Părintii pustiei despre mistică

"Din multe mii abia de gasesti unul care sa fi împlinit poruncile si tot ce e drept si sa fi atins neprihanirea sufletului; din multe mii abia de gasesti unul care cu mari straduinte pentru rugaciunea curata sa fi gasit-o, sa fi rupt legaturile acestei vieti si sa fi dobândit acea taina, pentru ca multi nu a reusit sa gaseasca rugaciunea curata, ci numai câtiva. Un om care sa fi ajuns la taina care vine dupa ea si care e dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de poate fi gasit din multe generatii." (Sf. Isaac Sirul)

Pentru a întelege adevaratul sens al misticii crestine, trebuie studiati cu atentie primii mistici rasariteni, deoarece numai în lumina experientei lor pot fi evaluate devierile de mai târziu. Au existat desigur si exagerari la ei, însa nimic care sa poata fi comparat cu amestecurile false si nebunesti gasite în Europa în Evul Mediu (700-1450). Misticii Bisericii de Rasarit îi includ pe Parintii Bisericii, deoarece în acele zile teologii erau printre cei mai înduhovniciti dintre crestini, iar fenomenul mistic era evident la toate nivelurile clerului, monahilor si laicilor. Pentru a avea o perspectiva corecta asupra studiului, ne vom apleca asupra celor mai apropiati de Hristos si de apostoli în timp si spatiu si vom extinde apoi consideratiunile asupra celor de mai târziu, întelegând desigur ca cei mai apropiati de vremurile noastre sunt totodata si cei mai departati de vremea lui Hristos.

Vedeniile erau practic inexistente în teologia mistica a Bisericii Crestine de Rasarit. Abaterile de la rugaciune, voite sau nu, erau respinse si combatute de fiecare data când aceasta era posibil, iar vedeniile si extazele erau considerate ca fiind abateri involuntare de la rugaciune! Acele experiente cautate si apreciate atât de mult de misticii de mai târziu erau considerate de primii crestini ca piedici, fiind adânc cercetate si cu greu tolerate.

În Biserica de Rasarit, contemplatia consta nu atât din negare si renuntare (ca în Catolicism), cât din îndumnezeirea si unirea cu Duhul lui Dumnezeu, într-o experienta de iluminare duhovniceasca, dupa ce toata activitatea intelectuala înceta. Acest accent pus pe îndumnezeire, numita si „theosis”, a avut multe aplicatii practice si clare în viata obisnuita în lumea întreaga. Unul din Parinti pustiei a zis: „Daca as putea gasi un lepros si sa-i dau trupul meu, iar el sa-l ia, as face-o cu placere. Aceasta este iubirea adevarata.” Aceasta este adevarata natura a teozei sau a îndumnezeirii. (Apoftegmata, P.G. lxv, Agatho 26.)

Începuturile si natura controversei isihaste

Isihastii (de la grecescu „hesychia”, însemnând liniste si singuratate) a fost sustinuta de Grigore Palama (1296-1359), Arhiepiscop de Tesalonic. Învataturile sale au fost confirmate de doua sinoade tinute la Constantinopol în 1341 si 1351, care, desi locale si nu ecumenice, detin o autoritate doctrinara chiar si azi în Biserica Ortodoxa, cu putin mai mica decât autoritatea celor sapte sinoade ecumenice. Învataturile lui Palama trebuie întelese mai înainte de a începe sa întelegi traditia misticilor rasariteni, a caror pozitia si practici el n-a facut decât sa le formuleze si sa le apere.

Varlaam, un calugar din Calabria (sud-vestul Italiei, lânga Sicilia), care aderase la metodele rationaliste ale scolasticismului occidental, i-a ridiculizat pe monahii rasariteni, numindu-i „omphalopsyches”, adica cei având sufletul în burta! Lipsa lui de apreciere fata de „Rugaciunea lui Iisus” a isihastilor este raspunzatoare pentru considerabila lipsa de apreciere în occident pentru semnificatia formelor specifice ale spiritualitatii monahicesti rasaritene. Unii autori moderni, cum ar fi Graef (1965) confunda „Rugaciunea lui Iisus” cu „ZIKR" sau „aducerea-aminte" din religia musulmana („Nu este decât un singur Dumnezeu decât Allah...”) si nu vede nici o diferenta majora între secta sufita din mahomedanism si isihastii crestini din veacul al paisprezecelea. Aceasta reflecta nu numai o indiferenta fata de distinctiile teologice, dar indica si o examinare superficiala a diferentelor psihologice, probabil datorata lipsei de familiarizare cu sursele isihastilor însele.

