bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online Pe HaiSaRadem.ro vei gasi bancuri, glume, imagini, video, fun, bancuri online, bancuri tari, imagini haioase, videoclipuri haioase, distractie online. Nu ne crede pe cuvant, intra pe HaiSaRadem.ro ca sa te convingi.

False "traditii si libertăti" în Ortodoxia contemporană

ieromonah Mihail (M-rea Antim, Bucuresti)

 

Pornind de la ideea raportului dintre “Traditie si libertate în spiritualitatea ortodoxă”, ne-am propus în lucrarea de fată, să prezentăm unele învătături si practici, care desi îngreuiază evlavia unor crestini ortodocsi, totusi nu tin de Sfânta Traditie a Bisericii noastre Ortodoxe. În general, aceste noi “experiente religioase” reprezintă un adaos păgubos la traditia crestin-ortodoxă, uneori sfidând chiar bunul simt elementar si prin aceasta discreditând Ortodoxia însăsi. De aceea, se cuvine nouă a le cunoaste si a le combate, demonstrându-le irationalitatea lor de principiu si inutilitatea lor într-o viată duhovnicească echilibrată.

“Credinciosul angajat de dezechilibrul său într-o experientă falsă stabileste relatii arbitrare între cauze si efecte, face abstractie de corelatia obiectivă si ratională dintre fenomene si se antrenează în excese si generalizări unilaterale. Mizează pe false intuitii si principializează sentimente nebuloase, accentuând până la exclusivitate pe afectivitate în dauna vietii rationale, a simtirii rationale de care vorbesc Părintii. Ortodoxia a pus un accent deosebit pe paza mintii si a inimii, pe introducerea mintii în inimă care are si acest sens de colaborare a intelectului cu simtirea”.

Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între ratiune si simtire, între cunoasterea si împroprierea trăirii Traditiei Bisericii, credinciosul angajat în false experiente mistice se îndepărtează de reperele unei vieti religioase sănătoase, luându-si libertatea nu numai de a-si crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative) ci si de a si le propaga între credinciosii apropiati lui. Cunoasterea Traditiei ortodoxe autentice, asadar, fereste pe orice credincios ortodox de excese, de exagerări si de erori, uneori chiar fatale, în calea mântuirii personale si comunitare prin Biserică.

1. Tipuri de persoane pseudo-duhovnicesti

Promotorii unor învătături si practici noi, străine de Traditia si de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt oameni adesea ei însisi nelămuriti în probleme de credintă si de viată bisericească. Alteori ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodă de îmbogătire materială si de alterare a bunei credinte a oamenilor cu care vin în legătură.

1.a. Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocatie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei activ, având nenumărate “convorbiri cu Dumnezeu” si “vedenii de sus” prin care îsi autoalimentează mândria sa cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă.

Între acesti ”prooroci” autointitulati, unii sunt psihopati confirmati de stiinta medicală si tratarea lor necesită cu precădere o interventie clinică (tratament, internare în spital....). Altii, însă, a căror boală nu e totdeauna si pentru toti evidentă, se dau drept reprezentanti ai unei spiritualităti autentice cucerindu-si adeptii prin credinta lor puternică în ceea ce spun, credintă sustinută si prin manifestări exterioare agresive, chiar ridicole, si prin “retete” proprii de spiritualitate.

Totdeauna se dau pe sine ca ceva mare si tin neapărat să fie considerati ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane si obiecte (delir de grandoare). Au adesea “vedenii în duh” sau “ convorbiri cu îngeri” despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica si pe care nu le raportează niciodată la reperele dumnezeiesti ale Sfintei Scripturi si ale Sfintei Traditii. Duhurile cu care ei comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităti încât ajung să se propovăduiască pe ei si nu pe Dumnezeu. Unii ca acestia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socoteală, despre deosebirea duhurilor, virtuti absolut necesare oricărui crestin dreptmăritor.

