COPILUL IN LUMEA TELEVIZORULUI SI COMPUTERELOR

Oferim servicii de instalare, configurare si monitorizare servere linux (router, firewall, dns, web, email, baze de date, aplicatii, server de backup, domain controller, share de retea) de la 50 eur / instalare. Pentru detalii accesati site-ul BluePink.

In anii din urma a apărut o literatura ortodoxa care demasca efectul negativ al televizorului si al jocurilor pe calculator. Aceasta carte este dedicata unui singur, insa extrem de important aspect al acestei probleme: influenta sus-numitelor inventii asupra sufletului copilului. Autorul cartii, preot ortodox, remarcand raspandirea dereglarilor psihice si decaderea moralitatii la copiii societatii contemporane, pune acest fapt in legatura cu influenta negativa a mediului urban "tehnicizat". Bazandu-se pe literatura patristica, pe materiale din periodice si pe o serie de lucrari ortodoxe si folosind, de asemenea, exemple din literatura clasica rusa, el explica modul in care lumea inconjuratoare provoaca sufletului de copil emotii negative, cultiva in el fantezia sterila si patimile ucigatoare de suflet.

Autorul arata ca acele stari sufletesti particulare, ce pregatesc terenul pentru dezvoltarea patimilor, impatimirea legata de jocurile pe calculator, "reincarnarea" prin imaginatie in eroii de televiziune sau din jocurile pe calculator, cufundarea pasiva in vartejul gandurilor, toate aceste stari nu sunt un produs al civilizatiei moderne, ci erau bine cunoscute cu sute de ani in urma si au fost descrise de catre Sfintii Parinti, care le califica drept "pacatoase".

In carte exista si un "program pozitiv" sui generis: autorul, urmand traditiei Sfintilor Parinti, ne propune asa-numitele "antidoturi", pe care parintii, folosindu-le, vor putea, daca nu distruge, macar amortiza influentele ucigatoare de suflet ale lumii.

Nadajduim ca aceasta carte va afla ecou in randul cititorilor, ca se va arata necesara si folositoare in fiecare familie ortodoxa.

Lumea contemporana il starneste pe copil catre pacat la fiecare pas. De-abia reuseste copilul sa iasa din starea de frageda pruncie, ca din toate partile il pandesc deja inrauririle ucigatoare de suflet.

La aceasta contribuie cateodata si parintii "iubitori"; mai inainte de toate, prin aceea ca nu-si educa fiul sau fiica potrivit severelor principii ale comportamentului crestin, ci atata inclinatiile pacatoase ale firii lor, le stimuleaza dezvoltarea in directia pacatului. Sunt satisfacute toate capriciile posibile ale micutului: el capata alte si alte not jucarii, jocuri, distractii si amuzamente. Un asemenea copil nu stie ce este infranarea; el traieste calauzindu-se dupa o singura porunca: "eu vreau".

Si iata ca astfel pruncul creste potrivit zicalei ruse "parintilor ocara si neamului rusine". Un asemenea om si la varsta adulta se inconjoara de "jucarii", distractii si comoditati; el nu poate sa se opuna patimilor si se cufunda din ce in ce mai adanc in abisul pacatului.

lar jucariile din ziua de azi - si cele pentru copii, si cele pentru aduiti - sunt infinit de variate. Cei ce le fabrica folosesc ultimele realizari ale electronicii. Pentru ce ? Ca sa-l distreze pe "consumator" intr-un mod nou, inedit. lar "a-l distra" inseamna a-l distrage de la o atitudine serioasa, responsabila fata de viata, a-l abate de pe calea cea stramta, calea mantuitoare, si a-l trage spre pieire, pe calea cea batatorita a jocurilor si distractiilor.

Se spune ca scolarii japonezi sunt innebuniti dupa o noua jucarie electronica. Este vorba de asa-numitul "ceas-ou", programat sa imite un organism viu. Cu timpul, daca il "ingrijesti" cum trebuie, din "ou" trebuie sa "iasa" un "pui", care, la randul lui, are nevoie de ingrijire: o serie de operatiuni computerizate ii asigura "existenta".

Jucaria trebuie "hranita" la timp, trebuie "facut curat dupa ea", dimensiunile sale mici ii permit copilului sa nu se desparta de ea nici un minut. Daca toate operatiunile sunt indeplinite la timp si in mod corect, "puiul" "traieste", "creste", amintindu-i stapanului de existenta sa prin "piuit". Daca acesta uita de el sau face o greseala, "puiul" poate sa se "imbolnaveasca" si chiar sa "moara".

Pesemne ca aceasta "noutate" va aparea si la copiii rusi. Ea va inlocui jucariile-insotitor gen "cubul lui Rubik" sau jocurile electronice de buzunar. Poate ca deja se joaca cu ea copiii "noilor rusi" *. Ciudata jucarie. Un fleac inofensiv, o bagatela, un breloc intra cu omul in relatii complexe de interdependenta si aproape iubire. Un mecanism artificial, lipsit de viata, devine parca un partener de joc autonom al omului, acesta avand suflet nemuritor ! Aceasta este, desigur, pura iluzie, inchipuire, dar tocmai aceasta este esenta jocului.

* Este vorba de clasa celor care au facut averi considerabile, din afaceri mai mult sau mai putin curate, dupa caderea comunismului. (n. tr.)

Cum de a fost indragit pana într-atat de copii ? Explicatia "oficiala" este urmatoarea: ea a inlocuit cainele sau pisica, acestea nemaifiind acceptate intr-o familie japoneza a zilei de azi; dar ea nu reprezinta oare si un fel de simbol al copilariei din ziua de azi, al instrainarii, al singuratatii copilului de la oras, plasat in lumea lipsita de suflet a masinilor si care cauta in aceasta lume o mangaiere si un prieten ?...

Rupt de natura vie, copilul orasului contemporan traieste intr-o lume a masinilor, unde pulseaza, scanteiaza si te orbesc luminile artificiale si ecranele, unde se schimba caleidoscopic imaginile electronice; unde duduie automobilele; unde urla sistemele de semnalizare sonora; unde piuie computerele; unde totul in jur suna, zumzaie, bubuie, suiera; unde radioul si televizorul zi si noapte vorbesc, canta, urla, ameninta cu glasuri omenesti, "traiesc" alaturi de oameni si ii sorb in viata lor artificiala si fara de Dumnezeu.

Copilul, desigur, se adapteaza la lume, cum spun savantii, dar ce alternative are ? Adaptandu-se, el percepe insa lumea ca pe ceva dusmanos si infricosator.

Psihologii care se ocupa in mod special de aceasta problema au elaborat un test. Copilului (elev in scoala primara) i se dau o carioca rosie si una neagra si i se propune sa coloreze trei cercuri. Primul cerc simbolizeaza "clasa" din scoala, cel de al doilea simbolizeaza "spatiul de joaca" si cel de-al treilea simbolizeaza "orasul" (sau "lumea"). Culoarea rosie semnifica predominanta binelui, culoarea neagra cea a raului. Cu patru ani in urma (lucrarea este scrisa in 1997 - n. tr.), pe toate desenele culoarea rosie era mult mai bine reprezentata. Chiar daca "clasa" mai era vazuta si in "negru", "lumea" aparea totusi buna; iar in ziua de azi, aproape toti copiii (opt copii din zece) vad "orasul/lumea" in negru, rau, amenintator.

Tocmai prin acest fapt explica medicii cresterea proportiei de dereglari psihice la copii. Ei spun ca au aparut o multime de copii nevrotici, care traiesc intr-o stare de teroare cvasi-permanenta. Aceasta frica este numita "frica obsesiva".

Vor zice unii: pai bine, copiii s-au temut intotdeauna, de intuneric, de pilda: pare-se ca in noi preexista o cunoastere subconstienta a faptului ca intunericul este raul, iadul, taramul demonilor, iar lumina este binele, Dumnezeu. Copiii se tem si de moarte, ca de o taina necunoscuta si infricosatoare.

Psihologii insa vorbesc anume despre frica obsesiva, de masa, inaintea lumii inconjuratoare. Consecinte si simptome medicale ale acesteia sunt: envrezisul, defectele de vorbire, ticurile nervoase. Ei au constatat, oricum, ca aceasta nevroza afecteaza nu doar copiii din familii "defavorizate"; copiii "noilor rusi" sunt afectati de ea chiar in mai mare masura. Sociologii considera ca acest fapt este legat de criminalitatea "business"-ului contemporan: copilul unui om de afaceri aude deosebit de frecvent convorbiri legate de crime, torturi, rapiri de copii. Oricum, informatiile de natura sa trezeasca groaza nu-i ocolesc nici pe colegii lui de generatie din familii obisnuite.

Dezvoltandu-se, devenind constanta, aceasta frica il face pe copil pasiv, timorat, nehotarat sau, dimpotriva, agresiv. Cateodata, ambele aspecte se asociaza, conform imaginii despre lume care se formeaza la copil. Astfel, jocul preferat al unui baietel de sase ani, vesnic panicat, timid, era urmatorul: zile intregi, facand pe politistul, tortura pe scaunul electric un Mickey Mouse din plus.

Inaintea copilului apare problema: daca e sa incerci sa birui frica, ei bine, cum s-o faci ? Raspunsul cel mai la indemana este foarte simplu - sa devii tu insuti fioros.

Dupa cum scriu ziarele, in Rusia sunt astazi circa 100.000 de copii asociati in grupari criminale de sine statatoare. Zeci de copii au devenit ucigasi. Crimele nemotivate, stranii, savarsite de catre grupe de copii de 10-12 ani, poarta amprenta unei deosebite cruzimi, a unei veritabile ferocitati. Printre micii criminali se afla si copii care provin din familii foarte instarite, obisnuiti sa nu duca lipsa de nimic.

Aceste date dau marturie despre extrem de profunda pervertire morala a intregii noastre societati. Daca mai adaugam la ele si deprecierea fizica a scolarului din ziua de azi (potrivit statisticilor, el este ceva mai slab si cantareste cu 5 kg mai putin decat cel de aceeasi varsta cu zece ani in urma), dereglarile psihice si profunda sa pervertire ni se infatiseaza infricosatorul tablou al viitorului Rusiei.

Parintii se mahnesc adesea, vorbind despre fiul sau fiica lor: "Cat e de crud(a) cu noi! Cat e de nesimtitor si nepasator fata de suferinta noastra, de viata noastra!"

Sentimentui caracterului exceptional, irepetabil, al fiecarei personalitati umane este, in mod vizibil, dintru inceput sadit in firea noastra. Reactia copilului curat, nepervertit, la suferinta straina este intotdeauna vie si profunda. La fel se intampla si in ce priveste moartea. Copilul doreste ca toti sa aiba parte de bine si de bucurie. Cine nu stie cat de neplacute sunt pentru el povestile cu sfarsit nefericit! Insusi gandul ca cineva a suferit si n-a primit, in cele din urma, mangaiere (o mangaiere pe masura intelegerii constiintei copilului) starneste un adanc cutremur in sufletul lui.

De aceea, oamenii cu experienta in predarea din cadrul scolilor de duminica * stiu ca nu trebuie povestite copiilor nici vietile mucenicilor-patimitori si cu atat mai mult nu trebuie descrise amanuntele patimirilor lor - mai bine li se povesteste despre drepti, sfinti, ostasi, stareti, facatori de minuni.

* In Rusia, religia nefiind materie de invatamant, exista pe langa biserici asa-numitele "scoli de duminica", in cadrul carora se face educatie religioasa pentru copii. (n. tr.)

O fetita de cinci ani, crescuta pe langa biserica (fiind fiica de prescurareasa), a auzit pentru prima oara viata lui Alexie, omul lui Dumnezeu: cum a murit si zacea in sicriu, iar parintii abia atunci au aflat ca acel sarac, acea sluga era iubitui lor fiu pe care il pierdusera !... Dar fata nu intelegea ceva. Ea a refuzat sa accepte un asemenea sfarsit si intreba cu insistenta, la modul afirmativ: "Dar mama si tatal lui l-au luat din sicriu ?" Intr-adevar, de vreme ce l-au gasit, cum sa-l lase iar singur ? Acum inchipuiti-va ca acestei fetite sau alteia, sau unui baietel oarecare i se va povesti in fiecare zi despre omoruri, torturi, razboaie cosmice si totodata i se vor arata aceste lucruri - se va mai pastra oare simtirea infiorata a valorii si irepetabilitatii absolute a vietii fiecarui om ? Nu, ci mai degraba isi va insusi ideea (care se formeaza o data cu sentimentul fricii obsesive) ca viata omeneasca nu reprezinta nimic, ca omul este o gaza care poate fi strivita sau un robot care poate fi "scos din priza". Copilul se va deprinde sa accepte moartea ca pe un lucru cumplit, Insa de domeniul cotidianului.

Dupa aceasta, insa, nu mai avem de ce sa ne miram ca nu-l mai misca oboseala mamei, sau durerea de cap a tatei, sau neputinta batraneasca a bunicii.

