BluePink BluePink
XHost 		Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

 

Două conceptii despre mântuire

de Mihai Oară

Biserica din Răsărit (prin care înteleg Biserica Ortodoxă) si cea din Apus (Biserica Catolică si confesiunile protestante si neoprotestante) au întelegeri diferite cu privire la mântuire. Pe scurt, Occidentul are o conceptie juridică în timp ce Răsăritul are o conceptie ontologică. Atunci când vorbesc despre mântuire, crestinii apuseni operează cu termeni cum ar fi vină, pedeapsă si justificare, în timp ce crestinii ortodocsi folosesc termeni cum ar fi moarte, viată si îndumnezeire.  Acest articol încearcă să explice diferentele dintre aceste conceptii, cât si consecintele acestor diferente.

 O perspectivă istorică

În secolul XI, teologul scolastic Anselm (1034-1109) a prezentat o conceptie a mântuirii care părea foarte atrăgătoare prin simplitatea si logica ei. Această conceptie poate fi rezumată în următoarele puncte:

Această conceptie a fost o culminare a unei evolutii de mai multe veacuri în Biserica apuseană, ruptă de Biserica din Răsărit. Ea a început cu Jerome, care traducând Biblia în limba latină a împrumutat un termen folosit în tribunalele romane, acela de justificatio, pentru a reda termenul grecesc dikaiosune. Semnificatia termenului justificatio este aceea de a declara liberă o persoană condamnată de lege. Crestinii din Răsărit, care au continuat să citească Noul Testament în limba greacă, au păstrat semnificatia originală a termenului, aceea de dreptate sau îndreptare. Un om drept, în greceste dikaios, este drept  prin bunătatea si corectitudinea lui proprie, nu în urma unei declaratii legale. Termenul dikaios, drept, este o continuare directă a termenului evreiesc din Vechiul Testament tadic, care implică de asemenea ideea de om drept, adică bun, fără nici o conotatie juridică.

Latinii au continuat să vadă dreptatea în termenii juridici ai unui tribunal roman. Augustin, pe care unii îl numesc proto-protestant, a folosit acest cadru juridic pentru a întelege mântuirea. Contemporanii lui din Răsărit, Vasile cel Mare, Grigore de Nissa si Grigore de Niazanz au continuat si dezvoltat o teologie bazată pe întelegerea textelor originale grecesti în contextul lumii grecesti si iudaice în care s-a transmis original învătătura crestină.

Dar lumea latină a fost tulburată si de alte tendinte, care se continuă în Apus până în zilele noastre, cum ar fi rationalismul si umanismul.

Umanismul a însemnat exaltarea omului, văzut ca o culme a creatiei spre care se îndreaptă întreaga admiratie si slavă. Umanismul a căpătat un nou impuls prin redescoperirea artei si gândirii antice. Artistii crestini au încercat să reînvie tratarea omului ca centru al artei religioase. Arta traditională a portretului sau icoanei părea prea restrictivă si în consecintă artistii au început să înlăture unul câte unul toate tabu-urile precedente. Portretele sfintilor sau ale lui Hristos nu au mai avut ca tintă revelarea dumnezeirii în lumea fizică, ci revelarea frumusetii si armoniei trupului omenesc. În timp ce vechile icoane înfătisau oameni pătrunsi de lumina divină, noile picturi înfătisau oameni cu un trup real, cu picioarele pe pământ si însufletiti de pasiuni omenesti. Obiectul artei s-a mutat din cer pe pământ.

Rationalismul a încercat să înlăture latura mistică a realitătii si să găsească explicatii logice, în termeni rationali si comuni. Ca un exemplu, teologii catolici de la începutul celui de al doilea mileniu, cum ar fi Toma d'Aquino si Anselm s-au străduit să găsească noi dovezi ale existentei lui Dumnezeu, un efort care ar fi fost considerat inutil înainte. Aceste dovezi nu aveau ca scop să convingă pe cineva într-o dezbatere, ci să înfătiseze o realitate ratională, în care toate lucrurile îsi au un sens care poate fi pătruns de mintea umană. Pentru ei Dumnezeu există nu simplu ca un fapt, ci ca o necesitate logică. Vechi concepte teologice ca mântuirea si tainele au început să fie explicate nu în lumina Scripturii si a Traditiei Bisericii, ci în lumina ratiunii.

În timp ce problema umanismului a fost alungarea lui Dumnezeu din artă si literatură, problema rationalismului a fost reducerea realitătilor tainice, care nu puteau fi întelese decât într-un mod spiritual si prin lumina Duhului Sfânt, la niste realităti care să poată fi întelese prin puterea mintii si a logicii umane. Reductionismul a fost întotdeauna sâmburele ereziilor. Într-adevăr, conceptia monofizită a Islamului este mult mai logică si usor de înteles decât dogma crestină a celor două naturi ale lui Hristos. Modalismul, care afirma că Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt sunt trei modalităti de manifestare ale unei singure persoane, era mult mai „logic” si usor de înteles decât dogma crestină a celor Trei Persoane într-o singură Fiintă. Arianismul rezolva în mod simplu conceptia despre întrupare, pretinzînd că Hristos a fost o creatie si nu Dumnezeu vesnic.

În ce priveste mântuirea, tendinta rationalistă a Bisericii apusene a dus în cele din urmă la o conceptie pur juridică a mântuirii. În această nouă conceptie, întregul univers este o mare sală de judecată în care sunt testati oamenii. Ei pot încheia un fel de contract cu Dumnezeu, primind absolvirea păcatelor; pot refuza si uneori pot călca acest contract, ceea ce rezultă în mod mecanic în pierderea mântuirii. Întreaga dramă a mântuirii este astfel explicată în termeni juridici, usor de înteles de oameni. O serie de alte metafore si explicatii ale mântuirii în Scriptură si în Traditie au fost abandonate. Adâncimea Scripturii si învătăturile adunate si exprimate de o mie de ani de Sfintii Părinti ai Bisericii Răsăriteane au fost înlocuite cu o nouă conceptie seducătoare prin logica ei.

Dificultăti ale învătăturii catolice

Conceptia juridică a mântuirii, exprimată atât de logic de Anselm, a dus cu timpul la o serie de dificultăti, unele dintre acestea având consecinte foarte grave.  Aceste false probleme nu au existat în teologia ortodoxă.