Toti acesti “prooroci”, având “comunicări directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus de Sfânta Scriptură chiar, pe care o folosesc doar ca să-si argumenteze “misiunea” lor, făcând de obicei propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar si logica si bunul simt si omenia însăsi; provoacă mari crize sufletesti în ascultătorii naivi si nepregătiti, terorizându-i, aproape, cu propriile lor obsesii si nelinisti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătătii, al odihnei si al bucuriei pe care-l trăiesti la întâlnirea unui om sfânt, ci o teribilă încrâncenare si teamă; sunt făcători nu de pace ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevrati clar din umbră de fortele duhurilor viclene care-i aruncă în excese si exagerări cu totul străine de viata Bisericii.

1.b. Tipul primitiv este omul sănătos la minte si la trup, dar care din motive de neputintă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori se multumeste cu “lămuriri” strâmbe si poate fi ucenic credincios al unui “prooroc” de tipul întâi. Totusi, se poate îndrepta mai usor, se poate educa.

În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad literam a unor rânduieli bisericesti; obsedat de tipic, are o credintă neluminată de ratiune, consumând excesiv cărti si cărticele apocrife (Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului,...). De aici groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de “retete sigure” care circulă între cei de o stare cu el. Crestinul devenit “primitiv”, ca “babele”, este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; practicarea automată, exterioară, dar riguros si fără cârtire a acestor retete devine un act de magie. În fond, atentia omului îi este deviată de la întâlnirea constientă si vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzatia falsă a unei vieti cât se poate de religioase. Omul se poate desfigura treptat, când îsi reduce demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai putin bisericesti) fără a-si lumina gândirea cu întelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin executia corectă si la timp a formulelor din retetă, după care îsi poate lua libertăti morale apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură si usoară. Tipul primitiv, frecvent atât printre habotnici si neinstruiti, cât si printre sectantii extremisti si adeptii vechiului calendar la noi, nu poate afecta totusi pe oamenii care au o cât de mică cultură si pregătire religioasă si obisnuitul bun simt românesc. El poate antrena, însă, multimi rămase încă la o mentalitate scăzută si poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg si întelegător al Ortodoxiei.

Dacă tipul patologic trebuie internat si vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână. Deseori însisi credinciosii rămasi la o mentalitate scăzută, mai ales femeile exaltate si căutătorii de sfinti la tot pasul, incapabili de a discerne duhurile, ajută pe un asemenea “propovăduitor” să ajungă “vedetă duhovnicească” si mai ales când acesta e călugăr. Retetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preotilor mireni (chiar dacă acestia sunt trăitori autentici, ireprosabili, ai Ortodoxiei), iar numele lui ajunge unitate de măsură a evlaviei.

1.c. Impostorul, sau “misticul” mascat, vine cu gând precis de a induce în eroare asupra persoanei si valorii sale, simulând sfintenia pe care n-o poate realiza de fapt si prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (adică diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, asa si acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt si luminat. Impostorul si fătarnicul, “lupi îmbrăcati în haine de oi <Matei 7.15>, simulează si, în acelasi timp, deformează si discreditează continutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind cu intentie înselarea bunei credinte a celorlalti. Resortul interior care-i stimulează în avânt si în perseverentă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate pe lângă interesele materiale care nu sunt excluse deloc. Prin felul de a vorbi, de a se misca, de a simula minuni, de a profeti, impostorul face “scamatorie” spirituală dezbinând credinta si pe credinciosi; el începe în Biserică, dar sfârseste în afara ei. Impostorul se foloseste de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii si al credinciosilor, ci pentru folosul propriu.

Toate aceste trei mari categorii de persoane pseudo-duhovnicesti, care apar peste noapte, provocând si curente (miscări) de evlavie falsă, se recrutează în general prin imitatie; cei ce cad victime învătăturilor si practicilor unor asemenea “prooroci mincinosi”, ei însisi fac dovada unei comodităti (lenevii) duhovnicesti, a unei necunoasteri elementare a dreptei credinte în Traditia ei autentică.