Unde poate vedea copilul vremii noastre si crime, si violuri, si cadavre ciopartite ? Unde află el ce este un "sadic" sau un "pervers" ? Unde, in fine, poate vedea un mort iesind din groapa, un monstru cumplit, un demon ? Desigur, la televizor.

Aceste scene si acesti eroi umplu "thriller"-urile americane cu care - in pofida firavului protest al parintilor, sau in lipsa lor, sau impreuna cu ei - se delecteaza adolescentii rusi.

Apanajul fratilor si surorilor mai mici sunt, inca, "desenele animate". Cateva generatii de copii au crescut cu "desene animate". Pentru unii, desenul preferat era "Floarea purpurie" (ceva in genul "Frumoasa si Bestia" - n. tr.), pentru altii "Ceburaska" (in spiritul lui "Miaunel si Balanel" - n. tr.). Copiii din ziua de azi se uita la "desene animate" care seamana cu niste filme de razboi.

Intr-un articol pedagogic se face o comparatie interesanta intre niste vechi eroi ai "desenelor animate" si alti eroi, actuali: este vorba de testoasele ninja si de Ceburaska si prietenii sai. Daca Ceburaska seamana cu un copil simpatic si naiv, testoasele sunt mai degraba niste "baieti duri" care, facand ordine si reinstaurand dreptatea, "caftesc" la adversari in dreapta si in stanga - ei evoca nu o ceata de copii, ci o banda de tineri. Daca strengariile lui Ceburaska si ale prietenilor sai, chiar ei insisi apartin unei lumi luminoase si calde, testoasele traiesc si actioneaza intr-o cu totul alta lume, intunecata si cumplita, unde "gasca" eroilor se opune armatelor de partizani ai raului...

Nu incape discutie: "cunostinta" cu asemenea personaje il ajuta pe copil sa se "adapteze" mai repede si sa intre in lumea eroilor din filmele de razboi si a "thriller"-urilor "pentru aduiti": maniaci asasini, supermani zburatori si vampiri.

Vampirii (un film de "desene animate" se numeste chiar "Micul vampir"), monstrii, stafiile, vizitatorii din cosmos (in realitate, demoni) intra de pe "micile ecrane" in constiinta sarmanilor nostri copii, care adesea nu este protejata de nimic. Abundenta terifiantului toceste, in cele din urma, sensibilitatea si, ca urmare, copilul insusi vrea de-acum sa guste senzatii noi, mai tari. Tocmai acesta este modul in care actioneaza in om patima: ea cere hrana noua, are nevoie de tot mai mult si mat mult. Si iata ca pe adolescent nu-l mai sperie si nu-l mai misca de-acum maruntaiele scoase si cadavrele ciopartite.

Totui incepe prin dezvoltarea, in stadiul "desenelor animate", a unei nevroze persistente: caci copilul, spre deosebire de adult, inca nu distinge precis artificialul de realitate. El reactioneaza in mod sincer si violent la imaginea teatrala - de desen animat - cinematqgrafica, nerecunoscand defel caracterul conventional al acesteia.

Nu intamplator, atunci cand sunt anchetati parintii de catre medicii psihiatri cu privire la principala cauza a panicilor copilului, acestia scriu: "Desenele animate".

Prescolarii si scolarii mici fac cunostinta cu viata intr-un mod foarte activ. Specialistii in psihologie infantila spun ca copiii de aceasta varsta traiesc nu una, ci cateva vieti: si pe cea proprie, si pe cea a eroilor din povesti si din "desenele animate" din acelea care afla rasunet in sufletul impresionabil al copilului. Astfel, ei tind spre o traire maximala a evenimentelor.

Foarte mult depinde aici de educatori si mai inainte de toate de parinti. De ei depinde pe cine si in ce privinta vor imita copiii lor. Oare va fi "Micul vampir", sau Mickey Mouse, ori, mai tarziu, extraterestrul-superman ?

Desigur, este atragator sa devii puternic, un om de care se tem toti, in stare sa faca ce altii nu pot face - de pilda, sa pluteasca liber, ca o pasare, deasupra pamantului, sa dea foc lucrurilor cu privirea !... Cum sa nu...

Un baiat din Moscova iubea "desenele animate". Inchipuirea lui a fost aprinsa de catre un serial de "desene animate" despre ursuletii-gummy: acesti ursuleti puteau face sarituri dibace si inalte prin copaci, pe case s.a.m.d. La inceput, baietelul sarea prin apartament: "Sunt un ursulet-gummy ! Sunt un ursulet-gummy !" Si iata ca s-a suit, o data, impreuna cu alti copii, pe acoperisul unui bloc de saisprezece etaje. Copiii isi faceau de cap. Deodata, baietelului nostru i-a trecut prin cap ca ar putea, la fel ca ursuletii indragiti, sa sara pe acoperisul vecin: doar ei faceau exact la fel. Cativa pasi pana la margine si...

De aici reiese ca a dezvolta imaginatia copiiilor aratandu-le supereroi este un lucru foarte periculos.

Dar vai, nici aceasta intamplare tragica nu-i va face pe parintii copiilor mici sa scoata cablul televizorului din priza.

Pe langa toate cele aratate mai sus, "micul ecran", inaintea caruia familiile din ziua de azi isi petrec aproape in intregime timpul liber, aduce prejudicii neindoielnice sanatatii fizice si psihice a copiilor. Specialistii in psihiatrie si psihologie infantila presupun ca principalele boli ale copiilor secolului XXI vor fi cauzate de televiziune si computere.

leromonahul Anatolie (Berestov), doctor in stiinte medicale, explica detaliat modul in care televizorul dauneaza sanatatii copiilor.

In primul rand, cinescopul produce o iradiere care conduce la dereglari neuro-somatice in organismul copilului: in urma acestei iradieri, sistemul nervos al acestuia se epuizeaza rapid. In al doilea rand, sederea prelungita in fata ecranului de televizor (ca si in fata computerului sau chiar a cartii, daca copilul stie deja sa citeasca) conduce la tulburari astenonevrotice: din pricina sedentarismului se deregleaza functionarea intestinului, din organism se elimina defectuos produsii de catabolism (toxinele rezultate din metabohsmul organismului - n. tr.), si copiii se imbolnavesc frecvent. Cel mai mult ies in evidenta insa tulburarile psiho-emotionale legate de actiunea informationala a televiziunii asupra organismului copilului. S-a observat ca la copiii obisnuiti sa stea la televizor le slabeste memoria; ei asimileaza mai greu, nu se pot concentra la ore; sufera de insomnie; devin agitati, irascibili, suparaciosi. Se inrautatesc si relatiile cu parintii, îndeosebi daca acestia Ie cer sa se desprinda de televizor.

Acest lucru nu trebuie sa ne mire, caci televiziunea inrobeste sufletul, manifesta o actiune hipnotica. Nu numai copilul, ci si adultul, care are un psihic mai putemic si mai rezistent, este incapabil sa se opuna acestei actiuni, chiar daca el recepteaza in mod critic ceea ce vede. Televiziunea codifica prin diverse mijioace, voluntar sau involuntar, comportamentul copilului sau adolescentului - il determina sa traiasca dupa legile lumii ecranului.

Parintele Anatolie da marturie, in calitate de medic, despre cazuri de infarcte si crize de hipertensiune survenite in fata "micului ecran": oameni inaintati in varsta incearca o mare tensiune emotionala urmarind intamplarile de pe ecran: traiesc cu adevarat o viata straina. Copilul, asa cum am spus deja, delimiteaza cu greu imaginarul de realitate. Lui ii este si mai usor decat adultului sa se scufunde in lumea iluziei; si intrucat aceasta viata este mult mai interesanta si mai bogata in intamplari decat viata sa proprie, cea de zi cu zi, el prefera viata imaginarului. In fata ecranului, el pierde simtul realitatii si se cufunda intr-o stare stranie de somnambulism, care aminteste betia. Dupa cum graieste zicatoarea ruseasca, "cel beat si cel adormit nu gandesc gandul lor". Dar al cui ?...

Viata televizorului, in care copilul traieste sentimente atat de putemice, i se pare acestuia mai "adevarata" decat cea autentica. Revenind, in mod obligat, din lumea iluziei, el isi vede existenta in culori cenusii si plicticoase, iar apropiatii sai i se par neinsemnati si jalnici.

Nici chiar adolescentul nu intelege de ce il atrage atat de mult televizorul, de ce ii place sa priveasca filme despre violenta si desfrau. In viata, totul este insipid - acolo totul este plin de senzatii tari. Principalul insa este ca atunci cand privesti esti transportat - acolo, unde tot ce e rau, tot ce e ascuns in suflet, toate patimile ascunse, refulate sau nestiute, capata hrana si spatiu de desfasurare.

"Gadiland" aceste patimi, televiziunea favorizeaza pervertirea copilului. Aratandu-i violenta chiar si in "desenele animate", infatisandu-i scene de desfrau, cruzime sau viata de placeri, televiziunea trezeste in sufletui copilului patimile maniei, desfranarii, invidiei, lacomiei. Filmele de actiune il invata sa-l dispretuiasca pe cel slab, il forteaza sa adopte nu numai un anumit mod de viata, ci si o atitudine fata de oameni, obraznica si lipsita de jena, incompatibila cu modestia retinuta si, cu atat mai mult, cu smerenia crestina.

Eroii de pe ecran fumeaza si beau atat de "fain" si de semet, ii trag pe sfoara cu atata dibacie pe adversari, se bat cu atata neinfricare, imbratiseaza femei atat de frumoase, gonesc cu atata viteza in masini de lux ! Si codul este acceptat de bietul suflet. El va cauta si in viata reala satisfacerea patimii iesite la iveala. Si ce-l mai poate opri ?...

Este dureros faptul ca oamenii au devenit dependenti psihologic de televizor. Deschizi si trec, la prima vedere, intristarea si plictiseala. De aceea, daca televizorul se strica deodata, este o catastrofa: se asterne o liniste neobisnuita, inspaimantatoare si iese la iveala faptul ca membrii familiei sunt despartiti sufleteste. De-acum insa, pentru aceasta eventualitate, stau, aproape in fiecare casa, cate doua-trei televizoare: se strica unul, dam drumul la altul.

Exista familii in care televizorul este deschis in zorii zilei si toata viata se scurge "in umbra lui": dupa serial vin stirile, dupa aceea nu stiu ce emisiuni despre "probleme la ordinea zilei", programe "de autor", apoi iar stiri, alt serial, nu stiu ce show, "Roata norocului", filmul de actiune si uite ca a trecut ziua... Copilul este de fata, absorbind in sufletul sau receptiv hrana antiduhovniceasca pe care i-o indeasa pe gat idolul casei.

Folosind aceasta hrana fara discernamant, telespectatorii isi pierd treptat individualitatea, se niveleaza, se depersonalizeaza. Dupa expresia unui oarecare sociolog, gratie televiziunii se formeaza un nou tip antropologic, cu un nivel intelectual si moral scazut.

De obicei, copiii sunt profund atrasi de televizor in familiile in care sufera de aceasta patima adultii. In aceste familii, televizorul devine adevaratul stapan al casei, autoritatea suprema, cel mai drag membru al familiei "domnul Televizor" (asa se numeste un articol consacrat lui in ziarul ,,Moscova ortodoxa"). Acest idol contemporan ocupa locul de cinste in "coltul frumos" * si, atunci cand toti membrii familiei se aduna in jurul lui ca la rugaciunea de seara, urzeste o iluzie a tihnei si iubirii reciproce.

* Astfel este numit in Rusia, in mod traditional, coltul cu icoane. Intentia ironic-amara a autorului este evidenta. (n. tr.)

In anii din urma, "domnul Televizor" a inceput sa fie concurat in activitatea de inrobire a sufletelor de copii de catre "domnul Computer".

Multi credinciosi, mai ales din generatia carunta, nutresc fata de orice computer o groaza superstitioasa: unii socotesc aceasta "masina inteligenta" un fel de instrument al lui Antihrist, altii afirma ca in el "e cuibarit dracul" si ca locuinta in care se afla un computer e spurcata. Chiar si un computer scos din functiune li se pare de spaima. Acesti oameni sunt categoric impotriva oricarei intrebuintari a computerului, mai cu seama pentru nevoile Bisericii...

Computerul este, insa, doar o masina, un obiect, "lucru de maini omenesti"; si, ca din orice lucru, se poate face din el un idol - cum si este, de altfel, pentru unii programatori. De asemenea, ca si alte produse ale progresului tehnic, nu este in sine nici bun, nici rau. Bun sau rau il poate face vointa omului - depinde de modul in care folosim aceasta inventie complexa.

Meditand asupra acestui fapt, preotul Serghei Maruk, autor al unui articol despre computere din revista "Cuvantul ortodox", remarca in mod just ca si cu un instrument atat de simplu si folositor asa cum este lopata se poate omori un om.