Opiniile lui Varlaam erau influentate nu numai de scolasticism, ci si de învataturile Parintelui grec Dionisie Areopagitul, care sustinea ca Dumnezeu este „complet Altul”. Varlaam afirma ca Dumnezeu poate fi cunoscut numai indirect si deci experienta directa pretinsa de isihasti era clar imposibila. Referitor la exercitiile fizice pe care le foloseau isihastii, el le considera o dovada a viziunii lor grosier materialiste asupra rugaciunii si îsi argumenta astfel opiniile sale despre pretinsa „teologie a burtii” atribuita isihastilor. Toti misticii rasariteni considerau ca suprema experienta duhovniceasca era o vedenie a Luminii Divine Necreate, identica cu Shekina iudaica si cu lumina cazuta de cei trei ucenici care erau cu Iisus pe Muntele Tabor la Schimbarea Lui la Fata. Aceasta l-a deranjat tare pe Varlaam, care sustinea ca esenta lui Dumnezeu este invizibila si deci orice lumina vazuta de isihasti ar fi creata prin fortele lor.

Grigore Palama s-a dovedit a fi un teolog de prima clasa, furnizând explicatia pentru diferentele care exista între esenta lui Dumnezeu si energiile lui Dumnezeu.

Sf. Vasile cel Mare (Scrisoarea 234, I): „Îl cunoastem pe Dumnezeul nostru din energiile Sale, însa nu afirmam ca ne putem apropia de esenta Lui. Energiile Lui coboara la noi, însa esenta Lui ramâne neabordabila.” Grigore a explicat astfel transcedenta lui Dumnezeu în termeni legati de esenta Lui si imanenta Lui în termeni ce tin de energiile Sale. Prin energiile Lui locuieste Dumnezeu în oameni; energiile Sale sunt sinonime cu harul Sau. Dumnezeu exista în energiile Sale si deci harul nu este chiar un „dar” sau un obiect personal al lui Dumnezeu, ci este El Însusi care se comunica oamenilor prin energiile Sale. Desi considera ca „Dumnezeu nu este natura, deoarece este deasupra întregii naturi; nu este o fiinta, caci este deasupra tuturor fiintelor... Nici un lucru din toate cele create nu are si nu va avea nici macar cea mai mica comuniune cu natura suprema sau apropiere de ea” (Omilia 16, P.G. cli, 193), Grigore sustinea ca sfintii au fost „îndumnezeiti” prin harul lui Dumnezeu, prin experienta directa. Ei îl cunosc pe Dumnezeu, nu în esenta Lui, ci prin energiile Sale.

Deoarece Dumnezeu este lumina (1 Ioan 1,5), se considera ca experienta energiilor Sale ia forma luminii. Viziunea isihastilor nu cuprindea o lumina creata, ci Lumina lui Dumnezeu-Tatal, identica cu Lumina Necreata care l-a înconjurat pe Hristos pe Tabor. Desi aceasta Lumina nu e o lumina materiala, care sa poata fi simtita, ea poate fi vazuta de un om ale carui simturi, cât si suflet, au fost transformate.

E bine sa luam seama la aceasta unica filosofie minte-trup a crestinilor ortodocsi, deoarece ea a jucat un rol major în practica lor mistica.

Importanta abordarilor minte-trup

Viziunea platonica a omului al carui suflet este încarcerat într-un trup a facut parte o perioada din gândirea crestina speculativa, prin scrierile lui Evagrie Ponticul († 399) si Origen din Alexandria († 253 sau 254), însa a fost abandonata ulterior în favoarea unei viziuni mai iudaice, a omului ca trup însufletit. Diferenta dintre a-l vedea pe om ca trup însufletit (asemenea lui Adam, pentru care Dumnezeu a creat mai întâi trup din tarâna si apoi i-a suflat viata în nari) si ca suflet încarcerat (precum învatau filosofii greci care i-au urmat lui Platon) are o influenta subtila asupra întelegerii mântuirii si chiar a rugaciunii. Origen formulase teologia mistica cu anumite influenta platoniene, însa acestea au fost compensate de învataturile din Omiliile lui Macarie (atribuite Sfântului Macarie Egipteanul, anii 300-390, însa lucrarea apartine probabil unui autor necunoscut din veacul al cincilea). În scrierile lui Macarie se restabilea viziunea biblica a omului ca un întreg. Viziunea greaca pagâna facea rugaciunea o activitate a mintii si a intelectului, în timp ce traditia iudaica urmata de isihasti facea din rugaciune o functie a întregului om: minte, emotii, vointa si chiar trup!

În timp ce Evagrie si Origen au folosit termenul „minte”, autorii macarieni au folosit cuvântul „inima”, care nu numai ca era mai biblic, dar tinea seama de întreaga faptura a omului. Misticii de la jumatatea veacului al cincilea si din veacul al saselea, cum ar fi Diadoh al Foticeei si Sf. Ioan Climac de la Muntele Sinai, au scris despre „Rugaciunea inimii”, folosind termenul „inima” în sens biblic si macarian. Aceasta „Rugaciune a inimii” e cunoscuta în lumea ortodoxa si ca „Rugaciunea lui Iisus”, constând din propozitia „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”. Aceasta este scurtata treptat la „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma pe mine” si în final „Doamne, miluieste”. Aceasta rugaciune era spusa de isihasti, în combinatie cu atentia acordata respiratiei si pozitiei corpului. Pozitia recomandata era cu capul înclinat, cu barbia pe piept si cu ochii atintiti asupra inimii. Paralela evidenta dintre aceasta metoda de rugaciune si yoga este interesanta, însa ele nu ar trebui echivalate. Motivatia respiratiei si pozitiei corpului difera, în sensul ca isihastii erau mai hipnotici, adica le foloseau ca un ajutor la concentrare, în timp ce yoghinii îmbracau întreaga procedura în teoria chakrelor pentru a o justifica.