Păcatul originar

Dacă botezul oferă o anulare a vinovătiei până la un moment în timp, care ar fi în conceptia catolică rostul botezului pruncilor, dat fiind că acestia sunt lipsiti de responsabilitatea cu privire la călcarea legii? Pruncii au fost botezati din totdeauna în istoria bisericii si în primele sute de ani de crestinism nu a existat nici o controversă cu privire la acest subiect. Solutia problemei a fost doctrina păcatului originar, potrivit căreia copii se nasc deja cu un deficit în ce priveste starea juridică înaintea lui Dumnezeu. Prin această doctrină botezul căpăta o explicatie, fiind o spălare a vinei păcatului originar.

Starea crestinului după botez

Dacă botezul era o anulare juridică a vinovătiei existente până la un anumit punct, ce se întâmplă după acest act? Practica de zi cu zi ne arată că oamenii continuă să păcătuiască. Ce sens are deci un act care ne absolvă de pedeapsă până la un anumit punct, după care ne abandonează aceleiasi stări de vinovătie? Solutia Bisericii Catolice a fost practica penitentei, care era un mod de a absolvi pe om de păcatele de după botez.

Păcatele nemărturisit 

Păcatele noastre sunt atât de multe încât, în ciuda intentiei oamenilor de a le înlătura prin penitente, unele rămân nemărturisite. Ce se întâmplă cu aceste păcate pentru care uităm să plătim aici pe pământ? Ca răspuns la această întrebare, a apărut învătătura cu privire la Purgatoriu, ca o stare suspendată între Rai si Iad, un loc în care cei care au trecut din viata aceasta suferă anumite chinuri prin care plătesc pentru păcatele nemărturisite.

Criteriul judecătii

Fiind absolviti de păcatul originar prin botez si de alte păcate (prin spovedanie si penitentă), starea juridică a omului rămâne totusi neclară. Pe de altă parte, nimeni nu doreste să petreacă prea mult timp în Purgatoriu. Solutia constă în facerea de fapte bune. Acestea au capacitatea de a compensa unele păcate, iar un Judecător drept nu va uita să le cântărească ca pe o contra-greutate la multele păcate nerezolvate.

Să observăm că aceste probleme nu au existat în Biserica Ortodoxă. Într-adevăr, aceasta nu are o doctrină a păcatului originar (decât ca tendintă spre păcat a omului), nu practică penitenta (disciplina aplicată de preot sau episcop nu este tot una cu penitenta). În teologia ortodoxă nu există o doctrină a Purgatoriului si, în ciuda a ceea ce protestantii cred despre Ortodoxie, meritele nu sunt o compensare juridică a păcatelor. Dar aceste aspecte vor fi tratate aici mai târziu.

Consecinte tragice

Dificultătile pe care le-am însirat si solutiile lor au dus în cele din urmă la anumite practici absurde, care erau de fapt consecinte logice ale acestei conceptii cu privire la mântuire. De exemplu, anumiti clerici catolici au descoperit un mijloc foarte lucrativ de a oferi credinciosilor oportunităti pentru fapte bune. De ce nu ar fi „faptele bune” măsurate precis si chiar vândute sub forma indulgentelor? Practica indulgentelor a reprezentat nu numai dorinta de îmbogătire a Bisericii Catolice, ci si un triumf al rationalismului, al dorintei umane de a întelege si a măsura mântuirea. A început astfel un trafic de indulgente care sugea banii din buzunarele credinciosilor de rând si îi aduna în trezoreria Bisericii Catolice.

Cu timpul, aceste practici au îndepărtat complet pe credinciosi de învătătura mântuirii prin har. În timp ce crestinii de rând erau lăsati nesiguri cu privire la soarta lor vesnică, papalitatea acumula averi care se transformau în palate si catedrale imense, împodobite de cei mai mari artisti umanisti ai lumii. Această stare de coruptie cerea o corectare urgentă, care a venit în cele din urmă prin Martin Luther si miscarea protestantă. Din păcate si în mod tragic, cei care s-au revoltat împotriva coruptiei bisericii au uitat să privească spre Biserica Ortodoxă, care a fost prin harul lui Dumnezeu ferită de aceste aberatii si care a păstrat cu credinciosie învătătura apostolilor.  

Protestantismul

Înnoirea bisericii din Apus prin înlăturarea coruptiei si a unor învătături gresite a fost binevenită. Reforma a pornit pe acest drum, dar a alunecat imediat în directii gresite, introducând învătături care erau cu totul noi în crestinism.

Una din problemele Reformei a fost faptul că ea a păstrat cadrul juridic în care era înteleasă mântuirea. Solutiile dezvoltate de Reformă au fost diferite de cele ale Bisericii Catolice, dar au păstrat aceeasi conceptie. Cu alte cuvinte, punctul de plecare a rămas acelasi.

Ca răspuns la sistemul meritelor, Reforma a revenit la învătătura biblică a mântuirii prin har. Dintr-o singură trăsătură de condei, Luther si Calvin au rezolvat multe din dilemele si dificultătile teologiei catolice. Pentru protestanti, iertarea păcatelor a fost câstigată o singură dată de Hristos. Penitentele, Purgatoriul si faptele bune devin astfel lipsite de sens. Mântuirea este însusită de individ prin credintă, iar orice altfel de practici sunt inutile. Credinciosul nu mai trebuie nici sa se spovedească, nici sa agonisească fapte bune. El trebuie doar să creadă în mântuirea adusă de Hristos. Asentimentul mintal, acordul personal sunt singurele necesare pentru însusirea mântuirii.

De la început, Luther a trebuit să se lupte cu o serie de texte ale Scripturii care infirmau conceptia lui simplificatoare. În traducerea germană a Bibliei, el a făcut o modificare, introducând fraza „numai prin credintă”, cu toate că „numai” nu exista în textul original. Anumiti învătati i-au atras atentia asupra acestei greseli intentionate, dar, cu siguranta care-l caracteriza, Luther a refuzat să o corecteze. Ulterior această falsificare a Scripturii a fost îndepărtată, dar era prea târziu. Între timp, sola fide (numai prin credintă) a devenit unul din strigătele Protestantismului. Luther a pledat de asemenea pentru scoaterea Epistolei lui Iacov si a Apocalipsei din canonul Noului Testament. Într-adevăr, Iacov declară într-un mod explicit, fără să lase nici o îndoială cu privire la acest subiect:

"Vedeti dar că din fapte este îndreptat omul, nu numai din credintă." (Iacov 2:24)

Este uimitor că cel care a sustinea Scriptura ca singura sursă de autoritate a ales să calce în picioare o învătătura a Scripturii si chiar să ceară mutilarea ei.