2. Demascarea si combaterea lor

Omul duhovnicesc cu adevărat nu-si face si nici nu încurajează la altii reclama propriilor virtuti; “pozitia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta e de fapt si criteriul ei absolut. Cei care au fost si au rămas în smerenie, au putut să se bucure de daruri duhovnicesti reale, au putut să le păstreze si au putut folosi si pe altii cu dânsele. Pe acestia îi impune Însusi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi, Care lucrează printr-însii, Duh care respiră nevăzut si discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credinciosi nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are si o vocatie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăsurându-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără “eu” la orice pas si fără adunare de partizani”.

De aceea, din momentul aparitiei unui nou “prooroc”, se cuvine imediat ca Biserica să-l cerceteze si să-l demaste public după criteriile următoare:

Biserica nu trebuie să tolereze sau să astepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera consecinte greu de înlăturat pe măsură ce timpul trece. Se pot forma deja traditii populare neortodoxe care pot genera secte si chiar erezii; nu trebuie îngăduit (atentie!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată.

Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie. Tratativele si asteptarea ca acesti “prooroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate întrucât le prelungesc autorizatia de a însela. Dialogul si cateheza cu cei căzuti în rătăcire sunt metoda principală pentru aducerea lor în hotarele Ortodoxiei trăite si explicitate de Sfinti. În general, într-o formă de falsă evlavie, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzationalul, mirajul unor experiente mai deosebite, accesul la unele “taine” descoperite doar câtorva “alesi”, aflarea unor profetii si chiar exersarea unor “semne si minuni”. Aceste oferte, precum vedem, nu intră în viata unui crestin obisnuit, luminat, care-si păzeste sufletul pe drumul lin si drept al sfinteniei; ele de fapt nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului. Dacă în evlavia sănătoasă atentia omului este centrată pe relatia lui de iubire cu Dumnezeu si cu semenii, pe pretuirea celuilalt prin smerirea de sine, în evlavia mincinoasă, în centru nu mai e Dumnezeu ci propria persoană închisă în sine, suficientă de sine, separată de semeni prin mândrie. De asemenea, iubirea semenului e înlocuită prin anumite noi “ritualuri de cult”, nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie toate rânduielile bisericesti sunt creatoare de comuniune între oameni, si de smerenie, căci aduc credinciosului constient harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeiesti. Să fim clar întelesi că: aprinsul a 9 lumânări, sau acatistele date la 7 biserici simultan, sau chiar împlinirea strictă a pravilei de post si rugăciune cu gura, sau alăturarea în vreo grupare de ”elită duhovnicească” nu ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor dumnezeiesti în Duhul întregii Biserici. Traditia autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cumintenie, în omenie, în lumină si în simplitate, pe când falsele traditii (amestecate cu superstitii, cu practici de magie populară) imprimă omului o agitatie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre om – comunitate – lume - Dumnezeu, făcând posibilă justificarea unor exhibitii si bizarerii, străine Ortodoxiei.

3. Exemple

Desi poate unora dintre practicile enuntate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment, totusi ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune întrucât sunt riscante, sau deviante de la sensul lor real, sau chiar profanatoare. Unele dintre aceste practici sunt întretinute de câte unii preoti sau călugări, altele de crestini mireni, bineînteles, promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte; unele sunt deformări ale rânduielilor liturgice, altele sunt “inovatii popesti” iar altele sunt “retete băbesti”. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

- deschisul cărtii (sau a pravilei, a Psaltirii sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârsitul Sfântului Maslu) urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii “credinciosului” care eventual a tinut trei zile de post negru;

- împărtitul de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc si date “credinciosului” cu mentiunea că “ele sunt mai mari în sfintenie decât aghiasma si anafura si se iau după o zi de post total“ (de unde inventia aceasta?);

- oficierea contra cost a unor “rugăciuni si slujbe speciale” pentru cei sinucisi, eretici, morti, avortati, lucru oprit de Biserică;

- “botezul” unor păpusi sau cârpe pe 7 ianuarie în locul copiilor avortati care-si “primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această inventie este opera babelor care descântă si ghicesc pe la tară, inventie preluată si de unii “popi mincinosi” care câstigă bine de pe urma ei);