In zilele noastre, pare-se, deja nu ne mai putem descurca fara a intrebuinta computerul ca instrument practic in toate sferele vietii sociale; si nu avem unde fugi de acest fapt - vremea merge inainte, si astazi, de pilda, bibliotecile din intreaga lume trec, deja, la intrebuintarea computerelor in locul cataloagelor - altfel ne-am ineca in marea hartiilor. Si cartile sunt editate cu ajutorul computerelor - altfel, munca de editare ar fi de cateva ori mai inceata...

Si totusi, ar fi de dorit copiilor sa se tina mai departe de aceste "masini inteligente". Influenta lor vatamatoare asupra sanatatii fizice a omului nu sufera indoiala, si nici un fel de ecrane protectoare nu sunt in stare sa apere complet de iradierea vatamatoare. Nu degeaba s-au stabilit in toata lumea norme de timp pentru lucrul pe computer. Medicii stiu bine ca toti "computeristii" au un nivel net scazut al leucocitelor in sange - este afectata, adica, functia de aparare a organismului, scade rezistenta la imbolnaviri.

Un medic moscovit cu douazeci si cinci de ani de experienta in munca sa a realizat o serie de experimente cu ajutorul unui sistem terapeutico-diagnostic bazat pe "metoda Foil" pentru a elucida modul in care obiectele inconjuratoare influenteaza starea fizica a omului. Materialist convins, el a aflat lucruri uluitoare: s-a aratat ca apa sfintita si untdelemnul de maslu normalizeaza indicatorii organelor bolnave. Apoi, in conditiile unei "tovarasii" prelungite cu computerul scade puternic imunitatea, lasand organismul lipsit de aparare, in special in fata afectiunilor oncologice si a altor "boli ale secolului". Fiul acestui medic, adolescent, pasionat de jocurile pe computer, convingandu-se de acest fapt in urma experimentelor, s-a lasat de "jocul cu moartea". Acest lucru il povesteste tatal sau.

Insa pe langa vatamarea pricinuita sanatatii trupesti, computerul poate vatama si sufletui omului - mai ales pe cel de copil.

Este bine cand copilul creste intr-o familie ortodoxa, imbisericita, cand sufletul lui este aparat de ingradirea Bisericii, de tainele ei, de rugaciunea ei de Maica... Dar daca nu ?

Daca unui suflet joaca pe computer nu-i pricinuieste o vatamare insemnata, pentru altul ea poate reprezenta o doza de otrava mica, dar mortala.

Computerul nu este doar un instrument ajutator in diversele ramuri ale activitatii umane; pe el ne putem si juca. Multe jocuri copilaresti: "X si O", "vaporase", "leapsa", "hotii si vardistii" si altele asemenea pot fi, pare-se, "transpuse" in "creierul" computerului si copilul se poate juca fara a sari, fara a alerga, fara hartie si creion - doar apasand pe butoane si urmarind desfasurarea jocului pe ecran. Aici nu este nevoie de tovarasi dejoaca, tovaras-partener este masina, computerul adica: te joci pe el, in el si cu el. Cu doi-trei ani in urma, multi scolari moscoviti erau nedespartiti de niste cutii plate: jocurile electronice de buzunar. Intrand in orice vagon de metrou puteai zari printre pasageri un copil, stand jos sau in picioare, cufundat in joc si nebagand in seama nimic din jur. Sfarsitui partidei - pierdere sau castig - nu insemna ca jucaria era varata in buzunar. Jocul continua, intrucat jucatorul era, neindoielnic, stapanit de patima. Se zice ca unii copii, prin antrenament neintrerupt acasa, la scoala, pe drum, au ajuns la un inalt nivel de maiestrie in aceste gen de joc si aproape ca nu mai pierdeau.

Jocurile pentru computerul mare, de birou, sunt si mai atractive. Tentativele parintilor de a-si smulge fiul sau fiica de la joc se soldeaza adesea cu scandaluri cumplite, crize de isterie, convulsii - iata puterea impatimirii. A-l desprinde pe copil de televizor tot este mai usor: si cel mai oribil, mai dezgustator film, tot are un sfarsit. Jocul pe computer insa poate continua la infinit: pierzand, vrei sa castigi; iar castigand sa obtii un rezultat si mai bun. Spre deosebire de "simplutele" jocuri de buzunar, cele "adevarate" sunt foarte diverse. Mat mult, conform spuselor specialistilor, la fiecare doi ani programele lor sunt imbunatatite (si pot fi imbunatatite la nesfarsit), iar pretul ramane acelasi, in vreme ce jocurile vechi se ieftinesc considerabil. Si-ti da mana sa nu te joci ?

Jocurile electronice complicate, mai ales cele create pe principiul "vanatorii" sau "luptei", ii absorb pana intr-atat pe adolescenti, incat acestia uita de orice pe lume.

Un cunoscut savant si publicist ortodox, V. Trostnivcov, compara, in articolul "Monstrii pentru cei mici", jocurile pe computer cu niste "narcotice pentru copii": in vechea Rusie, tarancile fara minte bagau in gura copilasilor carpe cu zeama de mac; copilul, sugand narcoticul, dormea linistit, iar mama putea sa se ocupe de gospodarie. Acum, medicina stie clar ca un asemenea fapt nu are cum sa nu se reflecte asupra viitorului copilului. "Insa si mai amarnice repercusiuni - scrie V. Trostnicov - vor avea asupra lui monstrii electronici care-l implica in rafuielile lor."

Impatimirea este o stare a sufletului, care il face pe acesta o adevarata jucarie a patimilor. Se produce o completa vlaguire a sufletului, desi jucatorului (sau celor care il observa) i se pare uneori ca este concentrat si calm.

Aceasta stare infricosatoare si primejdioasa poate prinde in ghearele ei pe oricine isi ingaduie sa se delecteze jucandu-se.

Dostoievski, in romanul "Jucatorul", realizeaza portretul, uimitor prin veridicitatea sa, al unei femei batrane, in varsta de saptezeci si cinci de ani, cuprinsa de patima jocului: aceasta patima "elibereaza" patimile care dormitau in ea, pare-se, dinainte - mai intai de toate mania si lacomia. lata despre ce este vorba: o boieroaica moscovita, cu un picior in groapa, tintuita de fotoliul de invalid, calatoreste intr-o statiune balneara nemteasca. I se arata cazinoul in care se joaca la "ruleta". La inceput, batrana ii urmareste curioasa pe jucatori, apoi mizeaza si ea. Mizeaza pe "zero", pierde. Iarasi mizeaza si iarasi pierde. Inca o data "zero" si bila trece iarasi de caroul fatal... Dar iata, in sfarsit, iese si "zero" - a castigat! Batrana intra intr-o stare de puternica agitatie.

"Doamne, intarziem ! Acum invart ruleta ! Mizeaza, mizeaza ! se agita batrana. Nu te lalai, mai repede ! isi iesi ea din fire, imbrancindu-ma din toate puterile.

- Pe zero, pe zero ! Iarasi pe zero ! Mizeaza cat mai mult! Cati bani avem cu totul ? Saptezeci de galbeni ? N-are rost sa-i crutam: mizeaza cate douazeci de galbeni o data.

- Veniti-va in fire, bunico ! Cateodata nu iese zero si de cate doua sute de ori la rand ! Va asigur ca o sa pierdeti tot capitalul.

- Minti, minti ! Mizeaza ! Uite ca suna acul! Stiu eu ce fac - batrana ajunsese sa tremure de frenezie. (...)

- Le jeu est fait! (Jocul este facut!) striga crupierul. Roata se invarti si iesi treisprezece. Pierduseram !

- Iar ! Iar ! Iar ! Mizeaza iar ! - tipa batrana. De acum nu m-am mai impotrivit si, strangand din umeri, am mizat inca douazeci de galbeni. Roata se invarti indelung. Batrana pur si simplu tremura urmarind roata. "Nu cumva crede ca o sa castige din nou zero ?", am gandit eu, privind-o cu nedumerire. Pe fata ei stralucea incredintarea nestramutata ca va castiga, dimpreuna cu asteptarea ferma ca acum, acum, se va auzi strigatul: zero ! Bila se opri intr-un carou.

Se intelege ca acesta a fost doar inceputul. Demonul jocului, atatandu-si jertfa, si-a batut joc de ea. Cum era de asteptat, batrana, dupa un castig consistent, a continuat sa joace pana ce a pierdut intreaga avere, banii pe care contau rudele ei.

Aceasta este patima. Daca jocul nu are miza in bani, miza tot exista: locul unei patimi - lacomia - este luat de alta patima - trufia. Aceasta dicteaza "dorinta de victorie" - chiar daca joci cu masina.

Orice fel de joc de noroc - la fel si jocurile pe computer - atata laturile intunecate ale firii noastre pacatoase.

Asadar, ce se petrece cu sufletul de copil, cand este cuprins de patima jocului, daca nici un om batran, cu experienta vietii, nu poate sa se opuna acestei patimi ? Atunci cand copilul se lupta cu monstrii de pe ecran, sau pur si simplu "impusca rate", el este cuprins de o emotie puternica ce ii rascoleste intreaga fiinta. In el prinde viata tot ce este mai rau; starea lui se apropie de cea a unui posedat.

Jocul pe computer, cu impatimirea pe care o naste, cu imprevizibilitatea sa, cu hazardul care domneste in el, reprezinta - conform justei observatii a aceluiasi V. Trostnivcov - o ocupatie tipic infernala, demonica. "Asadar, pentru ce loc isi pregatesc copiii acei parinti care Ie cumpara jocuri electronice ?" isi incheie el, printr-o intrebare retorica, studiul.

Un baietel inteligent, rosu in obraji, sta la birou. Muscandu-si buza si tinandu-si degetele pe tastatura complexei masinarii, el nu-si desprinde privirea incordata de pe ecranul pe care misuna imagini marunte. Baietelul este prins de joc. Este in casa, nu afara. lar pe ecran nu este nimic ingrozitor sau indecent. Adultilor le convine situatia. Ei pot chiar sa vina din cinci in cinci minute si sa-si priveasca fiul: nu vad insa decat exteriorul, trupul. Dar ce se intampla in acest timp cu sufletul ?

El petrece departe de Dumnezeu, de parinti, de viata cea adevarata. Este stapanit de minciuna si patimi. Traieste intr-o lume inexistenta - in nimic. Emotiile sale atat de profunde s-au iscat pe un loc pustiu. Se produce, in general, acelasi lucru ca la vizionarea unui tele- sau videofilm. Exista totusi o deosebire de principiu. Specificul jocului pe computer face din om nu un spectator pasiv, ci o persoana care intervine in mod activ. Si acesta traieste, actioneaza, nu in lumea noastra, ci in alta - iluzorie.

lar lumea aceasta se conformeaza unor legi primitive si nemiloase, carora jucatorul este obligat sa li se supuna. El ia hotarari prestabilite de catre programator. Potrivit convingerii parintelui Serghei Maruk, autor al unui articol despre computere, astfel este realizata programarea in constiinta copilului a anumitor deprinderi si stereotipuri comportamentale.

Ce anume introduc jocurile pe computer in constiinta copilului ? O conceptie despre lume lipsita de Dumnezeu.

In primul rand, aceste jocuri presupun o atitudine pozitiva (aproape familiara) fata de lumea demonilor - lume populata de monstrii "extraterestri", de vampiri, de roboti ucigasi si alte dracii. Prin insusi acest fapt este incalcata bariera pe care Dumnezeu a oranduit-o intre om si duhurile cazute. Unele jocuri (de pilda "Star Wars" si altele) au un caracter demonic manifest.

In al doilea rand, jocurile ii invata pe copii sa traiasca dupa legile acestei lumi demonice, unde "invinge" cel mai puternic, cel mai viclean, cel mai necrutator. Personalitatea umana inceteaza sa mai insemne ceva in aceasta lume; ea este receptata nu ca semen, nu ca si chip al lui Dumnezeu, ci ca "adversar potential" sau "material de constructie".

Anumite jocuri "de inteligenta" (de pilda, "Civilisation") le dau jucatorilor posibilitatea de a-si dezvolta o nemarginita sete de putere de a instaura (tot in aceasta lume iluzorie) o noua ordine mondiala, pregatindu-le astfel constiinta pentru venirea lui Antihrist.

Autorii cartii "Lupta cu fiara" definesc jocurile pe computer ca "magie tehnotronica" comuniune cu duhurile rele prin mijiocirea tehnicii computerizate. Nu este de mirare ca pana si cele mai inofensive, aparent, dintre aceste jocuri distrug pe neobservate psihicul, duc la imbolnaviri nervoase si chiar la indracire.

Sloganul potrivit caruia jocurile pe computer ar dezvolta intelectul constituie un mit de mult timp spulberat in literatura medicala si in cea religioasa ortodoxa. Conform justei observatii a lui V. Trostnivcov, aceste jocuri il plaseaza pe copil intr-o lume puternic simplificata, condusa dupa cateva reguli exacte, in timp ce in stiinta si in orice activitata umana "vie" este necesara nu o panoplie de algoritmi, ci intuitie creatoare.