Asa cum am arătat, Luther si Calvin au mentinut cadrul juridic al mântuirii, preluându-l de la Biserica Catolică. Toate doctrinele lor ulterioare au fost dezvoltate în acest cadru.

Neoprotestantii moderni

Neoprotestantii au dus mai departe revolutia începută de Luther. Ideile lor au devenit tot mai radicale. Miscarea neoprotestantă a dezvoltat un iconoclasm si o aversiune fată de tainele Bisericii care nu era întâlnită la primii reformatori. Rând pe rând, neoprotestantii au înlăturat o serie de practici traditionale ale bisericii, cum ar fi ierarhia, botezul copiilor sau tainele. Într-un anumit sens, ei au fost consecventi. Într-adevăr, această dezvoltare a fost o consecintă logică a presupozitiilor fundamentale cu privire la autoritate (Sola Scriptura) si la mântuire (Sola Fide). Neoprotestantii au introdus o serie de noutăti, învătături neîntâlnite până atunci, uitând că noutatea este prima manifestare a oricărei erezii. Dar curând ei au fost confruntati cu anumite dificultăti care au izvorât din aceste presupozitii.

Unitatea bisericii

Mentionez această problemă doar în treacăt, ea nefiind legată în mod direct de tema acestui articol.

Sola Scriptura însemna că fiecare individ este liber si chiar încurajat să înteleagă singur, pentru el însusi Scriptura. Dacă pentru catolici singura interpretare autoritativă provenea de la Papă, pentru neoprotestanti fiecare credincios devenea un mic Papă, hotărând pentru el însusi propria lui interpretare. Aceasta a dus în mod natural la o veritabilă explozie a numărului confesiunilor protestante. Solutia? Doctrina bisericii invizibile! După ce timp de 2000 de ani împărătia lui Dumnezeu s-a manifestat într-un popor vizibil – Israelul – si timp de 1500 de ani prin ceea ce Apostolul Pavel numeste Adevăratul Israel, Biserica, dintr-o dată împărătia devine invizibilă, ascunsă doar în inimile si mintile credinciosilor. Partea vizibilă este doar o institutie pur omenească, fără consecinte spirituale.

Mântuirea copiilor

În cadrul juridic al conceptiei protestante despre mântuire, „contractul” care duce la însusirea mântuirii trebuie „semnat” de o persoană responsabilă din punct de vedere juridic. Aceasta este explicatia refuzului de a boteza copii. Dar ce se întâmplă deci cu acei copii care au murit înainte de vârsta responsabilitătii? Ei nu au încheiat un astfel de „contract”. Unii neoprotestanti cred că acesti copii sunt automat mântuiti. Alti teologi neoprotestanti sustin că acestia sunt pierduti.

Nevoia „convertirii”

Dat fiind că partea omului în mântuire are aspectul juridic al consensului, al acceptării, al asentimentului mintal, acest asentiment trebuie dat în mod clar, altfel omul nu este sigur dacă a fost mântuit. În felul acesta, copiii credinciosilor sunt presati să aibă o artificială „întoarcere la Dumnezeu” sau „criză”, altfel acest acord nu este în mod clar „semnat”.

Momentul mântuirii

Un acord juridic presupune un moment precis în timp în care devine valabil. Una din două: un individ fie a „semnat”, fie „nu a semnat”. În orice moment din viată, omul este sau mântuit, sau pierdut. Mai mult decât atât, se presupune că fiecare trebuie să stie pentru el însusi starea în care se află. Problema este că multi dintre cei care au „semnat” printr-un acord mintal sincer se dovedesc a fi departe de Dumnezeu. Care este explicatia? Sunt acestia cu adevărat mântuiti? Unii protestanti răspund în mod răspicat „Da, pentru că singura conditie a mântuirii este credinta în jertfa Domnului Iisus”. În felul acesta apare un fel de mântuire care nu atinge natura umană, o mântuire conditionată doar de acordul mintal.

Alti neoprotestanti folosesc un mic subterfugiu logic. Ei spun că cei care se dovedesc nevrednici de Hristos, nici măcar nu au fost mântuiti. Sunt mântuiti doar aceia care au crezut (singura conditie) si a căror viată dovedeste mântuirea. Aceasta duce în cele din urmă la acceptarea implicită a necesitătii faptelor bune.

Siguranta mântuirii

Dacă mântuirea este asociată cu un moment precis în timp, atunci mântuirea este „posedată” de credincios, care o are sau nu o are. Într-un fel, mântuirea este ca o stampilă pe pasaport. Dacă am stampila, pot intra în Cer. Dacă nu o am, accesul este blocat. Hristos este „biletul de intrare în cer”. Dar poate un credincios mântuit pierde această viză de intrare? Diferiti neoprotestanti au diferite răspunsuri la această întrebare. Unii afirmă că mântuirea poate fi câstigată si pierdută. Dar aceasta creează o situatie paradoxală, în care ieri am fost mântuit, astăzi nu sunt mântuit iar mâine pot din nou să fiu mântuit.  Altii afirmă că odată câstigată, mântuirea nu se mai poate pierde. Dar înseamnă aceasta că nu există apostazie? Experienta umană confirmă posibilitatea apostaziei. Este absurd să credem că cel care se dezice în mod constient de Hristos poate mosteni împărătia cerurilor.

Semnificatia faptelor

Cei mai multi neoprotestanti nu neagă importanta faptelor bune, dar ei afirmă că ele sunt doar o consecintă a primirii mântuirii. Cu alte cuvinte, cel care a crezut si a fost mântuit produce în mod natural fapte bune. Problema este că există atât de multi crestini „mântuiti” care făptuiesc mult mai putin bine decât necrestinii. Unii cred (o învătătură sustinută de neoprotestantul chinez Watchman Lee) că omul nu trebuie să se străduiască deloc a face fapte bune, pentru că Duhul Sfânt le produce automat în el. Mai mult, orice străduintă în acest sens este chiar dăunătoare, pentru că nu dă loc lucrării Duhului Sfânt. Multi crestini au fost sedusi de această învătătură, dar au rămas complet dezamăgiti deoarece nu au descoperit nici o lucrare a Duhului Sfânt în ei separată de propriile lor eforturi.

