Odaia de sus

Gazduire site-uri web nelimitata ca spatiu si trafic lunar la doar 15 eur / an. Inregistrare domenii .ro .com .net .org .info .biz .com.ro .org.ro la preturi preferentiale. Pentru oferta detaliata accesati site-ul BluePink

Dupa aceea noi, cei vii, cei ramasi, împreuna cu ei vom fi rapiti în nori ca sa-L întâmpinam pe Domnul în vazduh; si astfel pururea cu Domnul vom fi.(1 Tes. 4:17)

„Daca e sa punem laolalta ideea de a fi rapit în nori pentru a-L întâlni pe Domnul în vazduh si ideea unei transformari într-o clipita, rezultatul ne da fiori. Într-o buna zi vom zbura în cer... Speranta Rapirii este o forta foarte practica în viata mea... Ea ma motiveaza sa câstig cât mai multi pentru Hristos înainte de a fi prea târziu. Vreau sa iau cât mai multi cu mine posibil. Desi ma doare pentru aceasta lume pierduta care merge spre un dezastru, speranta Rapirii este alinarea mea în mijlocul unor conditii din ce în ce mai grele.” (Hal Lindsey, Rapirea)

„Apoi, înainte sa vina Antihristul, vor fi multi Hristosi mincinosi si prooroci mincinosi... Asa încât daca cei drepti nu vor veghea, si ei vor fi înselati. Dar, iata, Eu va spun aceste lucruri, ca sa nu aveti scuza, caci este în puterea voastra sa nu cadeti în înselare...”

„...La a Doua Venire, El [Hristos] va aparea la o clipita de ochi. Si asa precum vulturii sau soimii se arunca asupra unui les, asa si sfintii, care plutesc în vazduh, vor veni acolo unde va fi Hristos si vor fi luati în nori ca soimii.” (Explicatia Fericitului Teofilact la Sfânta Evanghelie dupa Matei, cap. 23, v. 23-28)

Fie ca sfârsitul nostru va fi în timpul domniei lui Antihrist sau mai înainte, este o certitudine ca viata fiecaruia dintre noi se va sfârsi. Pentru toti aceia care se considera a fi crestini exista o asteptare potrivit careia, daca au crezut în Hristos si i-au respectat poruncile, Îl vor întâlni într-un fel sau altul si vor fi vesnic în prezenta Lui.

Ca o încununare a credintei crestine, este foarte important sa întelegem la ce se refera Sf. Pavel în propozitia de mai sus când spune ca vom fi rapiti împreuna în nori pentru a-L întâlni pe Domnul în vazduh, cine sunt de fapt aceia care Îl vor întâlni pe Domnul si cum trebuie sa se pregateasca cineva pentru aceasta întâlnire. Diferentele de abordare, atitudine si credinta între învataturile protestanta si ortodoxa în privinta celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, a învierii noastre si a cailor de sfintire sunt reflectate în citatele de mai sus si denota o foarte mare diferenta între cele doua credinte. Cercetând învatatura protestanta a Rapirii vom putea nu numai sa formulam un raspuns ortodox potrivit fata de domnia lui Antihrist, ci si sa ne pregatim cum trebuie pentru propria noastra moarte. Vom întelege ca speranta „întâlnirii cu Domnul” nu se poate întemeia numai pe o simpla afirmare a credintei în Hristos si acceptarea lui ca Mântuitor în cadrul unei adunari de „credinciosi”, ca puterea unui crestin ortodox constient si speranta lui de a-L întâlni pe Domnul sta în viata sacramentala a adevaratei Biserici, în comuniunea tainica cu Trupul si Sângele lui Iisus Hristos, caci prin aceasta comuniune îl întâlnim în realitate pe Domnul, acum si pentru vesnicie.

Pe cât de nastrusnice si fanteziste pot parea afirmatiile de mai sus ale lui Hal Lindsey, totusi ele reprezinta un curent foarte puternic în gândirea religioasa din Occident – o credinta apocaliptica în profetii. Amintirea confruntarii agentilor FBI în Waco, Texas, cu David Koresh, un „profet” cu Biblia în mâna, si cu adeptii lui, este înca de actualitate. Conform unui sondaj Gallup, 62% dintre americani cred ca Iisus se va întoarce efectiv pe pamânt. Oamenii sunt foarte avizi dupa orice noutati si interpretari ale predicatorilor de ocazie care arata felul în care evenimentele istorice actuale, cum ar fi razboaiele, cutremurele, crizele financiare, etc. indica iminenta revenire a lui Hristos pentru a-i salva pe „credinciosi” din nenorocirea care se abate asupra lumii.

Rapirea este o astfel de schema de salvare a credinciosilor. Credinta aceasta a fost pentru prima oara promovata de John Nelson Darby, un predicator crestin dupa Evanghelie din secolul 19, si a avut o mare influenta asupra unor protestanti americani de frunte, ca evanghelistul D. L. Moody, fondatorul Institutului Biblic Moody, C. I. Scofield, editorul versiunii Scofield a Bibliei, si popularul evanghelist Billy Sunday, fara a-l mai mentiona pe actualul predicator Billy Graham. Wacker afirma ca „credinta deosebita în Rapire pe care a avut-o Darby, dezvoltata dupa Razboiul Civil, a fost aceea care a ajutat la formarea bazei religioase a principalelor grupari evanghelice”.

Desi exista mai multe diferente de detaliu în ceea ce priveste aceasta învatatura (în special cu privire la momentul în care se va produce Rapirea fata de Necazul cel Mare), asa cum a aratat Lindsey, toti cei care interpreteaza Scriptura în mod literal cred în realitatea Rapirii. Învatatura despre Rapire se bazeaza pe 1 Tesaloniceni 4:17 si se refera la venirea lui Hristos anume pentru Biserica, pentru a-i rapi pe norii cerului pe credinciosii în viata astfel încât acestia sa-L întâlneasca în vazduh si sa fie stramutati în niste trupuri nemuritoare, fara a mai gusta moartea fizica.

O cauza principala a popularitatii acestei învataturi este aceea ca în orice carte despre Rapire nu vei gasi prea multe date despre ce se întâmpla cu o persoana dupa moarte. Wacker afirma: „Credinta în proorocie...alunga teama de moarte. Speranta în înviere a fost întotdeauna parte a mesajului crestin. Însa varianta aceasta a rapirii înainte de Necaz ofera o promisiune mai radicala: aceea ca sfintii care sunt în viata în momentul Rapirii vor scapa definitiv de boldul mortii”. În cartea sa, Rapirea, Hal Lindsey marturiseste sincer ca „ideea electrizanta este aceea ca multi dintre cei care citesc aceasta vor avea parte de acest mister. Nu veti sti niciodata ce înseamna a muri”.

