Bisericii. De aceea, Sf. Augustin vorbind despre cum sa interpretam Scripturile (Despre Doctrina Crestina, Cartile I-IV) se ocupa mult mai mult de calitatile celui care studiaza Scriptura decât de cunoasterea intelectuala pe care acesta trebuie sa o posede:

Unul care Îl iubeste pe Dumnezeu cu toata inima si este lipsit de mândrie, care este interesat sa caute Împaratia lui Dumnezeu prin credinta si reverenta, nu prin mândrie sau pofta, care are o inima evlavioasa, o minte curata, moarta fata de lume; care nu se teme si nici nu cauta sa placa oamenilor, care cauta doar cunoasterea si unirea cu Hristos, care flamânzeste si înseteaza dupa neprihanire, si care se angajeaza constant în lucrari ale milei si iubirii.

Cu un astfel de standard înalt, ne vom baza si mai mult pe calauzirea Sfintilor Parinti care au posedat aceste virtuti, si nu ne vom însela singuri crezând ca suntem interpreti ai Sfintei Scripturi mai capabili sau mai întelepti decât ei.

Ce se poate spune despre lucrarile savantilor protestanti? În masura în care aceste lucrari ne ajuta sa întelegem istoria si cadrul anumitor pasaje obscure, ele sunt în armonie cu Sfânta Traditie si ne sunt de folos.

Asa scria Sf. Grigore de Nazianz cu privire la scrierile pagâne, „Dupa cum din anumite reptile putem extrage medicamente folositoare, tot asa din scrierile seculare putem extrage principii de cercetare si speculatie, respingând în acelasi timp idolatria lor...” În felul acesta, evitând sa ne închinam falsilor zei ai Individualismului, Modernitatii si Mândriei Academice, întelegând presupunerile folosite si folosind acele lucruri care arunca lumina istorica sau lingvistica asupra Scripturii, vom întelege mai bine Traditia. Dar aceste studii protestante sunt gresite atunci când speculeaza dincolo de textele canonice si impun idei straine în întelegerea Scripturii, cazând în dezacord cu Sfânta Traditie, cu acea credinta a Bisericii „din totdeauna si de pretutindeni”.

Daca protestantii vad aceasta abordare drept aroganta sau naiva, ei trebuie sa observe mai întâi aroganta si naivitatea acelor savanti care se cred calificati sa nege (sau, în cele mai multe cazuri sa ignore) doua mii de ani de învatatura crestina. Da oare un titlu de doctor în teologie o mai adânca întelegere a tainelor lui Dumnezeu decât întelepciunea totala a milioane de credinciosi si a Parintilor Bisericii care L-au slujit cu credinciosie pe Dumnezeu, care au îndurat torturi, martiraj, batjocuri si închisoare pentru credinta lor? Este oare crestinismul învatat în confortul unei biblioteci sau atunci când cineva îsi poarta crucea? Adevarata aroganta este a acelora care, fara a încerca macar sa afle ce este Sfânta Traditie, decid singuri ca ei stiu mai bine, ca doar acum a aparut cineva care a înteles pentru prima oara cu adevarat ce vrea sa spuna Scriptura.