Scopul vietii

Odată mântuiti, cu biletul către cer în mână, de ce ne mai lasă Dumnezeu să asteptăm? Lumea acesta va trece oricum si astfel viata aici nu mai are nici o valoare. Una din putinele explicatii este că Dumnezeu ne lasă în viată pentru a-i aduce si pe altii la El. Aceasta explică de ce în lumea neoprotestantă se pune un accent mult mai mare pe evanghelizare iar nu pe căutarea sfinteniei si a unirii mistice cu Hristos. În timp ce eroii Ortodoxiei sunt sfintii în care Hristos a luat chip în mod desăvârsit, eroii neoprotestantilor sunt cei care au adus cât mai multe suflete la Hristos. Dar ce putem spune despre milioanele de credinciosi care nu au adus pe nimeni la Domnul? Este viata lor după mântuire complet ratată?

Conceptia ortodoxă a mântuirii

Mântuirea implică taine care sunt mai presus de o întelegere simplistă. Pentru a o întelege, noi oamenii folosim o serie de metafore, care uneori sunt mai elocvente decât expunerile sistematice. Însusi Hristos a folosit astfel de metafore în pilda fiului risipitor sau în pilda celor zece fecioare. Aceste metafore ne ajută să ne formăm anumite modele mintale, fără ca nici unul dintre ele să epuizeze realitatea divină. Problema este dacă alegem acele metafore care ne apropie de adevăr sau dacă recurgem la scheme reductioniste care ne duc la conceptii gresite.

După cum am văzut, atât catolicii cât si protestantii folosesc metafora Judecătorului care tine socoteala vinovătiei si aplică iertarea în urma consimtământului constient al individului, prin „transferul” de neprihănire din contul lui Hristos în contul lui. Dar Scriptura si Biserica ne prezintă alte metafore, mai profunde si mai apropiate de adevăr.

Conceptia ortodoxă a mântuirii este în mod esential ontologică (ontos – fiintă, existentă). Conflictul nu este atât între vinovătie si justificare, cât între moarte si viată. În conceptia juridică, Dumnezeu apare ca un Suveran care se supără pentru că niste fiinte create de El I-au călcat legea.  În conceptia ontologică, Dumnezeu este sursa vietii si părăsirea Lui înseamnă în mod implicit moartea, văzută nu ca o pedeapsă, ci ca o lipsă a vietii.

De ce avem nevoie de mântuire?

Mântuirea implică ideea de a fi salvati de la ceva. Care este nenorocirea, năpasta de care trebuie să fim salvati? Protestantii si catolicii răspund: suntem salvati de pedeapsa lui Dumenzeu. Ortodocsii răspund: suntem salvati de la moarte, de la tirania pasiunilor păcătoase, de la pierderea tintei noastre de a ne asemăna cu Dumnezeu.

Baza acestei conceptii ortodoxe apare clar in primele capitole ale Genezei. Într-adevăr, Dumnezeu le spune primilor oameni, „Dacă veti mânca din pomul acesta veti muri!” Conceptia juridică interpretează în mod fortat această declaratie a lui Dumnezeu, ca si cum Dumnezeu ar fi spus, „Dacă veti mânca, vă voi omorî!” Dar Dumnezeul iubitor de oameni nu spune asa ceva. El afirmă doar un lucru evident, anume că dacă omul întoarce spatele sursei vietii, atunci implicit se îndreaptă către moarte. Moartea este o consecintă naturală a păcatului, nu un decret de pedeapsă de la Dumnezeu. Apostolul Pavel ne învată că plata păcatului este moartea. Legătura dintre păcat si moarte este directă, nu consecinta unui decret al unui Dumnezeu care Se supără si Se simte jignit.

Păcatul afectează natura umană, o corupe si o murdăreste. Ca urmare omul îsi ratează scopul pentru care a fost creat, acela de a se uni cu Dumnezeu si de a avea chipul si asemănarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel scrie, „Toti au păcătuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” Observati că el nu scrie, „Toti au păcătuit si acum Dumnezeu îi va ucide.” Cuvintele lui Pavel ne arată care este de fapt problema noastră: păcatul ne-a afectat fiinta, natura si ne-a schimbat din purtători ai vietii si slavei divine în purtători ai mortii.

Prin urmare starea de care trebuie să fim mântuiti este nu atât mânia unui Dumnezeu supărat cât întunecarea si murdăria naturii noastre lipsită de sursa vietii si pătrunsă de moarte. Am pierdut prin păcat asemănarea cu Dumnezeu si suntem incapabili să mai avem legătură cu El, sursa vietii. Problema tine nu de socoteala păcatelor, ci de starea fiintei noastre. Suntem nu respinsi de Dumnezeu, ci incapabili de a ne mai apropia de El din cauza stării noastre corupte. De aceea, în Ortodoxie mântuirea nu are un aspect juridic, ci unul terapeutic. Suntem cu totii bolnavi de păcat si de moarte si avem nevoie de vindecare.

Numai prin har

Dar această vindecare de păcat si de moarte nu poate avea loc prin eforturile omului. Orice efort individual de schimbare a naturii noastre este sortit esecului. Toate faptele noastre bune nu au capacitatea de a ne mântui. Un om poate fi perfect din punct de vedere moral, se poate abtine de la orice păcat, dar despărtit de Dumnezeu tot rămâne pierdut. Numai initiativa si interventia lui Dumnezeu poate schimba omul si îl poate reaseza pe drumul care duce la unirea cu Dumnezeu.  Dar aceasta cere cooperarea omului, nu doar ca o declaratie de credintă, nu doar ca o semnătură care să-l treacă de partea cealaltă, ci ca o străduintă continuă de a fi transformat prin puterea Duhului Sfânt.

Semnificatia lucrării lui Hristos

În întelegerea juridică a mântuirii, singurul fapt cu adevărat semnificativ a fost jertfa de pe cruce a lui Hristos, care a „satisfăcut mânia lui Dumnezeu”. Întrebat cum a fost mântuit, de obicei un neoprotestant răspunde: „Prin sângele lui Hristos”. Fără a nega în nici un fel importanta crucii si a jertfei lui Hristos, ortodocsii văd lucrarea de mântuire într-un cadru mult mai vast. Pentru ortodocsi, Întruparea, Crucea, Învierea si Sederea la dreapta Tatălui sunt aspecte la fel de importante în lucrarea de mântuire. Crezul nicean le mentionează pe toate patru.