Respiratia si pozitia corpului fusesera asociate cu „Rugaciunea lui Iisus” înainte de veacul al doisprezecelea, însa nu li se acordase o atentie prea mare ca tehnica de atingere a unei experiente mistice. Yoghinii însa nu si-au modificat niciodata metodele, cu atât mai putin sa si le renege. Se vede astfel ca „constiinta mistica” a isihastilor si cea a yoghinilor difera, caci daca isihastii ar fi apreciat cu adevarat „constiinta yoghina”, atunci ar fi facut din respiratie si pozitia corpului o parte integranta a metodei lor, ceea ce nu au facut. Aceasta pare sa fie o distinctie de mare importanta, însa autorul nu a vazut-o nici mentionata si cu atât mai putin explicata. „Rugaciunea inimii” trebuie înteleasa ca o rugaciune a omului întreg. Folosind termenul „inima” în sens iudaic, primii mistici crestini nu considerau ca rugaciunea ar fi mai degraba o activitate mentala sau o activitate fizica, ci ambele. Rugaciunea era raspunsul plenar al omului catre Dumnezeu, si nimeni nu se ruga mai mult nici cu mintea, nici cu buzele. Prin disciplinare, rugaciunea devenea o ofranda spontana a întregii fapturi a omului. Se acorda atentie pozitiei la rugaciune, fie în picioare, în genunchi sau prosternere. Aceasta nu era o viziune materialista, ci expresia naturala si logica a viziunii lor asupra naturii umane.

Teolept, Mitropolitul Filadelfiei, a trait sub domnia lui Andronic, al doilea Paleolog, pe la anul 1324. El a fost parintele spiritual al lui Grigore Palama. Una din învataturile lui, tipica pentru viziunea minte-trup a isihastilor, era: „Nu neglija îngenuncherea. Îngenuncherea reprezinta caderea în pacat, implicând si marturisirea pacatului. Ridicarea de pe genunchi reprezinta pocainta, sugerând un angajament pentru o viata curata. De fiecare data când te asezi în genunchi faci o invocare mentala a lui Hristos, aruncându-te cu trupul si cu sufletul la picioarele Domnului, pentru a-l chema pe Dumnezeul sufletelor si al trupurilor spre tine.” Accentul lui pe „trup si suflet” nu era o figura de stil, ci se referea literalmente la acestea.

Practicarea „Rugaciunii inimii” sau a „Rugaciunii lui Iisus” dateaza de la începutul erei crestine si în Rasarit s-a pastrat neschimbata de-a lungul veacurilor. Scriitorii care au explicat-o în veacul al paisprezecelea nu au facut decât sa formuleze în cuvinte o practica si o învatatura care le parvenisera intacte prin traditie, prin monahii Bisericii.

Psihologia misticilor

Sf. Maxim Marturisitorul explica putin din ceea ce s-ar putea numi psihologia misticilor: „Mintea este organul întelepciunii; ratiunea este organul cunoasterii; cunoasterea fireasca care vine din acestea doua este organul credintei alcatuit conform cu acestea doua; iubirea fireasca a oamenilor este organul darului vindecarii. Pentru fiecare dar al harului divin exista un organ natural capabil sa-l primeasca, ca pe o experienta, ca o putere sau ca o predispozitie.

„Anume, un om care si-a curatit mintea de toate fantasmele simturilor primeste întelepciune; un om care si-a facut ratiunea stapâna peste pasiunile inerente din noi, cum ar fi mânia sau pofta, acela primeste întelegerea; un om care prin mintea si prin ratiunea lui devine ferm convins de lucrurile ceresti primeste credinta atotputernica; un om care s-a îmbunatatit în dragostea fireasca pentru oameni, care s-a eliberat complet de iubirea de sine, acela primeste darul tamaduirii...”

Iarasi, respingerea de catre primii mistici crestini a imaginatiei sta într-un contrast evident cu abordarile ulterioare din Biserica: „Imaginatia este fructul pasiunii, întiparirea unei imagini reprezentând ceva care este sau care pare sa fie senzorial. Nici o închipuire nu poate fi deci acceptata în relatia cu Dumnezeu, deoarece El depaseste toata mintea”.