Toti cei care cred în rapire sunt premilenaristi, adica cred ca Iisus va reveni pe pamânt si va întemeia o împaratie de o mie de ani, urmata de judecata finala la care toti cei necredinciosi vor fi judecati. Ideea aceasta a împaratiei de o mie de ani se numeste hiliasm, (de la grecescul hiliasmos, o mie de ani) si a fost condamnata ca erezie de Biserica în 381. Ea se bazeaza pe interpretarea eronata a capitolului 20 din Apocalipsa, unde se vorbeste de sufletele...care traiesc cu Hristos o mie de ani (20:4). Arhiepiscopul Averky scrie despre acest verset:

„Din acest verset se vede clar ca sfintii care participa la domnia de o mie de ani a lui Hristos domnesc cu Hristos si fac judecata nu pe pamânt, ci în cer, pentru ca aici este vorba de sufletele lor care nu sunt înca unite cu trupurile lor. Din aceste cuvinte se vede ca Sfintii iau parte la conducerea Bisericii lui Hristos de pe pamânt, fiind deci natural si de folos sa îi chemi în rugaciune, cerându-le sa mijloceasca înaintea Hristosului cu care domnesc.”

Parintele Serafim Rose respinge categoric ideea de Rapire si de împaratie de o mie de ani, spunând:

„A Doua Venire a lui Hristos va fi evidenta: va fi brusca, din cer si se va vedea pâna la marginile lumii. Pentru aceasta nu exista nici o pregatire decât pregatirea crestin ortodoxa prin pocainta, viata duhovniceasca si veghere. Cei care se pregatesc pentru ea în orice alt mod, care spun ca El este oriunde pe aici, care propovaduiesc ca Iisus vine în curând, fara a avertiza si despre marea înselare care va preceda venirea Lui, toti acestia sunt clar proorocii Antihristului, falsi Hristosi care trebuie sa vina mai întâi si sa însele lumea, inclusiv pe crestinii care nu sunt sau care nu devin adevarati ortodocsi. Nu va exista nici o împaratie de o mie de ani. Pentru cei care pot primi aceasta, mia de ani din Apocalipsa este acum; viata în Har este în Biserica Ortodoxa, pentru întreaga mie de ani dintre prima venire a lui Hristos si vremea lui Antihrist. Faptul ca acesti protestanti asteapta un mileniu în viitor este chiar marturisirea lor ca ei nu traiesc în el acum, ca sunt în afara Bisericii lui Hristos si ca nu au gustat din Harul Divin.”

O scurta discutie despre Rapire va arata cât sunt de adevarate ultimele cuvinte ale Parintelui Serafim. De pilda, cum devine cineva vrednic de a fi rapit? Prin simpla acceptare (verbala) a lui Hristos ca Mântuitor personal si prin credinta ca pacatele i-au fost spalate de Hristos pe Cruce – învatatura despre pedeapsa înlocuitoare. În acest sens, Billy Graham scrie: „Nu trebuie sa faci nimic deosebit pentru a fi mântuit. Tot ce trebuie sa faci este sa accepti minunatul lucru pe care l-a facut Hristos pentru tine. Dupa ce ai aceasta siguranta în inima, spune-le si altora despre ea. De asemenea, arata prin viata ta de zi cu zi felul în care te-a schimbat Hristos pentru slava Sa.”

Se pare ca mai este nevoie de ceva important pentru a fi rapit de Hristos si a te bucura de fericirile vietii vesnice. Potrivit lui Lindsey, „Nu trebuie sa ne temem de judecata lui Hristos, caci rezultatul pedepsirii Lui în locul nostru este ca noi nu vom mai fi condamnati. Importanta acestui fapt, fiind vorba de victoria asupra trupului, ne da adevarata motivatie pentru a trai pentru Hristos. Nu trebuie sa traim cu teama ca vom fi judecati si pedepsiti pentru pacatele noastre. Lui Satana îi place în mod deosebit sa ne atraga atentia asupra pacatelor si caderilor noastre. Motivatia noastra nu trebuie sa fie datoria, obligatia sau teama de a fi respinsi.”

Calea protestanta spre sfintire nu are nimic de a face cu lupta cu pacatul, nefiind deci nevoie nici de o pocainta adevarata si nici de Sfintele Taine pentru a fi unit cu Hristos pentru vesnicie.

Mai mult, Rapirea este o învatatura escatologica, una care prin definitie ar trebui sa vorbeasca despre moarte, judecata si viitorul sufletului. Totusi, cartile despre Rapire aloca foarte putin spatiu acestor aspecte. Se vorbeste foarte putin despre rai sau iad si concluzia este ca acei crestini care accepta aceasta învatatura sunt complet disociati de împaratia cerurilor. De la început protestantismul a fost foarte legat de lumea fizica si de ratiune, încât nu putea accepta, de exemplu, ca cineva s-ar putea ruga pentru cei morti sau sa-i cheme pe sfinti în rugaciune. Învatati luterani îi scriau Patriarhului de Constantinopol în 1580:

„Este necesar ca viii sa se roage pentru vii. Aceasta da rezultate. Noi ne rugam unul pentru altul si suntem convinsi sau percepem prin realitatea vazuta ca rugaciunile ne sunt ascultate. În consecinta, acest exemplu nu poate fi aplicat sfintilor care au murit. Sfintii care au murit, chiar daca traiesc în prezenta lui Dumnezeu conform marturiei lui Hristos, aceasta nu înseamna ca ei stiu în mod specific fiecare lucru pe care îl facem noi pe pamânt...”

Având în vedere atentia pe care o dau protestantii lumii fizice, nu trebuie sa fim surprinsi când citim ideea lui Billy Graham despre cum va arata lumea viitoare:

„Este coplesitor pentru mintea noastra sa ne imaginam cum va arata pamântul de pe care Hristos va îndeparta raul si pacatul. Mintea noastra este fascinata la gândul lui ‚Hristos pe scaunul de domnie’. Marele desert Sahara va înflori si va da roada. Omenirea va putea creste noi culturi; terenurile care astazi sunt inutile vor da douasprezece culturi pe an. Pornirea spre pacat din inima omului va disparea. Dorinta omului va fi atunci dupa neprihanire. Este nevoie de multa credinta în aceste zile grele ca sa crezi aceasta, însa aceasta ne învata Biblia.”

Aceasta viziune nu este decât proiectia unei împaratii pamântesti si ea reflecta cât de prost pregatiti sunt protestantii pentru viata de dupa moarte. De aici si dorinta lor de a accepta orice învatatura prin care ar putea evita aceasta.