Întruparea

Pentru neoprotestanti, Întruparea este un mijloc, o verigă necesară pentru a se ajunge la Cruce. Aceasta ne lasă cu întrebarea, de ce a fost necesar ca Logosul să devină om? De ce nu ar fi putut Dumnezeu aduce jertfa mântuitoare în cer, fără să fi devenit om? Răspunsul ortodox este că Întruparea nu a fost doar un mijloc (cum a fost de exemplu intrarea în Ierusalim înainte de condamnarea la moarte), ci un aspect esential al mântuirii. Prin Întrupare, Logosul a luat natura noastră pentru ca mai apoi noi să putem lua natura Lui. Întrupare reprezintă împlinirea unuia din scopurile creatiei, Dumnezeu iubind lumea, dorind să se unească si să se identifice cu creatia Lui. Dumnezeu a luat o natură umană pentru a putea transforma si îndumnezei această natură.

"...Care, Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o stirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor si la înfătisare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, si încă moarte pe cruce. Pentru aceea, si Dumnezeu L-a preaînăltat si I-a dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor ceresti si al celor pământesti si al celor de dedesubt. Si să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl." (Filipeni 2:6-11)

Dumnezeu S-a „golit” de Sine si a luat o natură umană pentru ca prin aceasta să opereze o schimbare în natura umană. Omul se poate acum goli de sine (de păcat, moarte si egoism) si poate lua o natură dumnezeiască. Unul din Părintii Bisericii a spus, „Hristos a luat natura umană pentru ca noi să putem lua natura divină”. Dacă această golire a lui Hristos (termenul grecesc folosit de teologi este acela de kenosis) a continuat în cursul întregii Lui vieti, culminând la cruce, golirea noastră de natura umană păcătoasă are si ea loc în cursul întregii vieti, printr-un proces continuu de îndumnezeire, de theosis.

Jertfa de pe Cruce

Hristos a purtat păcatele noastre în trupul său pe cruce. Dar jertfa Lui nu a fost făcută doar către Dumnezeu ci si către natura umană. Jertfa Lui reprezintă cea mai înaltă expresie a dragostei, un act în care în mod suprem natura umană este golită de orice egoism si dăruită în mod total lui Dumnezeu. El a murit pentru păcat, si unindu-ne cu El ne unim cu moartea Lui. Atunci când omul este în Hristos si Hristos este în om, omul participă într-un mod tainic dar real la această moarte. Păcatul a fost spălat si omul poate participa la o natură nouă, dedicată cu totul lui Dumnezeu. Această îmbrăcare cu Hristos are loc prin participarea la tainele Bisericii, cum ar fi botezul.

"Au nu stiti că toti câti în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?" (Romani 6:3)

Fiind în mod mistic dar real în Hristos (nu doar ca metaforă), suntem spălati de păcate.

Învierea

În timp ce pentru protestanti Învierea este doar o confirmare a dumnezeirii lui Hristos si un semn al acceptării jertfei Lui de către Dumnezeu-Tatăl, pentru ortodocsi ea înseamnă mult mai mult. Lucrarea lui Hristos nu s-a încheiat pe cruce, ci a continuat în Hades. După moartea sa pe cruce, Hristos s-a coborât în Hades, urmând drumul parcurs de toti oamenii. Dar Hadesul nu L-a putut retine pe Fiul lui Dumnezeu, care a rupt legăturile mortii nu numai pentru El, ci si pentru cei toti care se unesc cu El. Prin urmare, moartea a fost biruită si nu-i mai poate tine în bratele ei pe cei care sunt al lui Hristos.

"Dar acum Hristos a înviat din morti, fiind începătură (a învierii) celor adormiti." (1 Corinteni 15:20)

În lucrarea lui de mântuire, Hristos a biruit moartea si portile Hadesului. Si aceasta este o parte si un aspect al mântuirii noastre.

Sederea la dreapta Tatălui

Dar lucrarea de mântuire a lui Hristos se continuă si prin aceea că El se află la dreapta Tatălui, unde mijloceste pentru noi.

Hristos este Căpetenia mântuirii noastre, cel care a deschis prin natura lui umană un nou drum, pe care îl putem urma si noi fiind în mod mistic uniti cu El, parte din Trupul Lui.

Am trecut foarte repede peste această prezentare incompletă (si cine ar putea să o descrie în întregime?) a lucrării de mântuire a lui Hristos. Este important de observat că mântuirea apare astfel nu ca o lucrare într-un tribunal cosmic în care jignirea lui Dumnezeu trebuie satisfăcută, ci ca o lucrare care afectează bazele cele mai adânci ale creatiei si ale fiintei umane. Cu alte cuvinte, chiar dacă acceptăm anumite elemente juridice, în mod esential mântuirea are un caracter ontologic, unul care afectează natura lucrurilor, nu doar dosarul greselilor noastre. Această viziune ortodoxă este mult mai amplă si mai cuprinzătoare si se bazează pe o multitudine de texte, nu doar pe o selectie care are de-a face cu vinovătia si pedeapsa.

În această viziune, Dumnezeu nu apare ca un suveran jignit, ci ca un iubitor de oameni. Ca în pilda fiului risipitor, Tatăl este Unul care iubeste si iartă, oricând gata să-Si primească fiul înapoi. Este necesar doar ca fiul să se întoarcă acasă. În această pildă fundamentală nu se mentionează nici idea substitutiei legale, nici ideea satisfacerii mâniei divine.

Ne putem întreba ce se întâmplă atunci când un tată uman descoperă păcat sau stricăciune în fiul său. Este oare preocuparea principală a tatălui aceea de a-si satisface mânia si a restabili justitia prin pedepsirea fiului? Nu este el mai degrabă interesat să schimbe natura fiului său? Nu vrea el mai degrabă să-l facă drept asa cum el, tatăl, este drept? Dar această scoatere a fiului din starea decăzută nu se face fără sacrificiu. Tatăl fiului risipitor a trebuit să-l astepte, să-l curete si să-l spele de murdăria lumii.

Conceptia juridică a mântuirii creează o altă problemă. Într-adevăr, lucrarea de mântuire a lui Hristos apare ca o rezolvare a unui conflict în interiorul Dumnezeirii, conflictul dintre justitie si dragoste. Pastorul baptist Iosif Ton descrie acest presupus conflict în cartea sa Să ne cunoastem crezul:

Asadar, problema lui Dumnezeu este aceasta: pe de-o parte, dreptatea Lui Îl obligă să ne ucidă si, pe de altă parte, Dumnezeu fiind dragoste, dragostea lui Îi spune: „Găseste o cale prin care să poti îndreptăti pe oameni, o solutie prin care să-i poti justifica.”