Se considera ca jocurile pe computer dezvolta imaginatia. In privinta acestui lucru nu este greu sa cadem de acord. Dar ce bine aduce el ?

O imaginatie bogata este socotita insusire a unui suflet inzestrat. Educatorii o stimuleaza si o dezvolta in fel si chip.

Un bunic inteligent povestea cu indignare ca, la orele de istorie, micutul sau nepot dimpreuna cu ceilaiti copii sunt pusi sa se joace de-a oamenii primitivi - sa-i imite, alergand prin clasa, dand din maini si scotand sunete nearticulate, ca animalele... Copiii, desigur, erau foarte multumiti...

Copiii sunt pusi in mod constant sa isi inchipuie si sa reprezinte ceva. Si daca "meditatia" este un produs al atractiei generale din ultimii ani catre ocultism, tema de toti stiuta "daca as fi vrajitor" este dezvoltata, de treizeci-patruzeci de ani, de o generatie dupa alta de scolari.

Copiilor din familii ortodoxe nu Ie vine usor in scolile din ziua de azi. Ei trebuie sa fie neclintiti si plini de barbatie pentru a rezista multimii ispitelor. Astfel, o fetita ortodoxa de noua ani a scris in compunerea despre , "vrajitor" urmatoarele cuvinte: "Eu cred in Dumnezeu. N-am vrut si nu vreau sa fiu vrajitor, fiindca aceasta este un pacat..."

Oare este bine sa-si inchipuie cineva ca este vrajitor, stapan al lumii, al oamenilor si al stihiilor ? Sau superman puternic, care restabileste dreptatea si pedepseste pe raufacatori ? Sau frumoasa care si-a intalnit printul ?... In feluritele intorsaturi ale jocului imaginatiei ies la iveala si se dezvolta felurite patimi - asta-i tot.

Nu are importanta nici macar ce ne imaginam. Sfintii Parinti invata ca nu este de folos sa ne inchipuim nici macar privelisti inalte si sfinte. Ei interzic cu desavarsire orice slabiciune fata de visare.

Pentru firea cazuta, visarea este insa atat de placuta ! Visarea o atrage prin subconstient sa se abandoneze fara rezerve in torentul patimilor, sa se "odihneasca", sa "uite", sa "viseze"... Si in aceasta visare strecoara, vai, pacatul tot ce doreste.

Sa nu credem ca omul copil sau adult s-a deprins sa iasa din lumea trezviei si a simtirii realitatii in lumea iluziilor doar de ieri-alaltaieri, o data cu aparitia televiziunii si a computerelor. Nu, el a stiut sa faca asta dintotdeauna: cu atat mai bine cu cat s-a aflat mai departe de aripile Bisericii.

"...El se gandea cat de bine ar fi fost sa traiasca impreuna cu prietenul pe malul unui oarecare rau; apoi, peste acel rau i se construieste in inchipuire un pod, pe urma o casa uriasa cu un balcon atat de inalt ca de acolo se poate vedea chiar Moscova; si acolo bea seara ceai in aer liber, meditand la oarecare lucruri placute. Apoi, visa ca merge impreuna cu Cicikov in societate, in trasuri luxoase, si acolo ii farmeca pe toti cu purtarile lor alese; iar Suveranul insusi, afland de minunata lor prietenie, ii face generali"...

Da, este Manilov din "Suflete moarte". Tipul clasic de visator. Portret al unui suflet bolnav, stapanit de patimile slavei desarte si trandaviei. Gogol arata cu mare maiestrie felul in care imaginatia lui neinfranata de nimic construieste singura, sub ochii nostri, o lume paruta, iluzorie.

Si iata inca un visator inveterat, patimas, care deja nu mai poate trai in lumea reala. Este vorba de eroul "Noptilor albe" ale lui Dostoievski. Exemplul lui ne poate ajuta sa intelegem multe lucruri.

Visarea ia nastere in chipul unui "sentiment obscur", unei "dorinte ademenitoare". Daca realitatea nu o impiedica (prin vreun zgomot ori vreo vizita), inchipuirea incepe sa lucreze: "Un nou vis - o noua fericire ! O noua doza de otrava subtila, voluptuoasa !" Sufletul cade intr-o stare ciudata de epuizare, lipsita de repaos - stare asemanatoare cu a drogatilor. El devine jucaria patimilor - a slavei desarte si a patimii dezmierdarii (voluptatii). Visatorul lui Dostoievski isi imagineaza ca este poet incununat de slava, participand eroic la evenimentele celebre ale istoriei, amant fericit, sarutandu-si cu pasiune iubita. El confunda lumea imaginata cu cea reala; in cea dintai traieste cu adevarat, in cea de-a doua doar exista. Trairile sale sunt insa atat de intense, incat tocmai viata imaginata i se pare autentica. Si iata ca respiratia i se intretaie, pulsul i se accelereaza, "din ochi ii tasnesc lacrimi", "obraji palizi, umeziti... ard..." ;

Cat de cumplita este aceasta stare ! Cat de putin seamana ea cu starea de luare-aminte intru trezvie, de concentrare, de liniste si pace sufleteasca, proprie nevoitorilor ortodocsi !

Citirea de romane favorizeaza jocul autonom al imaginatiei. Fara aceasta hrana, imaginatia se epuizeaza. Si mai puternic actioneaza asupra imaginatiei, mai ales la copii, receptarea prin auz. Cine nu cunoaste atractia copiilor fata de "povestile infricosatoare", pe care le-ar asculta la nesfarsit, tremurand de groaza !

lata descris felul in care batrana doica povesteste astfel de istorii unui baietel care inca nu stie sa citeasca (Iliusa Oblomov, din faimosul roman al lui Goncearov):

"Copilul, cuprins de o groaza necunoscuta, se lipi de ea cu lacrimi in ochii. Fie ca era vorba de morti care se sculau in miez de noapte din morminte, sau de jertfe care se chinuiau in robia vreunui monstru, sau de ursul cu picior de lemn... perii copilului se zbarleau pe cap de groaza; inchipuirea de copil acum ingheta, acum se aprindea; el incerca o stare chinuitoare, de o durere dulce; nervii se intindeau ca niste strune." Rezultatul delectarii cu istorii de groaza este urmatorul: "Inchipuirea baiatului fu populata de spectre infioratoare; teama si intristarea pusera stapanire pentru mult timp, poate pentru totdeauna, pe sufletul lui. El se uita cu mahnire imprejur, vazand in viata numai rau si nenorocire"...

Si mai puternic rascoleste sufletul receptarea prin imagini a terifiantului (prin televizor); etapa urmatoare este participarea la intamplarile imaginate. Cum este posibil acest lucru ? In vis ? Nu numai. In jocurile pe calculator ? Da.

Imaginati-va ca visatorului i se da posibilitatea sa vada si sa simta cu adevarat, cu toate organele de simt, lucrurile la care viseaza. Nu este nevoie decat sa se conecteze la un anumit senzor ca sa devina una cu masina si sa aleaga butonul. Vrei sa simti o teroare care-ti ingheata sufletul, sa te ascunzi de monstri etc. ? Apasa pe butonul "groaza". Vrei "sa iubesti si sa fii iubit" ? Apasa pe "dragoste" sau "sex". Vrei sa iei parte la evenimente istorice ? La care ? Poftim: "Cruciadele", "Noaptea Sfantului Bartolomeu", "Waterloo" ?... Vrei sa fii "dumnezeu" ? Apasa pe buton si...

Tocmai aici duce noua distractie pe computer - "realitatea virtuala". Cu ajutorul ei, visatorul poate experimenta orice trairi, care-i sunt inaccesibile sau interzise in viata reala. De ce sa te lupti cu patimile, cand este asa de usor si placut sa li te supui ? De ce sa refuzi o delectare accesibila si "inofensiva" ?... In curand, la "realitatea virtuala" vor avea acces si copiii nostri. Aceasta constitute un pericol inspaimantator pentru suflet.

In cartea "Numarul fiarei", ieromonahul Anatolie (Berestov) da urmatoarele date: "Potrivit aprecierii savantilor japonezi, catre anul 2 000, volumul vanzarilor de noi tehnologii legate de lumea realitatilor virtuale va atinge valoarea de 10 trilioane de yeni, fapt care va atrage dupa sine o veritabila revolutie, similara cu cea nucleara, cosmica, informationala, sexuala." Se poate presupune ca noua delectare ameninta cu pieirea duhovniceasca o parte insemnata a omenirii.

Ea il cufunda in mod absolut pe om in lumea desfatarilor si patimilor. Mai mult, ea ofera creatorilor de programe posibilitatea de a dirija pe deplin psihicul omului, de a-i programa comportamentul, modul de viata, gandirea. Cine va profita de aceasta posibilitate ?...

Bineinteles, va profita in primul rand vrajmasul neamului omenesc - diavolul. El utilizeaza pentru scopurile sale nu numai "realitatea virtuala", ci si oricare descoperiri tehnice: de pilda, televizorul si computerul, starnind in sufletul omului adult sau copil patimile care dormitau, indemnandu-l sa pacatuiasca cu gandul, lucru cu nimic mai bun decat pacatul cu cuvantul sau cu fapta. Totusi, nu masinile sunt vinovate ca noi pacatuim cu gandul. Cain a savarsit pacatul uciderii de frate, insa mai inainte pacatuise cu gandul - l-a zavistuit pe Abel cel drept. (Facerea 4, 5) Ce cale a trebuit sa strabata gandul pizmasului pentru a ajunge la hotararea de a-si ucide fratele ? Si ce premerge pizmei, care este deja un pacat ? Si este oare cu putinta sa oprim gandul care a inceput deja sa se miste pe calea pierzarii, care duce de la cugetarea intamplatoare pana la hotararea de a pacatui cu fapta ?

La aceste intrebari ne raspund Sfintii Parinti din vechime, care ne-au lasat o invatatura amanuntita despre ganduri.

Fie ca muncim, fie ca mergem pe strada, fie ca stam in casa, daca in acest timp mintea noastra petrece in nelucrare inseamna ca se indeletniceste cu gandurile. Acestea manjesc constiinta cu inchipuiri, imagini, amintiri nefolositoare, desarte, chiar vatamatoare si pacatoase. Acestea impiedica gandirea sa urmeze un curs corect, nu ne lasa sa meditam si sa ne rugam in tihna...

Daca nu ne tinem mintea in frau, mai ales capacitatea ei imaginativa, gandurile pun stapanire pe ea cu desavarsire, si omul inceteaza sa ia aminte la lu- crurile cu care se indeletniceste sufletul sau. In acest mod traiesc foarte multi oameni. Intre timp, potrivit cuvintelor Prea Cuviosului Isihie al lerusalimului, "demonii obisnuiesc sa vorbeasca cu sufletul prin ganduri, ascunzandu-se in spatele acestora, si il invata la rau". lar noi ne dam de buna vote in stapanirea puterii demonice care ne manjeste si ne pangareste constiinta, inima, pentru a pune stapanire in chip desavarsit pe vointa noastra.

La inceput, in minte apare momeala - o oarecare inchipuire sau gand, care vine in minte in mod independent de vointa omului. Not putem sa nu ne oprim atentia asupra acestui gand - el va disparea, fiind inlocuit de altul. Daca insa ingaduim mintii sa staruie asupra gandului sau inchipuirii care a batut la usa ei (Sfintii Parinti numesc acest lucru "a cerceta gandul"), atunci are loc impreunarea cu gandul.

Se intampla ca omul, cercetand gandul si hotarand ca este pacatos, sa il respinga, intrebuintand o anumita incordare a vointei. El poate insa consimti sa primeasca gandul care a aparut, sa se invoiasca cu el, lucru care reprezinta deja un pacat evident cu gandul.

Noi pacatuim cu gandul tocmai in acea etapa cand inca putem respinge gandul, si totusi il primim. Unul dintre Sfintii Parinti a spus: "Nu poti impiedica pasarea sa zboare, dar poti sa o impiedici sa-si faca siesi cuib acolo ori dincoace." Dar hai sa zicem ca pasarea si-a facut cuib: omul a ales pacatul. Ce se intampla in continuare ?

Dupa aceasta, gandul pune stapanire pe inima noastra, ca si cum ar robi-o - acest stadiu este numit de altfel al inrobirii sufletului. Se intampla ca mintea, atrasa de gandurile cele viclene, ca o corabioara in voia vanturilor si a valurilor, deja sa nu-si mai poata veni in fire.

Gandul care a pus stapanire pe sufletul nostru, s-a inradacinat in el si a devenit pentru el ca o deprindere, se numeste patima. Patima este intretinuta de noi ganduri aduse de vrajmasul si hranita de imaginatia noastra.

O astfel de viata care urmeaza patimilor duce la pieirea sufletului. De aceasta stare ne putem izbavi doar pe calea unei pocainte profunde si sincere...

Sfintii Parinti raspund: gandurile vin de la diavol, de la firea cazuta si de la lume.

