Odaia de sus

Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

Orice analist avizat şi sincer, dar mai ales aparţinând Bisericii dreptmăritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfăşoară Vaticanul şi biserica Romei. Anume că, cu precădere după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene (!), cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat într-un alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor "biserici-surori" este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii dreptmăritoare, dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi nu au vorbit niciodată nici de "teoria ramificaţiilor" (anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la ortodoxie. Iată opinia reputatului canonist român, părintele profesor Liviu Stan, într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

"Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad - episcopi, prezbiteri sau diaconi."

"De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea el nu poate să existe la eretici, căci prezenţa lui la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă." Recomandăm cu căldură acest articol al Pr. Prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi sinoadelor locale, arată fără putinţă de tăgadă că: "Trebuie să se înteleagă că Biserica ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să stabilească intercomuniune in sacris cu ea, sau să fie primiţi în Ortodoxie." (articolul se numeşte "Succesiunea apostolică" şi a apărut în revista "Studii Teologice" nr. 5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările romano-catolicilor, că ei promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor "Liturghie" dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale "Tertio Milenio Adveniente" şi "Orientale Lumen"), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii noştri studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat- tânăr şi fără multă învăţătură - nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Liturghia lor. Ei trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal - fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza - peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie. Astăzi greco-catolicii cer înapoi bisericile luate de comunisti după 1948. Ortodocsii nu le-au cerut niciodata acele 140 de mănăstiri si biserici distruse de Bukow.

Iată câteva doar din metodele "creştine" folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia teritorială. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească - in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat "să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare"(1). Se găsesc deasemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: "Institutum Pontificium Orientale" (din 1917), "Institutul Biblic Pontifical" (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit "Russicum", iar în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul "Congres Internaţional pentru Orientul Creştin"(1).

În vremurile de azi, atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în "The Washington Post", vineri, 25 Octombrie, 1996, pag.A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Iată declaraţia papei Ioan Paul al II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din "The Washington Post":

"Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii." David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: "Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care oricum există de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni."

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreaga relatare din Cartea Facerii. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică "soră" şi să ne numim cu mândrie "fraţi în credinţă" cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa "Humani Generis" - enciclica dată de papa Pius XII în 1950. (2) În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostazie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de actualul papă Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franţa şi a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.(2) O personalitate de marcă a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice "antisemitism". Pe 13 Iunie 1960, el a fost primit în audienţă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, "Judaism and Vatican"). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B'nai B'rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: "cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid." - în "Jesus et Israel, Genese de l'Antisemitisme" (3)

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: "Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor." (în "Catholic Family News") (3). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea - adoptată de Conciliul Vatican II - a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască "The Jewish Sentinel" (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista "Look", în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. (3) După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele "Directive Spirituale", următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: "Aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii". (4) Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaism şi Biserica creştină ca "o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui."(4)

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu întruparea, răstignirea, moartea şi învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire. Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu - Biserica lui Hristos - mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer , când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: "O, adunătură vicleană şi desfrânată (adică sinagoga)… de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?" (stihira III pentru Vecernia Marii Luni).

De când si-a început studiile teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice papei Ioan Paul al II-lea: "Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene… Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine." Teologul ortodox va vedea fără îndoială în această declaraţie a papei greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii săi au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii înşişi au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unu al Sfintei, Soborniceştii şi Apostolicii Biserici (Biserica Ortodoxă).

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această "adaptare culturală" a vieţii Bisericii? În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare "cărţile noastre sfinte corespunzătoare." Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste "cărţi sfinte", în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: "Sunt 11 lucruri spurcate - urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi Treimea." (Articolul 1) Şi încă: "Cine crede în Treime este spurcat precum urina şi fecalele." (Articolul 2) (5). În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor, cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a "adapta" religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă in Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma.

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: "omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi." Şi mai mult:" Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile."(5) Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost "consacraţi" 10 francezi drept "lama" şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept "lama" tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, "Templul celor 1000 de Buda". Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?(5)

Este bine ştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti din Biserica Romano-Catolică: "Totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi." Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta "Gloria"; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă "Masai" de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri purta o mantie "Masai" roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.(5)

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansuri rituale acompaniati de bătăi de tobe.

În septembrie 1984 papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indienii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: "Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism."(5) De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, nemaiascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-a deplasat într-o pădure. Jurnalul l'Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.(5)

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) şi Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova "o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile", aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfântului Francisc din Assisi pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buddha. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul "Hiram" scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: "Catolici, ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii."(5)

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea Subminarea Bisericii Catolice că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase ("The Wonderer") sau la alte reviste (ca "The National Review"). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan XXIII şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni) a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În "CDL Report" din mai 1995 găsim următoarea menţiune: "Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian."

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate) explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care le fac ei cu insistenţă faţă de creştinismul ortodox răsăritean.

2. "Rugăciune şi lumină mistică", Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Edit. Dacia, Cluj, 1998

3. "Distrugerea Bisericii Romano-catolice", in Rev. "Francmasoneria", pag. 49-51, nr. 1, 1999.

4. "Ortodoxie şi ecumenism", Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Mănăstirea Slătioara, 1997.

5. "Cine atacă Biserica Romano-Catolică?", articol internet, "Romanian Historical Studies"