Pe de alta parte, Biserica Ortodoxa dispune de multe informatii despre viata de dupa moarte. Sa vedem mai întâi cum sunt interpretate cuvintele Sf. Pavel din Tesaloniceni (din care este derivata învatatura despre Rapire) în lumina învataturii ortodoxe. Acest moment este înteles ca reprezentând categoric a Doua Venire a lui Hristos, urmat imediat de Judecata de Apoi la care omenirea îsi va primi locurile pentru vesnicie în rai sau în iad, potrivit cu felul în care au trait aici. În acel moment, vor învia toti oamenii si sufletele se vor reuni cu trupurile. Totusi, nu toti vor învia spre slava. Noul Testament vorbeste despre doua feluri diferite de înviere, folosind cuvinte grecesti care se traduc prin „înviere” si „înviere din (ceva)”. Sfântul Teofilact al Bulgariei scrie: „Toti vor învia, dar nu toti vor avea ‚învierea din’. Pacatosii ramân jos pe pamânt, asteptându-l pe Judecator. Sfintii si dreptii, înviind în slava, vor fi luati în nori, în vazduh, pentru a-l întâlni pe Domnul care vine din ceruri sa judece lumea aceasta. Caci scrie: ‚Dupa aceea noi, cei vii, cei ramasi, împreuna cu ei vom fi rapiti în nori ca sa-L întâmpinam pe Domnul în vazduh’ 1 Tes. 4:17)”. Cum poate deveni cineva unul din cei care vor fi luati în nori? Sf. Nicodim de la Sf. Munte Athos spune: „Trebuie remarcat ca slava si Harul Sfântului Duh, pe care sufletele sfintilor le primesc cât timp sunt pe pamânt...aceeasi slava îi va acoperi si le va îmbraca trupurile la înviere, facându-i sa fie luati în nori.” Sf. Nicolae Cabasila este mai specific:

„Cei care au trupul lui Hristos în ei însisi se vor grabi foarte ca sa-si primeasca locurile cuvenite. De aceea Pavel, aratând ca aceasta pornire nu va putea fi oprita, o denumeste ‚rapire’, caci, spune el, ‚vom fi rapiti în nori sa-l întâmpinam pe Domnul în vazduh’... Ei se vor misca deci de la o masa la o alta, de la ce este înca ascuns la ce este descoperit, de la pâine la Trup. Cât timp sunt înca în viata pamânteasca, Hristos este pâine pentru ei; El este Pastile lor, caci ei trec de la ce este aici la cetatea care este în ceruri... Aceasta petrecere pamânteasca ne duce la acel Trup. Fara ea noi nu putem primi Trupul, dupa cum cel care nu mai are ochi nu poate vedea lumina... La fel, cei care parasesc viata aceasta fara darurile Sfintei Împartasanii nu vor avea nimic pentru acea viata. Însa cei care au primit Harul si l-au pastrat vor intra în bucuria Domnului.”

Cei care au luat Sfânta Împartasanie cu vrednicie si care au pazit acest Har vor putea sta în picioare pentru a-l slavi pe Hristos la a Doua Sa Venire si vor fi vesnic în prezenta Lui. Ce înseamna sa te împartasesti cu vrednicie? Sf. Teodor Studitul ne avertizeaza: „Cel care batjocoreste Trupul Lui nu este madular al lui Hristos; nici cel care are orice alta dorinta. Fiecare deci trebuie sa se cerceteze pe sine si sa nu fie astfel murdar sau cu inima ascunsa. Daca se curateste si se îndreapta prin spovedanie, poate atunci sa ia parte la Trupul si Sângele lui Hristos”.

Asa cum am aratat, în contrast cu protestantismul, Traditia Ortodoxa este plina de materiale despre viata care va sa vina. Cât de important este pentru noi a lua seama la cuvintele Sfântului Teodor referitoare la lupta cu patimile si a trai o viata de pocainta aici devine evident atunci când ne uitam la ce învata Biserica Ortodoxa despre sufletul dupa moarte.

Va fi o Judecata de Apoi a fiecarui om la a Doua Venire a Domnului, unde fiecare îsi va primi fie rasplata, fie pedeapsa, însa mai înainte de aceasta, fiecare persoana va merge la o judecata particulara dupa ce moare, trecând prin vamile vazduhului. În cartea Sufletul dupa moarte gasim:

Dupa mântuirea noastra prin Iisus Hristos, toti cei care în mod voit l-au respins pe Mântuitor vor primi mostenirea Satanei: sufletele lor, dupa desprinderea de trup, merg direct în iad. Crestinii care au înclinatii spre pacat nu sunt vrednici si treaca direct din viata pamânteasca în fericirea cereasca. Dreptatea însasi cere ca aceste înclinatii la pacat, aceste tradari ale Mântuitorului sa fie cântarite si judecate. Sunt necesare o cântarire si o judecata pentru a se stabili cât de mari sunt înclinatiile unui suflet crestin catre pacat si pentru a se stabili ce predomina în el – viata vesnica sau moartea vesnica. Judecata dreapta a lui Dumnezeu îl asteapta pe fiecare suflet crestin dupa plecarea din trup, dupa cum spune Sfântul Apostol: „Este rânduit ca omul sa moara o singura data si dupa aceea vine judecata” (Evr. 9:27).

Pentru încercarea sufletelor care trec prin vazduh au fost stabilite de puterile întunericului locuri separate de judecata si control într-o ordine remarcabila. În straturile de sub cer, de la pamânt si pâna la cer, stau legiuni de duhuri ale întunericului. Fiecare divizie se ocupa de o anume forma de pacat si încearca sufletul la aceasta atunci când el ajunge la acea divizie. Locurile demonice de judecata din vazduh sunt numite în literatura patristica „vamile vazduhului”, iar duhurile care stau aici „vamesii vazduhului”.

