Romanticii îşi cunoşteau prea bine starea, însă refuzau să o părăsească. Ea le era sursa cea mai directă de poezie. “Schlegel aminteşte că, după Pindar, într-o veche legendă se spune “că poetul când stă pe trepiedul muzelor nu este treaz, iar de pe buze îi curge de la sine, asemenea unui izvor, întreg şuvoiul vorbelor”. Democrit ar fi alungat din Parnas pe toţi poeţii lucizi. În fine, Socrate spune în Phaedros: “Cel care se apropie de porţile poeziei fără să fie posedat de furia muzelor, crezând că arta singură îl poate face poet, acela va rămâne nedesăvârşit şi nu va intra niciodată în sanctuar; el însuşi şi poezia celui treaz nu sunt nimic alături de poezia celui furios” (citat de R. Huch).

“Romanticii concepeau esenţa patologicului ca simptom al evoluţiei incipient, ca formă de tranziţie necesară ce se cuvenea salutată cu bucurie”. “Friedrich Schlegel spunea chiar, fără înconjor, că Jean Paul îi este superior lui Sterne în măsura în care este mai patologic decât acesta” (R. Huch). În privinţa propriei nebuniei romanticii pot fi consideraţi într-adevăr prooroci, ei şi-au prezis-o de fiecare dată. “Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun!” (Mihai Eminescu, “Scrisoarea IV”).

Geniul poetului surprinde cu înfiorătoare tristeţe portretul apropiatei nebunii. Aceasta este poezia cu care de obicei se încheie orice volum de Eminescu, după care urmează “postumele”. Ea surprinde cam toată viaţa şi moartea tristă a poetului. Cu totul răscolitoare această poezie. În faţa apropiatei nebunii poetul este mai lucid ca niciodată. El îşi descoperă, ca printr-o iluminare, sursa cea negreşită a bolii sale. “Cu durerile iubirii/ Voind sufletul să-l vindec,/ L-am chemat în somn pe Kama -/ Kamadeva, zeul indic.// El veni, copilul mândru,/ Călărind pe-un papagal,/ Având zâmbetul făţarnic/ Pe-a lui buze de coral.// Aripi are, iar în tolba-i/ El păstrează, ca săgeţi,/ Numai flori înveninate/ De la Gangele măreţ.// Puse-o floare-atunci-n arcu-i,/ Mă lovi cu ea în piept/ Şi de-atunci în orice noapte/ Plâng pe patul meu deştept...// Cu săgeata-i otrăvită/ A sosit ca să mă certe/ Fiul cerului albastru/ Ş-al iluziei deşerte. (Mihai Eminescu, “Kamadeva”). Preocupările poetului pentru filosofia orientală nu au avut nicidecum o importanţă minoră în evoluţia bolii sale. În “Viaţa şi opera lui Eminescu”, George Călinescu aminteşte că în crizele sale poetul, pe lângă faptul că se credea urmaşul lui Matei Basarab, se mai credea şi zeu hindus, care l-a şi “săgetat cu săgeata-i otrăvită”.

Din nefericire, poetul nu a mai avut puteri să se lupte cu propriul demon. Desigur că la aceasta au contribuit şi cei de aproape ai săi, care l-au abandonat în deznădejdea sa. Faptul se vede şi din scrisorile din acea perioadă adresate prietenului Chibici. Tenebrele, “umbrele palide”, invocate de-a lungul vieţii în opera poetului s-au întărit prea mult în casa inimii şi a minţii. Iar poetul nu le-a alungat. Căci “dacă le-ar fi călăuzit spre tărâmul de lumină al conştiinţei, ele ar fi pierit pe loc ori s-ar fi prefăcut în cenuşă - aşa cum ştim din basme că se întâmplă - ori raza de lumină puternică le-ar fi prefăcut trupul în artă. Aşa însă, nemaiputându-se întoarce, şi în primejdie de moarte, ele se fac vampiri şi îi sug sângele tânăr până la ultima picătură tremurătoare” (R. Huch, “R. G.”).