Desi foloseste deseori o terminologie care poate parea ciudata cititorului modern, Sf. Maxim încearca în continuare sa-si defineasca proprii termeni: „Despre curatia mintii: Acea minte este curata, care, eliberata de ignoranta, este iluminata de lumina divina... Despre curatia sufletului: Acel suflet este curat, care, eliberat de pasiuni, se bucura pururi de iubirea divina... Despre curatia inimii: Acea inima este curata, cea care, oferind lui Dumnezeu mereu o minte fara forme si fara închipuiri, este gata sa nu primeasca nimic altceva decât impresia care vine de la El, prin care El doreste sa i se arate... Lipsa de pasiuni este o stare plina de pace a sufletului, prin care sufletul este cu anevoie miscat spre rau.”

Sf. Isaac Sirul a pus un mare accent pe importanta tacerii, întelegând prin aceasta mai mult decât abtinerea de la vorbit – o liniste adânca a mintii cu rezultat în detasarea de lucrurile pamântesti. El reitereaza de asemenea credinta ca ispitele sunt inevitabile si, daca sunt întâmpinate cum se cuvine, ele reprezinta o treapta pentru progresul duhovnicesc:

“Întâi de toate sa ne straduim sa ne abtinem de la vorbit; apoi din aceasta abtinere va creste în noi ceva care ne va conduce la tacerea însasi. Fie ca Dumnezeu sa ne dea acest ceva, nascut din aceasta abtinere. Daca îmbratisati aceasta viata, nici nu va pot spune câta lumina va va aduce.

“Când puneti într-un taler al balantei toata lucrarile acestei vieti (viata unui monah sau a unui isihast) si în partea cealalta tacerea, veti gasi ca aceasta din urma o întrece pe prima… Cel care-si opreste buzele de la bârfe (de la a vorbi prea mult), acela îsi pazeste inima de pasiuni. Cel care-si pazeste inima de pasiuni îl vede pe Dumnezeu în fiece ceas…

"Ispita este foarte folositoare pentru om. Pentru ca daca ispita a fost folositoare pentru Pavel, atunci ‘fiecare glas va înceta si întreaga lume se a vadi vinovata înaintea lui Dumnezeu’ (Romani 3,19). Lucratorii duhovnicesti sunt ispititi ca ei sa adauge astfel la bogatiile lor; cei slabi, ca sa se pazeasca de rau; cei care sunt adormiti, ca sa se pregateasca pentru trezire; cei care sunt departe, pentru a se apropia de Dumnezeu; cei care sunt din casa lui Dumnezeu (care locuiesc în casa Lui), ca sa se salasluiasca cu El cu îndrazneala.

"Un fiu care nu e încercat (cu greutatile) nu poate mosteni cum se cuvine bogatiile din casa tatalui sau. Deci Dumnezeu încearca si apasa mai întâi, ca apoi sa-si descopere darul harului. Slava Domnului, suntem condusi la dulceata sanatatii prin leacuri amare!

"Nimeni nu petrece vremea instruirii fara durere; nimeni, atunci când bea otrava ispitelor, nu o gaseste dulce. Fara acestea este imposibil sa dobândim o constitutie puternica (a sufletului). Dar iar zic, pentru a le înfrunta nu sta în puterea noastra. Cum poate lutul pieritor sa reziste actiunii apei daca nu este întarit de focul ceresc? Daca ne supunem jugului voii lui Dumnezeu si rugaciunii cu dorinta de smerenie, atunci, cu rabdare, vom primi orice de la Domnul nostru Iisus Hristos.”

Sf. Isaac a avertizat ca viata isihastilor nu este o existenta pasiva, ci este plina de “lucrare” duhovniceasca, adica rugaciuni, post, veghere, etc.:

"Feriti-va de inactivitate, preaiubitilor, caci aceasta ascunde moartea; lipsa activitatii îl arunca pe monah în mâna vrasmasilor care vor sa-l prinda. În ziua aceea Dumnezeu ne va pedepsi nu pentru psalmi sau pentru lipsa rugaciunii, ci pentru ca nefacându-le pe acestea am deschis usa diavolilor. Când acestia gasesc o cale sa se strecoare, ei intra si închid usa ochilor nostri. Apoi ne umplu în mod tiranic cu tot felul de necuratii care vor aduce pedeapsa divina si cea mai grea munca.

"Astfel, pentru o mica lipsa a unui lucru care, pentru Hristos, este considerat de mare importanta, noi ne facem asemenea celor despre care sta scris: ‘Cine nu îsi supune voia sa lui Dumnezeu va cadea sub jugul dusmanului sau’. Sa faceti deci în camaruta voastra lucrarea hotarâta cu întelepciune de cei responsabili în Biserica, pe baza descoperirii Duhului în scopul pazirii vietii noastre; sa priviti aceasta lucrare ca pe un zid care va pazeste de cei care vor sa ne prinda, indiferent de cât de mica va pare acea lucrare. Ea pare neînsemnata numai celor nepriceputi, care nu iau seama la raul care vine prin toata aceasta. Pentru acestia si începutul, si miezul zilei sunt de o libertate fara margini, care este mama pasiunilor. Este mai bine pentru cineva sa se deprinda în a nu pierde acel lucru mic, caci altfel prin acea lipsa va face loc pacatului. Sfârsitul acelei libertati nesabuite este cea mai grea sclavie…”