Vietile Sfintilor contin numeroase relatari despre felul în care trece un suflet prin aceste vami dupa moarte. O astfel de relatare îi apartine lui Taxiotes (Vietile Sfintilor, 28 martie):

„Când eram pe moarte, am vazut etiopieni venind la mine. Înfatisarea lor era înfricosatoare si sufletul meu privind la ei s-a tulburat. Am vazut apoi doi tineri deosebiti si sufletul meu a trecut în mâinile lor. Am început sa urcam încet prin vazduh, spre înaltimi, ca si cum am fi zburat, si am ajuns la vamile care pazesc urcarea fiecarui suflet al omului. Fiecare vama încerca un anume fel de pacat: una minciuna, alta mânie, alta invidia; fiecare pacat îsi are încercarile în vazduh. Am vazut ca îngerii aveau toate faptele mele bune într-un mic cos. Luând din ele, le comparau cu faptele mele rele. Asa am trecut de toate vamile. Când sa ajungem sa portile cerului, a venit rândul vamii desfrânarii. Cei de aici m-au oprit si mi-au aratat toate faptele mele desfrânate, facute din copilarie si pâna atunci. Îngerii care ma conduceau mi-au spus: ‚Toate pacatele tale cu trupul, pe care le-ai facut în cetate, Dumnezeu ti le-a iertat pentru ca te-ai pocait de ele.’ La aceasta adversarii mei au raspuns: ‚Când ai plecat din cetate au facut desfrânare cu nevasta unui fermier.’ Îngerii, auzind aceasta si negasind nici o fapta buna care sa compenseze acel pacat, m-au parasit si au plecat. Atunci duhurile întunericului au pus mâna pe mine si, batându-ma tare, mi-au dat drumul spre pamânt. Pamântul s-a deschis si am cazut printr-un loc strâmt si urât mirositor în închisoarea de dedesubt a iadului.”

Într-o vreme în care auzim atât de des ca crestinii care cred în Treime sunt „toti una”, indiferent de cultul din care fac parte, analiza noastra asupra Rapirii arata foarte clar ca lucrurile nu stau deloc asa. Ce facem, de exemplu, cu aceste diferente escatologice între crestinismul ortodox si protestantism?

Învatatura despre Rapire este relativ recenta si nu reprezinta decât o boala protestanta a orgoliului mintii. O slava desarta întarita de doctrina lor „sola scriptura” (acceptarea exclusiva a Bibliei ca având autoritate), care le permite sa interpreteze individual Biblia si sa înlocuiasca gândul lui Dumnezeu, exprimat prin Parintii Bisericii, cu gândul omului. Sfântul Simeon Noul Teolog scrie cu privire la pericolele interpretarii individuale: „În special cei care s-au ratacit în ignoranta au stricat întelesul Sfintelor Scripturi si le interpreteaza potrivit cu poftele lor. Pentru ei puterea Sfintelor Scripturi nu e accesibila... Cel care are toata Scriptura pe buze nu poate întelege si nici atinge slava cereasca si puterea mistica din ea daca nu pazeste poruncile lui Dumnezeu, primind astfel pe Mângâietorul, Duhul Adevarului care-i poate deschide cuvintele Sfintei Scripturi ca pe o carte si sa-i arate slava ascunsa din ele, aratându-i astfel si puterea si slava lui Dumnezeu.”

Protestantii s-au rupt de viata tainica a Bisericii, respingând astfel mijloacele pentru primirea Sfântului Duh, respingând cu încapatânare întelegerea Scripturii asa cum a fost ea facuta de catre cei care au perseverat într-o viata prin Duhul, Apostolii si mai apoi Sfintii Parinti. Aceasta respingere a lor se poate vedea chiar de la începuturile protestantismului. În colectia de scrisori schimbate la 1580 de primii teologi luterani cu Patriarhul Constantinopolelui, Ieremia, gasim urmatoarele cuvinte ale profesorilor luterani:

„Sfintia voastra, va cerem sa patrundeti cu noi în acelasi fel de studiu, sa analizati cu grija si sa cântariti cuvintele Scrierilor Sfinte (ce pot ele sprijini si ce nu pot sprijini). Nu tolerati interpretarile diferite si contrare Scripturi facute de Parinti, care sunt limitati si marginiti. Întelesul clar si neschimbat poate fi obtinut cu claritate daca se face o combinare si a comparare a Scripturilor.”

Reflectând întemeierea lor nu pe iluminarea prin harul Sfântului Duh ci pe capacitatea mintilor lor, acesti teologic au adaugat ulterior:

„Cu adevarat, credem ca interpretarea Scripturilor se face cel mai bine si cel mai sigur prin ea însasi (adica prin asezarea cu pricepere a cuvintelor inspirate de Dumnezeu unele lânga altele si comparându-le cu referire la originalele în ebraica si greaca, aceasta fiind calea cea mai buna).”

Aceasta mostenire a interpretarii personale, literale, si dispretul pentru scrierile Sfintilor Parinti continua si astazi în scrierile sustinatorilor teoriei Rapirii, precum se vede din opiniile lui Hal Lindsey si ale mentorului sau, J. Dwight Pentecost, fost profesor de teologie la Seminarul Teologic din Dallas. Pentecost scrie: „Interpretarea literala a avut cel mai mare succes în deschiderea Cuvântului lui Dumnezeu. Exegeza nu a început cu adevarat decât atunci când biserica avea vârsta de 1500 de ani. Lumina Scripturilor a stralucit efectiv prin abordarea literala a lui Luther si a lui Calvin.” În maniera sa dispretuitoare, Lindsey se plânge în cartea sa, Rapirea, de „asa-numitii Parinti ai Bisericii dintre secolele al doilea si al cincilea, care credeau ca mântuirea e prin credinta plus fapte.”

În timp ce protestantii afirma ca ei sunt credinciosi Cuvântului lui Dumnezeu, diferitele lor credinte dau nastere la o multime de opinii bizare si false interpretari ale Scripturii, care nu au nici cea mai mica justificare.

Frustrati de relativismul si confuzia raspândite de aceste învataturi, multi protestanti se întorc acum la Ortodoxie, numind-o „Biserica istorica”. Toate bune si frumoase, însa trebuie înteles ca Biserica Ortodoxa nu este numai o Biserica istorica care se descopera prin puterea mintii, ci, mai profund, ea e Biserica adevaratei slave (în greaca, ortho = corect, doxa = slava) a lui Dumnezeu, care îl recunoaste pe Hristos ca om si Dumnezeu. Scriindu-le tesalonicenilor, Sfântul Pavel vorbea despre o vreme când cei morti si cei înca vii se vor ridica pentru a-i da slava lui Dumnezeu. Daca vrem sa-I dam aceasta slava la a Doua Venire, trebuie sa începem de pe acum, deoarece aceasta slava cere un anumit fel de viata, viata lui Hristos – viata Crucii. Sfântul Ioan Maximovici scria despre calea Crucii:

„Crucea Domnului i-a despartit pe credinciosi de necredinciosi, pe cei care au urmat calea mântuirii de cei care au mers pe calea pierzaniei. Iconoclastii de azi – protestantii si ceilalti care resping sfintele icoane – la fel resping si Crucea Domnului… Cei care vor sa vada crestinismul doar ca pe ceva roz si atractiv, care cred ca ar fi posibil sa dobândesti fericirea vesnica fara nici un efort, fara a se lupta cu sine, fara a se lupta cu patimile lor, ei resping toate acestea. Ei merg pe calea aleasa de tâlharul de la stânga: resping toate legile pe care Însusi Domnul le-a dat si pe care i-a trimis pe Apostoli sa le propovaduiasca în întreaga lume; ei resping acele reguli si scrieri care sunt pastrate cu sfintenie de Sfânta Biserica Ortodoxa.”