Acest fel de a vedea lucrurile ne duce usor către o erezie în care am considera Justitia lui Dumnezeu ca o realitate de sine-stătătoare, ca o necesitate impusă din afară sau de deasupra lui Dumnezeu. Este ca si cum am recunoaste o realitate supra-Dumnezeiască, o lege supremă căreia Însusi Dumnezeu trebuie să i se supună. În Biserica Ortodoxă o astfel de idee a unei Justitii universale nu este acceptată. Dreptatea lui Dumnezeu se referă la bunătatea lui Dumnezeu, iar între dreptatea si dragostea Lui nu există nici un conflict. Dumnezeu este drept pentru că din El izvorăsc doar acte de bunătate si dragoste. Fată de om Justitia poate exista ca ceva exterior si deasupra naturii umane. Dar atunci când vorbim de dreptatea lui Dumnezeu vorbim de fapt despre actele Lui drepte si bune, care izvorăsc din natura Lui. Dreptatea nu este nici componentă a Dumnezeirii, nici necesitate universală. 

Conceptia juridică duce chiar la o distorsionare a învătăturii despre Sfânta Treime. Într-adevăr, după această conceptie, Tatăl este mâniat pe noi până la jertfa Fiului, iar Duhul Sfânt lucrează în credinciosi numai după ce această jertfă este săvârsită de Hristos si însusită de individ. Este ca si cum Cele Trei Persoane ar avea scopuri sau directii diferite. Dar în întreaga istorie a mântuirii vedem pe Cele Trei Persoane împreună active în lucrarea de mântuire.

În timp ce în conceptia juridică Hristos rezolvă un conflictul dintre justitie si dragoste, în viziunea ortodoxă Hristos rezolvă conflictul dintre moarte si viată. Pentru ortodocsi Dumnezeu este întotdeauna drept si întotdeauna iubitor de oameni, iar Hristos a venit să-i scape pe oameni nu de mânia unui suveran jignit, căruia necesitatea Justitiei îi cere să ne pedepsească, ci de moartea pe care singuri si-au ales-o si din care nu pot iesi singuri. El a creat o nouă realitate cosmică, aceea a Omului desăvârsit, plăcut Tatălui si pătruns de energiile Duhului Sfânt. În mod mistic noi ne unim cu El si suntem transformati devenind si noi, în cuvintele Apostolului Petru, părtasi la natura divină.

Tinta credinciosului nu este deci obtinerea stampilei de intrare în cer prin acceptarea mintală a jertfei lui Hristos, ci participarea la natura divină, participare care a fost făcută posibilă de către Hristos. Tinta este „eu în Hristos si Hristos în mine”. Asa cum declară Apostolul Pavel în Galateni 2:20,

"M-am răstignit împreună cu Hristos; si nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieste în mine. Si viata de acum, în trup, o trăiesc în credinta în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine. "

Tot asa si Apostolul Petru descrie tinta noastră nu ca o scăpare de iad, ci ca o părtăsie la natura divină:

"Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viată si spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoastem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa si prin puterea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari si pretioase făgăduinte, ca prin ele să vă faceti părtasi dumnezeiestii firi, scăpând de stricăciunea poftei celei din lume." (2 Petru 1:3,4)

Cum suntem mântuiti?

Răspunsul pe care îl dau protestantii sau neoprotestantii la această întrebare este o continuare a conceptiei lor juridice cu privire la mântuire. Dacă jertfa lui Hristos a avut caracterul unei tranzactii de natură juridică, în care s-a plătit pentru o anumită vinovătie prin executarea unei pedepse, atunci primirea acestei mântuiri este tot o tranzactie juridică, în care omul trebuie să semneze printr-un act bine stabilit în timp. Acest act este descris prin diferite expresii, cum ar fi „si-a predat viata lui Dumnezeu”, „L-a primit pe Hristos în inima lui” sau „L-a primit pe Hristos ca mântuitor personal”. Înainte de acest act, omul era pierdut. După acest act, omul este mântuit.

Iată cum descrie Iosif Ton în cartea sa Să ne cunoastem crezul o experientă tipică de acest gen, în cazul lui Dumitru Cornilescu:

"Traducând Epistola către Romani, a înteles într-o clipită calea mântuirii. El a priceput că, desi era preot-călugăr, el nu era mântuit pentru că niciodată nu-L primise pe Isus ca Mântuitor personal. Atunci s-a aplecat pe genunchi, s-a predat Domnului, L-a primit ca Mântuitor si o mare bucurie a pus stăpânire pe inima lui. Apoi a început să spună si altora despre calea mântuirii. Fratele Cornilescu s-a pocăit, apoi a fost dat afară din Biserica Ortodoxă. "

Acest scurt pasaj are anumite implicatii cu caracter polemic, încercând să dovedească faptul că (1) un preot sau călugăr nu este mântuit decât dacă are o experientă tipic neoprotestantă si (2) că Biserica Ortodoxă nu suferă în interiorul ei oameni cu adevărat pocăiti. Lăsând la o parte continutul polemic, observăm caracterul clar juridic al acestei experiente în care omul îsi depune semnătura pe actul mântuirii.

Dar această descriere a „experientei mântuirii” ridică o serie de întrebări. Dacă un călugăr renuntă la lume si din dragoste jertfitoare pentru Dumnezeu îsi dedică întreaga viată rugăciunii si slujirii Lui, este oare posibil ca el să nu fie mântuit pentru că nu a avut un moment în care „L-a invitat pe Hristos în inima lui”? Ce se poate spune despre milioanele de credinciosi care de-a lungul veacurilor L-au iubit pe Dumnezeu, dar nu au cunoscut practica neoprotestantă a rugăciunii de predare? A fost oare Biserica lui Hristos un esec total timp de 1600 de ani pentru că nu a cunoscut această practică neoprotestantă? Se află oare în iad martirii din timpul persecutiei lui Diocletian pentru că au fost botezati ca prunci si au crezut toată viata, fără a avea o experientă de convertire? 

Atât Scriptura cât si traditia milenară a Bisericii ne prezintă o conceptie mult mai bogată cu privire la primirea mântuirii. Conceptia neoprotestantă este seducătoare prin logica ei, dar sărăceste si fortează învătătura Scripturii. Neoprotestantii pun un semn de identitate între convertire si mântuire. Dar convertirea este un asentiment mintal, un eveniment necesar în viata celor care nu L-au cunoscut niciodată pe Hristos. Ea reprezintă doar un început de drum. Multe din experientele descrise în Faptele Apostolilor sunt experiente de convertire pentru că acolo este vorba de o lume care nu stia nimic despre Hristos. Convertirea era necesară pentru cei care fuseseră farisei sau păgâni. Era normal ca la un anumit moment acestia să-si schimbe conceptiile, să fie convertiti.