Cinstea morala a monahului fata de pacatele proprii este ferm poruncita de Sf. Isaac Sirul: “Cel care îsi uraste pacatele va înceta a le mai face, iar cel care si le marturiseste va afla iertare. Este însa imposibil pentru un om sa fie izbavit de obiceiul pacatului daca nu-l uraste mai întâi, asa cum este imposibil sa primeasca iertare înainte de a-si marturisi greselile; una este izvorul adevaratei smerenii, iar cealalta izvorul regretului nascut în inima din rusine… Nu este pacat care sa nu poata fi iertat, afara de pacatul de care nu te pocaiesti…”

Abstinenta ascetica ca o pre-conditie a experientei mistice a fost învatata de Sf. Isaac Sirul: “Orice rugaciune care nu oboseste trupul si nu umple inima de regrete este ca o stârpitura: astfel de rugaciune e fara suflet… Un trup satul de mâncare nu vede tainele lui Dumnezeu…

"Fiind încercat îndelung prin ispitiri, atât de la dreapta cât si de la stânga, dupa ce am avut multe ocazii sa ma gasesc pe sine prin aceste doua mijloace, dupa ce am îndurat nenumarate lovituri de la vrasmas si am primit mult ajutor în ascuns, de-a lungul a multor ani am dobândit experienta si, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, am învatat urmatoarele:

"Temelia tuturor lucrurilor bune, scaparea sufletului din legaturile vrasmasului, calea care duce la lumina si la viata – toate acestea se cuprind în urmatoarele metode: adunarea sinelui si postul continuu; adica supunerea înteleptei si simtitoarei reguli a abtinerii de la mâncare, ramânerea într-un singur loc si gândul neîntrerupt la Dumnezeu.

"De la aceasta, supunerea simturilor; de la aceasta, paza mintii; de la aceasta, îmblânzirea ferocelor pasiuni care vin în trup; de aici, pacea gândurilor; de aici, miscarea luminoasa a gândurilor; de aici, râvna pentru lucrarea virtutilor; de aici, gânduri înalte si delicate; de aici, lacrimi necontenite si amintirea mortii; de aici, deplina curatie, îndepartarea completa a oricarei visari care ispiteste gândul; de aici, ascutimea si patrunderea; de aici, gândurile tainice si adânci pe care mintea le întelege cu ajutorul cuvintelor divine, miscari interioare în suflet, despartirea si separarea lucrurilor duhovnicesti care vin din puterile adevarate si a adevaratelor vedenii pe de-o parte, si a fantasmelor desarte, pe de alta parte…

"Daca le cineva neglijeaza pe acestea doua, acela sa stie nu numai ca se va rani în toate despre care am vorbit, ci si ca neglijând aceste doua virtuti, va narui temelia tuturor virtutilor. Asa cum în cel care le pazeste, acestea doua sunt capul si începutul lucrarii duhovnicesti în suflet, calea si poarta catre Hristos, asa si cel care le neglijeaza si nu le face este dus la patimile opuse, anume la umblarea dintr-un loc într-altul (neramânerea locului) si lacomia pântecelui. Acestea sunt începutul a tuturor celor opuse celor spuse mai devreme si nasc pasiuni în suflet."

Doua reguli simple pentru desavârsirea duhovniceasca, si totusi cât de greu de urmat! Sf. Isaac sugereaza doua lucruri atât de opuse firii omenesti: ramânerea într-un singur loc si abtinerea de la lacomia pântecelui. O idee asupra dispretului fata de confortul trupului si asupra puterii mintii fata de trup se poate trage din urmatorul pasaj:

"Cei care sunt slabi si fara râvna la începutul lucrarii lor cad în deznadejde si confuzie nu numai prin astfel de atacuri, ci si printr-un vârtej de frunze, fiind facuti sa dea înapoi si sa-si paraseasca lucrarea la cea mai mica nevoie, cum ar fi foamea sau o mica boala. Lucratorii adevarati si experimentati se abtin de la lacomie, mâncând fructe si legume, chiar ierburi uscate, refuzând sa manânce orice înainte de ceasul stabilit si stând pe pamânt în epuizare trupeasca. Ochii lor abia de vad din cauza nehranirii trupului si, daca din pofta sunt ispititi sa cedeze trupului, ei refuza sa renunte la biruinta si sa-si lase hotarârea lor ferma , alegând si dorind mai degraba sa poarte greutatile si sa lucreze din dragoste pentru Dumnezeu decât sa traiasca o viata trecatoare cu usuratate.