Care sunt acele „reguli si scrieri”, daca nu Sfânta Traditie – ascultarea transmiterii vocii lui Hristos. Asa cum aratau Parintii de la Optina, Ortodoxia „a pastrat ceea ce este al lui Dumnezeu în cinste”, adica a ramas credincioasa mesajului fundamental al lui Hristos, care este acela ca El e si Dumnezeu, si om. Astfel, Biserica Ortodoxa nu este doar o institutie istorica, ci prin taina Întruparii, „toti cei care cred în Hristos si se unesc cu El, dându-se Lui si primind Harul Divin, împreuna alcatuiesc Biserica lui Hristos, al carui cap este Hristos Însusi, iar cei care intra în ea sunt madularele ei… Biserica este Trupul lui Hristos, atât pentru ca partile ei sunt unite cu Hristos prin Sfintele Sale Taine, cât si pentru ca prin ea Hristos lucreaza în lume.”

Întruparea – aceasta reprezinta restaurarea omului pentru Împaratia cereasca – a fost punctul de separare între cei care au crezut în Iisus Hristos ca Dumnezeu si cei care nu au crezut, chiar de la început, când Domnul nostru a aratat aceasta ucenicilor.

„Cine manânca trupul Meu si bea sângele Meu, acela are viata vesnica, si Eu îl voi învia în ziua de apoi… Atunci multi dintre ucenicii Lui, care au auzit aceasta, au zis: ‚Acest cuvânt este prea greu; cine îl poate suporta?’… si multi L-au parasit atunci” (Ioan 6:54,60,66).

Protestantii, asemenea multora din vremea lui Hristos, nu asculta glasul, nu vor sa mearga cu EL si sa accepte acest cuvânt tare, adica nu accepta calea mântuirii si Împaratia pe care a pregatit-o Dumnezeu. Sfântul Ioan Gura de Aur spune despre caracterul celor care l-au parasit pe Hristos în acel moment:

„Cât timp El le-a dat pâine si le-a umplut burtile, ei au spus ca e un Prooroc si au vrut sa-l faca Rege; când însa i-a învatat despre hrana duhovniceasca, cu privire la viata vesnica, când i-a dus dincolo de simturi si le-a vorbit despre înviere, când le-a chemat gândurile la lucruri înalte de care multi ar fi trebuit sa se minuneze, atunci ei au cârtit si au plecat.”

A trebuit ca Petru sa afirme calea adevaratilor ucenici ai lui Hristos, atunci când Domnul i-a întrebat „Nu plecati si voi?”. „Atunci Simon Petru i-a raspuns: Doamne, la cine sa ne ducem? Tu ai cuvintele vietii vesnice” (Ioan 6:67-8).

Vocea Traditiei Ortodoxe cânta „Fa, Doamne, Tu care ca Binefacator si Dumnezeu ai suferit durerea Crucii si ai deschis Raiul pentru tâlhar, mintea mea dupa voia Ta, Tu iubitorule de lume” (Octoih, Tonul 7, Canonul Utreniei de duminica, Glasul III).

La Apostolul Petru gasim anume aceasta atitudine supusa ceruta celui are vrea sa fie un adevarat urmas al lui Hristos. Sa ne amintim una din primele lui întâlniri cu Domnul:

„Când (Hristos) a terminat de vorbit, El i-a zis lui Simon (Petru): ‚Mergi la apa mai adânca si arunca plasele la adânc’. Si Simon (Petru), raspunzând, I-a zis: ‚Stapâne, toata noaptea ne-am trudit si nu am prins nimic; dar pentru ca spui Tu, am sa arunc plasele’. Atunci ei au facut asa si au prins o multime de pesti; si plasele nu se rupeau” (Luca 5:4-6).

Pescarul experimentat îsi lasa deoparte mintea si ratiunea în fata Celui care a facut pestii, marea si pe pescarul umil si la cuvântul Lui, arunca plasa.

Sfântul Petru îi reprezinta pe toti aceia care nu au zis ca acela era un cuvânt tare, pe cei care îl pot suferi si arata o adevarata smerenie si supunere fata de cuvântul lui Dumnezeu. De aceea l-a numit Hristos „piatra”. Si totusi, pâna la Înviere, nici chiar el nu a înteles pe deplin mesajul de baza al lui Hristos: acela ca El era si Dumnezeu, si om, Mesia nu al unei împaratii pamântesti, ci al uneia ceresti. Petru era înca slab în credinta în Hristos, o slabiciune vazuta în momentul lepadarii sale când Hristos era rastignit. Pe de alta parte, el este cel care devine pe deplin constient de Întrupare înaintea celorlalti:

„Un tâlhar L-a binecuvântat, pe când eu L-am lepadat” (Sedalion, Tonul 5), asa plângea Sfântul Petru mai apoi. În acel moment toti Apostolii se îndoiau de Domnul…

Apostolii au oscilat în credinta lor în Iisus ca Mesia, deoarece ei îl vedeau si îl voiau un rege pamântesc, în a carui împaratie ei sa poata sta de-a dreapta si de-a stânga Lui…

Tâlharul a venit la credinta în Domnul cel în suferinta; marturisindu-L ca „Dumnezeu ascuns”, el L-a cunoscut mai înaintea celorlalti; cunoscând puterea învierii Sale si participând la suferintele Sale, i-a fost mângâietor pâna la moarte (Fil. 3:10); el a înteles înaintea celorlalti ca Împaratia nu este din lumea aceasta; el a cunoscut adevarul (Ioan 18:36-38).

El a fost primul care a înteles natura împaratiei lui Hristos si a fost deci primul care a intrat în ea.

Încercând sa-si justifice învatatura despre mântuirea prin credinta, protestantii vor spune ca tâlharul n-a facut nici o fapta buna. Ei se înseala, caci el a facut tocmai ce era mai important: aceasta este lucrarea ta, ca crezi în Mine, în Dumnezeul-om, în Domnul cel întrupat care are o Împaratie cereasca. În marturia lui adevarata gasim „fapta buna” a tâlharului cel bun. Aceasta fapta buna nu poate fi apreciata de protestanti, pentru ca, în loc sa înteleaga ca întreaga noastra viata trebuie sa fie o afirmare a Întruparii prin trairea unei vieti de pocainta ca pregatire pentru primirea Sfintei Împartasanii (aceasta fiind unirea noastra cu Dumnezeu si cu viata vesnica), ei nu recunosc ce este omul cu adevarat, cine este Hristos Dumnezeul-om si care este scopul vietii noastre aici pe pamânt. Ei îsi imagineaza utopii seducatoare, în loc sa se pregateasca prin lupta pentru adevarata Împaratie care va sa vina.