Dostoievski, marele psiholog, a zugravit adesea oameni aflati sub stapanirea gandurilor. De pilda, in romanul "Adolescentul" exista un episod curios. Unul dintre eroi, Versilov, observa in sine o dedublare interioara. "Ca si cum ar sta langa tine un ralter ego_", povesteste el celor apropiati. "Tu esti intelept si chibzuit, dar celalalt vrea neaparat sa faca langa tine vreo absurditate (...) si deodata bagi de seama ca tu insuti vrei sa faci acelasi lucru (...) oarecum, vrei fara sa vrei." In continuare, el recunoaste ca in timp ce vorbea a inceput sa-l sacaie gandul ca daca ar lua vechea icoana a familiei si "ar da cu ea de soba, chiar de coltul acela", ea s-ar despica in doua. Versilov isi continua monologul, face cunoscuta hotararea sa de a porni in calatorie si deodata sare, inhata icoana si o sfarama de coltul sobei ! "Fata lui palida se inrosise cu totul, aproape se impurpurase, si fiecare trasatura de pe chipul sau incepuse sa tremure."

Este limpede ca intr-un asemenea caz gandul este insuflat de demon - pana intr-atat este de salbatic, urat, inexplicabil. Vechii nevoitori, pustnicii, al caror trup era smerit prin postirea de multi ani si lipsa contactelor cu lumea exterioara, aveau de infruntat cel mai adesea gandurile demonice.

Gandurile vin si de la firea cazuta. De pilda, omul deprins sa-si rasfete pantecele este biruit adesea de dorinta de mancaruri si bauturi gustoase.

In fine, oamenii din lume sunt supusi cel mai adesea atacului gandurilor de la lumea inconjuratoare.

Spre deosebire de pustnici, noi primim tot timpul impresii din exterior: vedem ceva, auzim ceva, simtim ceva... lar pentru ca gandul sa apara nu trebuie prea mult; el vine pe neasteptate, pe negandite, ramane sau pleaca, schimbandu-se cu altui, si tot asa la nesfarsit. Folosind o comparatie patristica, ne putem reprezenta acest fenomen prin urmatorul tablou:

Prin ferestrele deschise ale unei camere intra si ies pasari, astfel incat necontenit se aude galagie si falfait de aripi. Multe dintre pasari raman in camera si isi fac cuib in ea, astfel incat ramane foarte putin loc liber. In cuiburi tipa puii, totui e murdar de gainat, intunecat, zgomotos si infricosator...

Daca aceasta camera este imaginea sufletului nostru, care sunt "ferestrele" prin care intra in ea impresiile din lumea exterioara ?

Sfintii Parinti numesc simturile - vazul, auzul, mirosul, pipaitui, gustul - ferestre ale sufletului, prin care acesta comunica cu lumea exterioara. "Prin ele - se spune in cartea rRazboiul nevazut_ - sufletul iese in afara, gusta din lucrurile care cad sub cercarea fiecarui simt, se desfateaza si din inmanuncherea lor isi alcatuieste un cerc de dezmierdari si placeri." Asadar, prin "ferestrele" simturilor, in sufletul omenesc intra si cate o imagine necuviincioasa, si cate un cantecel obsedant, si indeobste tot felul de intipariri (impresii) pacatoase. Acestea se cheama in-tipar-iri, tocmai pentru ca nu trec fara sa lase urmari: tot ce vedem, auzim, simtim, lasa in suflet o amprenta.

Aceste amprente se acumuleaza in memorie, pervertesc imaginatia, dau o "hrana aducatoare de moarte" visarii, prefac inima omului intr-un vas spurcat a toata necuratia.

Din pricina ca "ferestrele sufletului" nostru sunt deschise cu credulitate in fata lumii inconjuratoare, ca nu stim sa ne infranam curiozitatea si nu luam aminte la noi insine, mintea noastra este ocupata mai mereu de ganduri.

Am spus mai sus ca este indispensabila o anumita sfortare a vointei pentru a ne izbavi de gandul care incearca sa ne robeasca sufletul. Ce fel de sfortare este aceasta ?

Cum sa nu gandesti, cand oamenii gandesc ? Cum sa nu-ti amintesti si sa nu visezi, cand oamenii isi amintesc, isi inchipuie si viseaza ? Ne putem interzice acest lucru ?

Nu putem izgoni gandul decat inlocuindu-l cu altul. Este de dorit, fireste, ca acesta sa fie inalt si sfant. Daca exista obiceiul meditatiei evlavioase, atunci inchipuirea nu este un obstacol, ci un bine. Astfel, pe Sfantul Ignatie Briancianinov, vederea unui arbore despuiat de frunze, iarna, il "mangaie cu nadejdea innoirii sufletului"... Exista insa si ganduri obisnuite, cu care nu este pacat daca ne ocupam in timpul liber. Astfel, Sfintii Parinti au poruncit sa cugetam la lucruri concrete: cum sa cladim o casa, sa facem o soba, sa coasem o haina, sa pregatim de mancare s.a.m.d.

Un mijioc verificat de lupta cu gindurile este descoperirea lor - destainuirea acestor ganduri tainice unui povatuitor duhovnicesc incercat. Sfintii Parinti au scris multe despre folosul descoperirii gandurilor, care-si pierd astfel puterea vatamatoare. In manastiri (de pilda, la Optina) era obiceiul descoperirii zilnice a gandurilor inaintea batranilor duhovnicesti.

Mirenii care duc viata de trezvie si iau aminte la starea lor launtrica isi descopera gandurile duhovnicului la spovedanie. Se considera ca nu e necesar sa marturisim toate gandurile care ne vin in minte, nici nu este cu putinta (ele vin si pleaca cu miile), trebuie descoperite acelea care ne urmaresc cu o deosebita insistenta, mai ales daca le primim (lucru despre care am vorbit in capitolul anterior)...

Intr-o biserica din Moscova tocmai s-a terminat slujba. Un baietel de sapte ani, care ajuta la slujba in altar, sta langa pangar si discuta serios, interesat, cu un tovaras de varsta sa. Despre ce ? Poate ca isi indeamna prietenul sa calce mai des pe la biserica ? Sau ii explica felul in care este construita biserica ?... Vai: el povesteste despre nu stiu ce biorobot special - nu jucarie, nu erou de "desene animate".

Cu toate acestea, in casa baietelului nu exista televizor, parintii lui sunt credinciosi, oameni imbisericiti, niciodata nu i-ar cumpara vreo jucarie "infricosatoare". De unde are atata experienta si atractie in privinta unui lucru pe care apropiatii se straduie din rasputeri sa il excluda din viata lui ? Inseamna ca a vazut la colegi, la scoala, pe afara, s-a interesat...

In lumea de azi este greu sa-ti pazesti sufletul neintinat. Scriitorul V. Krupin scrie: "Mergi pe strada, ridici ochii: toata strada este plina cu reclame de desfrau si imbogatire rapida; deschizi televizorul - in el sunt demonii care propovaduiesc violenta si inchinarea la vitelul de aur; deschizi ziarul: barfe, vulgaritati, scandaluri, amoruri. Ce sa facem ?..."

Sfintii Parinti ne dau la aceasta intrebare un raspuns complet: trezvie si infranare. Atunci cand Prea Cuviosul Ioan Colov a fost intrebat cum alunga el gandurile, acesta a raspuns: "Eu ma aseman unui om ce sade sub un copac inalt si vede ca se apropie de el multime de fiare si de serpi; daca nu poate sa Ie stea impotriva, se urca in copac si se mantuieste. Asa si eu, linistindu-ma in chilia mea, vad gandurile rele care se scoala asupra mea; atunci cand nu pot sa Ie stau impotriva, alerg la Dumnezeu prin rugaciune si ma mantuiesc."

Intelegand ca "materialul" pentru gandurile pacatoase ni-l furnizeaza, mai inainte de toate, lumea cazuta, sfintii nevoitori stiau sa zavorasca ferestrele sufletului, ferindu-le de impresii intamplatoare. In Pateric este o istorisire pilduitoare despre un pustnic care a fost silit, la chemarea episcopului, sa mearga intr-o cetate mare. Dupa ce s-a intors, fratii l-au intrebat: "Cum e cetatea ?" El a raspuns: "In afara de episcop, n-am vazut acolo pe nimeni" si, vazand nedumerirea fratilor, a lamurit: "M-am silit sa nu ma uit la nimeni."

Tocmai asa, in duhul Sfintilor Parinti, rezolva problema apararii sufletului si V. Krupin: "Ce sa facem ? Desigur, sa ne straduim sa nu ne uitam la televizor, sa nu citim ziare, sa privim reclama ca pe o pata colorata pe garduri sau cladiri si sa ne rugam..." Desigur, acest sfat este adresat in primul rand adultilor. Dar copiii ?

Putem, in ziua de azi, sa izolam copilul inocent de draciile care ne inconjoara din toate partile ? Foarte greu. Chiar daca il retragem din scoala si il educam acasa (lucru care este departe de a fi accesibil tuturor), parintii nu-l vor pazi astfel de multimea impresiilor vatamatoare.

Ce este de facut ? Sa-i povestim copilului despre modul in care actioneaza gandul ? Despre patimi ? Sa-l chemam la nevointa trezviei ? Sa-l punem sa mearga pe strada cu ochii lasati in jos, ca un monah ?...

Acum, slava Domnului, exista literatura pedagogica crestina, si parintii se pot familiariza cu principiile acestei pedagogii. Ne vom opri asupra unei singure probleme, careia ii este dedicata, de altfel, cartea noastra: cum poate fi ajutat copilul sa isi pastreze sanatatea fizica si psihica in lumea contemporana tehnologizata ? Cum poate fi prevenita actiunea impresiilor care otravesc sufletul, fara a face din copil un "mos", fara a-l lipsi de jocurile copilariei si de alte placeri ? Cum, in fine, sa-l crestem asa incat sa devina un om sanatos sufleteste, moralmente, fara a-i transforma viata intr-o serie de interdictii ?

Substanta care opreste actiunea otravii sau ajuta organismul sa lupte impotriva ei se numeste antidot. Ce bine ar fi sa-i administram copilului un asemenea antidot care sa-l ajute sa respinga tot ce este vatamator de suflet, iar noi sa scapam de grija !

In capitolul despre simturi am spus ca putem izgoni gandul, inlocuindu-l cu altul. Daca sufletul copilului este otravit de impresii vatamatoare, nu Ie putem oare inlatura sau atenua prin alte impresii folositoare ? Astfel de impresii bune, folositoare de suflet, pot constitui acel antidot sufletesc pe care-l cauta parintii contemporani.

Specialistii in psihologia copilului au remarcat de multa vreme ca acesta este mai mult emotiv decat logic; el isi aminteste sentimentele, nu faptele: si impresia unei intamplari adesea neinsemnate ii ramane uneori imprimata in memorie pentru toata viata. Numeroase evenimente petrecute cu mult timp in urma ne raman in memorie numai pentru ca au fost insotite de o puternica miscare a sufletului: fie ca am fost socati de ceva, sau profund raniti, fie ca, dimpotriva, am intalnit intelegere si dragoste acolo unde nu ne asteptam. Iar impresiile bune primite in casa parinteasca, prin comuniunea cu parintii, sunt pentru noi o mare comoara.

Asadar, sa inlaturam impresiile vatamatoare prin altele, bune si folositoare de suflet. Sa cautam pentru copiii nostri antidoturi bune.

De ce, in vreme ce un scolar se invoieste cu bucurie sa incerce "gustul" fumatului si bauturii, altul refuza fara nici un regret ? De unde apar fetele in prezenta carora prietenii si prietenele nu indraznesc sa spuna lucruri urate ? De ce intr-o gasca vesela de adolescenti se gaseste cate unul care sa se uite la ceas, avand grija sa ajunga la timp acasa ?

Este evident ca acesti copii au fost educati sa se comporte in acest fel. Fie de frica pedepsei parintesti, fie din deprinderea ascultarii si infranarii, ei pot sa se abata de la rau. Calea educarii bunelor deprinderi este, fara indoiala, preferabila.

In literatura patristica exista o comparatie graitoare: "Deprinderile dobandite in copilarie sunt asemenea cu slovele sapate in scoarta copacului tanar: acestea cresc impreuna cu el, se maresc si devin adesea chiar o parte a lui." S-a scris mult despre folosul adus de bunele deprinderi. "Obisnuinta este o a doua natura", graieste zicatoarea. Exista si o alta vorba inteleapta: "Trandavia este maica tuturor relelor." Este foarte bine daca micutui este deprins, din frageda copilarie, sa nu petreaca in nelucrare. Aceasta naste si obiceiul de a sta ceasuri intregi la televizor, si impatimirea de jocurile pe computer, chiar si visarea.

De aceea, este bine daca parintii pot, atunci cand copiii nu sunt la scoala, sa le umple timpul cu ocupatii utile si interesante. De pilda, rucodelia (lucrul manual).