- săvârsirea Spovedaniei în grup la adulti, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta Împărtăsanie, fără nici un canon dat cuiva (cazurile Vladimiresti, Recea, Plumbuita si or mai fi si altele);

- săvârsirea Spovedaniei de gen anchetă sau în fata icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală;

- folosirea doar a epitrahilului la Spovedanie de către preotul duhovnic (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie îmbrăcarea felonului);

- omiterea exorcismelor de la Botez;

- Împărtăsirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă, sau în agonie, sau tocmai au murit;

- atingerea si păstrarea (40 zile) pe si sub Sfânta Masă a unor icoane, fotografii, acte, haine si obiecte ca să se “sfintească”;

- săritul cu Cinstitele Daruri peste oameni si haine (lucru riscant pentru slujitor);

- atingerea capetelor credinciosilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare);

- tăiatul motului la copiii în vârstă de un an. Acesta este un obicei păgân, din perioada precrestină, care în ziua de azi a căpătat aură crestină. A devenit la fel de obligatoriu ca si botezul, cu explicatia fals duhovnicească că "ceea ce a început preotul la botez prin tăierea câtorva fire de păr ale pruncului încheie nasul la vârsta de un an" (dar ce începe preotul la botez?);

- abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

- oficierea mai des (chiar de două ori pe zi la Arad) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare si a altor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneste mai des numele vrăjmasului decât al Mântuitorului);

- miruitul fotografiilor (practică magică inventată tot de babe, dar încurajată de unii clerici);

- împărtirea de tămâie sau cenusă din cădelnită pentru a fi consumate de credinciosi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

- oficierea unor “slujbe speciale” de “dezlegat (si spălat) cununiile si vrăjile” (aceste practici ca: trecerea rochiei de mireasă prin cununii, punerea amânduror cununiilor pe cap, sunt tot inventii popesti si băbesti ce tin de magie si de vrăjitoria populară);

- condensarea pentru aceeasi persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a mortilor într-un singur parastas;

- deschisul bisericii dimineata de către unii tineri si tinere pentru grăbirea căsătoriei;

- ocolirea Sfintei Evanghelii în trecerea de la iconostasul Mântuitorului la cel al Maicii Domnului; conform învătăturii populare, nu e voie să treci prin fata (spatele?) Sfintei Evanghelii - un adevărat maraton prin biserică;

- încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, mai ales pentru măritisul fetelor, postul de martea (chiar de 9 ori consecutiv), folosirea de statui si tablouri religioase total neortodoxe: Madona singură, Madona cu rochie decoltată, Madona alăptând...;

- acceptarea si încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii si vise profetice ca în cazurile Noul Ierusalim, Vladimiresti, Cocos, Maglavid, Ionesti, Arad, Medjugorje, Lourdes, Fatima si chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri;

- acceptarea si încurajarea doctrinelor sincretiste si practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, parapsihologie, masonerie, zodiace, ghicit;

- luatul de anafură imediat după Sfânta Împărtăsanie, ca o completare a acesteia. Prin aceasta se declară implicit necredinta în plinătatea si suficienta Trupului si Sângele Domnului Iisus Hristos;

- promovarea unor învătături si practici noi legate de isihasm, cum ar fi cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru - “oratio mentis”) străine de traditia filocalică si chiar profanatoare a ei; aceste noi proceduri de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale.

… si unele retete de-a dreptul băbesti:

- tinerea a mai multe lumânări la Sfânta Împărtăsanie (chipurile pentru cei morti neîmpărtăsiti);

- dăruirea unui cocos preotului slujitor în noaptea de Înviere (chipurile pentru cei morti “nespovediti, neîmpărtăsiti, fără lumânare”);

- sărutarea icoanelor după Sfânta Împărtăsanie;

- aprinderea a 7, 9, 12, 33 lumânări puse în formă de cruce si lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză obligatoriu fiind la ora 12.00 noaptea;

- folosirea si purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia si Talismanul Domnului, Evanghelia după Toma s.a.;

- săvârsirea unor “rugăciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a dusmanilor, uneori tinând o lumânare cu flacăra în jos;

- datul în aceeasi dimineată, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii;

- folosirea unor obiecte bisericesti sau părti din ele în practicile vrăjitoresti, s.a.