Aceasta gândire protestanta - nu a patruns ea în întreaga noastra societate? Lista celor mai bine vândute carti e plina de carti despre morti clinice (vezi Îmbracat în lumina de Betty Eadie) si tratate linistitoare despre îngeri (O carte despre îngeri de Sophy Burnham si „capodopera” lui Billy Graham, Îngerii, agenti secreti ai lui Dumnezeu). Astfel de lucrari încearca sa ne asigure ca totul este în regula - mergem cu totii în cer. Examinând pasiunea americanilor pentru îngeri, revista Newsweek îsi încheie articolul cu aceste cuvinte:

„Burnham, ale carei carti constituie ‚cartile sfinte’ ale angeologistilor, nu poate decât sa strige Amin!. ‚Nu trebuie sa ne fie frica de moarte’, ne asigura ea cu puterea unei revelatii. ‚Nu vom muri! Eu stiu aceasta. Am vazut aceasta cu proprii mei ochi’." Îngerii îi spun ei asta.

Asa cum arata criticul Harold Bloom, „dorinta de a deveni ca îngerii, de a plasmui îngeri dupa închipuirea noastra, nu este deloc noua. Ea reprezinta varianta americana la vechea cautare gnostica de a descoperi sinele ca pe o scânteie dumnezeiasca necreata. Fara viziunile si povestioarele lor miraculoase, arata Bloom, interesul fata de îngeri dispare.”

O carte interesanta aparuta recent, continând unul din cele mai interesante studii realizate vreodata în America, confirma opinia lui Bloom. Pe baza informatiilor din acest studiu, autorii au facut urmatoarea remarca:

„Religia ‚de piata’ a Americii are aceeasi structura ca si restul societatii în ceea ce priveste tonul optimist si dorinta de a evita realitatile neplacute… Dispunând de o speranta de viata mai mare, de progrese în domeniul medicinii, exista un refuz de a accepta realitatea stricaciunii si a mortii. În timp ce în societatile traditionale batrânii erau o sursa de întelepciune si îi învatau pe oameni cum sa traiasca, în societatea americana de astazi ei sunt considerati depasiti si rupti de realitate.”

Majoritatea fiind crescuti într-o religie protestanta care s-a rupt de orice cunoastere reala a vietii de dupa moarte, americanii sunt neînarmati, incapabili de a accepta ceva, cu exceptia povestilor despre îngeri si a experientelor de moarte clinica care ofera impresia ca moartea va fi pasnica, o intrare într-un cer care arata exact cum vor ei, fara prea multe preocupari legate de judecata sau de felul în care ar trebui sa traim aici pe pamânt pentru a ne pregati pentru viata viitoare.

Nu în ultimul rând, acest „cer” nu este decât o proiectie si o continuare a unei împaratii pamântesti. Nu trebuie sa ne miram ca protestantii fundamentalisti au aceleasi credinte ca si cei liberali, si unii, si altii având de fapt aceeasi problema. Pe de-o parte avem crestinii numai cu numele, care au abandonat orice mijloc de primire a Harului lui Dumnezeu, pe de alta parte gânditorii moderni, poate nu cu virulenta lui Nietzsche, însa tot în ideea ca „Dumnezeu e mort”. În ambele cazuri, arata Soljenitin, oamenii l-au uitat pe Dumnezeu.

Presedintele Bill Clinton, crescut ca un baptist bine întemeiat pe Biblie, avea si el acel umanism liberal care bântuia prin campusurile studentesti americane în anii ’60, oferind involuntar o minunata suprapunere a ideilor protestante aparent divergente si a umanismului secular, la discursul sau de acceptare de la Conventia Partidului Democrat din 1992. Referindu-se la Scriptura, însa marturisindu-si încrederea în capacitatea omului de a construi o împaratie pamânteasca, spunea: „Putem…recladi simtul nostru de unitate si comuniune. Scriptura spune ca ochii nostri înca nu au vazut si urechile noastre înca nu au auzit ce putem construi noi.” Din pacate, Sfântul Pavel a scris ca „ochiul nu a vazut, urechea nu a auzit si la inima omului nu s-au suit lucrurile pe care le-a gatit Dumnezeu pentru cei care-L iubesc” (1 Cor. 2:9). Incredibil, Presedintele a citat gresit din Scriptura si la semnarea Tratatului de Pace dintre Israel si Iordania în 1994. În remarca lui, el a spus: „Fericiti facatorii de pace, caci ei vor mosteni pamântul”. Din pacate, versetul spune „Fericiti facatorii de pace, caci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema”. În mod trist, nu este acesta gândul tuturor oamenilor „de bine”: a prefera sa mosteneasca pamântul (acum), decât a fi chemati fiii lui Dumnezeu; a-si construi propria împaratie si nu a o dori pe cea pregatita de Dumnezeu?

Raspândirea acestei impietati de inspiratie protestanta, aceasta înlocuire a lui Dumnezeu cu ratiunea omului, face marturia adevaratei Ortodoxii cu atât mai necesara în zilele noastre. „Nu cumva ne apropiem de vremea lui Antihrist?” nu e o întrebare de om slab de minte. Filosoful rus Askoldov ne da un indiciu folositor pentru a stabili daca asa stau lucrurile sau nu:

Când i s-a vorbit de „greselile” acelor gânditori crestini din trecut care credeau ca timpurilor lor sunt apocaliptice, Askoldov a raspuns ca ei nu se înselau. Apoi a dat un exemplu: Se întâmpla uneori ca oamenii sunt pe patul de moarte; aceasta este stiut si simtit de ei, de doctorii care îi îngrijesc si de rudele lor. Însa deodata îsi revin. Nu se poate spune ca n-au fost pe patul de moarte. Au fost si si-au revenit. Asa si lumea a fost de câteva ori la un pas de moarte, dar si-a revenit. Cei care sunt sensibili în cele religioase au simtit asta si nu se înselau. Asa e si acum: lumea e aproape de moarte.