Noi intrebuintam acest cuvant in sensul sau larg, asa cum este folosit el in literatura patristica. Rucodelia (lucrul de mana, lucrul manual) reprezinta un efort fizic, proportional cu puterile fiecaruia, ce are ca scop folosul sufletesc. lar scopul consta, mai inainte de toate, in izbavirea de trandavie si nelucrare, despre a caror nocivitate am vorbit deja.

Indeletnicirea cu o "rucodelie" simpla si monotona (cum ar fi impletirea de cosuri sau funii si lucrarea gradinii de zarzavat) ajuta vechilor nevoitori sa-si adune mintea, nu-i lasa sa se imprastie de ganduri si sa petreaca in rugaciune neincetata. Si nu numai celor vechi.

Prin anii 1950, intr-una din manastirile rusesti se nevoia un monah care in timpul liber (cand nu era la ascultare sau la slujbe) cosea si desfacea la loc cearceaful de plapuma... El eraun adevarat nevoitor si rugator. Pentru noi, oamenii obisnuiti, indeletnicirea lui poate parea un mod lipsit de sens de petrecere a timpului; poate ca unora Ie va smulge un zambet ironic. Din acest exemplu, putin cam socant pentru cei ca noi, se vede insa limpede ca principalul in "rucodelie" nu este rezultatul exterior.

"Rucodelia" nu este o "munca" (intelegand prin aceasta ceea ce facem pentru a castiga painea cea de toate zilele), intrucat scopul ei este nu folosul trupesc, ci acela sufletesc. In "rucodelie" este important nu atat rezultatul exterior, cat cel interior. Spunem aceasta pentru ca, pazindu-i pe cei mici de trandavia cea pierzatoare si stricatoare, trebuie sa-i deprindem tocmai cu "rucodelia"; si sunt multe lucruri in gospodarie pe care parintii nu le lasa in seama copiilor tocmai pentru ca au in vedere rezultatul exterior. "Mai bine fac singura !", spune mama, cateodata, cu un oftat, strangand in urma baietelului jucariile imprastiate sau nelasandu-si fetita sa spele vasele. Intr-adevar, este mai usor (si mai de calitate !) sa faca adultui aceste lucruri, dar pentru copil este mai util invers.

Desigur, adevaratul scop al "rucodeliei" trebuie sa fie cunoscut doar parintilor - copiii trebuie sa fie convinsi ca efortul lor este necesar in familie, ca ei ajuta cu adevarat.

Dupa cum ne arata experienta a numeroase familii, copiii mici ajuta cu placere mamei la bucatarie. mai ales la gatit, si mai ales daca se gateste ceva special, gustos, festiv. Pe copii - fapt binecunoscut - nu-i poti desprinde de la aluat. Fetele pot fi deprinse cu "rucodelii" femeiesti: cusut, brodat (la inceput pentru papusi), mai apoi la tricotat. Baietelul poate fi pus la treburi de tamplarie pe langa gospodarie. Dorinta de a ajuta adultilor este o dorinta foarte valoroasa si ea trebuie stimulata pe toate caile. Si prajiturile pe care le-a copt fetita pentru prima oara n-au decat sa fie grosolane si rele la gust, iar scaunelul facut de baietel n-are decat sa fie mai putin reusit decat daca ar fi fost mesterit de tata: acestea nu trebuie sa constitute motive pentru a-i expedia pe copii: "Las' ca facem noi mai bine !"

In unele familii, mamele cultiva impreuna cu copiii (chiar si in conditii de apartament) plante decorative sau comestibile. Cei care au fericita posibilitate de a-l scoate pe copii vara din oras (la vila, la tara) ii repartizeaza acestuia un mic razor in gradina pentru ca el, cultivand in mod independent pamantul, sa invete a se purta in chip serios si responsabil cu lumea zidita de Dumnezeu.

Este foarte important ca fiecare copii sa aiba in familie indatorirea sa permanenta: o ascultare, cum se spune in manastiri. Aceasta poate fi pentru cei mai mici indatorirea de a-si strange jucariile; mai tarziu, cand copilul este mai mare, sa-si faca patul; si mai tarziu sa aspire in apartament, sa ude florile, sa cumpere la timp paine pentru familie s.a.m.d. Aceste indatoriri, fireste, nu trebuie sa fie excesiv de multe - mai bine una, dar indeplinita cu strictete.

In familiile cu multi copii, pe umerii celor mai mari poate fi pusa raspunderea de a se ingriji de cei mai mici. Si iarasi este mai bine daca acest lucru este realizat nu sub forma de "insarcinari disparate", ci ca ascultare constanta, nestramutata: plimbarea de fiecare zi cu fratiorul sau surioara, sau indeletnicirea, seara de seara, cu o oarecare "rucodelie"... Copiilor mai mari li se poate da, de exemplu, sarcina de a-si lua fratii mai mici de la "gradinita", ori (daca acestia sunt deja scolari) de a verifica daca si-au facut temele s.a.m.d.

In unele familii ortodoxe, copiilor le este incredintata in intregime intretinerea animalelor de casa - pesti, sau pisica, sau caine. Se intampla ca adolescentul sa refuze sa-si piarda vremea dupa terminarea orelor si sa se grabeasca acasa, pentru ca acolo il asteapta cainele, pe care nimeni, daca nu vine el, nu il va scoate la plimbare. Desigur, toti membrii familiei nu trebuie sa vada in animalele de casa niste jucarii pe care, dupa ce te-ai distrat cu ele, poti sa le arunci, fiindca nu-ti mai trebuie, ci niste zidiri ale lui Dumnezeu incredintate ingrijirii noastre.

Vorbind despre mijioacele prin care putem apara simturile copilului de impresiile vatamatoare, vrem sa incepem cu natura. Aceasta constitute un minunat antidot impotriva influentei "civilizatiei masiniste", care otraveste trupul si sufletul.

Si sufletul de copil se poate umple de impresiile bune capatate in urma contactului cu natura. In vremea plimbarii, mama va atrage atentia copilului asupra curgerii anotimpurilor. Ea ii va arata cum cad toamna frunzele in parc, cum zapada acopera pamantul iarna, cu cata veselie renaste parcul primavara. Desavarsirea formei si albeata curata a zapezii, puterea cu care nazuieste spre viata firul de iarba sau mugurele primavaratic si multe, multe alte bogatii ale naturii vii - totul poate sa-i procure copilului bucurie si sa-l educe, invatandu-l sa-L cunoasca in zidire pe Ziditor. Raul care curge tihnit, paraul limpede, norii si stelele de pe cer, fertilitatea pamantului... Viata insectelor, a pasarilor...

Observarea vietii naturii, stiintele naturale constituie o ocupatie care nu doar ca nu este pacatoasa, ci poate fi evlavioasa si folositoare. Multi dintre nevoitorii pentru dreapta-credinta (de pilda, Sfantul Teofan Zavoratul) recomandau mirenilor sa dea de citit propriilor copii in loc de romane carti de stiinte naturale, ca fiind instructive si indemnand la eviavie fata de Ziditorul.

Natura predispune la meditatii inalte, duhovnicesti. Sfantul Ignatie Briancianinov are o minunata meditatie pe aceasta tema, "Livada in vreme de iarna", unde numeste natura "carte data spre citire lui Adam celui intai zidit", care "cuprinde in sine cuvintele Duhului, asemenea Dumnezeiestilor Scripturi". Astfel, in livada inzapezita putem deprinde "invatatura despre invierea mortilor" - numai sa stim privi...

Parintii - mai ales de prescolari, oricat ar fi de ocupati, nu trebuie sa-si crute puterile si timpul in ce priveste plimbarile impreuna cu copiii. Lasand deoparte posibilitatea de "a lua aer", plimbarea reprezinta un contact cu copilul, realizat in conditii placute si interesante. Varsta sub sapte ani este "vremea de aur" pentru educarea sufletului, cand copilul este inca deschis fata de aduiti si crede cu multa usurinta spusele lor. Lectiile de viata primite de la parinti in cursul unor asemenea plimbari raman, de regula, intiparite in memorie pentru toata viata.

Este important si faptul ca prin contactul cu natura copiii invata sa-si cunoasca si sa-si iubeasca Patria. Sub ochii nostri are loc ceea ce s-ar putea numi americanizarea fortata a intregii noastre vieti la nivel social si moral. Copiii contemporani incep sa se rusineze de faptul ca sunt rusi si privesc cu invidie catre Occident.

Parintii ortodocsi nu dau, uneori, acestei probleme atentia cuvenita, considerand ca educatia patriotica este o reminiscenta a epocii comuniste. Lucrurile nu stau insa asa. Sfantul Ioan de Kronstadt, cu sufletul patruns de durere pentru Rusia aflata in deriva, graia in anul 1907 tntr-o predica: "Amintiti-va ca Patria pamanteasca, dimpreuna cu Biserica ei, este pridvorul Patriei Ceresti. De aceea, iubiti-o fierbinte si fiti gata sa va puneti sufletul pentru ea, ca sa mosteniti dincolo viata vesnica."

Cum poate fi insuflata copilului mic dragostea fata de Patria pamanteasca ? Prin dragostea fata de Biserica Ortodoxa, fata de natura Patriei, de istoria Patriei. Se poate incepe putin cate putin.

Se stie ca micutilor Ie place sa se joace. Ei - dupa cum considera specialistii in pedagogie, jucandu-se, invata sa cunoasca lumea si se elibereaza de tensiunea emotionala. Pronuntandu-se impotriva jocurilor pe calculator, psihologii, medicii, preotii nu sunt contra jocului ca atare - ei sunt contra unui anumit gen de jocuri, care submineaza sanatatea copilului si ii influenteaza in mod negativ intelectul si psihicul. Pentru copil, jocurile sunt intr-adevar indispensabile - insa jocurile de miscare in aer liber: "leapsa", "de-a v-ati ascunselea", "ratele si vanatorii", "hotii si vardistii"... Si jucariile bune.

Jucariile au suferit mari schimbari in ultimii ani - acest lucru este observat de catre toti parintii. Papusile s-au schimbat: in locul papusii-"fiice", papusa eu aspect de copil, fetitelor li se ofera "Barbie", papusa cu aspect de femeie formata, cu un intreg arsenal cosmetic si garderoba la moda. Mamele baga de seama cu neliniste ca prin Barbie, Cindy si alte asemenea, fetitelor li se propune un model de urmat. Jucariile favorite ale baieteilor sunt masinutele si soldateii. Acestia din urma au fost, mai nou, inlocuiti de catre fiinte fantastice americane si japoneze: "supermani", "roboti", "testoase ninja" eroi din filmele de "desene animate". Unele dintre ele sunt atat de terifiante (coiful cu coarne, mana-cleste, expresia bestiala a chipului), ca pe ambalaj este tiparit in engleza urmatorul avertisment: "Pentru copii nu mai mici de cinci ani!"

Este foarte important cu ce fel de jucarii se joaca fiii nostri: caci jucariile le umplu lumea interioara. Preotul Artemie Vladimirov spunea intr-una din convorbirile sale cu parintii si cu copiii: "Arata-mi, copile, jucariile tale; spune-mi pe care dintre ele Ie numesti prieteni, si mi se va descoperi o buna parte din viitorul tau. Daca tovarasii tai sunt rtestoase_ americane lipsite de mila e una, si daca sunt bravi husari, infanteristi, calareti pe cai albi este altceva." Se pare ca si jucariile il invata pe copil sa isi iubeasca Patria.

Fireste, este lesne de observat ca "testoasele" si alte fapturi asemenea lor se vand la orice chiosc, la orice colt, in vreme ce soldateii de moda veche... ia-i de unde nu-s ! Acesta este un motiv pentru a incerca sa captivam mintea copilului cu povestiri despre luptele ostirii binecredincioase, despre barbatia si marinimia ostasului ortodox, despre marile capetenii crestine...

Citirea cartilor de istorie despre viata si petrecerea evlaviosilor nostri stramosi, a domnitorilor binecredinciosi, a eroilor si nevoitorilor ortodocsi va ajuta educarea dragostei de Patrie in copil. Pe primul loc, se intelege, vor fi vietile sfintilor nostri, ale nevoitorilor bunei-cinstiri.

Astfel, copilul va capata treptat notiunea Patriei adevarate, a Patriei vii. Aceasta notiune poate constitui, la timpul ei, un antidot impotriva dorintei de "dolce vita" dupa model occidental.

Un antidot bun contra vulgaritatii "culturii de masa" ("soap operas", filme de groaza si de actiune, show-uri muzicale si jocuri), contra vatamatoarei muzici "rock", poate deveni pentru copiii nostri adevarata arta de inalta clasa.

Nu este vorba numai de arta bisericeasca. Desigur, este foarte bine daca micutul asculta din frageda copilarie numai cantari duhovnicesti, vede numai icoane si i se citeste numai literatura aghiografica. S-au observat insa ca o astfel de educatie "sub clopot de sticla" poate, cu vremea, sa-si arate un revers neplacut: contrastul dintre lumea in care traieste copilul si realitatea inconjuratoare se poate dovedi prea mare. Nimerind in mediul scolar sau al tovarasilor de joaca si reprezentand o oaie neagra printre copiii de varsta sa, copilul se va simti frustrat si se va revolta impotriva parintilor, apoi si impotriva Bisericii...