Asupra acestor practici (ca si a altora de acelasi gen) merită să facem câteva

4. Observatii

1) ele sunt “traditii” locale unele foarte noi, neacceptate ba chiar condamnate de Sfântul Sinod si chiar de toti crestinii sănătosi;

2) în general, au răspândire între oameni creduli, neinstruiti, grupati de obicei în jurul unui om-initiatorul “traditiei” care este ajutat de un “colegiu” (acestia îi asigură “capului” publicitatea si propovăduirea învătăturilor si practicilor inventate de el);

3) în general initiatorii sunt bărbati, care-si iau “libertătile” si prestanta de a inova mai usor (cad mai usor pradă duhului rău care le oferă calitatea de “întelept”, “mentor”, “prooroc”); ei sunt de tipul psihopatilor si impostorilor;

4) în special femeile sunt atrase de asemenea “traditii” pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu traditia autentică a Bisericii Ortodoxe; ele apartin tipului primitivilor în credintă;

5) în cazul când initiatorul e preot hirotonit, sau mai ales călugăr (si eventual dintr-o mănăstire faimoasă), credibilitatea “traditiei” lui creste între aderentii la ea si între viitoarele victime;

6) totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât crestin, care aduc a magie si vrăjitorie populară;

7) folosindu-se de unele traditii bisericesti adevărate, “traditiile” false le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali si de înjosire a Ortodoxiei de către sectanti;

8) ele subminează unitatea liturgică si de credintă a întregii Bisericii Ortodoxe românesti, creând motive de dispută si chiar dezbinare si între clerici si între credinciosi;

9) cei ce săvârsesc “exercitiile” duhovnicesti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor ”le va merge bine”, creându-si iluzii si nădejdi mincinoase;

10) desconsideră Sfintele Taine si ierurgiile bisericesti, dând întâietate practicilor acestea oculte, esentializând accesoriile si pierzând din vedere esentialul însusi;

11) principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că pentru păcate Dumnezeu îngăduie încercările si necazurile; de aceea si diavolii îi poartă, pentru mândria lor, pe alte drumuri numai pe drumul pocăintei, nu;

12) unii îsi reduc întreaga viată religioasă la un lant de asemenea practici pe care-l străbat inconstient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste “exercitii”, permitându-si fapte imorale uneori chiar pentru îndeplinirea lor (exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap); cei ce devin dependenti de aceste tehnici, ajung obsedati de scrupulozitatea lor pierzându-si libertatea de fii prin har ai lui Dumnezeu; treptat, încrâncenarea si îngustimea gândirii lor pot duce la urmări psiho-patologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic;

13) în continutul lor nu respiră duhul smereniei si al iubirii de oameni; nici o tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire; sunt “exercitii” individualiste si reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării si a individualismului credintei si chiar a Bisericii însăsi; această consecintă este cea mai gravă, căci “din cauza înmultirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” <Matei 24.12> si multi se vor abate de la adevărata credintă în forme de idolatrie păgână si magie;

14) toate aceste “traditii si libertăti” fals religioase trebuie demascate si prevenite prin catehizarea credinciosilor în dreapta si autentica credintă crestină, prin educarea unui discernământ minimal care să le permită oamenilor observarea abuzului si a exagerărilor evlavioase.

Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos si iubirea Lui de oameni prezentă si între credinciosi, în Biserică, în rânduielile ei sfintitoare si mântuitoare. Orice inovatie, orice abatere de la Sfânta Scriptură si de la Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe, orice “traditie” si orice “libertate” care iese din cadrul cuminteniei Ortodoxiei, este limpede străină de Duhul Adevărului si deci nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. Mai mici sau mai mari, mai autohtone sau mai exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie, înainte de a se încetăteni ca “traditii”, trebuie evitate si eliminate fără rezerve.