Desi vorbea prin 1920, opinia lui Askoldov cum ca „lumea e aproape de moarte” poate fi recunoscuta de sufletele sensibile si în ziua de azi, mai mult chiar. Din ce în ce mai mult, omul nu mai vrea ce a pregatit Dumnezeu, desi scopul acestei vieti este dobândirea Sfântului Duh în scopul reunirii omului cu Dumnezeu. Bisericile cu credinta adevarata se împutineaza ca în timpurile lui Noe. Omul respinge credinta adevarata, sedus fiind de un crestinism confortabil, fara vini. Când nu va mai ramâne nimeni care sa caute adevarul, motivul existentei pe pamânt si al continuarii omenirii va disparea. Poate ca putem ierta retorica presedintelui unei natiuni seculare, însa problema devine cu adevarat importanta daca ne gândim la cât de mult a patruns aceasta respingere a caii pregatite de Dumnezeu în gândirea ortodoxa moderna.

„Billy Graham este acceptabil pentru Ortodoxie pentru ca ‚doar merge acolo (în Rusia), face campanii pentru Hristos iar oamenii merg la propriile lor biserici. El nu predica un anume tip de crestinism.” (Episcopul Maxim de Pittsburgh, Arhidioceza Ortodoxa Greaca)

Aceasta logica ecumenica superficiala este opinia dominanta a multor ierarhi ortodocsi de azi. Din cauza ignorantei noastre fata de istoria si învatatura Bisericii noastre, din cauza retinerii (rusinii?) noastre de a ne practica Ortodoxia într-o societate neortodoxa, suntem asemenea oii oarbe care nu asculta de vocea lui Hristos, ci de lupii care sfârteca puritatea credintei noastre ortodoxe pe altarul mega-doctrinei unitatii ecumenice. Aceasta este o unitate distructiva care anuleaza adevaratele diferente de traditie, eclesiologie si cale spre sfintire care exista între diferitele grupari crestine.

Rusia, de exemplu, este actualmente inundata de un antidot modern: un sistem democratic si o economie de piata pentru care protestantismul ofera baza ideologica corespunzatoare. Împreuna cu un capitalism în forta, Occidentul inunda tara cu o multime de misionari protestanti de toate culorile. Un reportaj CNN despre afluxul de misionari protestanti ar trebui sa trezeasca aici atentia rusilor ortodocsi. Reportajul prezenta la început o parte dintr-o slujba ortodoxa si apoi câteva momente de la o adunare de evanghelizare. Combinatia respectiva sugera ca rusii cauta mai degraba „noua” spiritualitate a predicatorului plin de daruri, decât solemnitatea „plictisitoare” a cultului ortodox traditional. Însa tocmai de aceasta Ortodoxie „plictisitoare” are lumea atâta nevoie, caci în adâncul ei stau mijloacele de mântuire vesnica pentru cei care au ochi de vazut si urechi de auzit. Ideea principala este aceea ca daca vrem sa ne ridicam si sa-l slavim cu adevarat pe Domnul la a Doua Sa Venire, trebuie sa credem si sa urmam calea comuniunii care se gaseste în Ortodoxie, o cale care creeaza nu o unitate utopica (un Turn Babel ecumenic) sau un fals sentiment de siguranta (ca în cazul Rapirii), ci care ne uneste în realitate cu Trupul si Sângele lui Hristos, acum si în vesnicie.

Aceasta adevarata slavire a lui Dumnezeu este calea pentru care au murit noii mucenici din Rusia secolului 20, pastrând legatura cu învataturile traditionale ale Sfintei Ortodoxii. Acesta nu este un mesaj depasit sau prafuit, ci a fost chiar vocea Bisericii Ortodoxe universale pâna în anii 1920, când Biserica a început sa fie priponita sub jugul ideilor ecumeniste. În vietile lor gasim pastrarea unei vieti care cauta sa ne restaureze firea, sa ne deschida ochii catre scopul nostru pe pamânt, sa cultive în fiecare om înca o data dragostea pentru cetatea cereasca. Cititi de exemplu cuvintele noului mucenic Episcopul Varlaam, scrise în 1908:

„Cerul este adevarata noastra cetate, la adapost de toti dusmanii, de orice distrugere a astrelor, care si ele vor arde si se vor prapadi (2 Pet. 3:10)...

Nici un om cu inima împietrita sau unul care slujeste patimilor sale nu va merge în Împaratia cerurilor. Cum ar putea cineva ajunge în cer, daca întreaga viata sa a slujit orgoliului lumesc, daca zi de zi a ars de împlinirea poftelor pamântesti sau si-a întinat inima cu ele, lipindu-se de ele ca un magnet de fier, necultivând nici cel mai mic gust pentru cele ceresti si duhovnicesti? (Nu spun ca nu s-a îngrijit sa cultive acestea, ci ca nu le-a avut deloc.) Ia-l pe un astfel de om, de exemplu (daca s-ar putea aceasta) si du-l în locasurile de sus. Se va plictisi, pentru ca nu va gasi acolo lucrurile de aici, de jos: nici lucrurile lui preferate, nici comorile pamântesti cu care si-a mângâiat si si-a înselat inima. Dispozitiile si înclinatiile sufletului, dobândite aici, ne însotesc si acolo, si ce durere va fi dincolo de mormânt pentru cei care au murit cu înclinatiile lor pacatoase, care mereu au sufocat si gâtuit nevoile duhovnicesti ale sufletului, fara a se pocai din inima de pornirile lor ! De aceea e acolo un vierme care nu moare, dupa cum a zis Mântuitorul nostru atât de des în Evanghelie; acest vierme sunt înclinatiile noastre pacatoase, care traiesc si care nu mor nici dupa moarte si care nu pot fi satisfacute de nimic… Daca dorim într-adevar sa traim dupa moarte în ceruri, trebuie aici pe pamânt sa traim cereste.

Împaratia cerurilor este deschisa, dreptul Judecator asteapta sa ne întoarcem la El; ne cheama la El plin de mila si ne arata deja locasurile pregatite pentru cei care-L iubesc si se nevoiesc pentru El. El spune: Veniti la mine, voi cei care v-ati trudit, si Eu va voi da odihna (Mat. 11:27).”

Protestantismul, rupându-se de vocea Parintilor Bisericii, cauta sa-i fure omului acea lupta cu patimi, agatându-se cu încapatânare de viata pamânteasca. Ei folosesc scuza fricii, a unei false smerenii care plânge “Nu pot fi desavârsit”. Scopul vietii noastre este nu sa îngropam talantul, de frica unui stapân aspru, ci sa ne punem speranta într-un Dumnezeu al milei. Traind o viata cu teama sfânta, smeriti acceptând calea mântuirii pe care ne-a pregatit-o Dumnezeu, Dumnezeu ne cere nu sa câstigam batalia, (pentru ca, într-adevar, EL a câstigat batalia cu pacatul si moartea), ci ne cere sa devenim partasi la aceasta, sa-I permitem sa vina în vietile noastre, luptându-ne sa-I facem loc. Aceasta este o viata ortodoxa de pocainta continua, nu o viata de o “credinta sigura”, ci de o credinta nevazuta si totusi vie.