Fara indoiala, merita sa-i familiarizam pe copii cu cele mai valoroase mostre ale artei lumesti, pentru a educa in ei gustul estetic. Despre folosul pe care il aduce sufletului aceasta arta intr-o anumita etapa de formare a personalitatii au vorbit staretii Optinei,

Daca se pune problema ce carti sa citeasca micutul, este bine ca acestea sa nu fie numai carti de povesti. Cate comori sunt in poezia pentru maturi a secolului al XIX-lea, pe deplin accesibile receptarii si invatarii pe dinafara de catre copii ! Copilul sa fie familiarizat cu cadentele versului nostru clasic, sa invete a pricepe imaginile poetice. Si cate teme interesante pentru discutiile cu copiii nu ofera poezia !

Fericiti sunt copiii din acele familii in care exista obiceiul ca toti sa se adune laolalta si sa citeasca felurite carti bune cu glas tare. Timpul pe care il pierd adultii cu aceasta indeletnicire este compensat de uriasul folos pe care ea il aduce copilului si intregii familii. Pentru aceste lecturi sunt potrivite numeroase productii ale literaturii clasice universale. De pilda, in Familia Imperiala (este vorba de familia tarului - n. tr.) erau alese, in vederea acestor lucrari coleclive, nu doar bucati din Sfanta Scriptura - se citea si din Dickens, si din Walter Scott, si din Turgheniev...

Tablourile cu teme biblice si istorice, peisajele, tablourile de gen pot fi analizate impreuna cu copiii nu doar in galeriile de arta, ci si rasfoind albumele de arta. Iar principalul il constituie muzica clasica serioasa. Copilul trebuie deprins cu ea din primii ani de viata; astfel, ea va deveni mai tarziu cel mai bun antidot contra muzicii "pop" si "rock". Adolescentii care frecventeaza salile de concert recepteaza orice "metale" cu mult calm, lasandu-se foarte putin atrasi de ele - cel mult in semn de protest, daca parintii exagereaza cu educatia "clasica".

As vrea sa-i sfatuiesc pe toti parintii sa-si dea copiii sa invete muzica de la o varsta frageda: fie sa cante la un instrument, fie sa cante intr-un cor. Coruri de copii exista acum pe langa multe scoli de duminica *. lar adevarata educatie muzicala, studiile facute in scoala de muzica, mai sunt utile si prin aceea ca li ocupa copilului mult timp, izbavindu-l de nelucrarea (trandavia) cea vatamatoare. Elevul scolii de muzica nu are timp de jocuri pe computer: in afara de lectii si plimbari, trebuie sa mai mearga si "la muzica", studiind suplimentar si acasa. Familiarizarea cu arta adevarata il face pe copil si mai selectiv cu privire la programele TV. * Din pacate, afirmatia aceasta este valabila doar pentru Rusia. (n. tr.)

Vai, trebuie sa luam ca premiză acest fapt: televiziunea a intrat deja in viata copilului contemporan. A nu avea televizor in casa inseamna a fi prea diferit de norma general acceptata. Cat sunt de pregatiti pentru aceasta parintii ? Si inteleg ei oare ca in acest fel copiii lor se afla rupti de tovarasii lor de varsta ? Oare toti sunt in stare sa faca fata acestui fapt ? Sau calea aceasta este doar pentru cei mai stoici si curajosi parinti ?

In orice caz insa, toti parintii trebuie sa se straduie a reduce "contactul" copilului cu televizorul la minim (pentru pastrarea sanatatii fizice) si sa-l faca strict selectiv (pentru pastrarea sanatatii sufletesti).

S-a observat ca insisi copiii prefera ca in loc sa se uite in mod pasiv la televizor sa se ocupe cu alte in-deletniciri interesante care consuma timp si energie atunci cand au la indemana asemenea indeletniciri. De aceea, parintii prescolarilor n-ar trebui sa-si precupeteasca fortele jucandu-se cu copiii lor.

Mai tarziu, pe primul plan va trece o alta sarcina - selectarea judicioasa a emisiunilor TV. Aceasta preocupare - vizionarea programelor TV, luand in considerare prejudiciile aduse sanatatii copilului de catre iradiere, trebuie sa aiba un rost precis.

Nu este nevoie de mari eforturi pentru a intinde mana si a da drumul la televizor. De ce insa face asta omul (adult sau copil) ? Iata ceea ce este important. Masinal, din obisnuinta ? Din lipsa de altceva ? Pentru a se "deconecta", a uita de sine inaintea ecranului ? Spre a crea un fundal pentru alte preocupari ?... Nu, aceste motive nu pot fi considerate de catre parinti ca intemeiate si trebuie respinse ferm, folosindu-se autoritatea parinteasca.

Dar nu exista oare emisiuni TV folositoare ? Nu exista emisiuni stiintifice care dezvolta intelectul, starnesc apetitul pentru cunoastere si gandire autonoma ?... Emisiunile de popularizare a stiintei, care se ocupa de istorie, de arta, de stiintele naturii, nu numai ca nu dauneaza adolescentului, ci ii aduc si un anumit folos. Acelasi lucru se poate spune si cu privire la unele filme artistice si, desigur, la emisiunile religioase ortodoxe care au aparut in ultimii ani. Parintii trebuie doar sa selecteze aceste emisiuni, si sa Ie selecteze cu rigurozitate.

Astfel, intr-o familie ortodoxa, tatal deschide in seara zilei de duminica, impreuna cu fiica sa, programul TV pe saptamana urmatoare si, inarmandu-se cu o carioca, aleg impreuna emisiunile pe care le vor viziona. Daca ies prea multe, se face o selectie si mat stricta, avand ca baza o "limita" de timp determinata... Poate ca aceasta experienta li se potriveste si altora ?... Este foarte important ca televizorul sa fie deschis numai pentru a se viziona ceva anume, nu pentru a se pierde vremea in fata lui. Te uiti la ceva si inchizi imediat, fara a te lasa atras sa vizionezi si emisiunea urmatoare. Acesta este lucrul principal.

Parintii intelepti stiu sa puna si televizorul in slujba familiei. Pentru ei, el nu mai este "domnul Televizor", ci un umil ajutator. Imaginea vizuala este cea mai vie, cea care ramane cel mai usor in memorie. Limbajul vizual al artei cinematografice penetreaza pana in sufletul copilului. De aceea, este important ce se rosteste prin acest "limbaj".

Putem doar adauga ca interdictia parinteasca (daca cel mic vrea foarte mult sa vada o anumita emisiune, iar parintii stiu ca aceasta nu se cuvine defel) trebuie sa fie motivata fie si prin cele spuse despre televizor in cartea noastra. In orice caz, sarcina parintilor este sa explice intr-un mod accesibil copilului necajit ca nimic nu este pentru suflet lipsit de urmari si sa-l ajute a distinge ceea ce este rau de ceea ce este bun.

Nu trebuie sa fugim ingroziti nici de computer. Aici pot fi facute aceleasi recomandari ca si in privinta televizorului: limitarea stricta a timpului consacrat folosirii calculatorului si o atitudine judicioasa. In secolul computerizarii generale, cand computerele se afla chiar si in manastirile ortodoxe, a-l tine pe copil intr-o izolare artificiala fata de ele inseamna a complica pentru el viata "adulta" care ii sta in fata, studiile si, poate, activitatea profesionala. Oare merita sa-l retragem pe copil din scoala numai pentru ca acolo se deschide o clasa de informatica ?

Asadar, pentru ca el, avand acces la "masina inteligenta", sa nu se lase prins de patima jocurilor, au de jucat un rol si parintii, care sunt datori sa-i explice cu autoritate cum stau lucrurile: ca computerul nu este o jucarie, ci un instrument destinat activitatilor folositoare, si trebuie sa slujeasca la lucruri bune, nu spre vatamarea omului.

Asadar, sa-l ajute pe copil a-si pastra sanatatea trupeasca si sufleteasca in lumea masinilor poate doar un sistem de aparare interioara. Construirea lui trebuie sa devina sarcina principala a parintilor contemporani care tin la binele copilului lor.

Mat inainte de toate, datoria lor sfanta este sa-i dea o orientare corecta in viata. Astfel, nici un fel de teleeroi nu vor deveni idolii sai si impresiile vatamatoare din lumea cazuta nu vor putea sa se joace in voie cu sufletul lui.

Pentru oamenii credinciosi, ortodocsi, singura orientare infailibila se intemeiaza pe poruncile lui Hristos. Numai bazandu-se pe acestea poate omul sa aprecieze in mod corect, duhovnicesc, tot ce se petrece cu el. Altminteri, acoperit de valurile propriilor patimi, nevazand in viata sa nici un sens mai inalt, el se ineaca in marea vietii, cufundandu-se din ce in ce mai mult in abisul pacatului.

Copilul provenit dintr-o familie ortodoxa primeste o educatie crestina corecta si impresii bune, folositoare de suflet, in primul si in primul rand in Biserica. Aici exista momente cruciale: alegerea corecta si la momentui potrivit a unui duhovnic pentru copil, problema posturilor si multe altele. Sa ne oprim asupra catorva dintre ele.

De pilda, cum sa facem interesanta si plina de bucurie viata copilului, fara a apela la televizor, jocuri electronice, "McDonald's"-uri si altele ca acestea ? Cum sa o umplem de continut duhovnicesc, fara a lipsi copilul de jocurile si recreerile cuvenite lui ?...

De parinti depinde sa arate copiilor (nu cu vorba, ci cu fapta) cum poti sa te bucuri de viata fiind ortodox. Trebuie ca micul scolar sa aiba ceva interesant de contrapus distractiilor tovarasilor sai de varsta, fara a invidia pe cei care au vazut toate filmele de "desene animate". Este bine daca el, discutand cu camarazii sai despre felul in care a petrecut duminica, sa poata spune: "Iar noi am mers ieri undeva si am vazut ceva." Acest ,,ceva" poate fi, de pilda, o manastire...

Pasind in adolescenta, copilul se ciocneste in mod inevitabil de tentatia vietii usoare si placute, "urmand patimilor", asupra lui navaleste propaganda neinfranarii si dezmatului. De aceea, este bine daca sufletul lui a fost intarit din timp de imaginea unui alt mod de viata: acel despre care s-a spus: "Stramta e poarta si ingusta e calea ce duce la viata, si putini sunt cei care o afla pe ea." (Matei 7, 14)

Pentru copilul ortodox este foarte util sa cunoasca nu numai parohia sa si preotul sau, ci sa mearga si prin manastirile care renasc acum in orase si sate. Acest lucru nu numai ca ii va largi orizontul ci va favoriza si dezvoltarea sa duhovniceasca.

Intrand pe portile manastirii, copilul trece un fel de granita. Lucrul acesta este vizibil mai ales in manastirile din orase: adineauri erai pe strada galagioasa, care-ti lasa impresia unui fel de haos, a unei nebunii colective si iata ca inaintea ta sta o alta lume, care traieste dupa alte legi: o icoana "sui generis" a Imparatiei Cerurilor. Ei bine, aratati-i copilului aceasta icoana. A-l duce pe copil in curtea manastirii, a-i explica mai inainte regulile de comportament din manastire, a-i arata monahii care slujesc si indeplinesc felurite ascultari, a-l duce la un ieromonah pentru a lua blagoslovenie - toate acestea se pot face inca din frageda pruncie a copilului. Pe drum, mama sau tatal ii poate povesti copilului ca monahii nu traiesc ca toata lumea, nu sunt din lume: ei au parasit lumea spre a sluji numai lui Dumnezeu.

Copiii mai mari vor fi interesati de istoria manastirii; ei pot fi dusi in excursie. Stramosii nostri indrageau foarte mult aceasta modalitate evlavioasa de recreere familiala (dupa desertaciunea vietii de zi cu zi) pelerinajul la manastiri. Pentru copii, aceste pelerinaje reprezinta si niste calatorii atractive, cu pregatiri minutioase etc... Multi dintre ei isi aduc aminte de aceste pelerinaje pentru tot restui vietii. Desigur, dintr-o serie de motive, ele nu pot fi intreprinse des, dar cu atat mai serioasa si mat interesanta va fi pregatirea in vederea lor, cu atat mai profund se vor intipari ele in memoria copilului.

In multe manastiri exista case de oaspeti fara plata, pentru pelerini, unde se poate ramane cateva zile si muncii in folosul Sfantului locas. Adultii pot merge acolo insotiti de fiii adolescenti. Manastirile din orase au, indeobste, schituri in afara oraselor, gospodarii-anexe, unde ajutorul pelerinilor este primit cu bucurie.

Manastirile ortodoxe, cu sfintele lor odoare, cu izvoarele facatoare de minuni, cu slavitul lor trecut istoric, sunt, de asemenea, un chip al adevaratei, viei Patrii.

Manastirea este un loc unde se face simtita suflarea unei alte vieti. Acelasi lucru, desi intr-un mod putin diferit, poate fi simtit de copil si intr-un cimitir ortodox...