"Când ispitele îi înconjoara, ei se bucura nespus si se desavârsesc prin ele. Chiar în mijlocul celor mai grele munci, ei nu renunta la dragostea de Hristos ci doresc sa înfrunte atacurile cu curaj atât timp cât traiesc, sa nu dea înapoi, caci prin aceasta câstiga desavârsirea…

"Lucrarea postului si a vegherii este începutul a toata râvna împotriva pacatului si a poftei, mai ales pentru cel care lupta împotriva unui pacat care este înauntru. Aceasta lucrare arata ura fata de pacat si pofta la acel luptator al razboiului nevazut. Aproape toate pornirile slabesc prin post.

"Urmatorul lucru care ajuta în mod deosebit la lucrarea duhovniceasca este vegherea în vremea noptii. Cel care le tine pe acestea doua ca tovarasi de viata este prieten cu curatia. Lacomia pântecelui si somnul prea mult, care îl slabesc pe om si îl îndeamna la pofta desfrâului, sunt începutul tuturor relelor; deci postul, vegherea si seriozitatea în slujirea lui Dumnezeu sunt calea sfânta a Domnului si temelia tuturor virtutilor…

"Alege pentru tine o lucrare dulce, continua veghere în ceasul noptii, prin care toti parintii s-au mântuit de vechiul Adam si si-au înnoit mintea. În ceasurile acelea sufletul simte viata nemuritoare, simturile sale sunt eliberate din întunericul pasiunilor si primeste Duhul Sfânt…

"Sa nu gândesti, omule, ca lucrarea unui monah cuprinde ceva mai mare ca vegherea de noapte… Nu cauta la monah, care tine vegherea cu întelegere, ca la un om îmbracat în fire, caci aceasta lucrare este cu adevarat una îngereasca… Sufletul care se lupta pentru aceasta veghere angelica va avea ochii unui heruvim si cu ei va vedea si va contempla pururi vederi ceresti…”

A fost specificata si nevoia de echilibru în exercitiile de închinare, fara de care omul devine prea frustrat (“agitat”, dupa cum spune Sf. Isaac) în cautarea lui dupa neprihanire. El recunoaste ca se gasesc putini mistici adevarati. El recomanda introspectiunea pentru atingerea smereniei, caci cunoasterea de sine dobândita îl va pazi pe om de a-i judeca pe altii prea aspru, si asta daca îi va judeca în vreun fel. Din nou, el accentueaza recunoasterea sincera si o perspectiva noua asupra ispitei si a caderii:

"Slabirea madularelor (trupului) duce la agitatia si lupta gândurilor. lucrarea excesiva duce la lipsa de echilibru iar aceasta la agitatie. Însa o agitatie difera de alta: una duce la atacul poftelor, alta la parasirea locului linistit al omului si la umblarea dintr-un loc într-altul.

"Lucrarea echilibrata, facuta cu rabdare, desi cu greutate, este de nepretuit. Slabirea nevointei în viata monahului înmulteste poftele pacatului, iar exagerarea ei duce la agitatie…

"Din multe mii abia de gasesti unul care sa fi împlinit poruncile si tot ce e drept si sa fi atins neprihanirea sufletului; din multe mii abia de gasesti unul care cu mari straduinte pentru rugaciunea curata sa fi gasit-o, sa fi rupt legaturile acestei vieti si sa fi dobândit acea taina, pentru ca multi nu a reusit sa gaseasca rugaciunea curata, ci numai câtiva. Un om care sa fi ajuns la taina care vine dupa ea si care e dincolo de ea, prin harul lui Dumnezeu, abia de poate fi gasit din multe generatii…

"Unii încalca legea iara si iara si îsi tamaduiesc sufletele prin pocainta, iar harul îi primeste; fiecare fiinta se schimba de nenumarate ori si omul se schimba în fiecare ceas. Un om cu mintea sanatoasa are multe ocazii ca sa înteleaga aceasta. Dar încercarile lui, zi de zi, au puterea deosebita sa-l faca întelept în aceasta, daca el ia aminte la el însusi cu sinceritate, astfel încât, printre altele, el se poate cerceta cu mintea si poate învata despre schimbarile sufletului sau care au loc zi de zi, cum se departeaza de smerenia si pacea lui si cade deodata în tulburare si despre pericolele care îl ameninta în astfel de ceasuri.

"Fericitul Macarie, miscat de marea sau grija si preocupare pentru fratii sai, a scris despre aceasta pentru zidirea si amintirea lor; el i-a sfatuit sa nu cada în deznadejde din cauza greutatilor pe cale (sau a luptelor); pentru ca aceste coborâsuri vin mereu chiar si la cei care au ajuns la neprihanire, la fel cum si aerul devine uneori mai rece. Aceste coborâsuri, opuse telului eforturilor lor, pot veni si fara lene sau nepurtare de grija, ci din contra, atunci când ei lucreaza potrivit cu ceea ce au realizat.”

Explicatii sunt mai multe, cu un accent special pe renuntarea la fructele imaginatiei personale.