De ce avem nevoie de mântuire? Pentru că în mod natural ne aflăm în păcat si în moarte si suntem despărtiti de Dumnezeu. Mântuirea înseamnă întoarcere către viată, unire cu Hristos si transformare a naturii noastre, transformare care se face numai prin puterea lui Dumnezeu, dar cu acordul si colaborarea omului. Această transformare a devenit posibilă prin lucrarea de mântuire a lui Hristos.

Îndreptătire si sfintire

Protestantii si neoprotestantii văd o deosebire esentială între îndreptătire (justificare) si sfintire. Pentru ei, îndreptătirea este un act exterior făcut de Dumnezeu de la distantă, în care omul este declarat drept. Fiind declarat drept, omul este mântuit. În această conceptie, îndreptătirea este pur exterioară si nu afectează natura omului. În ultimă instantă, omul este mântuit printr-un acord dat la lucrarea lui Hristos.

Dar si în protestantism se recunoaste nevoia ca natura omului să fie schimbată. Protestantii văd această schimbare în lucrarea de sfintire. Sfintirea operează, spun protestantii, în cei care au fost deja justificati sau mântuiti.

Scriptura nu separă însă îndreptătirea de sfintire. Cele două apar împreună ca o singură lucrare care afectează fiinta omului. De multe ori confuzia apare dintr-o citire gresită a Epistolei către Romani, în care Apostolul Pavel foloseste în mod repetat termenul de îndreptătire. Pavel foloseste acest termen deoarece el se afla într-o controversă cu iudeii timpului său, care vedeau si ei mântuirea în termeni juridici, dar bazată pe faptele legii. Iudeilor care declarau că sunt drepti prin tinerea legii, Pavel le răspunde că îndreptătirea noastră se dobândeste nu prin faptele legii ci prin credinta în Hristos. Ca si ei, Pavel vorbeste despre îndreptătire, dar le răstoarnă argumentul. Dar nici pentru Pavel îndreptătirea nu este un act exterior, ci o realitate dinamică ce se primeste prin credinta care implică o participare a omului. Îndreptătirea este un proces care se dezvoltă în om prin puterea Duhului Sfânt care ne uneste cu Hristos si prin deplina cooperare a omului.

Pentru Apostolul Pavel, sfintirea si îndreptătirea sunt parte a aceluiasi proces dinamic. El nu vorbeste niciodată de cei care au fost justificati ca fiind o categorie separată de a celor care au fost sfintiti. El nu vorbeste despre o mântuire care se capătă prin justificarea declarată de Dumnezeu în urma acordului nostru mintal. Îndreptătirea apare ca un proces dinamic, într-o mântuire la care se lucrează în tot cursul vietii.

Fiind posibilă numai în urma lucrării lui Hristos si prin puterea Duhului Sfânt, mântuirea este un proces care cere nu numai acordul, dar si efortul omului. Scriptura contine nenumărate texte care vorbesc despre acest efort.

Episcopul ortodox englez Kalistros Ware descrie mântuirea în felul următor:

... mântuirea este mai mult decât o schimbare externă a statutului nostru juridic, si mai mult decât o „imitare a lui Hristos” prin comportarea noastră morală. Mântuirea este nu mai putin decât o transformare atotcuprinzătoare a umanitătii noastre. A fi mântuit înseamnă a participa cu toată natura noastră la puterea, bucuria si slava lui Dumnezeu. Înseamnă a afirma clar si într-un mod realist, „Viata Lui este a mea.”

Mântuirea nu se împlineste deci printr-un act unic de „primire a lui Hristos în inimă”, ci este un proces de o viată, care cere cooperarea si efortul omului.

Credinta si faptele

Mântuirea se primeste prin credintă. Dar distinctia pe care protestantii si neoprotestantii o fac între fapte si credintă este pentru ortodocsi lipsită de sens. Într-adevăr, ne întrebăm, asemenea lui Iacov în Epistola sa, ce înseamnă credintă fără fapte? Este un nonsens. Toate exemplele de credintă pe care le găsim în Scriptură sunt exprimate prin fapte. Credinta adevărată este întotdeauna credinta faptelor. Dar nici faptele făcute în afara credintei nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu.  Credinta si faptele nu sunt separate, nici nu decurg una din alta într-o legătură de cauză si efect, ci sunt concomitente.  Ele se află, după cum spun teologii ortodocsi, într-o relatie de sinergie. Una nu poate avea loc fără cealaltă. Asa cum natura umană si cea divină a lui Hristos se află într-o relatie de sinergie, tot asa si faptele si credinta. A fi mântuit prin credintă nu înseamnă a fi mântuit în urma unui proces mintal, prin acceptarea chiar sinceră a unei afirmatii, ci în urma credintei care se manifestă prin fapte.

În acelasi timp, Ortodoxia respinge ideea că faptele bune ne-ar crea merite prin care să fim mântuiti. Conceptul de „merit” are o bază juridică, legală, pe care am văzut că Ortodoxia o respinge. Orice idee că omul si-ar putea reduce vina prin meritele faptelor bune este străină de gândirea ortodoxă. Si totusi faptele sunt importante, dar nu pentru „meritele” lor, ci pentru puterea pe care o au de a ne transforma. Efortul credinciosului de a face fapte bune duce în el însusi la îndumnezeirea omului, la împărtăsirea naturii divine. Faptele sunt importante în mântuirea noastră nu prin meritele pe care le-ar câstiga pentru noi, ci prin transformarea interioară pe care o produc în noi.

Sf. Serafim din Sarov dă o explicatie foarte frumoasă a importantei faptelor. El spune, folosind un limbaj metaforic, că prin faptele noastre bune noi „cumpărăm Duh Sfânt”. Asemenea unui negustor care vinde lucrurile de care nu are nevoie si cumpără altele mai de pret, tot asa si noi ne golim de noi însine, ne debarasăm de egoismul nostru si primim mai deplin Duhul Sfânt în viata noastră. Golirea noastră de natura păcătoasă prin practicarea faptelor bune are ca urmare umplerea de natura divină. Faptele noastre bune nu au ca scop acumularea de merite, ci transformarea fiintei noastre si implicit progresul pe cale mântuirii. Nu este vorba de o stare juridică, ci de una ontologică, care tine de fiinta si natura noastră.