Am vorbit, deja, despre faptul ca, gratie "culturii de consum", in constiinta copilului se incuibeaza o conceptie despre viata si moarte foarte superficiala, complet straina de viziunea ortodoxa asupra lumii. Cum sa educi copilul, asa incat sa nu existe in el nici teroarea inaintea mortii, nici obisnuinta cu moartea pe care i-o insufla cele ce se vad in ziua de azi ?

Aici este de mare ajutor o indeletnicire evlavioasa si folositoare de suflet ca vizitarea cimitirului. Despre utilitatea vizitarii cimitirelor au scris Sfintii Parinti. Pedagogii ortodocsi contemporani impartasesc pe deplin aceasta parere si in ceea ce-i priveste pe copii: si pentru ei este folositor sa mearga la cimitir. Mai inainte de toate la mormintele celor apropiati.

Aici este locul cel mai bun pentru a sta de vorba cu copilul despre moarte: printre morminte si cruci. Toate meditatiile asupra desertaciunii desfatarilor lumesti, care suna putin cam abstract in imprejurari obisnuite, sunt receptate altfel aici. In cimitir, unici- tatea si irepetabilitatea fiecarei persoane umane, precum si pretui vietii daruite de Dumnezeu se fac simtite altfel.

Este bine daca cei mici ajuta mamei sa curete mormintele celor apropiati, sa sadeasca flori de primavara, sa aprinda o lumanare inaintea crucii si - lucrul principal - daca se vor deprinde sa se roage pentru odihna sufletelor celor raposati, precum si a celorlaiti crestini ortodocsi inmormantati acolo.

Exista un obicei eviavios - a merge in mod special pentru a te ruga la mormantul unui drept care inca nu a fost proslavit de Biserica, dar este cinstit de catre poporul credincios.

In cimitir sta de fata viata vesnica. Este un loc care predispune in mod deosebit la convorbiri duhovnicesti. Aici se intaresc legaturile familiale, se reinnoada lantul vremurilor si generatiilor.

Vorbind despre lecturile in familie, inca nu am vorbit despre ceea ce este esential: citirea Evangheliei copiilor. Acest obicei bun, fara de care este de neconceput o educatie crestina corecta, a existat dintotdeauna si exista si acum in multe familii ortodoxe.

Parintii contemporani citesc Evanghelia copiilor - cel mai adesea atunci cand acestia sunt bolnavi ori inainte de culcare, atunci cand sufletul de copil este mai receptiv si este distras mai putin de preocuparile lumesti. Partea trupeasca a omului se smereste si se potoleste in timpul bolii; inainte de culcare, atunci cand copilul este deja intins in pat, desertaciunea din timpul zilei se retrage, iar copilul simte mai multa nevoie de contact cu mama sau cu tata.

Experienta demonstreaza ca trebuie sa incepem a citi impreuna cu copiii, de la o varsta cat mai frageda, veritabilul text canonic al Noului Testament. Despre acest fapt scrie in cartea "Atunci cand copiii se imbolnavesc" preotul Alexie Craciov. "Uneori - spune el - parintii nu se hotarasc sa le citeasca celor mici Evanghelia rpentru adulti_, le citesc rMica Biblie_. Deja de la varsta de sapte ani, sau chiar mai devreme, copilului i se poate citi textul canonic, pentru ca el sa se deprinda cu hrana duhovniceasca rintegrala_. El nu trebuie hranit cu rmancare artificiala_, ci cu rlapte de mama_."

La aceeasi concluzie ajung, pe baza propriei experiente, multi parinti ortodocsi. Mama a doi baietei (A. Sarcolova, autoare a unor eseuri pedagogice publicate in 1996 in revista "Moscova") ne impartaseste observatiile sale. Ea a fost uimita de profunda impresie pe care Cuvantul lui Dumnezeu cel "original", nu adaptat - o produce asupra copiilor sai (de opt si cinci ani): ei recepteaza poruncile lui Dumnezeu, atunci cand li se citeste Evanghelia "adevarata", "ca pe o chemare nemijiocita adresata lor".

Aceasta mama ti sfatuieste pe toti parintii: "Evanghelia (nu cea adaptata) poate fi citita in mod selectiv copilului, incepand de la varsta de patru ani. Daca aveti o buna cunoastere a Noului Testament, nu va va fi greu sa alegeti un fragment mic, anticipand prin citirea lui venirea unui mare praznic. Aceste rcitiri_ sunt extrem de importante, intrucat astfel incepe viata crestina constienta, care este nedespartita de Marea Carte."

Psihologii spun ca vremea de dinainte de somn, cand copilul este deja intins in pat, este cea mai propice pentru convorbiri "de taina". Unii parinti, dupa o scurta lectura, incep sa discute cu copiii; s-a observat, de pilda, ca cei mici raspund cu placere atunci cand li se pun intrebari legate de cele citite, integrand in viata proprie ceea ce tocmai au auzit.

Trebuie oare sa mai adaugam ca a-l plasa pe copil, pe terenul ferm al poruncilor crestinesti este un lucru de care sunt in stare numai acei parinti care ei insisi se straduiesc sa traiasca potrivit acestor porunci ?...

Spiritului distructiv al epocii noastre parintii ii pot opune pacea si stabilitatea vietii in Biserica si in familie (mica biserica), asa incat copilul mic sa simta: "aici e bine", iar devenind adult sa-si aminteasca: acolo era bine". Precum se stie, adevarurile de credinta nu se demonstreaza teoretic, ci se arata pe viu. Probabil ca unul din cele mai puternice antidoturi fata de impresiile vatamatoare venite de la lume este modelul unor oameni care traiesc "aici si acum", dar in pofida legilor acestei lumi. Cel mai bine este atunci cand acesti oameni sunt parintii.

Nu trebuie sa uitam ca cei mici sunt permanent cu ochii pe noi. Copiii observa si imita incontinuu. In ciuda aparentei lor superficialitati, ei observa tot: si felul in care ne purtam in biserica, si felul in care ne rugam acasa, si modul in care ne purtam cu oamenii sau felul in care ne exprimam despre ei, ce ne bucura si ce ne intristeaza.

Cu cat inainteaza copilul mai mult in varsta, cu atat ne apreciaza mai critic, cu atat vede mai bine punctele in care vorbele si faptele noastre nu se potrivesc intre ele. El poate aprecia din ce in ce mai bine propriile noastre eforturi de a trai in conformitate cu poruncile lui Dumnezeu.

Iata o intrebare importanta: cum sa-i invatam pe copii sa se roage ? Cum sa facem ca rugaciunea sa nu devina pentru ei o obligatie plictisitoare, o "pravila" moarta, pe care trebuie s-o termine cat mai iute de citit ? Multi parinti au inteles ca si aici exista un mijioc educativ de neinlocuit: exemplul propriu. Si au inceput sa se roage in prezenta copiilor, asa incat acestia sa vada si sa auda. Intrucat pe copilul mic nu-l faci sa stea locului si sa asculte - daca are posibilitatea sa se joace, parintii au gasit momentul convenabil: aceeasi vreme dinainte de culcare, cand copiii stau deja lungiti in pat. Multi copii adorm invaluiti de rugaciunea parintilor.

Copiii ii privesc si asculta cu deosebita atentie pe adultii care se roaga, insusindu-si experienta de rugatori a acestora.

Staretul schiarhimandrit Gavriil (din manastirea Spaso-Eleazarski) isi amintea cum mama sa il dojenea pentru pozne in copilarie, iar atunci cand poznele se repetau, se scula la rugaciune: "Ingenunchea - povesteste staretul - inaintea sfintelor icoane si incepea sa se planga de mine lui Dumnezeu, rugandu-se cu glas tare: Doamne, iata ca am cerut de la Tine fiu, dar el isi tot face de cap si nu ma asculta. Ce sa ma mat fac cu el ?... El o sa piara si o sa ma piarda si pe mine... Doamne, nu-l lasa, intelepteste-l, ca sa nu-si mai faca de cap... Si tot asa, se ruga cu voce tare, plangea. Iar eu stateam langa ea, potolit, ascultandu-i plangerile. Tare rusine mi-era, dar si mila de mama...

"Mamico... Auzi, mamico !... N-am sa mai fac..." ii sopteam cu teama. Iar ea se tot ruga lui Dumnezeu pentru mine. larasi ii fagaduiam ca n-o sa mai fac si degraba incepeam sa ma rog si eu, impreuna cu mama..."

As vrea sa adaug numai ca cei mici sunt foarte sensibili la nesinceritate: sa nu dea Dumnezeu ca sa bage de seama copilul ca mama se roaga "de ochii lui", "demonstrativ" ! Urmarea va fi scepticismul si chiar inrairea sa; telul unei astfel de rugaciuni cu voce tare trebuie sa fie doar rugaciunea in sine.

Un oarecare om in varsta si-a amintit toata viata, pana la adanci batranete, cum parintii lui, pregatindu-l de culcare, puneau pe masa o iconita, cu o candela aprinsa dinaintea ei, ca sa-l apere pe copil impotriva fricii de noapte: si cata bucurie si liniste avea, adormind, de la privelistea icoanei luminate de candela.

Cateva astfel de amintiri au, fara indoiala, o actiune binefacatoare asupra sufletului, aparandu-l la vreme de ispita. lar in zilele noastre, copiii au mare nevoie de impresii benefice, folositoare de suflet, pentru ca lumea contemporana literalmente copleseste sufletele copiilor cu impresii terifiante si care indeamna la pacat.

De parinti depinde ca impresiile benefice sa atarne mai greu. Amintirea pelerinajelor la manastiri, a plimbarilor facute seara impreuna cu tata, a felului in care mama se ruga la capataiul sau, pot reprezenta pentru adolescent si adult echivalentui acelei candele, izgonind intunericul pacatului.

A ocroti sufletul copilului de inrauririle vatamatoare ale acestei lumi nu este un lucru chiar imposibil. Mai inainte de toate, copilul botezat are aparatori chiar mai puternici decat parintii sai: Ingerul pazitor, Sfantul al carui nume il poarta. Si Domnul Insusi, precum este scris, "pazeste pruncii". Nici Maica Domnului nu-i paraseste. Trebuie numai ca micutul sa isi aduca aminte de Aparatorii sai Ceresti si sa se roage lor. De aceea este atat de important sa-i invatam pe copil sa se roage - nu sa "prociteasca" dimineata si seara o adunatura de cuvinte al caror inteles ii scapa, ci sa se roage cu adevarat lui Dumnezeu, adica sa stea de vorba cu El, sa ceara ajutorul si ocrotirea Lui.

Exista o povestire a scriitorului crestin contemporan A. Dobrovolski, numita "Kremlin", in care este vorba despre doi baietei, dot frati care s-au ratacit pe aglomeratele strazi ale Moscovei si s-au indepartat din ce in ce mai mult de casa. Ei au fost izbaviti printr-o minune dumnezeiasca - a fost ascultata rugaciunea unuia din copii, care si-a amintit povata bunicii: "Sasa, daca te imbolnavesti, sau daca ratacesti ceva, daca tu insuti te ratacesti sau te sperii roaga-te lui Dumnezeu, si Dumnezeu iti va ajuta." Si iata, amintindu-si aceste cuvinte, copilul speriat mergea pe strada, tinandu-si fratele de mana, si se ruga necontenit: "Doamne, ajuta-ma ! Doamne, du-ma acasa !" Si rugaciunea fierbinte a copilului a fost ascultata: Domnul le-a trimis baietilor o calauza - o sfanta necunoscuta in chip de monahie batrana, care le-a aratat drumul...

Atunci cand ii explicam copilului felul in care lumea cazuta actioneaza asupra sufletului sau, felul in care demonii "vorbesc" cu sufletul prin ganduri si de unde vin gandurile, merita, probabil, sa-i spunem ca nici macar marii nevoitori nu s-au putut impotrivi acestor atacuri ale demonilor cu propriile puteri, ci ei, vazandu-si neputinta, stiau ca "ceea ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu" (Luca 18, 27); se rugau lui Dumnezeu si El ii apara. Toata sarcina lor era sa ia aminte la sine si sa se roage. Aceasta este o lectie si pentru noi. Si pentru copiii nostri, care in ceasul cel greu al ispitei se pot ruga lui Dumnezeu si primi ajutor grabnic.

Parintii contemporani nu au posibilitatea de a-si inchide copilul intr-un "turn de fildes", ca astfel sa-l izoleze complet de influentele vatamatoare de suflet ale lumii. Acest lucru ar fi, de altfel, o manifestare destul de nechibzuita a dragostei parintesti. Dragostea cu dreapta-socoteala este smerita si stie ca nu toate stau in puterea ei. In schimb, "ceea ce este cu neputinta la oameni, este cu putinta la Dumnezeu". De aceea, datoria fundamentala a parintilor crestini din toate timpurile ramane rugaciunea pentru copii. Tot aceasta constitute baza intregului proces de educatie in familie.