"Desavârsirea întregului nostru progres consta din urmatoarele trei lucruri: pocainta, curatie si desavârsire. Ce este pocainta? Lasarea a tot ce a adus sau aduce durere. Ce este pe scurt curatia? O inima plina de compasiune pentru fiecare fiinta. Ce este desavârsirea? Adâncul smereniei care înseamna renuntarea la orice lucru vizibil si invizibil; prin vizibil, întelegând toate lucrurile simtite; prin invizibil – toate creaturile lumii gândurilor…

"Pocainta este moartea înceta si completa fata de orice. O inima calda este o inima care arde pentru orice fiinta, pentru oameni, pasari, animale, pentru diavoli si pentru toata zidirea…

"Tacerea omoara simturile din afara si aduce miscarile interioare la viata; contactele exterioare produc un efect opus, adica ele dau viata simturilor exterioare si omoara miscarile interioare…

"Lucrarea intensa (activitatea duhovniceasca, rugaciunea, etc.) da nastere unei calduri foarte mari în inima prin aprinderea gândurilor care vin noi în minte. Toata aceasta lucrare si pazire ascut mintea prin caldura lor si îi dau viziune. Aceasta caldura produsa de harul contemplatiei da nastere suvoiului de lacrimi. Lacrimile neîncetate linistesc gândurile din suflet si curatesc mintea, si cu o minte curata omul ajunge la vederea tainelor ceresti. Dupa aceasta mintea atinge descoperiri si icoane asa cum a vazut proorocul Ezechiil…”

Este evident ca pentru acesti primi sfinti crestini rugaciunea nu era întotdeauna o meditatie tacuta, ci o experienta a sufletului, în care gesturile si pozitia corpului simbolizau durerea sufletului fata de pacat, etc.:

"Lacrimile, lovirea în cap în timpul rugaciunii, aruncarea la pamânt duc caldura dulce a lacrimilor în inima, si cu un extaz minunat inima striga catre Dumnezeu: ‘Sufletul meu înseteaza dupa Tine, Dumnezeul iubirii: Când voi veni si ma voi arata înaintea lui Dumnezeu?’… Acesta este Ierusalimul si împaratia lui Dumnezeu, ascunse în noi însine potrivit cu cuvântul Domnului (Luca 17,21). Aceasta regiune este norul slavei ceresti în care intra numai cei curati cu inima, pentru a vedea fata Domnului lor.

"Sa nu ne întristam când alunecam, ci atunci când ne întarim în aceasta. Chiar si cei desavârsiti aluneca, dar sa ramâi în aceeasi cadere înseamna moarte amara. Durerea pe care o avem pentru caderile noastre este socotita prin har ca o fapta curata. Cel care cade a doua oara, zicând ca se va pocai, nu este sincer cu Dumnezeu. Moartea îl loveste fara veste, nelasându-i timp sa faca lucrarea virtutii asa cum spera…

"Trebuie sa întelegem ca în fiecare ceas din cele douazeci si patru ale zilei si ale noptii avem nevoie de pocainta. Întelesul cuvântului pocainta, asa cum am învatat din adevaratul sens al lucrurilor, este urmatorul: ea este o cerere nestramutata catre Dumnezeu, implorându-l sa uite cele vechi; ea cuprinde însa si pazirea viitorului…

"Lipsa pasiunilor nu înseamna sa nu simti pasiunile, ci sa nu le primesti… Caci atunci când sufletul nu leaga prietenie cu pasiunile gândindu-se la ele, atunci, având mereu o alta preocupare, puterea pasiunilor nu poate tine simtirile duhovnicesti în gheara ei.”

Semne ale extazului religios

Semnele fizice ale extazului religios sunt descrise într-un remarcabil fragment de Sf. Issac: “Dragostea pentru Dumnezeu este în mod firesc arzatoare si atunci când îl umple pe un om peste masura, duce sufletul la extaz. Deci inima omului care are parte de aceasta nu o poate cuprinde si nici duce, însa trece printr-o extraordinara schimbare potrivit cu natura lui si cu natura dragostei care îl umple. Semnele ei simtitoare sunt urmatoarele:

“Fata omului devine bucuroasa iar trupul cald. Rusinea si teama îl parasesc si el devine asemenea unului în extaz. Forta care îi tine mintea laolalta se duce de la el si el devine ca unul care si-a iesit din minti. O moarte groaznica este pentru el bucurie iar contemplarea cu mintea a lucrurilor ceresti nu îi este niciodata întrerupta. Chiar daca lipseste, el vorbeste ca si cum ar fi prezent, desi e nevazut. Cunostinta si vederea lui înceteaza de la sine si el nu-si mai simte miscarea printre cele din jur. Chiar când face ceva, nu e constient de asta caci mintea îi este adâncita în contemplare iar gândurile par sa vorbeasca permanent cu altcineva.

“De aceasta experienta duhovniceasca au avut parte din vechime Apostolii si mucenicii. Primii au calatorit în lungul si de-a latul lumii, lucrând si suferind prigoane, iar ultimilor li s-au taiat mâinile, picioarele, li s-a varsat sângele ca apa dar, desi îndurau cele mai grele chinuri, nu si-au pierdut curajul si au îndurat toate cu rabdare; fiind întelepti, ei era considerati nebuni. Altii au umblat prin pustie, prin munti, pesteri si adâncuri ale pamântului, ramânând nerisipiti în mijlocul a toata risipa. Fie ca Domnul sa ne dea o astfel de risipa!”