Romanticii se fereau de luciditate ca de un obstacol în calea imaginaţiei şi-a poeziei. Ei vedeau raţiunea ca pe nişte cătuşe care strâng libertatea visului creator. Noaptea e pentru ei un spaţiu benefic şi cei mai mulţi dintre ei pot fi denumiţi fără ezitare nocturni. Noaptea lăudată de romantici poate fi atât cea concretă, cu peisajele ei mirifice, cât şi noaptea inconştientului: “Feriţi-vă, deci, ochii mei, de soare,/ învăluiţi în noaptea ce vă poartă/ alinători, spre râul de uitare.” (Karoline von Gunderode, “Sărutul în vis”).

Descriind o astfel de stare Wackenroder scria: “Când rămân mai apoi ascultând îndelung în liniştea întunecată mi se pare că văd ca în vis cum feluritele simţăminte omeneşti celebrează amorf spre propria lor plăcere, un dans fantomatic ciudat, aproape smintit, cum joacă haotic, neruşinat şi nelegiuit cu o libertate înspăimântătoare ca acele necunoscute şi misterioase zeiţe vrăjitoare ale destinului”. “Mai daţi-mi doar o vară, puternice Zeiţe,/ Şi-o toamnă, cântecu-mi să-l pârguiască,/ Pentru ca inima mea, hrănită din belşug/ Cu-acorduri dulci, să moară împăcată!” (Friedrich Holderlin, “Către Parce”).

Cât de ieftin îşi vindeau viaţa geniile romantice! Ei au depus veşnicia cea dăruită lor de la început în schimbul “unei veri” şi a “unei toamne”! Inima lor, casă a veşniciei, cum a putut “să moară împăcată”? Cum de denumeau ei “puternice” pe acele zeiţe care n-aveau putere să-i izbăvească de pricina tuturor neliniştilor şi a groazei lor - moartea?

Romanticii nu puteau fi creştini, prin definiţie. Totuşi ei nu erau atei. Deci, ei presupuneau şi intuiau o lume şi o realitate în afara acestei lumi şi realităţi. Adevărat este că romanticii îşi închipuiau mai multe, prea multe, lumi şi realităţi. La ei nu este nevoie, ca în cazul ateilor, să li se demonstreze existenţa unui Dumnezeu. Cum dar a fost cu putinţă ca cei de la care ne-a rămas cuvântul “geniu” să nu vadă absurdul situaţiei lor?

Se poate spune că şi creştinismul, ca şi orice religie, este o chestiune subiectivă şi se primeşte prin credinţă. Însă cum se poate să crezi în orice, numai nu în Hristos, este de neînţeles.

Romanticii au putut să creadă în zeiţe fără să le vadă, şi “să moară împăcaţi”. Răsplata pentru credinţa lor era infamă: “doar o vară şi-o toamnă” în care inima le este “hrănită din belşug cu-acorduri dulci”. Vedem totuşi că ei nu au certitudinea că le vor primi şi pe acestea, căci le cerşesc cu mare umilinţă. Apare fireasca întrebare. Dacă tot este de ales, cum se poate să alegi “o vară” şi nu veşnicia, cum se poate să alegi, “lumea umbrelor” şi nu lumina cea fără de sfârşit, cum se poate să alegi moartea şi să nu alegi viaţa?

În cazul acesta nimeni nu poate spune: “Unde-i Hristos?” sau ca Tudor Arghezi: “Vreau să te pipăi, Doamne, şi să urlu, este!” Căci tot aşa se poate zice: “Dar unde sunt zeiţele şi zeii?” Iarăşi, nu se poate zice: “Dar unde este certitudinea vieţii veşnice şi a răsplăţii?” Căci şi simpla idee despre viaţa veşnică şi răsplată este mai presus decât toate “certitudinile” care, odată cu moartea, inevitabil se curmă.

“Demonicul viziunii romantice nu întârzie să iasă la iveală”