„Spuneti-le oamenilor: Desi am murit, iata ca sunt viu” (Sfântul Ioan Maximovici de San Francisco).

În 1998 Sinodul Episcopal a decis canonizarea Arhiepiscopului Ioan de San Francisco (†1966). În viata acestui sfânt nou gasim un raspuns triumfator la înselaciunea învataturilor protestante care au infectat societatea occidentala cu notiuni strâmbe despre iubire, pace si unitate, care par toate frumoase, bune si crestine, dar care slujesc la a ne departa de viata duhovniceasca de pocainta, orbindu-ne ca sa nu vedem cum suntem cu adevarat si ca sa nu obtinem adevarata biruinta asupra mortii si viata vesnica în Hristos.

Arhiepiscopul Ioan a fost un monah, un membru al acelei vieti îngeresti de care îsi batea joc Martin Luther, respingând-o ca fiind închipuita si imposibil de atins pentru om. Sa-l întrebam pe Martin Luther, daca putem: unde este închipuire la un om ale carui picioare au binecuvântat trei continente, înaltând frumoase temple în care se cânta imne de slava lui Dumnezeu? Unde este închipuire la un om care a construit scoli si orfelinate pentru cei nevoiasi, care mereu alerga la plânsetul celor pe pat de spital, deseori stiind prin descoperire de sus când omul urma sa moara si sosind astfel la timp pentru a-i da Sfânta Împartasanie? Unde este închipuire la un om care si-a pastorit turma de copii duhovnicesti raspândita efectiv în întreaga lume, pâna când si-au gasit locas de odihna? Si, în final, sa-l întrebam pe Luther care era sursa, puterea lui vladica Ioan pentru revarsarile lui de dragoste frateasca, pentru scrierile sale teologice, pentru râvna lui misionara? Bunatatea sa nu se întemeia pe organizatii de caritate sau pe comentarii si dialoguri teologice moderne, ci veneau dintr-o teama sfânta, din dorinta de a pastra în cinste ce este al lui Dumnezeu, traind simplu si smerit viata tainica a Bisericii Ortodoxe si încrezându-se în mila lui Dumnezeu. Si, ca sa nu acoperim mesajul cu prea multe vorbe, puterea lui venea din trairea unei vieti ascetice ! Si-a strunit trupul cu somn putin, având grija sa fie mereu atent la nevoile altora; a postit cu strictete si, mai presus de toate, a participat la toate sfintele slujbe zi de zi, la Sfânta Liturghie si la Sfânta Împartasanie. Mintea si gândurile lui erau pline nu de cunostinte seci, seculare, ci „mereu si-a hranit sufletul cu Vietile Sfintilor, cercetându-le fiecare gând, vorba sau fapta, întelegându-le astfel gândul si duhul dintr-o alta lume si dobândindu-le si pentru sine” (Cântul al 3-lea, Canonul Sfântului Ioan de San Francisco).

Nu avem nici o scuza ca crestinismul ortodox ar fi depasit, inaccesibil, ca ar trebui sa ne conformam lenei si nesimtirii omului modern. Dumnezeu nu lucreaza în ture; descoperirea moastelor nestricate ale lui vladica Ioan ne obliga sa meditam la felul lui de viata. Sfântul Ioan a umblat pe aceleasi strazi ca si noi. S-a întâlnit cu aceleasi ispite si gânduri nepotrivite ca si noi, însa el a ales mereu sa asculte de o voce mai buna. Sfântul Ioan continua sa sustina valabilitatea adevaratei credinte ortodoxe pentru ca, asa cum arata cuvintele de mai jos, chiar daca a murit, el e înca viu:

„Cu noua luni înainte de moartea ei, mama s-a convertit la Ortodoxie, zicând: ‚Nu stiu de ce n-am facut asta mai demult.’ Din clipa în care a început sa primeasca Sfintele Taine datatoare de viata, în special Sfânta Împartasanie, ceva a început sa se întâmple, sa se schimbe, sa creasca în ea, si Dumnezeu si-a început lucrarea cu ea. Suferinta ei a capatat acum un nou înteles: se purifica si se curata, gatindu-se pentru despartirea sufletului de trup si pentru apropiata întâlnire cu judecata Dumnezeului cel viu. Aceasta nu s-ar fi putut întâmpla fara boala ei grea si uneori înfricosatoare.

În timpul ultimelor ei sase luni nu s-a plâns niciodata si nici nu si-a exprimat îndoiala despre ce avea sa vina. A primit totul în liniste, ca fiind voia lui Dumnezeu, ceva ce foarte rar reusea sa faca atunci când era sanatoasa. Astfel, întreaga ei suferinta de moarte a capatat un înteles pe care altfel nu l-ar fi dobândit. Pe masura ce se tot împutina biologic, sufletul ei se trezea din adormire si începea sa straluceasca precum aurul.

Cam cu zece zile înainte de a muri, mama si-a recapatat pentru câteva ore puterea de a vorbi si ne-a povestit degraba cum „un preot batrân, cu barba si mic de înaltime” îi aparea cu regularitate. Fara ca ea sa stie, noi ne rugam Sfântului Arhiepiscop Ioan sa o ia cu el în ceruri. Când ne-a povestit aceasta, am stiut ca el ne auzise rugaciunile, ca venea la patul ei si ca o astepta în liniste.”

Având exemplul dat de Arhiepiscopul Ioan, nu ne e teama de viata care va veni [si nici nu ne vom teme de ea într-un mod irational, negând-o], nici nu ne înselam cu privire la mijloacele de a o dobândi. Întelegem ca putem participa la aceasta viata plina de bucurie în Hristos acum. Vom folosi cu întelepciune timpul pe care ni l-a dat Domnul, ca sa avem viata aceasta în noi pentru totdeauna. Prin rugaciunile Sfântului Ioan, fie ca drumul nostru sa nu fie cel al oamenilor mândri, rupti de Traditie, care resping lupta si striga „Sunt mântuit”; sa fie mai degraba calea tâlharului cel bun care pe cruce, cu ochii atintiti asupra lui Hristos, smerit L-a rugat „Doamne, în Împaratia Ta când vei veni, pomeneste-ma pe mine”. Numai devenind partas la aceasta viata de supunere fata de Hristos si de Sfânta Sa Biserica, pastrând în cinste cele care sunt ale lui Dumnezeu si marturisindu-L cu adevarat pe El, poate avea cineva o speranta buna, adevarata de a-L întâlni pe Domnul si de a-I auzi vocea dumnezeiasca spunând în acea ultima zi cuvintele mântuirii vesnice: „Astazi vei fi cu Mine în Rai”.