Conceptia maximală privitoare la mântuire

Dacă mântuirea ar fi salvare de iad si bilet de intrare în cer, atunci ar fi natural să ne întrebăm „Care sunt conditiile minime pentru a fi mântuiti?” De cele mai multe ori, protestantii sau neoprotestantii răspund exact la această întrebare atunci când descriu mântuirea, spunând, „Singura conditie a mântuirii este credinta în Iisus Hristos”.  Ei insistă asupra învătăturii lor că faptele bune, Biserica, tainele, liturghia si icoanele nu sunt necesare mântuirii, sau sunt chiar dăunătoare, pentru că abat pe om de la „puritatea” credintei simple în Domnul Iisus.

Dar dacă mântuirea este unirea cu Hristos si îndumnezeirea omului, atunci întrebarea este alta, „Care sunt toate lucrurile care îmi ajută să fiu mântuit?” Scriptura si Traditia ortodoxă oferă un răspuns amplu la această întrebare. Acest răspuns cuprinde toate acele aspecte pe care protestantii le resping. Pentru ortodocsi nu numai credinta, dar si faptele bune, Biserica, liturghia, preotii, icoanele, rugăciunile, posturile si asceza, toate au un rol în mântuirea omului.

Protestantii întrebă, „Ce nevoie aveti de icoane?” sau „Ce nevoie aveti de preoti sau de liturghie?” Ortodocsii răspund, „Toate acestea sunt date pentru mântuirea noastră pentru că ne ajută să ne unim cu Hristos, să ne curătim inimile, să ne transformăm si să primim natura divină.”

Cineva a spus odată, „Preocupare excesivă pentru salvarea de iad este o urâciune.” Ortodoxia ne învată nu atât să scăpăm de iad, cât să ne unim cu Hristos. 

Dar ce se întâmplă cu cel care nu participă sau nu poate participa la toate aceste taine, simboluri sau lucrări ale Bisericii? Răspunsul este că ceea ce este obligatoriu pentru oameni nu este obligatoriu pentru Dumnezeu. Cu alte cuvinte eu trebuie să le fac pe toate, dar Dumnezeu mă poate mântui chiar dacă nu le-am făcut. Tâlharul de pe cruce a fost mântuit fără botez, cu toate că pentru noi botezul este obligatoriu. Dumnezeu poate mântui fără liturghie, fără icoane sau chiar fără taina botezului sau a euharistiei. Dar dacă doresc mântuirea trebuie să le caut si să le practic pe toate acestea. A face mai putin decât atât înseamnă să cad în păcatul prezumtiei, asemenea celui care îsi amână pocăinta, fără să stie ce-l asteaptă în ziua de mâine.

În conceptia ortodoxă, omul se uneste cu Hristos printr-o credintă care lucrează, si această unire aduce în fiinta omului îndreptătire si sfintire. Asa cum declară Apostolul Petru, scăpând de stricăciunea poftei din lume, ne facem părtasi firii dumnezeiesti. Tainele Bisericii si participarea activă la viata Trupului lui Hristos contribuie tocmai la această unire mistică între credinciosi si Hristos. Botezul este identificarea – nu doar simbolică, ci mistică si reală – cu moartea si învierea lui Hristos, iar euharistia este identificarea - nu doar simbolică, ci mistică si reală - cu trupul lui Hristos. Tainele ne afectează nu doar mintea, ci întreaga noastră natură, care se pătrunde de natura dumnezeiască.

Este posibil ca cineva să fie mântuit în afara Bisericii Ortodoxe? Da, este posibil. Este ca si cum cineva ar întreba, „Poate fi cineva vindecat fără doctor?” Da, este posibil, dar este mai dificil si mai riscant. Sf. Ignatiu, un discipol direct al Apostolului Ioan,  a scris că trupul si sângele lui Hristos pe care îl luăm în euharistie este „medicamentul nemuririi”. Poate unii care cred doar în simboluri dar nu în realităti se pot vindeca si fără acest medicament. Între neoprotestanti există multi credinciosi sinceri, care Îl iubesc cu adevărat pe Hristos. Multi dintre acestia nu au cunoscut niciodată Ortodoxia sau au auzit doar lucruri false despre ea, si Dumnezeu îi va judeca după ce au cunoscut, nu după ce nu au cunoscut. Noi nu suntem judecători ai inimii oamenilor, pe care doar Dumnezeu le cunoaste.

Concluzie

În confesiunile neoprotestante se propagă o conceptie truncată si uneori falsă cu privire la mântuire. În această conceptie, mântuirea este o scăpare de iad prin declaratia de neprihănire făcută din exterior de Dumnezeu. Această declaratie de justificare este posibilă pentru că Hristos a suportat mânia lui Dumnezeu în jertfa Sa pe cruce. Primirea mântuirii este un act bine definit în timp, în care omul acceptă această jertfă. Mântuirea are un aspect juridic.

Biserica Ortodoxă a păstrat în traditia si în practicile ei o conceptie completă a mântuirii, ca o împlinire a chemării omului de a se transforma după chipul si asemănarea lui Dumnezeu, de a se îndumnezei prin har.  Pentru ortodocsi, mântuirea nu înseamnă o schimbare a statutului juridic, ci o schimbare tainică dar si vizibilă a naturii umane prin unirea ei cu Hristos. Această schimbare a fost făcută posibilă de Hristos prin Întruparea, Răstignirea, Învierea si Sederea Lui la dreapta Tatălui. Ea este operată de Duhul Sfânt prin har în cel care crede, cu deplina participare a omului. Toate aspectele vietii Bisericii contribuie si sunt instrumente ale acestei mântuiri: tainele, închinarea, viata de asceză, rugăciunea, faptele bune. Mântuirea nu este un act, ci un proces care se continuă în tot cursul vietii credinciosului. Mântuirea nu are un aspect juridic, ci unul terapeutic.

Biserica Ortodoxă, văzută nu doar ca o institutie umană, ci ca o manifestare a Trupului lui Hristos, ca Biserică apostolică si sobornicească (completă, întreagă), posedă cadrul cel mai potrivit pentru mântuire, prin tainele, traditiile si învătăturile ei.

Omul care îsi caută într-adevăr mântuirea nu trebuie să se bazeze doar pe conditiile minime ale mântuirii, cum ar fi credinta, ci trebuie să caute oportunitătile maxime, pe care le poate găsi în această Biserică.