Nu exista nici urma din anti-intelectualismul misticilor mai noi la primii sfinti crestini. Din contra, ei chiar aveau un viu interes pentru teologie, care la urma urmelor, este “stiinta lui Dumnezeu”. Experientele lor mistice (vedenii, extaze, etc.) prezentau putin interes pentru ei, dar erau considerate ca un însotitor natural în viata lor de închinare si slujire. Ei îl cautau pe Dumnezeu, însa nu ca pe o “experienta”, si acceptau experientele ca pe un rezultat al harului divin.

Maxim Marturisitorul (580-662) a accentuat necesitatea absoluta a harului în viata mistica, asemenea tuturor celor dinaintea lui. El a integrat mistica în ansamblul teologiei crestine si majoritatea contemporanilor sai au scris despre mistică cu o atentie deosebita acordata aspectelor teologice.

Ulterior, cum ar fi în scrierile lui Simeon Noul Teolog (949-1022), accentul s-a schimbat oarecum. Desi numai cei care au experiente mistice pot fi conducatori ai Bisericii, mistica centrată pe Hristos despre care vorbeste El era considerată mai degrabă o încununare fireasca a unei vieti contemplative în toată plinatatea ei decât un dar extraordinar.

Teologia catafatica si apofatica

Pentru studiul misticii în orice context, se face referire la o “cale a negarii” si o “cale a afirmarii”. Biserica Ortodoxa si-a afirmat pozitia prin Grigore Palama si a încercat sa pastreze un echilibru între cele doua concepte înca de la început. În crestinismul rasaritean exista o sinteza a ceva ce pare uneori ca o diferenta de nereconciliat între Rasarit si Occident, sub aspectul opiniilor în ceea ce priveste viata religioasa subiectiva.

Primii crestini au aparat cu orice pret transcedenta lui Dumnezeu împotriva panteismului nestructurat în care degenerează mistica atât de usor. Începând cu Grigore de Nyssa († 394), fratele mai tânar al Sf. Vasile cel Mare, cele doua tipuri de teologie s-au combinat armonios sub numele de teologii “apofatica” si “catafatica”. Acesti oameni au sustinut ca este mai bine sa gândesti si sa vorbesti despre Dumnezeu mai degraba în termeni negativi decât în termeni pozitivi. Teologia catafatica, sau afirmatiile pozitive despre Dumnezeu, cum ar fi faptul ca EL este drept, bun, întelept, etc., îl poate face pe om sa creada ca îl întelege pe Dumnezeu, când de fapt El este de necunoscut în esenta Lui.

Barbatii mentionati mai sus au argumentat ca finalitatea adevarului este slujita mai bine afirmând ce NU este Dumnezeu decât încercând în van sa explici ce este. Ioan Damaschinul s-a exprimat astfel: “Ca exista Dumnezeu e evident, însa CE ESTE El ca esenta si natura, acestea doua sunt dincolo de întelegerea si cunoasterea noastra”. În timp ce unii din misticii moderni au spus practic ca Dumnezeu ESTE lumina din vedeniile lor, acest sfânt timpuriu mentionat mai sus era foarte precaut sa sublinieze ca orice lucru pe care noi în experimentam sau spunem cu privire la Dumnezeu vorbeste “nu despre natura, ci despre lucrurile din jurul naturii”.

Afirmarea “pozitiva” a teologiei catafatice a trebuit sa fie contrabalansata de teologia apofatica prin “calea negarii”. Primii mistici crestini credeau ca toate afirmatiile pozitive despre Dumnezeu erau adevarate “în masura în care se faceau”, însa era imposibil sa descrii adecvat natura divinitatii numai în acei termeni. Spre deosebire de “gânditorii pozitivisti” din ziua de azi, primii teologi si mistici ai Bisericii nu au ezitat sa insiste pe necesitatea folosirii unei logici negative si a unui vocabular negativ cu privire la Dumnezeu.

Mistica în Biserica Catolica

În Occident, Biserica a trebuit sa se ocupe cu alte probleme. Papa Grigore cel Mare (540-604) a fost ultimul mare scriitor privind viata contemplativa din Occident înainte de Evul Mediu. El a redus viata mistica la reculegere, introversiune si contemplare.

Reculegerea însemna retragerea mentala în sine si evitarea pentru un timp a “împrastierii gândurilor” despre care se plângeau toti misticii. Introversiunea însemna aplecarea sufletului asupra propriei spiritualitati si desprinderea atentiei de partea materialista a vietii. Contemplarea era starea mentala în care persoana se preocupa numai cu Creatorul.

Crestinii din Occident au scris putin despre mistica până la începutul Evului Mediu, când au început sa apara diferente subtile fata de gândirea timpurie rasariteana.